404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Somatie de plata

Sentinţa civilă nr.574

Sedinţă publică din 23.02.2009

Deliberând asupra cauzei comerciale de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de ……….. sub dosar nr…….., creditoarea …………, prin mandatar SC EOS KSI România SRL, a chemat în judecată pe debitorul ………………., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea debitorului la plata sumei totale de 1156,82 lei, din care: suma de 302,17 lei debit principal constând din valoarea serviciilor prestate şi neachitate; suma de 773,87 lei reprezentând daune moratorii şi suma de 80,78 lei reprezentând costuri de încetare înainte de expirarea perioadei iniţiale, conform contractului de abonament, art.15; cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, creditoarea a arătat că la data de ………… s-a încheiat între părţi contractul nr……………… în temeiul căruia i-a prestat debitorului servicii de telefonie mobilă pentru care a emis facturi fiscale, acceptate de către debitor prin necontestare în termenul contractual, dar neachitate de către acesta.

A mai învederat creditoarea că, deşi a notificat debitorul în numeroase rânduri în vederea efectuării plăţii datoriei, demersurile nu au avut niciun rezultat.

Creditoarea a precizat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale somaţiei de plată, prevăzute de art.1 din OG nr.5/2001, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă.

În drept, creditoarea şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile OG nr.5/2001, precum şi pe dispoziţiile art.969, art.1073, art.1101 şi art.1111 Cod civil.

În dovedirea cererii sale, creditoarea a depus la dosar, în copii certificate, următoarele înscrisuri: …………….

În temeiul art.242 al.2 Cod procedură civilă s-a solicitat de către creditoare judecarea cauzei şi în lipsa părţilor.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă de timbru în cuantum de 39 lei în conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. o din Legea nr. 146/1997 şi timbru judiciar de 0,3 lei conform art. 3 alin. 1 din O.G. nr.32/1995.

Debitorul, deşi legal citat, nu a depus întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă pentru a propune probe şi a formula apărări.

În cauză instanţa a încuviinţat, în temeiul art.167 Cod procedură civilă, proba cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind legală, pertinentă, concludentă şi utilă soluţionării cauzei.

Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între creditoarea ………….şi debitorul …………… s-a încheiat la data de …………… contractul nr. ……….. având ca obiect prestarea de către creditoare în beneficiul debitorului de servicii de telefonie mobilă.

Potrivit prevederilor contractuale, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice (art.6.1), iar debitorul s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art.9.5), iar în caz de întârziere în efectuarea plăţii, să plătească penalităţi în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere care pot depăşi cuantumul debitului principal (art.9.5), conform copie contract (filele 12-16).

În temeiul acestui contract, creditoarea a emis facturile fiscale depuse la dosarul cauzei, ce nu au fost achitate de către debitor.

În drept, potrivit art.1 din OG nr.5/2001, procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.

Potrivit art.379 alin.3 C.pr.civ., creanţa are un caracter cert atunci când existenţa sa rezultă din însuşi actul de creanţă sau/şi din alte acte, chiar neautentice emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creanţa este lichidă atunci când cuantumul acesteia este determinat prin înscrisul care o constată sau, cel puţin, este determinabil prin înscrisul respectiv sau prin alte înscrisuri ce emană, sunt recunoscute sau, după caz, sunt opozabile debitorului, conform art. 379 alin.4 C.pr.civ.. Creanţa este exigibilă (scadentă) dacă termenul prevăzut în favoarea ori şi în favoarea debitorului s-a împlinit ori, în condiţiile legii – art. 263 si art. 382 C.pr.civ. – debitorul este decăzut din beneficiul termenului.

Procedura somaţiei de plată presupune, conform art.1 din O.G. nr.5/2001 valorificarea dreptului de creanţă al creditoarei, printr-o modalitate facilă, accelerată, condiţionată de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibilă care nu este combătută de către cealaltă parte prin apărări apte să pună în discuţie aceste elemente.

Faţă de această reglementare legală, instanţa apreciază că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege întrucât factura a fost emisă în baza unui înscris asumat de către părţi, respectiv contractul de telefonie mobilă care este semnat de ambele părţi.

În cauză instanţa constată caracterul cert al creanţei în valoare de 302,17 lei, în sensul art.379 alin.3 C.pr.civ., existenţa creanţei reprezentând contravaloarea facturii de telefonie mobilă neachitate rezultând din contractul încheiat între părţi coroborat cu facturile emise şi necontestate.

Deşi facturile fiscale emise de către creditoare nu poartă semnătura debitorului, instanţa constată că aceste înscrisuri au fost însuşite de către debitor, acceptarea facturilor rezultând din faptul necontestării lor în condiţiile art.9, pct.9.3 din termenii generali ai contractului de abonament, în scris, în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii.

Creanţa este lichidă, potrivit art.379 alin.4 C.pr.civ., deoarece cuantumul acesteia este determinat prin facturile emise de creditoare conform contractului dintre părţi, facturi necontestate de către debitor şi prin urmare opozabile acestuia în baza stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă.

Creanţa este, de asemenea, exigibilă, scadenţa obligaţiei de plată a preţului fiind stabilită expres de câtre părţi în art.9.5 din contract şi anume a 14-a zi de la data emiterii facturii.

Faţă de prevederile art. 969 Cod Civil, instanţa reţine că debitoarei îi revenea obligaţia de a achita integral facturile invocate de către creditoare la datele când acestea au devenit scadente.

Întrucât creanţa solicitată de creditoare prin prezenta cerere este certă, lichidă şi exigibilă, pentru suma de 302,17 lei, reprezentând o obligaţie de plată a unei sume de bani şi este determinată potrivit facturii asumate de către debitoare, având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse şi constatând întrunite condiţiile cerute de art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, instanţa va admite acţiunea şi va soma debitoarea să plătească creditoarei, suma de 302,17 lei, reprezentând contravaloare servicii de telefonie mobilă.

În ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa reţine că potrivit art.9.5 din contractul încheiat între părţi, pentru sumele neplătite la termen creditoarea şi-a rezervat dreptul de a aplica penalităţi cu titlu de daune moratorii, în valoare de 0,5%, calculate la aceste sume, pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua următoare datei scadenţei, până la data plăţii integrale a sumei datorate, totalul penalităţilor pentru întârziere putând depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate. În temeiul acestor dispoziţii creditoarea a calculat penalităţi de întârziere în valoare de 773,87 lei.

Instanţa apreciază că stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere în condiţiile în care valoarea penalităţilor de întârziere poate depăşi valoarea debitului, echivalează cu o penalitate cumulată de 182,50 % pe an şi contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Potrivit art.4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa apreciază că se regăseşte în cauză.

Penalităţile calculate de creditoare depăşesc cuantumul dobânzii legale şi se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei. Această disproporţie creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.

Cu toate că, în condiţiile art. 56 C.com., contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.

Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art.4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

Nu s-ar putea aşadar susţine că numai pe calea procedurii reglementate de art.8 şi urm. din Legea nr. 193/2000 se poate constata caracterul abuziv al unei clauze înscrise într-un contract comerciant – consumator. Procedura respectivă constituie un mijloc suplimentar, instituţionalizat, de protecţie, care prezintă avantajul că instanţa poate obliga comerciantul să modifice condiţiile sale generale de afaceri, cu repercusiuni asupra tuturor raporturilor juridice derulate de acesta. Ea nu înlătură însă sancţiunea civilă a nulităţii absolute – caracterul absolut decurgând din interesul de ordine publică ocrotit, respectiv protecţia consumatorilor, care poate fi invocată chiar din oficiu de instanţă în situaţia, mult mai frecventă, în care comerciantul formulează acţiuni în justiţie pentru executarea obligaţiilor decurgând din contractele cu consumatorii care cuprind clauze abuzive.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Faptul că nu există monopol pe piaţă nu este de natură să înlăture caracterul abuziv al clauzei, întrucât art. 4 din Legea nr. 192/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare, nefiind aşadar necesar ca clauzele abuzive cuprinse într-un contract prestabilit (de adeziune) să fie întrebuinţate de un comerciant care deţine un monopol pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, luarea la cunoştinţă a condiţiilor generale de prestare a serviciului nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Astfel, instanţa va limita cuantumul penalităţilor la valoarea creanţei (debitul principal). În acest mod se asigură un echilibru just şi legal între drepturile şi obligaţiile părţilor. De altfel, se apreciază că prin faptul introducerii cererii de chemare în judecată la mai bine de 1 an de când creanţa a devenit scadentă (ceea ce a dus la acumularea unor penalităţi exagerate, calculate conform prevederilor art. 9.5 din contract), creditoarea s-a dovedit a fi de rea credinţă. Faţă de aceste motive, instanţa apreciază că teza finală a art. 9.5 din contract prin care se prevede că totalul penalităţilor de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate este abuzivă fiind lovită de sancţiunea nulităţii absolute. Prin raportare la întreaga clauză penală stipulată sancţiunea apare ca o nulitate parţială, ceea ce respectă principiul salvgardării actului supus interpretării actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat. În aceste condiţii, devenind incidente prevederile art. 4 alin. 3 din Legea nr. 469/2002 care prevăd că penalităţile nu pot depăşi suma la care se calculează, debitoarea va fi obligată la plata unor penalităţi de întârziere egale cu suma rămasă neachitată, respectiv 302,17 lei.

În consecinţă, în temeiul art. 1 şi 6 din OG nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată, art. 46 C.com., instanţa va admite în parte cererea şi va soma debitoarea să plătească creditoarei suma de ………. lei, reprezentând: debit principal-contravaloare servicii telefonie în cuantum de ………….. lei şi penalităţi de întârziere în cuantum de …………… lei, în termen de 30 de zile de la comunicarea prezentei hotărâri.

În ceea ce priveşte suma de ………….. reprezentând costuri de încetare înainte de expirarea perioadei iniţiale, instanţa nu va soma debitorul la plata acesteia, urmând a respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Din interpretarea dispoziţiilor art.14 din contractul încheiat între părţi rezultă că în situaţia în care abonatul nu îşi respectă obligaţiile de plată, creditoarea poate rezilia contractul înainte de expirarea termenului, încetarea contractului urmând a se produce începând cu data constatării de către creditoare a neexecutării de către debitor a obligaţiei de plată. Instanţa mai reţine că această reziliere unilaterală operează de plin drept, fără notificare, fără punere în întârziere, fără nicio intervenţie din partea instanţei sau alte formalităţi prealabile.

Potrivit art.15 din contract, costurile de încetare înainte de expirarea perioadei iniţiale reprezintă valoarea abonamentului lunar aferent perioadei rămase până la terminarea perioadei iniţiale de contract.

Având în vedere dispoziţiile art.14 din contract, instanţa reţine că acestea instituie un drept în favoarea creditoarei, iar nu o obligaţia. Astfel, în situaţia în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile sale asumate contractual, creditoarea poate să rezilieze contractul.

Solicitând prin cererea de chemare în judecată obligarea debitorului la plata contravalorii costurilor de încetare a contractului înainte de perioada iniţială, se prezumă că, în temeiul art.14 din contract, creditoarea a înţeles să se prevaleze de aceste dispoziţii, reziliind unilateral contractul.

Însă, analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că nu se poate stabili data la care a încetat contractul, respectiv data la care creditoarea a constatat neexecutarea de către debitor a obligaţiei sale.

În aceste condiţii nu se poate determina cuantumul creanţei reprezentând costuri de încetare înainte de expirarea perioadei iniţiale, nefiind îndeplinit astfel, în cauză, caracterul lichid al acestei creanţe.

Faţă de cele expuse mai sus, instanţa va admite în parte cererea, urmând a obliga debitorul la plata către creditoare a sumei de ……… lei reprezentând contravaloare servicii prestate şi neachitate, precum şi a sumei de ……….. lei cu tilu de penalităţi de întârziere.

În temeiul art. 6 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, instanţa va fixa un termen de plată de 20 de zile de la data comunicării prezentei hotărâri.

Totodată, instanţa va obliga debitorul, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, la plata către creditoare a sumei de 39,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi timbru judiciar achitate în cauză.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro