404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Contencios administrativ şi fiscal – litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999) – – revocare măsură diminuare salariu cu 25%

Dosar nr. 4216/88/2010

R O M Â N I A
TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ NR.422
Şedinţa publică din data de 10 februarie 2011

S-a luat în examinare cauza în contencios administrativ având ca obiect anulare act administrativ, formulată de reclamanţii N. P., G. N., C. S., I. D., G. C., B. I., RECLAMANT B. S., N. M., I. V., D. S., cu domiciliul ales la primăria Comunei Izvoarele, judeţul Tulcea, în contradictoriu cu pârâta PRIMĂRIA COMUNEI Izvoarele.
Dezbaterile pe fondul cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2011, consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când, având nevoie de timp pentru studiul actelor şi lucrărilor dosarului, instanţa a amânat pronunţarea la data de 03 februarie 2011 şi, ulterior, la data de 10 februarie 2011, când a hotărât următoarele.

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată sub nr. 4216/88/ 17 noiembrie 2010, reclamanţii N. P., G. N., C. S., I. D., G. C., B. I., RECLAMANT B. S., N. M., I. V., D. S. au solicitat obligarea PRIMARULUI COMUNEI IVOARELE la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, precum şi anularea dispoziţiilor nr. 128, 129, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 136 ŞI 137, emise la data de 19 iulie 2010 de instituţia pârâtă.
In motivare, reclamanţii arată că prin dispoziţiile emise au fost înştiinţaţi că începând cu 5 iulie 2010 se diminuează cuantumul brut al salariului cu 25%, deşi salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă şi, în acelaşi timp, contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de angajat, în baza raportului de muncă, iar restrângerea menţionată constituie o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă.
Se mai susţine că măsura diminuării cu 25% a salariului încalcă art. 11, art. 16 alin. 1, art. 20, art. 41, art. 44, art. 47 şi art. 53 din Constituţia României ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind dreptul la muncă şi Primul Act Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa CEDO statuând că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, respectiv şi drepturile de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate.
In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1 şi 7 din Legea Nr. 554/2004, art. 117 din Legea nr. 188/1999, art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod proc. civ.
In dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar, în copie, plângerea nr. 2176/23.07.2010 şi dispoziţiile contestate.
Legal citată, instituţia pârâtă nu a formulat apărări în cauză.
La termenul de judecată din 10 decembrie 2010, reclamanţii au arătat că înţeleg să renunţe la judecata capătului de cerere privind obligarea pârâtei la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului.
Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că prin dispoziţiile contestate, emise de Primarul comunei Izvoarele, judeţul Tulcea, în aplicarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a dispus ca, începând cu 5.07.2010, să se diminueze reclamanţilor, angajaţi în cadrul Primăriei izvoarele, cu 25% cuantumul brut al indemnizaţiei lunare, stabilindu-se cuantumul salariului de încasat după această dată.
Potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare la 4 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010, se diminuează cu 25%.
Prin emiterea dispoziţiilor atacate s-au încălcat dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Relativ la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare, se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: reclamanţii să aibă un „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocol, existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiţii; realizarea condiţiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietăţii, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv menţinerea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, în opinia CEDO, noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
Mai mult, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod expres că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol, după cum privare de proprietate a fost calificată şi pierderea unei pensii complementare – cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.
In speţă, toate categoriile vizate de Legea nr. 118/2010, aveau cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate în contextul în care, în condiţii de criză economică în plină desfăşurare cu numai 6 luni în urmă a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 – „lege unică de salarizare” prin care s-au determinat salariile de încasat pentru anul 2010 şi în continuare, şi la a cărei elaborare nu se poate susţine că nu s-au avut în vedere toate realităţile economice şi sociale.
Prin urmare, prin reducerea salariilor s-a produs o ingerinţă a autorităţilor publice, a statului în exercitarea dreptului cu privire la bunul lor, respectiv la încasarea unui salariu corespunzător muncii prestate, privarea de proprietate în discuţie realizându-se printr-o lege, accesibilă, precisă, dar nu şi previzibilă, după cum s-a arătat întrucât a intervenit după o altă modificare legislativă importantă, chiar fundamentală, în materia salarizării.
Or, o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi că răspunde criteriului proporţionalităţii.
Admiţând chiar că privarea de proprietate în discuţie a servit unui interes public, pe larg invocat în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, în opinia instanţei justul echilibru a fost rupt prin procentul foarte mare al reducerii – 25% şi prin faptul că măsura adoptată nu a avut un caracter previzibil, în aceleaşi condiţii de activitate, neverificându-se, aşadar, raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, pentru că reclamanţii sunt obligaţi să suporte o sarcină disproporţionată prin pierderea unei pătrimi din salariu, fără a mai sublinia şi lipsa totală a modalităţilor de compensare prevăzute de legislaţia naţională, ce nu se poate justifica nici în context excepţional, obligaţia de despăgubire fiind instituită tot prin art. 1 din Protocolul 1.
Valorificând argumentele expuse, instanţa constată că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1.
Dat fiind această constatare, sunt de relevat prevederile art. 20 din Constituţie ce obligă la aplicarea cu prioritate a prevederilor pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, atunci când există neconcordanţe între acestea şi legile interne, şi cărora li se va da eficienţă în situaţia analizată.
Pe de altă parte, prin această constatare, nu se încalcă dispoziţiile art. 147 alin. 4 din Constituţie ce prevăd caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională pentru că, în primul rând, Curtea Constituţională verifică conformitatea legii cu Constituţia, fără a avea atribuţii de interpretare şi aplicare concretă a legii şi nici de determinare a neconcordanţei între legile interne prin raportare la prevederile pactelor şi tratatelor relative la drepturile fundamentale ale omului, iar nu în ultimul rând, pentru că pronunţarea deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 şi nr. 874/25 iunie 2010, nu exclude competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica concordanţa legislaţiei naţionale cu prevederile internaţionale şi de a aplica art. 20 din Constituţie, dispoziţii deopotrivă obligatorii.
În consecinţă, cum dispoziţiile Legii nr. 118/2010 contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – art. 1 – Protocolul 1 – a cărui aplicare are prioritate, se justifică încasarea drepturilor salariale în acelaşi cuantum cu cel stabilit anterior intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia a operat diminuarea.
Aşa fiind, faţă de argumentele prezentate, instanţa urmează a admite acţiunea, a anula dispoziţiile nr.128, 129, 130, 131, 132, 134, 135, 136, 137 toate emise la 19 iulie 2010 de Primarul Comunei Izvoarele, ca nelegale şi a obliga pârâta să plătească reclamanţilor diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate diminuate cu 25% aferente intervalului 01.07.2010-31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:

Admite acţiunea formulată de reclamanţii N. P., G. N., C. S., I. D., G. C., B. I., RECLAMANT B. S., N. M., I. V., D. S., cu domiciliul ales la primăria Comunei Izvoarele, judeţul Tulcea, în contradictoriu cu pârât PRIMĂRIA COMUNEI IZVOARELE.
Anulează dispoziţiile nr.128, 129, 130, 131, 132, 134, 135, 136, 137 toate emise la 19 iulie 2010 de Primarul Comunei Izvoarele, ca nelegale.
Obligă pârâta să plătească reclamanţilor diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate diminuate cu 25% aferente intervalului 01.07.2010-31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Definitivă. Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro