404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Contestaţie la executare. Titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus reintegrarea creditorului în funcţia avută anterior concedierii şi plata de despăgubiri

Tip doc: decizie civilă

Nr.doc: 245

Data: 4.10.2007

Titlu: Contestaţie la executare. Titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus reintegrarea creditorului în funcţia avută anterior concedierii şi plata de despăgubiri

Dom.asoc.: Contestaţie la executare (123)

Rezumat

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila sub nr.7120/196/27.12.2006 contestatoarea SC A. SRL Brăila a chemat în judecată pe intimatul P.L., solicitând instanţei desfiinţarea formelor de executare din dosarul de executare nr.310/2006 al executorului judecătoresc T.G.

În motivarea contestaţiei debitoarea a arătat că nu mai trebuie să execute reintegrarea creditorului, rămânând fără obiect, acesta având în prezent un alt loc de muncă şi pentru acelaşi motiv consideră că suma stabilită de executor ca drepturi salariale este stabilită greşit, iar reintegrarea nu este susceptibilă de executare silită.

Prin sentinţa civilă nr. nr.717/5.02.2007 Judecătoria Brăila a respins ca nefondată contestaţia la executare.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa civilă nr.707/17.11.2005 a Tribunalului Brăila contestatoarea a fost obligată la reintegrarea intimatului în funcţia deţinută şi să plătească acestuia drepturile salariale cuvenite cu începere de la data de 13.06.2005 până la data reintegrării efective.

În dosarul de executare nr.310/2006 al executorului judecătoresc T.G., la solicitarea intimatului P.L. s-a început, cu încuviinţarea instanţei, executarea silită a sentinţei susmenţionate, singurul act de executare realizat fiind emiterea somaţiei.

În ceea ce priveşte susţinerile contestatoarei privind imposibilitatea executării silite a obligaţiei de reintegrare în funcţie, instanţa a reţinut că atât timp cât s-a emis doar somaţia executarea silită este conformă prevederilor legale, după somaţie, în cazul în care obligaţia este imposibil de executat altfel decât prin fapte personale ale debitorului, fiind necesară utilizarea prevederilor 5802 Cod procedură civilă, însă respectiva prevedere impune ca obligatorie emiterea somaţie, fiind evident că aceasta este un act de executare legal.

Instanţa a apreciat că sunt nefondate susţinerile că obligaţia de reintegrare a rămas fără obiect, fiind irelevant faptul că intimatul creditor are un alt loc de muncă, deoarece legislaţia muncii permite cumulul locurilor de muncă; sentinţa civilă nr.707/17.11.2005 a Tribunalului Brăila nu condiţionează obligaţiile debitoarei nici în privinţa reintegrării, nici în privinţa drepturilor salariale, singurul în măsură să renunţe în mod expres la aceste drepturi fiind creditorul, iar acesta formulând cerere de executare este evident că nu doreşte să renunţe la drepturile sale.

În ceea ce priveşte modul de determinare a drepturilor salariale instanţa a considerat că acestea sunt determinabile, iar conform art 3712 alin.2 Cod procedură civilă executorul judecătoresc este îndreptăţit să le calculeze; în măsura în care debitorul consideră că aceste sume nu sunt determinabile poate folosi calea procedurală a lămuririi titlului executor de către Tribunalul Brăila, conform art. 399 alin.1 teza a II-a, ceea ce debitorul nu a realizat, contestând doar executarea silită.

Instanţa a mai remarcat că faptele contestatoarei de a refuza executarea sentinţei civile nr.707/17.11.2005 a Tribunalului Brăila în ceea ce priveşte reintegrarea sunt grave, acestea putând, în cazul întrunirii elementelor constitutive, să reprezinte o infracţiune.

Împotriva acestei sentinţe contestatoarea a declarat recurs în termen legal, susţinând că hotărârea este nelegală în raport de situaţia de fapt şi de drept probată.

Astfel, a susţinut că prin răspunsul dat la interogatoriu de creditor acesta a confirmat că începând cu luna septembrie 2005 a fost angajat la alte societăţi de construcţii, ceea ce, având în vedere că în construcţii timpul normal de muncă este de 10 ore, iar cumulat cu eventuala activitate suplimentară nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, conduce la concluzia că pentru creditor cumulul locurilor de muncă nu este obiectiv posibil. Pentru acest motiv recurenta consideră că obligaţiile sale privind plata drepturilor de care a fost lipsit creditorul vizează doar perioada cuprinsă între momentul desfacerii contractului de muncă şi luna septembrie 2005.

Recurenta a apreciat că, în ce priveşte reintegrarea contestatorului, intenţia lui a fost de a renunţa la această măsură stabilită de instanţă din moment ce apare angajat la alte societăţi de construcţii şi că acceptând această situaţie contestatoarea a achitat creditorului, prin consemnare la CEC, suma datorată până la data de 1.09.2005, dar acesta a refuzat să o ridice.

În motivarea recursului s-a mai învederat că, potrivit art.289 Codul muncii şi art.79 din Legea nr.168/1999, hotărârile instanţei de fond sunt definitive şi executorii, ceea ce dă dreptul creditorului să solicite executarea hotărârii privind plata salariilor şi reintegrarea în muncă în termen de 15 zile calculate de la data cererii de executare adresate societăţii. În cazul în care creditorul nu face apel la aceste dispoziţii, neformulând cerere în acest sens, recurenta apreciază că nu poate fi obligată la plata drepturilor băneşti neexistând o culpă a debitorului în executarea hotărârii, iar creditorul nu poate invoca în apărare propria culpă generată de neintroducerea cererii de executare a hotărârii, imediat după pronunţarea acesteia, pentru a acoperi perioada ulterioară momentului pronunţării hotărârii.

În acest sens, inexistenţa cererii de reintegrare, corelată cu angajarea creditorului la alte societăţi de construcţie şi cu refuzul acestuia de a da curs adreselor trimise de debitoarea recurentă i-au format acesteia convingerea că P.L. a renunţat la beneficiul reintegrării efective şi practic, începând cu data de 18.11.2005 creditorul apare absent nemotivat la societatea debitoare.

Recurenta a mai precizat că nu a pus în discuţie dreptul legal al executorului judecătoresc de a calcula sumele datorate de debitor, ci exactitatea calculului, în sensul că perioada de timp luată în calcul a fost greşită şi implicit cuantumul sumei datorate.

Prin decizia civilă nr.245/4.10.2007, pronunţată în dosarul nr. 1646/113/2007, Tribunalul Brăila a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Anularea deciziei de desfacere a contractului de muncă constituie sancţiunea legală pronunţată de instanţa de judecată când constată că măsura a fost luată cu încălcarea unor dispoziţii legale.

Anularea are ca efect necesar reintegrarea în funcţie şi reprezintă o adevărată restitutio in integrum, implicând repunerea salariatului în situaţia anterioară, ca şi când raportul de muncă nu ar fi fost nici un moment întrerupt. Aceasta implică necondiţionat reintegrarea în postul deţinut anterior şi, mai mult decât atât, pentru perioada în care salariatul a fost împiedicat printr-o măsură nelegală să îşi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contractul de muncă, corelativ să îşi primească salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru munca pe care ar fi prestat-o, dacă angajatorul nu ar fi decis încetarea contractului de muncă.

Cât priveşte perioada pentru care se acordă despăgubirile este cert că, atât timp cât în urma anulării deciziei de desfacere a contractului de muncă al salariatului unitatea este obligată să îl reîncadreze în funcţia avută anterior, aceasta trebuie să îi plătească suma datorată ca salariu pentru întreaga perioadă cuprinsă între data desfacerii nelegale a contractului de muncă şi data reintegrării efective, acordarea de despăgubiri pe o perioadă mai scurtă de timp neavând nici un suport legal.

Faptul că după pronunţarea hotărârii prin care s-a anulat decizia de desfacere a contractului de muncă salariatul nu şi-a reluat locul de muncă şi nu a prestat activitate în folosul societăţii angajatoare nu îi este imputabil acestuia şi nu poate constitui un motiv temeinic al neacordării drepturilor salariale.

Hotărârea judecătorească de anulare a deciziei de desfacere a contractului de muncă şi de reintegrare a salariatului în funcţia avută anterior este obligatorie şi trebuie adusă la îndeplinire de către societatea angajatoare.

Ori, în speţă, debitoarea nu a făcut dovada faptului că ar fi avut vreo iniţiativă în sensul reintegrării creditorului.

Dimpotrivă, din actele depuse de aceasta la instanţa de fond reiese că singurele demersuri în acest sens au fost făcute ulterior începerii executării silite şi au constat în emiterea adresei nr.882/6.11.2006 prin care a comunicat creditorului P.L. că avea obligaţia de a solicita în mod expres reintegrarea în funcţia avută anterior, cererea adresată executorului judecătoresc privind reintegrarea, neurmată de prezentarea creditorului la societate confirmând renunţarea acestuia la beneficiul reintegrării şi respectiv a adresei nr.29/10.01.2007 prin care l-a anunţat să se prezinte la sediul societăţii pentru completarea datelor înscrise în carnetul de muncă şi achitarea sumelor datorate pentru perioada de timp în care nu a prestat activitate la o altă societate.

Împrejurarea că începând cu luna august 2005 creditorul a prestat activitate la alte societăţi de construcţii (fapt recunoscut de acesta prin răspunsul la interogatoriu) nu poate constitui un motiv de exonerare a societăţii debitoare de la plata drepturilor salariale cuvenite creditorului până la data reintegrării efective, deoarece persoana concediată este îndreptăţită la despăgubiri indiferent de efortul făcut pentru găsirea unui alt loc de muncă.

Drepturile salariale de care ar fi beneficiat creditorul se acordă chiar dacă ulterior concedierii acesta s-a încadrat sau nu la alt angajator, primind salariu, întrucât, aşa cum a arătat şi instanţa de fond, din punct de vedere legislativ este admisibil cumulul de funcţii. În al doilea rând, având în vedere autonomia angajatorilor, nu se vede de ce salariul plătit de un angajator ar profita altuia. În al treilea rând, lipsa de pasivitate a salariatului, care pe de o parte a contestat decizia, iar pe de altă parte, şi-a găsit alt loc de muncă, îi profită lui, iar nu angajatorului culpabil.

Cât priveşte susţinerea recurentei cum că pentru creditor cumulul locurilor de muncă nu este obiectiv posibil deoarece în construcţii timpul normal de muncă este de 10 ore, iar cumulat cu eventuala activitate suplimentară nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, aceasta nu poate fi primită deoarece nu s-a dovedit care a fost programul după care creditorul a prestat activitate la alte societăţi de construcţii.

Ca urmare, nu este întemeiată nici critica privind cuantumul obligaţiei de plată stabilite de executorul judecătoresc, întrucât calculul sumei datorate creditorului s-a făcut ţinând seama de perioada de timp scursă de la data concedierii sale nelegale şi în care debitoarea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-l reintegra în muncă.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro