Top

Art. 208-209 cod penal – furt calificat

Dosar nr. 959/327/2008

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TULCEA

DECIZIA PENALĂ NR.33

Şedinţa publică din 17 februarie 2009

Asupra apelului penal, tribunalul, deliberând, reţine următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 1067 din 6 octombrie 2008, Judecătoria Tulcea, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. c Cod proc. pen., a achitat pe inculpatul (..)pentru comiterea infracţiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit.e şi g cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal (fapta din 24/25 februarie 1998), de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. e, g, i Cod penal cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal (fapta din 5/6 iulie 1998), de art. 208 alin. 1 – 209 alin. 1 lit. e, g, cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal (fapta din 27/28 octombrie 2003), de art. 208 alin. 1 – 209 alin . 1 lit. e, g, i Cod penal, cu aplic. art. 37 lit. a Cod penal (fapta din 23/24 februarie 2004).

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea a 5 (cinci) infracţiuni de furt calificat, trei în anul 1998 înainte de executarea unei pedepse cu închisoarea, şi alte două la sfârşitul anului 2003 şi începutul anului 2004, după executarea acestei pedepse. Procesul penal s-a declanşat atunci când inculpatul a formulat un autodenunţ din închisoare (fiind în prezent în executarea unei alte pedepse) – fila 44 din dosarul de urmărire penală.

Organele de urmărire penală au constatat că inculpatul trebuia trimis în judecată pe baza declaraţiilor părţilor vătămate, coroborate cu declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului, cu procese verbale de identificare a unor bunuri sustrase şi cu cel de reconstituire, cu declaraţiile unor martor indirecţi.

Analizând aceste mijloace de probă (pornind de la ultima declaraţie din faza de judecată a inculpatului), instanţa a constatat că, deşi faptele de furt calificat existau, ele nu au fost comise de inculpat în cauză.

Astfel, la ultimul termen de judecată, inculpatul a adus la cunoştinţa instanţei (după ce anterior tot în faţa aceluiaşi complet de judecată recunoscuse toate faptele), atunci când s-a pus în discuţia părţilor posibilitatea prescrierii răspunderii penale pentru unele fapte din 1998, că a “luat faptele asupra sa”, în special cele din 1998 pentru a putea beneficia, după condamnarea aşteptată în această cauză, de o computare cu perioada executată în acea perioadă.

Organele de cercetare penală după ce i-au luat o declaraţie inculpatului s-a deplasat la domiciliul acestuia şi a procedat la ridicarea unor bunuri care, s-a susţinut, că ar fi fost cele sustrase în anul 1998. Imobilul în discuţie este unul situat la ţară şi în care locuiesc fratele şi părinţii inculpatului, iar bunurile predate (4 roţi de automobil şi 2 mecanisme de radiocasetofoane auto) ar fi fost ascunse în podul unei magazii încă din anul 1998, fără ca cei care locuiau acolo zi de zi să fi cunoscut despre acest lucru (deşi inculpatul în declaraţia de la filele 47 – 48 de la u.p. declara că le-a folosit o perioadă de timp la căruţa proprie). Pornind de la acest semn de întrebare, instanţa a constatat că fratelui inculpatului i s-a luat declaraţia de la fila 52, declaraţie căreia îi lipsea elementele esenţiale, respectiv nu era indicată data la care audiatul relata prezentarea lucrătorilor de poliţie pentru ridicarea de obiecte. Această dată însă nu lipsea în totalitate, ci erau indicate numai luna şi anul şi era lăsat spaţiu pentru indicarea zilei, aspect care putea sugera o completare în mai multe etape. In aceeaşi ordine de idei, instanţa a constatat că, deşi în partea de sus s-a menţionat (şi s-a şi ştampilat, fără semnătură însă) “dată în faţa mea azi” nu se indica în faţa cui şi mai ales la ce dată s-a făcut acest lucru. Chestiunea datei era foarte importantă pentru că erau de explicat neconcordanţele între declaraţiile inculpatului şi cele ale fratelui său. Astfel, în declaraţia de la filele 47 – 48 din dosar u.p., luată la data de 12.02.2008, s-a menţionat în mai multe rânduri că bunurile recunoscute ca fiind sustrase ar fi fost găsite la domiciliul din comuna (..), deşi această descindere la această locaţie nu s-a făcut decât după două zile, aşa cum a rezultat din procesul verbal de la fila 53. Prin urmare, la data de 12 februarie 2008, inculpatul nu avea cum să declare valabil că unele din bunurile sustrase ar fi fost găsite de lucrătorii de poliţie pentru ca această ridicare de obiecte nu se făcuse încă. La toate acestea s-a adăugat faptul că declaraţia acestui martor nu a fost redactată personal de către acesta şi, ceea ce este cel mai important din perspectiva legalităţii, nu era consemnat nicăieri că acestuia i s-a adus la cunoştinţă că, în calitatea sa de frate al inculpatului avea dreptul să refuze să depună ca martor (art. 80 din Codul de proc. penală). Prezent în faţa instanţei, acest martor a arătat că nu dorea să depună ca martor declaraţie.

Nu în ultimul rând, instanţa a constatat că declaraţia în discuţie era şi nereală, afectând cu aceeaşi nerealitate întreaga operaţiune de ridicare de obiecte, pentru că se consemna că au fost ridicate 2 mecanisme de casetofon auto deşi pentru faptele din 1998 nu s-a reclamat decât furtul unui singur casetofon (iar despre toate bunurile ridicate s-a arătat că fuseseră depozitate în imobilul din comuna (..) încă din anul 1998). Acest lucru însemna că lucrătorii de poliţie au descoperit în acest pod bunuri depozitate în anul 1998, deşi unele fuseseră sustrase în anul 2004 (conform declaraţiilor părţilor vătămate).

Faţă de aceste neconcordanţe şi nelegalităţi (nerespectarea art. 80 Cod proc. pen.), instanţa a apreciat că raţiunea de existenţă a reconstituirii (surprinderea unor aspecte care nu aveau o explicaţie lesnicioasă) nu s-a mai regăsit în acest context, din moment ce, spre exemplu, inculpatul cunoştea la 12 februarie 2008, de bunurile ce aveau să se găsească într-o anumită locaţie două zile mai târziu, astfel că procesul verbal făcut cu această ocazie nu avea nici o relevanţă probatorie.

Din acest motiv, şi pentru faptele din 2003 şi 2004, instanţa nu a putut reţine comiterea lor de către inculpat, declaraţiile părţilor vătămate coroborându-se doar cu acest proces verbal de reconstituire şi cu declaraţiile neconcordante şi apoi retractate ale inculpatului.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Tulcea, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, arătând că chiar şi în privinţa inadvertenţelor cu privire la datele unor operaţiuni, nu se putea trece cu vederea faptul că bunurile sustrase au fost găsite în podul casei unde locuia şi (..)înainte de arestarea sa şi că aceste bunuri au fost recunoscute de părţile vătămate, iar unele dintre ele chiar au şi intrat în posesia lor; că lucrătorii de poliţie care au desfăşurat activităţile respective au arătat că aceste inadvertenţe s-au datorat faptului că s-au efectuat foarte multe operaţiuni de la începerea urmăririi penale – 13.02.2008 şi până la ridicarea obiectelor – 14.02.2008, lucrătorii de poliţie aglomeraţi cu activităţile făcând anumite greşeli cu privire la dată.

S-a mai arătat că agentul şef adj. (..), la solicitarea procurorului, a subliniat la 11 noiembrie 2008 că neconcordanţa dintre declaraţia lui (..), partea finală, de unde rezultă că bunurile din pod au fost găsite de poliţie, declaraţia datată de lucrătorul de poliţie cu 12.02.2008 şi dată la 14 februarie 2008, când a avut loc ridicarea acestor obiecte, se explică prin faptul că acest lucrător de poliţie a avut o discuţie cu inculpatul la 12 februarie 2008 când i-a indicat unde sunt bunurile la data de 14 februarie 2008 s-au ridicat bunurile de la locuinţa lui şi s-a procedat la efectuarea unei reconstituiri, după care a fost audiat inculpatul fără ca declaraţia sa să fie datată, iar ulterior agentul de poliţie constatând că nu s-a menţionat data şi-a adus aminte că a avut această discuţie cu inculpatul cu o zi înainte de începerea urmăririi penale şi, din eroare, a menţionat data de 12.02.2008 în loc de 14 februarie 2008.

A mai arătat Parchetul că operaţiunea de ridicare a bunurilor sustrase de la locuinţa inculpatului, nu a fost constatată de nimeni şi dovedită cu semnăturile părţilor vătămate care şi-au ridicat bunurile şi le-au recunoscut, că trebuie avute în vedere şi declaraţia lui (..), faptele inculpatului, declaraţie care are îndeplinite toate condiţiile pentru a fi apreciată ca mijloc de probă şi trebuie avute în vedere ca atare, chiar dacă, în declaraţia olografă acesta a făcut aprecierea că inclusiv radiocasetofoanele au fost ascunse în pod în 1998, deoarece este firesc ca după trecerea unui număr de ani martorul să nu mai ţină minte anul.

Parchetul a solicitat completarea probatoriului prin audierea părţilor vătămate (..) şi (..), iar apoi, prin aprecierea tuturor probelor, a solicitat admiterea apelului şi condamnarea inculpatului pentru cele 5 infracţiuni faţă de care a fost trimis în judecată.

In susţinerea apelului, Parchetul a înaintata două rapoarte întocmite la 11 noiembrie 2008 de agenţii (..) şi (..).

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei penale atacate în raport de criticile formulate, cât şi sub toate aspectele de fapt şi de drept, tribunalul constată că apelul nu este întemeiat.

In perioada februarie 1998 – februarie 2004, pe raza municipiului Tulcea au fost comise cinci infracţiuni de furt calificat din autoturisme, din procesele verbale aflate la filele 8 – 12 din dosarul de urmărire penală rezultând că s-a dispus începerea urmăririi penale “in rem”, autorul sau autorii infracţiunilor rămânând necunoscuţi până la data de 18 ianuarie 2008, când, ca urmare a autodenunţului făcut de inculpatul (..)din penitenciar, după 10 ani de la comiterea faptelor, cercetările au fost reluate.

La primul termen de judecată, în faţa instanţei de fond, inculpatul a recunoscut toate faptele puse în sarcina sa, descriind amănunţit modul de operare însă, ulterior, şi-a nuanţat poziţia, precizând că faptele din 1998 cuprinse în rechizitoriu nu au fost săvârşite de el, fiind luate asupra sa, doar pentru a beneficia de o computare ulterioară a pedepsei.

Inculpatul a fost de acord să declare şi în faţa instanţei de apel, precizând că recunoaşte faptele comise în 1998 şi retractează declaraţia dată la 14 septembrie 2008, în cursul cercetării judecătoreşti.

In apel a fost audiată şi partea vătămată (..) care a susţinut că împreună cu organele de poliţie s-a deplasat la o magazie unde erau mai multe roţi uzate despre care poliţiştii i-au spus că le-au găsit în podul casei inculpatului şi că, nu avea nici un semn distinctiv la roţile ce i-au fost sustrase, luând din magazie trei roţi la întâmplare.

Această declaraţie contrazice susţinerile Parchetului relative la recunoaşterea de către părţile vătămate a bunurilor sustrase.

Inadvertenţele constatate de instanţa de fond cu privire la datele efectuării unor anumite acte în cursul urmăririi penale, nu pot fi înlăturate prin rapoartele întocmite de agenţii de poliţie şi depuse în apel. Aceste rapoarte au fost încheiate pro causa la data de 11 noiembrie 2008, cu o zi înainte de redactarea motivelor de apel, pentru susţinerea acestor motive.

Aceste neconcordanţe existau şi la data întocmirii rechizitoriului – 27 februarie 2008, dar n-au fost surprinse de Parchet decât după adoptarea unei soluţii de achitare.

Incongruenţele majore depistate în mod corect de prima instanţă nu pot fi justificate prin “grabă” şi “volumul mare de lucru” invocate de agenţii de poliţie.

Relativ la declaraţia martorului (..), fratele inculpatului, tribunalul constată că observaţiile făcute de instanţa de fond sunt juste. Declaraţiei de la fila 52 din dosarul de urmărire penală îi lipsesc elemente esenţiale: nu este indicată ziua luării declaraţiei, nu se precizează persoana în faţa căreia s-a dat această declaraţie, semnătura acelei persoane nu este făcută menţiunea aducerii la cunoştinţă a dispoziţiilor art. 80 Cod proc. pen.

Existând suspiciuni legate de realitatea şi legalitatea acestei declaraţii, suspiciuni ce nu au putut fi spulberate cu ocazia cercetării judecătoreşti, fratele inculpatului refuzând să depună ca martor, declaraţia de la fila 52 nu a putut fi coroborată cu alte probe pentru susţinerea unei soluţii de condamnare.

Potrivit art. 345 alin. 2 Cod proc. pen., soluţia condamnării poate fi dispusă atunci când pe baza probelor administrate în cauză s-a dovedit că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpat.

In speţă, s-a demonstrat că cele cinci fapte reclamate de părţile vătămate există şi constituie infracţiune, fără a se putea demonstra, fără dubiu, că inculpatul este autorul acestor infracţiuni.

Chiar dacă în anumite faze ale procesului penal, inculpatul a recunoscut, total sau parţial, faptele, simpla recunoaştere, nesusţinute de probe convingătoare, nu poate sta la baza unei hotărâri de condamnare.

Nici faptul că în podul casei familiei inculpatului au fost găsite 4 roţi de automobil şi 2 mecanisme de radiocasetofoane auto nu dovedeşte fără niciun dubiu că acestea aparţin părţilor vătămate din prezenta cauză şi nici că au fost sustrase de inculpat la datele reţinute în rechizitoriu.

Făcând o evaluare proprie a întregului material probator, inclusiv a probelor administrate în apel, tribunalul constată că, în ciuda eforturilor făcute de prima instanţă, pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, prezumţia de nevinovăţie nu a putut fi răsturnată, dubiile n-au putut fi înlăturate, persistând o stare de incertitudine cu privire la vinovăţia inculpatului.

In absenţa unor probe “dincolo de orice îndoială rezonabilă” care ar demonstra că inculpatul este autorul faptelor ce fac obiectul trimiterii în judecată, instanţa de control judiciar consideră că în mod corect judecătoria a constatat că, în cauză, operează principiul “in dubio pro reo” în baza căruia a pronunţat soluţia de achitare.

Aşa fiind, în conformitate cu disp. art. 379 pct. 1 lit. b Cod proc. pen., apelul urmează a fi respins ca nefondat, iar hotărârea apelată menţinută ca legală şi temeinică.

Se va constata că inculpatul este arestat în altă cauză.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. 3 Cod proc. pen. şi art. 189 Cod proc. pen.,

Etichete:

Bottom