404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Condiţiile angajării răspunderii civile delictuale

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecatoriei Faurei sub nr. 1093/228/2007, reclamantul P A a chemat în judecată pârâta SDFEE Electrica Brăila pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata unei sume de 1000 lei/lună pentru perioada februarie 1994 – decembrie 2007, in motivare aratandu-se că pârâta deţine 3 stâlpi de înaltă tensiune în curtea sa şi un post de transformare, motiv pentru care este deranjat permanent de intervenţiile făcute la aceste obiective.

Prin sen. civ. nr.428/30.06.2008 a fost admisa actiunea reclamantului si obligata parata la plata unei sume in cunatum de 300 lei/lună cu titilu de despagubiri.

Astfel, reclamantul este proprietarul unei parcele situate în intravilanul com. Bordei-Verde, jud. Brăila. Pe acest teren reclamantul are casa de locuit şi un magazin. Pe acelaşi teren la aproximativ 4-6 m de magazin şi 9-10 m de casă se află amplasat un post de transformare şi 3 stâlpi de înaltă tensiune, proprietate a pârâtei-reclamante SDFEE Electrica Brăila.

Aproape lunar la aceste instalaţii au loc remedieri ale deranjamentelor, verificări, citiri ale indexului, etc. Pentru toate acestea este nevoie să se intre în curtea reclamantului pe proprietatea sa.

De asemenea, deşi reclamantul doreşte extinderea magazinului, acest lucru nu este posibil datorită postului de transformare şi a stâlpilor. O extindere a construcţiei înseamnă implicit o apropiere de aceste obiective ceea ce conduce la refuzul autorităţilor de a-i acorda avizele necesare (pompieri, mediu, etc.).

Instanţa constată că nu există în legislaţia românească o reglementare specială completă a acestei problematici. Începând cu luna martie 2007 a intrat în vigoare Legea 13/2007 care la art. 16 stabileşte despăgubiri pentru afectarea terenurilor private aferente instalaţiilor electrice cu ocazia intervenţiilor la instalaţii. Însă reclamantul solicită despăgubiri şi înainte de intrarea în vigoare a acestei legi, precum şi pentru alte aspecte care nu sunt reglementate de Legea 13/2007 (lipsa folosinţei, eventualele pericole la care este expus datorită instalaţiilor, etc.).

,,Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate.” (art. 3, Cod Civil)

Pornind de la acest text de lege, instanţa urmează a analiza cererea principală având în vedere dispoziţiile generale privind răspunderea civilă delictuală, dispoziţiile constituţionale şi legislaţia europeană asumată de statul român, în măsura în care nu este aplicabil un text de lege special.

În primul rând trebuie stabilit dacă dreptul de proprietate al reclamantului are de suferit vreo limitare din partea pârâtei-reclamante SDFEE Electrica Brăila.

Dreptul de proprietate este prin natura sa un drept exclusiv în sensul că titularul acestuia se poate bucura singur, concomitent de toate prerogativele sale: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Raportând acest principiu elementar de drept la speţa noastră, instanţa constată că folosinţa şi dispoziţia proprietarului faţă de imobilul său îi sunt îngrădite datorita faptului ca pârâta SDFEE Electrica Brăila are amplasate pe teren acele instalaţii.

Art. 1, alin. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului stipulează că :

,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Iar art. 44, alin 2, teza I din Constituţia României arată că ,,Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular..”

Dreptul la proprietate nu este un drept absolut, ci unul relativ. Aceasta presupune că exercitarea acestuia permite anumite limitări. Însă în orice societate democratică, limitările dreptului de proprietate trebuie să fie prevăzute de lege. În caz contrar ele nu pot fi acceptate.

Raportând situaţia de fapt la întreaga legislaţie românească, dar şi europeană la care România este parte, instanţa constată că nicăieri nu este prevăzut ca o persoană privată să se poată bucura de folosinţa gratuită a unui bun în condiţiile în care o altă persoană este proprietarul bunului. Iar aceasta împotriva voinţei proprietarului.

Garantarea dreptului de proprietate de către stat înseamnă că acesta (inclusiv prin instanţele de judecată) este obligat să descurajeze orice limitări ale dreptului de proprietate contrare legii. Acesta este, în esenţă, unul din principiile dezvoltate de jurisprudenţa CEDO pornind de la art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional.

În al doilea rând, instanţa constată că datorită faptei pârâtei de a avea amplasată lângă locuinţa reclamantului instalaţia respectivă, reclamantul-pârât are de suferit un prejudiciu moral.

După anul 1990 atât legislaţia românească, cât şi practica judiciară au recunoscut ca temei al angajării răspunderii civile delictuale nu doar existenţa unui prejudiciu patrimonial, ci şi a unui prejudiciu moral. Acesta din urmă constă în anumite suferinţe produse, dureri sufleteşti, teamă, stres, o anumită stare de disconfort psihic produsă de o faptă ilicită etc.

În speţa de faţă instanţa constată existenţa unui prejudiciu moral.

De asemenea, existenţa în propria curte a unor instalaţii extrem de periculoase constituie un motiv de îngrijorare pentru întreaga familie.

In alta ordine de idei este de notorietate că instalaţiile de înaltă tensiune (cum este şi cea din curtea reclamantului-pârât) produc pe o anumită distanţă în jurul lor câmpuri electromagnetice (CEM).

Acest aspect a fost avut în vedere de către instituţiile europene care au conturat deja un cadru juridic în acest sens.

Acest cadru juridic include limite recomandate pentru expunerea la CEM a publicului general din statele membre (Recomandarea 1999/519/CE a Consiliului), limite stabilite pentru expunerea lucrătorilor la CEM (Directiva 2004/40/CE) şi limite stabilite privind CEM provenind din produse plasate sau puse în funcţiune pe piaţa UE (Directiva 1999/5/CE). Directiva 2004/40/CE obligă statele membre să se conformeze până la 30 aprilie 2008. Acesta urmăreşte să-i protejeze pe lucrători de riscurile ce decurg din câmpurile electromagnetice şi, în consecinţă, are un domeniu de aplicare limitat.

Consiliul a aprobat la 12 iulie 1999 Recomandarea 1999/519/CE privind limitarea expunerii publicului general la câmpurile electromagnetice (între 0 Hz şi 300 GHz) în baza orientărilor Comisiei Internaţionale pentru protecţia împotriva radiaţiilor neionizante (ICNIRP), astfel cum au fost avizate de Comitetul ştiinţific director care consiliază Comisia Europeană asupra chestiunilor ştiinţifice multidisciplinare. Acest text recomandă ca statele membre, pentru a furniza un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii publice, să adopte un cadru de restricţii de bază şi nivelul de referinţă. Recomandările privind limitarea expunerii s-au bazat pe efectele stabilite asupra sănătăţii umane.

Potrivit dreptului comunitar european recomandările Comisiei Europene nu au caracter obligatoriu.

Cu toate acestea, Curtea Europeană de Justiţie a stabilit (hotărârea în cauza C-322/88, punctul 18) că nu se poate considera că recomandările nu au efect juridic. Instanţele naţionale sunt obligate să ia în considerare recomandările atunci când soluţionează litigii prezentate acestora, în special atunci când clarifică interpretarea măsurilor naţionale adoptate pentru a pune în aplicare o anumită recomandare sau atunci când recomandările sunt destinate să suplimenteze dispoziţii comunitare obligatorii.

Instanţa constată că în toate aceste situaţii (atât pentru prejudiciul patrimonial, cat si pentru prejudiciul moral) sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei SDFEE Electrica Brăila,:

– există o faptă ilicită – aceea de a amplasa respectivele componente pe terenul proprietatea reclamantului-pârât.

– reclamantul a suferit şi suferă în continuare atât un prejudiciu material (lipsa de folosinţă a terenului de sub instalaţii, precum şi pe cel din jur până la o distanţă de siguranţă, imposibilitatea extinderii magazinului) dar şi un prejudiciu moral (stresul, grija permanentă ca copii săi să nu se apropie de instalaţii, expunerea perpetuă la câmpurile electromagnetice dăunătoare).

– există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

– existenţa vinovăţiei pârâtei-reclamante pentru prejudiciu.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro