404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Mijloacele de probă în procesul penal

Autor:  Ciobanu Cristina

1.1. Noţiuni generale

În dreptul penal, informaţiile pe care le furnizează o probă prin conţinutul său nu pot fi administrate decât prin intermediul unor mijloace prevăzute de Codul de procedură penală, denumite mijloace de probă.

Probele reprezintă acele elemente de fapt, realităţi, întâmplări, împrejurări care datorită relevanţei lor informative servesc la aflarea adevărului şi la justa soluţionare a cauzei penale. Probele sunt entităţi extraprocesuale (există în afara procesului penal), care privesc însă obiectul acestui proces (fapta şi făptuitorul la care se referă procesul), iar prin administarea lor în desfăşurarea procesului penal capătă caracter procesual.

Mijloacele prin care se constată aceste elemente de fapt care servesc ca probă în procesul penal constituie mijloace de probă, fiind de asemenea realităţi extrapenale, dar prin diferite procedee reglementate în cadrul procesului penal devin o categorie juridică procesuală[1]. Calea legală prin care este administrată proba în procesul penal o constituie mijlocul de probă. Probele şi mijloacele de probă, au ca finalitate justa soluţionare a cauzelor penale şi realizarea scopului procesului penal.

Pentru soluţionarea unei cauze penale organele judiciare trebuie să cunoască împrejurările în care s-a săvârşit fapta, date despre făptuitor(i), orice alte elemente de fapt care pot să conducă la vinovăţia sau nevinovăţia persoanelor cercetate.[2]

Astfel, în conţinutul art.62 din Codul procedură penală se prevede că în vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe. Pentru a nu exista confuzii între mijloace de probă şi probe, acestea din urmă au fost definite în mod clar în Codul de procedură penală. În art.63 alineatul 1 din Codul de procedură penală se pevede: „Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.”

Pentru aflarea adevărului în cadrul procesului penal, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele pe bază de probe, iar sarcina administrării probelor revine acestor organe, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 62 şi art. 65 alineatul 1 din Codul de procedură penală. Administrarea probelor în procesul penal constă în activitatea de a lua cunoştinţă şi de a da eficacitate juridică, în modurile prescrise de lege, faptelor şi elementelor de fapt necesare aflării adevărului într-o cauză penală. La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice prsoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Pentru ca organele judiciare să poată identifica şi folosi probele, trebuie să aibă anumite mijloace prevăzute de lege, necesare în administrarea probelor. Din conţinutul art. 64 Cod procedură penală rezultă că mijloacele de probă sunt definite ca fiind,”mijloacele legale prin care se constată elementele de fapt care pot servi ca probe în procesul penal.”

Împrejurarea de fapt care duce la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie nu se poate confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul probei. Subiectul probei este reprezentat de persoana care poate procura elementul de informare care constituie proba, de exemplu martorul, expertul, inculpatul. În limbajul practicii juridice, cuvântul”probă” este folosit atât în înţelesul noţiunii de probă, cât şi în cel de mijloc de probă.[3]

În Codul de procedură penală, în conţintul art. 64 mijloacele de probă sunt enumerate limitativ, şi anume:

  • declaraţiile  învinuitului sau ale inculpatului;
  • declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente;
  • declaraţiile martorilor;
  • înscrisurile;
  • înregistrările audio sau video;
  • fotografiile;
  • mijloacele materiale de probă;
  • constatările tehnico-ştiinţifice;
  • constatările medico-legale;
  • expertizele.

Chiar dacă mijloacele de probă sunt stipulate expres de lege, există totuşi libertatea mijloacelor de probă, în sensul că organul judiciar poate folosi oricare din mijloacele enumerate în art. 64 Cod procedură penală pentru soluţionarea justă a cauzei. În prezent, fiecare mijloc de probă în funcţie de specificul său îşi are procedeele sale de administrare.

Declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin ascultare, confruntare sau înregistrare pe bandă de magnetofon. Însrisurile şi mijloacele materiale de probă au ca procedee de administrare: ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri -art.99 Cod procedură penală-, predarea obiectelor şi înscrisurilor -art.98 Cod procedură penală- , şi percheziţia-art.100 Cod procedură penală-, traducerea şi descifrarea.

Mijloacele materiale de probă pot fi cercetate prin examen direct, prin constatare tehnico-ştiinţifică sau expertiză.

Actuala reglementare a mijloacelor de probă este superioară celei din Codul de procedură penală anterior, prin faptul că legea anterioară nu enumera limitativ mijloacele de probă. Enumerarea din art. 64 Cod procedură penală cuprinde mijloacele de probă ce pot fi folosite în procesul penal român.

Mijloacele de probă nu trebuie confundate cu procedeele probatorii. Procedeele probatorii nu constituie o categorie a mijloacelor de probă, ci moduri de a proceda în folosirea mijloacelor de probă. Mijloacele de probă care pot fi folosite în procesul penal trebuie să prezinte certitudinea că reprezintă izvorul unor probe conforme cu adevărul. Folosirea mijloacelor de probă menţionate mai sus, poate avea loc numai în condiţii legii.

De exemplu, în cazul în care ascultarea unei persoane se înregistrează pe bandă de magnetofon, relatările persoanei trebuie transcrise apoi într-un proces-verbal semnat de acesta şi de cel care a ascultat-o, banda de magnetofon devenind parte integrantă din procesul-verbal de ascultare, care este un mijloc legal de consemnare a unei declaraţii. În cazul în care aceste procedee nu sunt supuse anumitor reguli, ele nu sunt considerate mijloace de probă legale.[4]

În ceea ce priveşte cadrul legal al mijloacelor de probă în procesul penal, la art. 64 (5) Cod procedură penală, se introduce, prin Legea nr. 281/2003, un alineat nou, respectiv alineatul 2, în care se prevede expres că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.” Spre exemplu, o înregistrare audio sau video efectuată fără autorizaţia instanţei.

Atât probele cât şi mijloacele de probă au ca scop finalizarea corectă a cauzelor penale. Declanşarea procesului penal face ca probele să fie administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege.[5] La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei de judecată, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze, art.65 alineatul 2 Cod procedură penală.

1.2. Libertatea mijloacelor de probă

Procesul penal funcţionează pe baza principiului libertăţii probelor şi al aprecierii acestora.[6] La libertatea probelor trebuie adăugată şi libertatea mijloacelor de probă, înţeleasă în sensul că deducerea în faţa organelor judiciare a situaţiilor de fapt constituind probe în cauză, se poate realiza prin orice mijloace de probă.

În materie procesual penală există regula generală, că probele pot fi administrate în principiu prin oricare din mijloacele de probă prevăzute de lege. Libertarea acordată organelor judiciare înlătură piedicile ce s-ar ivi în stabilirea unor fapte din lipsa mijloacelor de probă corespunzătoare. Libertatea mijloacelor de probă trebuie folosită în funcţie de natura faptei săvârşite şi de particularităţile concrete ale acesteia, iar în unele cazuri legea obligă expres la folosirea unui anumit mijloc; administrarea probelor necesare dovedirii chestiunilor prealabile se face potrivit materiei căreia îi aparţine acea chestiune, art. 44 alineatul 2 Cod procedură penală.[7]

Ca şi probele, mijoacele de probă nu au o ordine prestabilită ele fiind utilizate în cadrul procesului penal în raport de ansamblul probelor existente în cauză. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului, aşa cum prevăd dispoziţiile cuprinde în conţinutul art.63 alineatul 2 Cod procedură penală.

Funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a acestora la aflarea adevărului şi la soluţionarea cauzelor penale. Datorită importanţei probelor şi mijloacelor de administrare în procesul penal, legea conferă un spaţiu relevant acestora în Codul de procedură penală şi Codul penal, prin instituirea unui ansamblu de garanţii procesuale referitoare la administrarea probelor, art.68, 83, 85 Cod procedură penală cât şi a unor instituţii cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor, art.260 Cod penal şi art.266 alineatul 2 Cod penal.

Codul de procedură penală, în cuprinsul art.68 alineatul 1 prevede în mod expres că este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constângere precum promisiuni sau alte îndemnuri în scopul de a se obţine probe. Este oprit a se determina o persoană să săvârşească sau să continuie săvârşirea unei fapte penale, în scopul de a obţine probe. Persoana chemată ca martor este obligată să se înfăţişeze la locul, ziua şi ora arătate în citaţie are datoria să declare tot ce ştie cu privire la faptele cauzei. Pe lângă obligaţia de prezentare persoana chemată ca martor are şi obligaţia de depunere a jurământului prevăzută de art.85 Cod procedură penală.

Măsurile cu caracter de constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor se referă la infracţiunile care impiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiunea de „mărturie mincinoasă”, prevăzută de art.260 Cod penal şi infracţiunea de „arestare nelegală şi cercetare abuzivă” prevăzută de art.266 alineatul 2 Cod penal.

Mijloacele de probă prezintă o importanţă deosebită împreună cu probele, sunt strâns legate de realizarea regulei de bază a aflării adevărului cât şi pentru faptul că în cea mai mare parte a procesului penal se pun problemele legate de probe şi mijloace de probă. Trebuie să se stabilească dacă fapta există şi de cine a fost săvârşită, dacă întruneşte toate elementele constitutive ale unei infracţiuni, dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta sa.

1.3. Clasificarea mijloacelor de probă

În reglementarea Codului de procedură penală din anul 1936, mijloacele de probă se clasificau în mijloace de probă:

  • scrise ( procesele-verbale, înscrisurile)
  • orale ( declaraţiile inculpatului, ale martorului)
  • materiale ( corpuri delicte)

În codul actual, mijloacele de probă se împart în trei categorii:

  • declaraţiile părţiilor şi ale martorilor
  • înscrisuri şi mijloace materiale de probă
  • rapoarte de constatări ale specialiştilor şi de expertiză

Declaraţiile părţilor şi ale martorilor au ca izvor comun persoanele fizice care le fac, iar ca procedeu de obţinere predominant este ascultarea acestora. Înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, au ca procedee de obţinere comune cercetarea la faţa locului, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, percheziţii. Rapoartele de constatări ale specialiştilor şi de expertiză, prezintă concluziile  ştiinţifice sau tehnice ale specialiştilor şi experţilor, în urma efectuării de procedee probatorii tehnice şi ştiinţifice.[8]

Această clasificare a mijloacelor de probă se împarte în funcţie de procedeele comune de administrare. De exemplu, declaraţiile martorilor pot fi obţinute prin ascultare, confruntare, înregistrare pe bandă de magnetofon.

Înfăptuirea justiţiei penale depinde de ansamblul normelor juridice care reglementează probele şi mijloacele de probă. Din momentul declanşării procesului penal şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloacele de probă prevăzute de lege.


[1] Neagu Ion, „Tratat de drept procesual penal”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.346

[2] Buneci Petre, Butoi Ioana Theodora, „Martorul pe tărâmul justiţiei”, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2004, pg.9

[3] Nistoreanu Gheorghe, Tulbure Ştefan, Apetrei Mihai, Nae Laurenţiu „Manual de drept procesual penal„, Editura, Europa Nova, Bucureşti, 1999, pg.101

[4]Theodoru Grigore, „Drept procesual penal. Partea generală„, Editura Cugetarea, Iaşi, 2007, pg.313

[5]Paraschiv Carmen Silvia, „Drept procesual penal”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pg.165

[6]Volonciu Nicolae, „Tratat de drept procesual penal. Partea Generală”, vol.I. Editura Paideia, 1993, pg.353

[7] Apetrei Mihai, „Drept procesual penal”, Editura Victor, Bucureşti, 2004, pg.258

[8] Neagu Ion, „Drept procesual penal. Partea Generală”, Editura Global Lex, Bucureşti, 2007, pg.328

Etichete: , ,

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro