Elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă

Pentru ca să se poată reliza conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă este necesar să prezinte o anumită situaţie pe care codul penal o denumeşte sintetic „cauză în care se ascultă martori” (art. 260 cod penal) sau conform alineatului ultim al aceluiaşi articol, în care se folosesc serviciile unui expert sau interpret. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuieşte justiţia, deci un proces de natură contencioasă.

Potrivit art.260 cod penal pot exista mai multe genuri de cauze : penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori.

Cauza penală are sensul de proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecară. Este indiferent care este organul de urmărire penală sau a instanţelor de judecată. Este indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organul de cercetare penală prevăzute de art. 201 cod procedură penală), precum şi dacă judecata se desfăşoară în primă instanţă, în apel sau recurs.

Cauza civilă – în sensul art. 260 cod penal are sensul restâns de proces civil desfăşurat după procedura contencioasă, în faţa instanţelor judecătoreşti civile.

Clauza disciplinară – în sensil art.260 cod penal înseamnă o judecată desfăşurată în faţa unor organe jurisdicţionale cu caracter disciplinar (exemplu : consiliile disciplinare care judecă abaterile disciplinare comise de judecători).

Prin orice altă cauză în care se ascultă martori se înţelege alte cauze decât cele penale, civile, disciplinare, care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi ascultaţi martori ori folosiţi experţi sau interpreţi.

În situaţia în care organul judiciar în faţa căruia s-a consumat mărturia mincinoasă se dovedeşte ulterior a fi complet (spre exemplu : s-au încălcat dispoziţiile referitoare la competenţa materială), fapta nu îşi pierde caracterul infracţional.

De asemenea, constituie infracţiune de mărturie mincinoasă fapta martorului care chiar dacă a depus mincinos în faţa organelor de urmărire penală, nu mai este audiat în instanţă şi aceasta nu poate folosi pentru soluţia pe care o dă declaraţia aceluiaşi martor.

Jurământul martorului este un fapt care precede infracţiunea, dar el nu este şi o situaţie permisă a acestuia. Înainte de a fi ascultat, în conformitate cu art.85 cod de procedură penală, martorul depune jurământ. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase atunci când fapta s-a consumat conform dispoziţiilor art. 260 alin. 1 cod penal.

Art. 85 cod procedură penală mai prevede o situaţie care şi ea precede dispoziţiei martorului şi anume atenţionarea acestuia că dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Inexistenţa acestei prevenţii excude imposibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.                           

Elementul material

Infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în acţiunea făptuitorului de „a face afirmaţii mincinoase” sau în „omisiunea sa de a spune tot ce ştie” ambele privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Deci avem o atitudine comisivă în primul caz şi una omisivă în cel de-al doilea caz. În ambele situaţii, însă, este vorba de o atitudine de camuflare, de ascundere a adevărului.

Dar indiferent de varianta în care se săvârşeşte infracţiunea, mărturia mincinoasă este o infracţiune de acţiune (comisivă) al cărui element material, îl constituie acţiunea de a face o mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiză ori o interpretare mincinoasă.

Aceste subvariante ale acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă sunt alternative, pentru, existenţa infracţiunii fiind suficientă săvârşirea faptei într-una din aceste comportări, dar pot exista însă şi cumulativ, în care caz, când s-au ssăvârşit, în executarea unei rezoluţii unice, există o singură infracţiune[1].

„A face afirmaţii mincinoase” înseamnă a spune altceva decât cele ştiute, a declara ca fiind adevărate ceea ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esenţial este să existe o nepotrivire între cele declarate ca martor şi cele ştiute de el.

Deci, criteriul după care se stabileşte dacă o afirmaţie este sau nu mincinoasă nu este acela al raportului în care se află cele declarate de martori faţă de realitate, deoarece martorului I se cere să spună ce ştie, iar nu care este adevărul.

Când însă martorul declară că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, nu există infracţiune de mărturie mincinoasă, pentru că declaraţia făcută nu constituie o probă mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii justiţiei.

Afirmaţia mincinoasă poate să aibă un conţinut pozitiv, adică a afirma că ceva a existat sau un conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat.

Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracţiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care desigur, acesta o cunoaşte. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa şi induce în eroare organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Tăcerea nu atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.

Trebuie să se facă distincţie între trecerea sub tăcere a unor împrejurări, care constituie una din modalităţile normative de consumare a infracţiunii de mărturie mincinoasă şi refuzul de a depune mărturie. Problema trebuie privită sub un dublu aspect. Oprimă situaţie se referă la refuzul de a depune mărturie. Martorul refuză să jure şi să depune mărturie. În acest caz el nu va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. Singura sancţiune care I se poate aplica, pentru că înţelege să lipsească instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, nu are caracter penal. Astfel, în procesul civil, acest martor este sancţionat cu amendă şi eventualele despăgubiri către persoana vătămată[2]. Obligaţia martorului este un derivat pe planul dreptului, al obligaţiei cetăţeneşti de participare sinceră la aflarea adevărului în cauzele supuse rezolvării judiciare[3]. Această obligaţie este fundamentată pe un interes judiciar important, care constă în obligaţia în faptul că organele judiciare trebuie să ia cunoştinţă nemijlocit de materialul probator[4].

În cazul neprezentării martorului la solicitarea organului judiciar, el poate fi adus cu mandat şi obligat la plata unei amenzi (art.188 cod procedură civilă). În procesul penal, de asemenea, martorul poate fi adus silit (art.183, alin 1 şi art. 327 alin 5 şi respectiv alin. 6 cod procedură penală) şi poate fi amendat dacă lipseşte nejustificat (art. 189 alin. 1 lit. e cod procedură penală).

O a doua situaţie priveşte cazul în care deşi s-a depus jurământ, înţelegând deci să facă depoziţia, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este întrebat. Se consideră că nici în acest caz nu există infracţiunea de mărturie mincinoasă, dacă refuzul a fost explicit, deşi prin aceasta martorul nu s-a conformat obligaţiei legale de a declara ceea ce ştie. (Excepţie fac unele obligaţii legale referitoare la informarea autorităţii în anumite situaţii – spre exemplu, cazurile prevăzute de art. 262 cod penal, respectiv „Omorul” art. 174, „Omorul calificat” art. 175, „Omorul deosebit de grav” art. 175, „Tâlhăria” art. 211, „Pirateria” art.121, ş.a. ale aceluiaşi cod).

Această soluţie se impune deoarece legiuitorul a înţeles să acţioneze ca mărturie mincinoasă numai acele afirmaţii sau treceri în sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiţiei, în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare. Or, în cazul unui refuz exprimat cu claritate care pune astfel, de la început în cunoştinţă de cauză organul judiciar cu privire la necesitatea de a administra alte probe pentru a afla ceea ce autorul refuză să declare, nu poate avea capacitatea de a pune în pericol înfăptuirea justiţiei.

Totuşi s-ar putea replica faptul că, din moment ce martorul s-a obligat prin jurământ să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, potrivit, art. 85 alin. 2 cod procedură penală, el va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă dacă va ascunde adevărul. Numai că trăsăturile acestei infracţiuni sunt cuprinse nu în acest text, ci în art. 260 cod penal, iar nerespectarea jurământului de către martor nu înseamnă prin ea însăşi infracţiunea de mărturie mincinoasă – nu spune adevărul – aşa cum prevede art. 260 cod penal – referitor la împrejurări esenţiale, etc.

A nu spune tot ce ştie – înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul ştie.

Atunci când fapta se săvârşeşte prin aceea că martorul nu spune tot ce ştie ne găsim în faţa unei infracţiuni, care se raportează la o obligaţie legală de a răspunde.

Pentru ca acţiunea de „a face afirmaţii mincinoase”, ca şi infracţiunea de „a nu spune tot ce ştie” să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii legale care au caracter de cerinţe esenţiale şi anume:

–       afirmaţia martorului sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească „împrejurări esenţiale”.

–       martorul, expertul sau interpretul „să fi fost întrebat” asupra acelor împrejurări.

Martorul, expertul sau interpretul săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când ambele cerinţe sunt întrunite[5].

Prin expresia „împrejurări esenţiale” se înţelege orice fapte, date, situaţii circumstanţe în soluţionarea procesului respectiv.

Caracterul de „împrejurare esenţială” este dat de eficienţa probatorie a acestora, de pertinenţa şi concludenţa lor în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective. Aceste împrejurări influenţează direct soluţionarea cauzei[6]. Prin urmare nu v-a întruni elemente esenţiale ale infracţiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor care însă nu priveşte împrejurările esenţiale pentru cauză, chiar dacă afirmaţia sa este un răspuns la o întrebare adresată de organul judiciar.

În speţă, martorul nu a identificat corect poziţia cameri în care s-a purtat discuţia pe care el o relateză[7].

Esenţa pentru cauză era nu poziţia camerei, ci conţinutul discuţiei despre care martorul oferea informaţii[8].

În practică s-a stabilit ca nu se poate reţine existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care martorul a declarat că a fost lovit cu muchia cuţitului, deşi în realitate lovitura fusese dată cu tăişul, deoarece în această situaţie, relatarea neadevărată nu se referă la o „împrejurare esenţială”.În acest caz, neaplicarea prevederilor art. 260 cod penal se impun, cu atât mai mult cu cât martorul, fiind grav rănit şi pierzându-şi cunoştinţa, este posibil să nu-şi mai fi amintit în mod amănunţit împrejurările în care sa-u exercitat asupra sa actele de violenţă

Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină în funcţie de soluţia pronunţată în cauza în care s-a făcut mărturia mincinoasă, ci în funcţie de obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei şi este de natură să influenţeze răspunderea făptuitorului[9].

Dacă în urma examinării atente a răspunsului martorului nu va rezulta că martorul a fost întrebat asupra unor împrejurări esenţiale, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.

Instanţa de judecată trebuie să aibă un rol activ în procesul administrării probelor[10]. Ea trebuie să insiste a cere lămuriri şi precizări atunci când în depoziţiile martorilor , experţi sau interpreţi apar contradicţii care sunt de natură a altera adevărul[11].Spre exemplu, instanţa trebuie săinsiste pentru ca prezentarea materialului de expertiză să fie completă, motivaţia să aibă un caracter cât mai complex pentru a se evita săvârşirea unor erori judiciare care s-ar datora, parţial lipsei şi rolului său activ[12].

Cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca asupra împrejurărilor esenţiale, martorul, expertul, interpretul „să fi fost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări. Întrebarea poate să privească o anume împrejurare esenţială, dar poate fi şi o întrebare mai generală cu referire implicită la acea împrejurare.

Astfel, subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă trebuie să fi fost întrebat despre împrejurările esenţiale pe care pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a trecut sub tăcere. Această interpretare este menţionată de către norma juridică penală. În cazul în care martorul, spre exemplu, are cunoştinţe despre anumite împrejurări esenţiale pentru rezolvarea cauzei, dar despre care nu este întrebat şi pe care le trece sub tăcere, el nu va răspunde penal pentru aceasta,deoarece nu se realizează una din cerinţele de bază, expres prevăzute de lege şi anume acele împrejurări.

Raţiunea acestei prevederi este aceea că martorul, expertul sau interpretulnu pot fi prezumaţi a şti că împrejurările trecute de ei sub tăcere ori în legătură cu care au făcut afirmaţii mincinoase erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei. O asemenea prezumţie poate fi stabilită numai în sarcina organelor competente să conducă procesul respectiv.

În cauzele în care se examinează şi se rezolvă de către instanţa de judecată nu prezintă importanţă dacă întrebarea a fost formulată de preşedintele completului de judecată, de procuror sau de oricare dintre celelalte părţi din procesul penal sau civil, întrucât de regulă, în toate cazurile întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată, dar acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie puse direct (de către procuror sau părţi). De asemenea, nu prezintă importanţă dacă instanţa a ţinut sau nu seama de declaraţia făcută.

Nu constituie infracţiune, afirmaţiile mincinoase pe care martorul le face pentru a justifica depoziţia sa.  Aceste afirmaţii care pot fi determinate de reproşurile uneia din părţi, nu fac parte din depoziţie şi nu se confundă cu răspunderile adresate organului judiciar la întrebările pe care acesta din urmă le-a formulat[13].

Art.86 cod procedură penală arată modul şi limitele ascultării martorului. Din text rezultă că martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi”i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor” şi ca atare i se cere „să declare tot ce ştie cu privire la acestea”. Martorului i se poate pune întrebări suplimentare de către instanţă se face potrivit dispoziţiilor art. 327 cod procedură penală (ascultarea inculpatului art. 323 cod procedură penală şi citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului art. 325 cod procedură penală) şi care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului I s-au pus întrebări de instanţă şi de procuror el este întrebat de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi.

Ascultarea martorului în cadrul procesului civil se face potrivit acelor dispoziţii din legea de procedură penală, pentru ca codul de procedură civilă nu indică un procedeu de ascultare al martorilor[14].

Derpoziţia martorului, respectiv făptuitorului, constă nu în aprecieri personale referitoare la faptele şi împrejurările în care s-au săvârşit, ci în acestea din urmă înseşi[15].

Martorul care preziontă corect împrejurările despre care este întrebat, dar care cu rea credinţă le dă o interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece aprecierea probelor este de esenţa activităţii organului judiciar, care trebuie să supună la un control extrem de circumspect toate aprecierile ce se fac în cauză, conducându-se numai după propria convingere.

Atunci când persoana căreia i se pun întrebările este un expert, desigur că acesta poate şi trebuie să facă aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturia mincinoasă, aceasta datorită rolului specific al expertului în cauză. Acest raţionament este în aceeaşi măsură valabil şi pentru interpret.

Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit. Dovada se face prin coroborarea datelor şi informaţiilor oferite de martor cu celelalte probe administratiuve în cauză. În nici un caz nu se poate trage concluzia de neveridicitate a unui asemenea mijloc de probă – motivaţia spre exemplu, este rudă cu una din părţi[16].

Infracţiunea de mărturie mincinosă se poate săvârşi astfel încât prin ea să se urmărescă favorizarea într-un fel sau altul a unui infractor. În această situaţie nu ne vom găsi în faţa infracţiunii de favorizare a infractorului (art.264 cod penal). Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să facă din mărturia mincinoasă (indiferent de faptul dacă ea favorizează sau nu pe cineva, fie el şi un infractor) o faptă distinctă, cu trăsături proprii. Favorizarea infractorului rămâne, faţă de mărturia mincinoasă, un text cadru mai general, în care este incriminată orice favorizare a unui infractor.

Oproblemă se ridică referitor la situaţia martorului care dacă ar răspunde corect la întrebări, s-ar autoacuza sau ar expune pe soţ sau pe o rudă apropiatăla o sancţiune penală. Obligaţia juridică de a informa organele de stat sau publice cu privire la împrejurări sau fapte de care depinde aflarea adevărului într-o anume cauză nu există, ca o regulă generală, în dreptul nostru. Sunt situaţii însă când referitor la faptele limitativ prevăzute de lege există obligaţia de a încunoşltiinţa organele de stat sau publice, abilitate a primi sesizări de la cetăţeni (nedenunţarea art. 170 cod penal şi nedenunţarea art. 170 cod penal şi nedenunţarea unor infracţiuni – art.262 cod penal) sau de anunţa despre săvârşirea unor infracţiuni, în anumite condiţii, pe procuror sau organul de urmărire penală (omisiunea sesizării organelor judiciare – art 263 cod penal)sau de a încunoştiinţa organele judiciare art. 265 cod penal). În afara acestor situaţii, obligaţia de sesizare rămâne a fi considerată o îndatorire cetăţenească, de ordin moral[17].

În codul penal de la 1963 art. 281 alin. 1 pct. 1, era prevăzută dispoziţia confom căreia nu se pedepseşte acela care, dacă ar fi făcut afirmaţii adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine sau ar fi acuzat pe o rudă sau o persoană de care este legat, print-om temeinică afecţiune sau şi-ar cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ceea ce priveşte onoarea sau libertatea.

Codul penal actual nu conţine o asemenea dispoziţie şi şi nici codul de procedură penală atunci când se referă la persoane care nu sunt obligate să figureze ca martori în procesul penal. S-a considerat în doctrină, că acestea s-ar datora faptului că „aflarea adevărului trebuie să primeze înrelizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemateă să depună mărturie ca martor”[18].

Cu alte cuvinte, legea noastră penală ar obliga, nici mai mult nici mai puţin, pe infractor să se autodenunţe. Această concepţie este nerealistă. Legea noastră penală nu conţine un asfel de ordin şi el nu poate fi dedus prin prezentarea comparativă a două legi. Obligaţia genertală de denunţare a infracţiunii nu există, „afortioni”, nu poate exista şi nbici aceea de autodenunţare.

Legea civilă are dispoziţii exprese în acest sens, art. 191 cod procedură civilă scuteşte de obligaţia de a depune mărturie pe cei care prin măsurile lor, s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe soţ, rude sau afinii până la gradul al treilea la o sancţiune penală ori la dispreţul public. Deci, în ce priveşte procesul civil, problema este soluţionată corespunzător.

Literatura de specialitate este de părere că, atât în procesul civil, cât şi în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii mincinoase sau cu intenţie trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor, deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din momennt ce întrebările ce I se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer[19]. Într-o asemenea situaţie martorului nu I se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală[20].În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu ceea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Într-adevăr, din moment ce devenind parte în proces, pierde în cursul acestuia calitatea de martor pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, persoanei respective I se mai pot imputa aspectul realizării elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului.

Când într-o cauză, cu realizarea condiţiei publicităţii, se fac afirmaţii mincinoase în condiţiile prevăzute de art. 206 Cod penal, fapta va primi calificarea de calomnie dacă afirmaţiile au fost făcute în legătură cu împrejurări neesenţiale pentru rezolvarea obiectului cauzei respective, indiferent dacă acele împrejurări privesc sau nu cauza în care făptuitorul este martor [21]. În acest sens, în practica judiciară se consideră că fapta unui inculpat de a afirma mincinos, în calitate de martor într-un proces civil, despre partea vătămată, că este concubina pârâtului din acel proces constituie calomnie, ca cele afirmate de martori să nu fi constituit împrejurări esenţiale pentru soluţionarea procesului în speţă.

În literatura de specialitate s-a stabilit că atunci când martorul face afirmaţii neadevărate în legătură cu împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, realizându-se în acela-şi timp şi condiţiile prevăzute de art. 260 cod penal există un concurs ideal de infracţiunii între mărturia mincinoasă şi calomnie[22].

Prin urmare, în practica judiciară se consideră că fapta unei inculpate de a afirma mincinos în calitate de martoră într-un proces civil, despre partea vătămată că este concubina pârâtului din acel proces civil, în condiţiile în care cele afirmate de inculpată în calitate de martor constituie concurs ideal de infracţiuni între mărturia mincinoasă şi calomnie, căci nu numai că a făcut afirmaţii mincinoase privind situaţia în proces dar prin aceeaşi acţiune a adus şi o atingere demnităţii unei persoane.

În practica instanţelor judiciare se arată că infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi cetrcetată şi judecată de instanţa penală în faţa căreia s-a săvârşit, prin extinderea procesului penal, în baza art. 337, alin. 1 cod procedură penală şi este obligatoriu sesizarea procurului pentru efectuarea urmării penale conform dispoziţiilor art. 299 cod procedură penală, refritoare la constatarea infracţiunilor de audienţă[23]

---

[1] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1985-1960, Bucureşti Editura Academiei, 1962, pag. 182.

[2] I.Stoienescu, S.Zilberrstein, Drept procesual civil – Teoria generală, Bucureşti – Editura didactică şi pedagogică – Bucureşti, 1983, pag. 375.

[3] A.Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura  Ştiinţifică, 1969, pag. 218 precum şi I.Stoienescu, S. Zilbestein, Drept procesual civil – Teoria generală – Bucureşti – Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 383.

[4] Tribunalul Suprem-Secţia civilă – decizia nr. 1032/ 1975, nepublicată. Tribunalul Suprem Colegiul civil – decizia nr. 2194 /1956, nepublicată. Tribunalul Suprem Colegiul civil – decizia nr. 674/1968 în Revista Justiţia Nouă, nr. 5/1958, pag. 945.

[5] Curtea de Apel Cluj Secţiunea a III- a, Decizia nr. 1000/1983 în Revista Penală 1939. Tribunalul regional Ploieşti- Colegiul penal – decizia nr. 157/1964 în I.N. nr. 5/1964 pag. 171.

[6] GH. Dărângă, D. Sucinescu, opere citate – pag. 118 Ghe. Uanci, Gheorghe Dărângă – Despre infracţiunea de mărturie mincinoasă – în Revista Legalitatea Populară nr. 11/1958 – pag. 17, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrobici, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, Bucureşti Editura Academiei, 1962, pag. 184.

[7] Tribunalul Suprem – decizia penală nr. 2563/1958 în Revista Legalitatea Populară nr. 3/1959, pag.88

Tribunalul Suprem decizia penală nr. 592/1958 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1958, pag. 360-361, Codului penal Paris Dallaz 1083-1974, art.361.

[8] Tribunalul Suprem decizia penală nr. 263/1958, în Revista Legalitatea Populară nr. 3/1959, pag.218. Tribunalul Suprm decizia nr. 592/1958 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1958, pag.360. Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 873/1980 din Revista Română de Drept nr. 2/81, pag.69.

[9] Tribunalul Suprem+decizia nr.106/1974, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1974 pag. 425-426.

[10] Art. 4 din codul de procedură penală şi art.129-130 din Codul de procedură civilă.

[11] Tribunalul Suprem -Colegiul Penal-decizia nr. 1009/1969 în Revista Română de Drept nr. 11/1969 pag. 178.

[12] Tribunalul Suprm cal. Civ. Nr. 1051/1956 în nr. 1/1966, pag. 156.

[13] Code penal – Paris Dallaz 1973-1974, art.363.

[14] A. Ionaşcu – Probleme în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 22.

[15] Tribunalul Suprem – Secţia Penală – decizia nr. 1746/1971 din Revista Română de Drept nr. 12/1971, pag. 157.

[16] R.Voniu – Droit penal special, editor, teme I Paris Dallas, pag. 348.

[17] N. Volonciu – Drept procesual penal – Bucureşti, Editura didactică şi pedagocică 1972 pag. 172.

[18] V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kabane, D. Sucineanu, A. Nemea, M. Popovici, P. Sârb7ulescu, V. Stoica modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1965 – Code penal Paris, Dallaz 1973-1974, art. 361, comentarii pct. 7.

[19]R. Garrand, Tatte theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag. 7.

[20] Tribunalul Suprem Secţia penală – decizia nr. 1975/1979 în Revista Română de Drept nr. 6/1980, pag. 62.

[21] C. Turianu, A. Filipaş, notă la şedinţa generală nr. 511/1976 a Judecătoriei sector 8 Bucureşti în Revista Română de Drept nr.6/1977, pag. 50-51.

[22] D. Pavel, notă la şedinţa generală mai sus citată.

[23] Tribunalul Judeţean Sibiu, decizia penală nr. 263/1976 din Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 56.

Etichete: Drept penal, element material, marturie mincinoasa