404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Contencios administrativ şi fiscal – litigiu privind funcţionarii publici (Legea Nr.188/1999) – revocare măsură diminuare salariu

Dosar nr. 3489/88/2010

R O M Â N I A
TRIBUNALUL TULCEA
SECTIA CIVILA, COMERCIALA
SI CONTENCIOS ADMINISTRATIV
SENTINŢA CIVILĂ NR. 272

S-a luat în examinare cauza în contencios administrativ, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici(Legea nr.188/1999) – revocare măsură diminuare salariu, privind pe reclamanta V. M., cu domiciliul în Tulcea şi pe pârâta DIRECŢIA DE SĂNĂTATE PUBLICĂ, cu sediul în mun. Tulcea str. Viitorului nr.50, jud. Tulcea.
Dezbaterile asupra cererii au avut loc în şedinţa publică din 20 ianuarie 2011, susţinerile părţilor prezente fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea la această dată când a pronunţat prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL,

Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea şi înregistrată la nr. 3489/88/2010, reclamanta V. M. a solicitat obligarea Direcţiei de Sănătate Publică Tulcea la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului şi la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.
În motivare, reclamanta arată că, la data de 15 august 2010, data stabilită pentru plata salariului aferent lunii iulie, a luat cunoştinţă că i-a fost diminuat salariul cu 25%, însă măsura nu i-a fost comunicată de conducerea instituţiei, cu toate că salariul face parte din elementele cuprinse în mod obligatoriu în actul de numire în funcţie, conform dispoziţiilor Legii nr.188/1999 şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de angajat în baza raportului de serviciu.
Se mai susţine că măsura diminuării cu 25% a salariului încalcă art. 11, art. 16 alin. 1, art. 20, art. 41, art. 44, art. 47 şi art. 53 din Constituţia României ce consacră prioritatea dreptului internaţional asupra celui intern în materia drepturilor fundamentale ale omului, dar şi art. 23 pct. 3 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 pct. 2 şi 4 din Carta Socială Europeană privind dreptul la muncă şi Primul Act Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa CEDO statuând că noţiunea de „bun” înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, respectiv şi drepturile de natură salarială pot fi asimilate dreptului de proprietate.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1 şi 7 din Legea Nr. 554/2004, coroborate cu art.998 şi art.999 Cod Proc. Civ., art. 117 din Legea nr. 188/1999, art. 40 alin. 2 lit. c din Codul Muncii şi art. 110 alin. 2 şi 3 Cod Proc. Civ.
În dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar, în copie, dovada încasării salariilor pe lunile iulie şi august 2010 şi alte înscrisuri.
În apărare, instituţia pârâtă a depus întâmpinare, la care a anexat dispoziţia nr. 161/30.07.2010.
S-a solicitat reclamantei, prin adresă, să probeze parcurgerea procedurii prealabile, dar nu a depus nicio dovadă în acest sens.
Examinând cauza, în raport cu probele administrate, instanţa reţine că reclamanta este funcţionar public în cadrul Direcţiei de Sănătate Publică Tulcea.
Prin Dispoziţia nr.161 din 30.07.2010, emisă de directorul instituţiei pârâte, s-a stabilit ca, începând cu 4.07.2010, cuantumul brut al salariilor, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale se diminuează cu 25%, dispoziţia fiind emisă în aplicarea Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
În cauză, reclamanta nu a dovedit că a urmat procedura plângerii prealabile în raport cu dispoziţia nr.161/2010 prin care s-a aplicat măsura diminuării salariale.
Or, art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, stipulează că, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 zile, revocarea în tot sau în parte a acestuia.
De asemenea, conform art. 8 alin. 1 din acelaşi act normativ, persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.
Coroborând prevederile legale învederate, rezultă că reclamanta trebuia să solicite, în prealabil, organului emitent – Direcţia de Sănătate Publică Tulcea, revocarea actului administrativ contestat – Dispoziţia nr. 161/2010 – şi, mai apoi, să conteste la instanţa de contencios administrativ, refuzul nejustificat de revocare, însă, în speţă, nu s-a urmat această etapă, ceea ce atrage inadmisibilitatea capătului de cerere relativ la anularea actului administrativ.
Relativ la plata drepturilor salariale, este de subliniat că, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 118/2010, intrată în vigoare la 4 iulie 2010, la cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 şi ale O.U.G. nr. 1/2010 se diminuează cu 25%.
Reclamanta în cauză s-a prevalat de încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale ce prevede că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Relativ la încălcarea art. 1 din Protocolul 1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, printr-o practică constantă, a statuat că, pentru a se constata o atare încălcare se impune a fi îndeplinite cumulativ următoarele cerinţe: reclamanta să aibă un „bun”, în sensul art. 1 alin. 1 din Protocol; existenţa unei ingerinţe a autorităţilor publice în exercitarea dreptului cu privire la bun, care să fi avut drept efect privarea reclamantei de bunul respectiv, ce poate fi realizată numai în anumite condiţii; realizarea condiţiilor prevăzute pentru a se justifica o privare a proprietăţii, respectiv ingerinţa să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general, respectiv să intervină pentru o cauză de utilitate publică şi să fie proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv menţinerea unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
De asemenea, în opinia CEDO, noţiunea de „bunuri” poate acoperi atât bunurile actuale, cât şi valorile patrimoniale, înţelegându-se prin aceasta creanţele în virtutea cărora reclamanta poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate.
Mai mult, prin Hotărârea din 15 iunie 2010, pronunţată în cauza Mureşanu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 alin. 1 din Primul Protocol, după cum privare de proprietate a fost calificată şi pierderea unei pensii complementare – cauza Aizupurua Ortiz contra Spaniei din 2 februarie 2010.
În speţă, toate categoriile vizate de Legea nr.118/2010, aveau cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al dreptului de proprietate în contextul în care, în condiţii de criză economică în plină desfăşurare, cu numai 6 luni în urmă, a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 – „lege unică de salarizare” prin care s-au determinat salariile de încasat pentru anul 2010 şi în continuare, şi la a cărei elaborare nu se poate susţine că nu s-au avut în vedere toate realităţile economice şi sociale.
Prin urmare, prin reducerea salariilor s-a produs o ingerinţă a autorităţilor publice, a statului în exercitarea dreptului cu privire la bunul lor, respectiv la încasarea unui salariu corespunzător muncii prestate, privarea de proprietate în discuţie realizându-se printr-o lege, accesibilă, precisă, dar nu şi previzibilă după cum s-a arătat, întrucât a intervenit după o altă modificare legislativă importantă, chiar fundamentală în materia salarizării.
Or, o privare de proprietate poate fi justificată doar dacă se demonstrează în mod special că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi că răspunde criteriului proporţionalităţii.
Admiţând chiar că privarea de proprietate în discuţie a servit unui interes public, pe larg invocat în expunerea de motive a Legii nr. 118/2010, în opinia instanţei justul echilibru a fost rupt prin procentul foarte mare al reducerii – 25% şi prin faptul că măsura adoptată nu a avut un caracter previzibil, în aceleaşi condiţii de activitate, neverificându-se, aşadar, raportul rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit, pentru că reclamanţii sunt obligaţi să suporte sarcină disproporţionată prin pierderea unei pătrimi din salariu, fără a mai sublinia şi lipsa totală a modalităţilor de compensare prevăzute de legislaţia naţională, ce nu se poate justifica nici în context excepţional, obligaţia de despăgubire fiind instituită tot prin art. 1 din Protocolul 1.
Valorificând argumentele expuse, instanţa constată că a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1.
Dat fiind această constatare, sunt de relevat prevederile art. 20 din Constituţie ce obligă la aplicarea cu prioritate a prevederilor pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, atunci când există neconcordanţe între acestea şi legile interne, şi cărora li se va da eficienţă în situaţia analizată.
Pe de altă parte, prin această constatare, nu se încalcă dispoziţiile art. 147 alin. 4 din Constituţie ce prevăd caracterul obligatoriu al deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională pentru că, în primul rând, Curtea Constituţională verifică conformitatea legii cu Constituţia, fără a avea atribuţii de interpretare şi aplicare concretă a legii şi nici de determinare a neconcordanţei între legile interne prin raportare la prevederile pactelor şi tratatelor relative la drepturile fundamentale ale omului, iar nu în ultimul rând, pentru că pronunţarea deciziilor nr. 872/25 iunie 2010 şi nr. 874/25 iunie 2010, nu exclude competenţa instanţelor judecătoreşti de a verifica concordanţa legislaţiei naţionale cu prevederile internaţionale şi de a aplica art. 20 din Constituţie, dispoziţii deopotrivă obligatorii.
În consecinţă, cum dispoziţiile Legii nr.118/2010 contravin Convenţiei Europene a Drepturilor Omului – art. 1 – Protocolul 1 – a cărui aplicare are prioritate, se justifică încasarea drepturilor salariale în acelaşi cuantum cu cel stabilit anterior intrării în vigoare a actului normativ în baza căruia a operat diminuarea.
Aşa fiind, faţă de argumentele prezentate, instanţa urmează a admite cererea în parte şi a obliga pârâta să plătească reclamantei diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate, diminuate cu 25%, aferente intervalului 1 iulie 2010 – 31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
După cum s-a menţionat, capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 161/30.07.2010 va fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E:

Admite cererea formulată de reclamanta V. M., cu domiciliul în Tulcea şi pe pârâta Direc?ia de Sănătate Publică, cu sediul în Tulcea, având ca obiect litigiu privind funcţionarii publici (Legea nr. 188/1999), în parte.
Obligă pârâta să plătească reclamantei diferenţa între drepturile salariale cuvenite şi drepturile salariale încasate, diminuate cu 25%, aferente intervalului 1 iulie 2010 – 31 decembrie 2010, actualizate cu rata inflaţiei la data plăţii efective.
Respinge capătul de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 161/30.07.2010, ca inadmisibil.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro