404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale invocate concomitent în procesul civil

1. Judecarea problemei

Complexitatatea pricinilor deduse judecăţii determină părţile implicate să formuleze pretenţii importante şi care să „acopere” orice posibilă soluţie reţinută de instanţă. În mod corespunzător, se invocă mijloace procesuale de apărare dintre care un rol-cheie îl au excepţiile procesuale de procedură şi/sau de fond. Atunci când în cadrul unui proces civil se invocă concomitent în faţa instanţei de judecată mai multe excepţii procesuale, apare problema de a şti în ce ordine se va pronunţa judecătorul asupra excepţiilro supuse examenului său.

Pentru o soluţionare în ordinea corectă, judecătorul trebuie să ţină cont de regula consacrată de art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă. Astfel, ca trebui să soluţioneze mai întâi excepţiile de procedură şi mai apoi excepţiile de fond – „are fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” Regula este clară necesitând doar un examen prealabil de clasidicare a excepţiilor invocate concomitent. Totuşi este posibil ca toate excepţiile de analizat să fie de procedură ori de fond, sau este posibil ca examenul să poarte deopotrivă asupra mai multor excepţii de procedură şi mai multor excepţii de fond.

Regula enunţată la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă nu acoperă aceste situaţii foarte întâlnite în practică. Doctrina a constribuit la rezolvarea acestei probleme prin consacrarea unei a doua reguli. „În lipsa unui text care să reglementeze modul în care trebuie să procedeze instanţa, s-a arătat că judecătorul trebuie să deducă ordinea în care se va pronunţa asupra excepţiilor din caracterul şi efectele pe care le produc acestea în cadrul procesului civil.”[1] Astfel, „în toate cazurile în care judecătorii se văr puşi în situaţia de a cerceta laolaltă mai multe chestiuni…., în aceeaşi cauză, dacă aceste chestiuni sunt de natură a nu fi examinate decât succesiv, ei trebuie să ţină seamă de o ordine logică, de o succesiune raţională, începând cu examinarea şi soluţionarea chestiunilor care au în mod logic prioritate… .”[2]

În considerarea acestei reguli doctrinale vor fi rezolvate mai întâi excepţiile referitoare la investirea instanţei (excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare, excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii) – pentru că „ne apare firesc a se acorda întâietate excepţiilor legate de nulitatea cererii de chemare în judecată, întrucât, dacă instanţa a fost investită printr-o cerere care nu îndeplineşte condiţiile legale privitoare la plata taxelor de timbru sau căruia îi lipsesc elementele esenţiale – părţile, obiectul sau semnătura”[3]

Urmează să fie soluţionată apoi excepţia de necompetenţă care este de ordin publică când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti – competenţă generală, când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad – competenţă materială, şi când pricina este de competenţă unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, competenţă teritorială exclusivă.[4] Trebuie rezolvate apoi excepţiile privind compunerea[5] sau constituirea instanţei[6], excepţia puterii de lucru judecat[7], prescripţia etc.

Pentru determinarea ordinii în care instanţa se pronunţă asupra excepţiilor procesuale invocate concomitent, trebuie avut în vedere, pe de altă parte, criterial impus de legiuitor în art. 137 alin.1 Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, criteriul propus de doctrină. De la caz la caz ordine se determină folosind numai unul dintre criterii ori ambele, atunci când unul singur nu este suficient pentru demersul propus.[8]

Rezolvările concrete

Încadrarea făcută problemei anlizate face mai lesnicioasă rezolvarea de la caz la caz. În practică sunt posibile foarte situaţii, dintre care vom prezenta pe scurt doat câteva. Demersul nostru nu este unul „exempli gratia”, ci o încercare de confirmare a logicii ce stă în spatele celor două criterii. Prin cercetarea cu atneţie a exemplelor ce vor fi prezentate, se poate constata că există ordine, acolo unde pare a fi dezordine.

Se invocă în acelaşi timp: 1.excepţia de netimbrare a cererii principale, 2. excepţia tardivităţii cererii reconvenţionale şi 3. excepţia necompetenţei. Toat esunt excepţii de procedură, stfel încât va fi folosit criteriul doctrinar pentru determinarea ordinii în care vor fi abordate. Deşi în doctrină[9] şi în practică[10]s-a considerat constant ca într-un asemenea concurs de excepţii, trebuie analizată mai întâi excepţia privitoare la timbrarea cererii principale deoarece taxele de timbru se plătes anticipt, există şi opinia conform căreia prima excepţie ce trebuie analizată este cea referitoare la competenţă deoarece, în condiţiile art. 1005 alin. 1 Codul de procedură civilă[11], şi ar urma ca hotărârea prin care se anulează cererea a netimbrată să fie lovită de nulitate indiferent dacă rezolvarea dată excepţiei netimbrării este corectă sau nu.[12] Dacă excepţia de necompetenţă se respinge, va fi cercetată excepţia privitoare la timbrarea cererii principale. Faţă de independenţa procesuală a cererii reconvenţionale, idiferent sacă se admite sau se respinge excepţia privitoare la timrare, va fi analizată şi excepţia tardivităţii cererii neconvenţionale. Rezultă că ordinea de soluţionare nu este 1,3,2, ci 3,1,2.

Se invocă concomitent: 1)excepţia privind nelegala compunere a instanţei, 2) excepţia lipsei procedurii prealabile şi 3) excepţia litropendenţei. Avem de a face în acest caz cu două excepţii de procedură şi una de fond (excepţia lipsei procedurii prealabile). Ar urma deci, să se analizeze mai întâi excepţiile de procedură 1 şi 3 şi abia apoi excepţia 2. Prima excepţoe ce trebuie analizată este cea privind nelegala cuâompunere întrucât numai un complet legal compus sau constituit se poate pronunţa asupra celorlalte excepţii. Având în vedere efectele pe care le produc, deci al doilea criteriu de ordonare, va fi analizată mai întâi excepţia de fond a lipsei procedurii prealabile şi de abia apoi problema litropendenţei, din moment ce admiterea primeia exclude problema litispendenţei . ordinea de soluţionare nu este, prin urmare: 1,3,2, ci 1,2,3, citeriul doctrinal ponderându-l pe cel legal.

Totuşi, principiul consacrat la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă rămâne util. Excepţiile de procedură se rezolvă înaintea celor de fond. Doar când efectele pe care le produc sunt de aşa natură încât excepţia de fond face inutilă, de prisos, cercetarea celei de procedură, criteriul legal de ordonare va fi ponderat. În rest, ori de câte ori sunt invocate concomitent excepţiile de procedură şi excepţiile de fond, vor fi analizate mai întâi excepţiile de procedură. Este şi cazul în are s einvocă în acelaşi timp:

1) excepţia lipsei de calitate procesuală activă (de fond)

2) excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu a reclamantului (de fond) şi,

3) excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantului (de procedură)

Prima excepţie care trebuie analizată, conform criteriului impus de art. 137, alin. 1 Codul de procedură civilă este excepţia de procedură privitoare la lipsa dovezii calităţii de reprezentant.[13] În cazul respingerii acestei excepţii se vor analiza în ordine excepţia cu numărul 1 şi cea cu numărul 2, pentru că stabilindu-se faptul că reclamantul are folosinţa dreptului şi, deci, calitate procesuală, va fi analizată excepţia privitoare la capacitatea procesuală de exerciţiu. Ordinea de soluţionare este aici: 3,1,2.

În exemplele anterioare am acoperit situaţiile în care se invocă concomitent: numai excepţii de procedură, două excepţii de procedură şi una de fond şi două excepţii de fond şi una de procedură. Rămâne de evidenţiat exemplul invocării concomitente doar a unor excepţii de fond. În acest sens, reţinem situaţia în care se invocă: 1) excepţia prematurităţii, 2) excepţia lipsei de interes şi 3) excepţia lipsei de calitate procesuală activă.

Toate sunt excepţii de fond pentru că sunt în legătură cu exerciţiul dreptului la acţiune. Prima excepţie ce trebuie analizată şi rezolvată este excepţia cu numărul 3 pentru că prin soluţionarea acestuia se determină cadrul procesual în care vor fi analizate şi celelalte două. Înainte de a se analiza „calitatea dreptului”, respectiv, dacă este sau nu actual, trebuie să se determine dacă reclamantul este titularul dreptului dedus judecăţii.

„De vreme ce interesul se analizează prin raportare la un anumit drept, trebuie stabilit cu prioritate dacă, atunci când dreptul este afectat de un termen, la data sesizării instanţei termenul se împlineşte sau nu. Deci, dacă se respinge excepţia privind lipsa de calitate procesuală activă, urmează să se analizeze excepţia prematurităţii. Dacă se respinge şi această excepţie, se va verifica dacă reclamantul are un folos practic pentru a justifica pornirea în mişcare a procedurii judciare.”[14]

Rezultă că ordinea de soluţionare a excepţiilor procesuale, în acest caz este: 3,1,2, în virtutea criteriului doctrinal al cercetării efectelor pe care le produc.

Cele două criterii pot veni în concurs ori se pot completa atunci când sunt invocate atât excepţii de procedură, cât şi excepţii de fond, după cum se poate ca unul singur să rezolve problema ordinii de soluţionare, atunci când sunt invocate concomitent numai excepţii de procedură sau numai excepţii  de fond. În această a doua situaţie în care excepţiile procesuale au toate aceeaşi natură, criteriul care determină ordinea de soluţionare este criteriul doctrinal. Trebuie, aşadar, să fie cercetate efectele pe care tind să le producă fiecare în parte. Acesta este doar un prim pas / o prima etapă a examenului. Urmează un al doilea pas în care efectele fiecărei excepţii invocate sunt comparate, pentru a vedea care pe care face inutilă. Se ajunge la un raţionament  de genul: efectele excepţiei X fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Y; efectele excepţiei X fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Z, efectele excepţiei Y fac inutilă cercetarea efectelor excepţiei Z.

Din cele trei observaţii rezultă ordinea de soluţionare a excepţiilor, şi anume: X,Y, Z. Cercetarea afectelor unei excepţii procesuale, de procedură sau de fond, devine inutilă atunci când, producerea efectelor unei alte excepţii procesuale de procedură sau de fond face imposibilă producerea efectelor primei excepţii analizate.

Acest raţionament este comun tuturor situaţiilor posibile de întâlnit în practică. Criteriile – legal şi doctrinal – sunt deopotrivă de utile pentru că dau un algoritm demersului de soluţionare a excepţiilor procesuale. Cu toate acestea, criteriul doctrinal poate pondera criteriul legal niciodată invers. Aceasta înseamnă că se poate ca o excepţie de fond să fie rezolvată înaintea unuia de procedură, dar în nici un caz o excepţie de procedură cu efecte imposibil de atins datorită producerii efectelor unei excepţii de fond nu va fi rezolvată înaintea cu prioritate, doar pentru că este de procedură. Dacă în majoritatea cazurilor din practică excepţiile de procedură ar fi devansate de excepţiile de fond, criteriul legal de la art. 137 alin. 1 Codul de procedură civilă ar fi doar un reper, ordinea de soluţionare urmând a se stabili în virtutea celui doctrinal. Dar, în practică, excepţiile de procedură devansează de cele mai multe ori excepţiile de fond. Astfel, criteriul legal rămâne de mare utilitate, calificarea excepţiilor în cele două clase, fiind primul lucru ce trebuie realizat. Se cercetează apoi efectele excepţiilor şi se obţine ordinea de soluţionare.

Actualul Cod de procedură civilă, prin criteriul legal, nu impune o anumită ordine de invocare a excepţiilor, „dar o anumită ordine se impune, determinată de raţiuni interne ale procesului civil şi de finalitatea fiecărei excepţii”.[15]

„Nefiind reglementată ca atare o asemnea ordine înseamnă că faptul neinvocării excepţiilor în ordine firească nu duce la sancţionarea părţilor. Revine instanţei obligaţia ca, în funcţie de caracterul şi efectele la care tind diferitele excepţii invocate simultan să stabilească ca prioritatea ăn soluţionarea excepţiilor.”[16]


[1] M. Tăbârcă, „Excepţiile procesuale în procesul civil”, Ed. a 2-a revăzută şi adăugată, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2006, p. 75; I. Leş, notă la decizia civilă nr. 1098/1978 a Trib, jud., Sibiu, Revista română de drept nr. 9/1980, p. 43-45;

[2] E. Herovianu, „Pagini de practică judiciară şi extra judiciară”,  Ed. Librăriei Juridice, Bucureşti, 1944, p. 110;

[3] ibidem M. Tăbârcă, „Excepţiile … ” ed. a 2-a, op. cit. p. 76 – sentinţa civilă nr. 2281/1998, Judecătoria sector 3 Bucureşti, nepublicată;

[4] art. 159 Codul de procedură civilă

[5] V.M. Ciobanu, G. Boroi, „Drept procedural civil. Curs selective.Teste grilă.”, ed. a 3-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 32:  prin compunerea instanţei se ănţelege alcătuirea sau formarea instanţei de judecată cu numărul de judecători prevăzuţi de lege.

[6] Idem. 269, p. 34: prin constituirea instanţei se înţelege alcătuirea ei complexă, cu toate organelle şi persoanele prevăzute de lege: grefier, magistratul asistent (ICCJ), procurer;

[7] art. 163 şi art. 166 Codul de procedură civilă;

[8] M. Tăbârcă, Excepţiile, ed. a 2-a, op. cit. p. 77;

[9] V.M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit. p. 241;

[10] decizia nr. 241/1971, Trib suprem, secşia civilă, C.D./1971, p. 191; etc

[11] art. 105 alin. 1 Codul de procedură civilă:” Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”;

[12] M.Tăbârcă, „Excepţiile …”, ed. a 2-a, op. cit. p. 84;

[13] M.Tăbârcă, „Excepţiile …”, ed. a 2-a, op. cit. p. 87;

[14] M.Tăbârcă, op. cit. p. 89;

[15] Al. Bacaci, „Excepţiile de procedură în procesul civil”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 42-43;

[16] M. Tăbârcă, „Excepţiile procesuale în procesul civil”, ed. a 2-a, revăzută şi adăugită, Ed. Univ. Juridic, Bucureşti, 2006, p. 92;

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro