Top

Persoanele care nu pot fi ascultate ca martor

Dacă orice persoană care are cunoştinţe dobândite direct cu propriile simţuri despre fapte sau împrejurări privitoare la o cauză penală poate dobândi calitatea de martor, în Codul de pocedură penală se prevăd anumite incompatibilităţi, în sensul că persoana care este martor, să fie scutită de obligaţia de a depune declaraţie.

Prima categorie de persoane care nu pot fi audiate ca martor sunt cele obligate să păstreze secretul profesional. În temeiul art.79 Cod procedură penală persoana obligată să păstreze secretul profesional[1] nu poate fi ascultată ca martor cu privire la faptele şi împrejurările de care a luat cunoştinţă în exerciţiul profesiei, fără încuviinţarea persoanei sau unităţii faţă de care este obligată a păstra secretul profesional. Această interdicţie corespunde legii penale care încriminează fapta de divulgare a secretului de stat, serviciu şi al celui profesional în articolele 169, 196 şi respectiv 298 din Codul penal.

Prin secret profesional se înţelege secretul la care se referă legea penală, anume secretul de stat, de serviciu, şi cel al profesiei, deoarece persoanele care îl deţin au dobândit cunoaşterea lui din exerciţiul unei activităţi profesionale. Legea nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul profesional, dar doctrina admite că în această categorie intră orice persoană fizică ce se află sub sub jurisdicţia legii penale române şi care îndeplineşte un serviciu public sau privat şi în virtutea căruia ia cunoştinţă de anumite date ori informaţii care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale. Interdicţia pentru secretul profesiei, medici, farmacişti, avocaţi, notari, arhitecţi, preoţi este determinată de interesul încrederii cetăţenilor în discreţia persoanelor cărora îl încredinţează, pentru secretul de stat şi de serviciu interesul de a fi păstrat chiar faţă de justiţie se justifică prin apărarea unor importante valori sociale[2]. Divulgarea unor secrete pe care o persoană le deţine în virtutea profesiei, ar putea aduce grave prejudicii materiale sau morale unor persoane cât şi provocarea neîncrederii în exercitarea unor profesii. În cazul nerespectării acestei dispoziţii legale, persoana care divulgă fără drept anumite date care i-au fost încredinţate sau de care a luat cunoştinţă în virtutea profesiei, săvârşeşte infracţiunea de divulgare a secretului profesional prevăzută în art.196 alin.1 Cod penal.

Termenul de profesie se referă la ocupaţia, la îndeletniciri cu caracter permanent pe care o exercită în baza unei calificări corespunzătoare. În virtutea profesiei pe care o exercită avocaţii, medicii, preoţii pot afla informaţii despre aspectele particulare din viaţa unei persoane, cum sunt cele referitoare la sănătate, situaţia financiară, situaţia familială, sau viciile persoanei în cauză. Dacă persoana fizică sau juridică fie de drept privat, fie de drept public faţă de care martorul este obligat să păstreze secretul încuviinţează divulgarea secretului, atunci încetează, în temeiul art.79 alineatul 1 Cod procedură penală, obligaţia de a păstra secretul şi persoana astfel dezlegată de secretul profesional poate fi audiată ca martor. În practică s-a considerat că nu mai este necesară încuviinţarea pentru anumite date, informaţii în virtutea profesiei dacă aceste aspecte erau deja publice, de notorietate. Persoana care este obligată să păstreze secretul profesional poate fi ascultată ca martor şi fără încuviinţarea persoanei sau unităţii în anumite cazuri prevăzute de lege. În situaţia în care secretul constă în date sau informaţii referitoare la săvârşirea unor infracţiuni contra siguranţei statului prevăzute în art.170 Cod penal – nedenunţarea – există obligaţia de a divulga asemenea cazuri. Această situaţie se întâlneşte şi atunci când s-ar afla despre săvârşirea unor infracţiuni grave de omor, tâlhărie, delapidare prevăzute de art. 262 Cod penal.

În concluzie, interesul public al descoperirii adevărului în materie penală trebuie să primeze oricărui interes particular atunci când este vorba de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru a opera interdicţia se cere condiţia ca faptele sau împrejurările pentru a căror relatare este ascultat martorul, să fie cunoscute din exerciţiul profesiei sau al serviciului, însă dobândirea acestor cunoştinţe din alte surse nu împiedică ascultarea. Astfel, un avocat nu poate fi audiat ca martor despre faptele încredinţate lui de persoana căreia îi acordă asistenţă juridică, dar dacă aceste fapte le-a perceput în afara exerciţiului profesiei, avocatul poate fi ascultat ca martor asupra acestor fapte. Potrivit art. 79 alineatul 2 Cod procedură penală „calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de apărător, cu privire la faptele şi împrejurările pe care acesta le-a cunoscut înainte de a deveni apărătorul sau reprezentantul vreuneia dintre părţi”. Această întâietate ar trebui să existe şi la alte persoane de exemplu judecător, procuror care au cunoscut fapte sau împrejurări înainte de a veni cauza spre judecare în faţa autorităţii din care fac parte.

A doua categorie de persoane care nu pot fi ascultate ca martor în cauza penală, sunt cele care au calitatea de părţi. În procesul penal la stabilirea adevărului pot contribui şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente. Declaraţiile părţilor pot aduce elemente de fapt cu privire la fapta comisă, modul de comitere a faptei, la persoana făptuitorului sau urmările faptei. Având poziţia procesuală de părţi, aceasta este incompatibilă cu cea de martor, întrucât nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză: “nemo testis ideoneus in re seva”. Art. 82 din Codul de procedură penală prevede că „persoana vătămată poate fi ascultată ca martor, dacă nu este constituită parte civilă în cauză sau nu participă în proces ca parte vătămată”[3]. Astfel, incapacitatea părţilor de a fi chemate ca martori este limitativă, în sensul că persoanele care şi-au pierdut calitatea de părţi în cauză pot fi ascultate ca martori. În practică, s-a menţionat că nici o dispoziţie legală nu interzice într-o cauză de luare de mită audierea ca martor a mituitorului atunci când acesta este scos din cauză pentru motivele de nepedepsire prevăzute de lege. Audierea ca martor a persoanei vătămate nu poate avea loc după ce s-a constituit parte civilă şi a renunţat la despăgubiri dar a continuat să participe în proces ca parte vătămată. Legea procesuală nu a prevăzut vreo incapacitate de a fi ascultate persoanele cu antecedente penale, chiar dacă anterior au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Art. 403 alineatul 2 Cod procedură penală prevede şi o excepţie, respectiv aceea potrivit căreia nu pot fi ascultaţi ca martori în cauza supusă revizuirii: martorul, expertul sau interpretul care au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art.260 Cod penal, în cauza a cărei revizuire se cere şi un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana ce a efectuat acte de cercetare penală, care a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere.

Dacă partea vătămată a fost ascultată totuşi în calitate de martor, declaraţia sa poate fi valorificată ca mijloc de probă în măsura în care se coroborează cu fapte sau împrejurări care să rezulte din ansamblul probelor existente la dosar.


[1] Theodoru Grigore, “Drept procesual penal. Partea generală”, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.345

[2] Apetrei Mihai, “Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.239

[3]Neagu Ion, ” Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.361

Bottom