404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Fazele procesului de formare a marturiei

FAZELE PROCESULUI DE FORMARE A MĂRTURIEI – PREZENTARE GENERALĂ

1. Recepţia senzorială

Recepţia senzorială este prima fază a trecerii de la eveniment la constituirea mărturiei care se caracterizează prin obţinerea de către subiectul psihologic a informaţiilor despre eveniment, devenit pentru acesta subiect de recepţie senzorială. Aceasta se realizează prin procesele psihice: senzaţii şi percepţii.

1.1. Senzaţia

Senzaţia este o impresie primită de un organ de simţ (receptori senzoriali: ochiul, urechea etc.) în momentul în care este expus influenţei directe a unei surse de informaţii.  Practic, nici un om normal, adult, nu are senzaţii izolate, ci concomitent, un număr uriaş de informaţii acţionează asupra lui.

1.2. Percepţia

Percepţia este definită ca un act de organizare a senzaţiilor prin care noi cunoaştem „prezenţa” actuală a unui obiect din exterior. Percepţia, deşi are la bază senzaţii, totuşi nu este o simplă însumare de stimulări (informaţii) care afectează receptorii senzoriali. Percepţia organizează informaţiile primite în funcţie de necesităţile, de dorinţele şi de experienţa noastră.      Recepţia senzorială, ca funcţie de primă captare şi organizare a informaţiilor, are o importanţă decisivă în formarea unei mărturii.

În „absorbţia” corectă a informaţiilor din mediul înconjurător, deci şi a celor ce caracterizează evenimentul – obiect al mărturiei – sunt implicaţi mai mulţi factori. Astfel:

1. Creierul, în procesul recepţiei senzoriale, organizează şi structurează orice informaţie sosită la cortex.

2. Ochiul uman funcţionează ca o cameră fotografică. Datorită fenomenului de constanţă a percepţiei deşi imaginile oglindite pe retina oculară sunt inversate, pe traiectoria dintre retină şi cortex are loc „corectarea imaginii”, astfel încât obiectele sunt „reinversate”. Graţie acestui fenomen, mediul înconjurător, pe plan senzorial ne apare mai stabil, căci în mod obişnuit micile diferenţe de formă, mărime, culoare etc. ale obiectelor familiale nu se mai înregistrează în reala lor variaţie şi fluctuaţie; deci martorul obişnuit cu obiectele la care se referă depoziţia sa, în mod involuntar va distorsiona realitatea, fie omiţând, fie adăugând informaţii.

3. Recepţia senzorială este distorsionată în unele cazuri prin deformarea subiectivă a unui conţinut perceptiv obiectiv, fenomen cunoscut sub denumirea de iluzie. Literatura de specialitate, referindu-se la formarea iluziilor, care sunt numeroase şi variate, avertizează asupra limitelor naturale ale capacităţii umane senzoriale de a reflecta fidel realitatea din jur, evenimentele ce se petrec, obiectele şi persoanele aflate la locul evenimentului – obiect al mărturiei.

4. Recepţia senzorială nu este uniformă nici în intensitate şi nici în calitate vreme îndelungată, fiind condiţionată de procesele atenţiei, oscilaţiile ei, ce fac ca unii stimuli să fie recepţionaţi cu multă claritate, alţii cu mai puţină claritate, iar alţi foarte slab şi doar marginal receptaţi.

5. În analiza cauzelor ce pot genera fenomenul, „unghiul de deviere” se descrie şi fenomenul expectaţiei. Expectanţa este o stare de veghe a conştiinţei ordonată de o anumită motivaţie şi orientată spre înregistrarea senzorial – perceptivă a unui anumit tip de informaţii posibile şi care, tocmai din această cauză sunt aşteptate de subiectul psihologic. Expectanţa este o stare de pregătire pentru a recepţiona anumite stimulări şi a filtra altele. Starea de expectanţă anticipează apariţia unor fenomene, fapte şi tinde să interpreteze orice ambiguitate în sensul aşteptării.

6. Receptarea evenimentului cu tot conţinutul informaţional în mod firesc distorsionată de o seamă de fenomene care ţin de sfera afectiv – emoţională a funcţionării psihicului. Din sfera afectivă, emotivitatea trebuie considerată ca un factor major de distorsionare. În primul rând aici intervine emotivitatea ca trăsătură temperamentală, care afectează calitatea recepţiei senzoriale.

7. Aşa numitul „efect halo” poate genera distorsionări ale percepţiei reale a evenimentului – obiect al mărturiei. Acesta constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod neadecvat (necritic) asupra întregului.

2. Prelucrarea (decodarea) informaţiilor

Aparatul nostru senzorial nu receptează imaginea lucrurilor şi fenomenelor, ci doar lumini, sunete, mirosuri, etc. care numai la nivel cortical, în scoarţa cerebrală, vor fi sintetizate, integrate în ansambluri şi, totodată vor fi prelucrate şi decodate.

Informaţiile emise – recepţionate integral sau parţial sunt, deci, decodate, se structurează logic, semantic, dobândind un sens. Acest sens – în principiu identic la toţi vorbitorii aceluiaşi limbaj – este fixat în cuvânt, purtător de informaţii. Este de notat faptul că oamenii – persoanele normale şi adulte – nu percep decât lucruri denumite. În mod curent noi nu vedem un obiect de o anumită formă, mărime, culoare etc., ci vedem „masa”, „scaunul”, „omul”, „maşina” etc.

Legătura dintre obiecte, fenomene, situaţii etc. şi grupajul de sunete prin care se exprimă – cuvântul – sunt învăţate, sunt deci achiziţii postnatale, ceea ce facilitează receptarea evenimentelor din jurul nostru, conferind o generalitate întregului proces receptiv.

Decodarea semnalelor (informaţiilor) odată realizată, găsirea (selectarea) cuvântului potrivit nu constituie punctul final al procesului de prelucrare. Este adevărat că fiecare cuvânt este purtător de sens şi că acest sens este foarte apropiat la toţi cunoscătorii limbajului respectiv. Dincolo însă de acea particularitate, cuvintele desemnează numai obiecte, stări, fenomene, ele au şi aşa-zise conotaţii, valorizări colective.

Dacă sensul şi conotaţiile cuvintelor uzuale sunt uşor de cunoscut, semnificaţia individuală a unor cuvinte ţine însă de istoria fiecăruia dintre noi. Odată cu actul perceptiv noi reflectăm obiectele şi fenomenele nu numai denumindu-le, ci şi ca desfăşurare în timp a lor în spaţiu şi în mişcare. Putem considera însă că abia în procesul de decodare se conştientizează pe deplin calităţile spaţio – temporale şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor, etc. În acest moment însă apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor organe de simţ, ceea ce potenţează sensibil relativitatea lor. În psihologie diferenţiem: timpul obiectiv (măsurabil prin cronometru) şi timpul subiectiv (care se „prelungeşte” când participăm la evenimente neplăcute şi „fuge” în clipele de fericire); spaţiul real (măsurabil prin diferite „metrii”) şi spaţiul ideal (cosmic sau poetic), care nu poate fi gândit. Alături însă de informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul nostru şi prin procesele gândirii care, la om, în măsură mai mare sau mai mică, participă la orice fenomen de reflectare.                   În cadrul unei depoziţii, nu odată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanţelor, a vitezei etc. căci de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracţional. În acest context, orice subapreciere sau supraapreciere poate schimba esenţial situaţia creată.

3. Stocarea informaţiilor

Stocarea informaţiilor prelucrate (decodate) se efectuează prin procesele de întipărire (memorare)şi păstrare a elementelor de informaţie referitoare la conţinutul acţiunii la care a participat martorul. Întipărirea (engramarea) nu este o acţiune mecanică, exercitată asupra masei cerebrale, ci trebuie înţeleasă ca formarea unor urme funcţionale (aparent datorate schimbărilor calitative ce se petrec prin imprimarea pe o bandă de magnetofon unde în opoziţie cu placa de gramofon, nu apar şi nuozităţi pe suprafaţă).            Faptele întipărite anterior nu rămân neschimbate pe măsura acumulării unor date noi, ci suferă însemnate modificări. Memorarea este concepută ca un proces activ de organizare şi reorganizare a materialului.

Capacitatea de întipărire (memorare) nu este egală la nivelul diferitelor categorii de informaţii. În funcţie de particularităţile individuale şi de natura informaţiilor, înregistrarea faptelor sau evenimentelor este mai facilă sau relativ mai dificilă.   Alături de aceste calităţi ale memoriei (apartenenţa la tipul auditiv sau cel vizual) care ţin de particularităţile individuale, unele informaţii se stochează doar câteva secunde, altele timp de mai multe ore sau zile, ori vreme îndelungată. În funcţie de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie şi de lungă durată.

Durata   stocării  variază  în  funcţie  de  :  tipul  de  material  care  se  reţine  ( material  verbal,  cifre,  figuri,  obiecte  colorate,  propoziţii  de  lungime  variabila  etc.) ,  vârsta  subiectului,  capacităţile  sale  intelectuale ( reţinerea  de  cuvinte,  obiecte,  fraze  etc.).  Capacitatea  obişnuita  de  stocare – memorare  a  unui  individ  scade  însa  sensibil  în  cazul  oboselii,  al  consumului  de  alcool,  de  tutun ( la  nefumători),  cât  şi  sub  influenţa  unor  informaţii  concurente  care  distrag  atenţia  lui.  Alţi  factori  care,  pe  de  o  parte,  facilitează,  iar  pe  de  alta ,  frânează  receptarea,  respectiv  stocarea  informaţiilor  sunt  interesul  pentru  o  anumita  categorie  de  fapte,  care  facilitează  receptarea, deci  şi  stocarea  lor  şi  atunci  când  cineva,  fiind  avizat  că  va  trebui  sa  raporteze  cele  văzute,  urmăreşte  atent  desfăşurarea  acţiunii,  reuşind  sa  reţină  ceea  ce  i  s-a  cerut ( de  exemplu,  un  cercetaş  militar  trimis  în  misiune   .  Deci,  la  nivelul  optim,  cât  şi  stocarea  informaţiilor  a  căror  recuperare     reactivare,  reactualizare)  devine  facilă.  Deşi  asemenea  situaţii  se  găsesc  foarte  rar  în  cadrul  mărturiei,  totuşi,  uneori,  cel  care  urmăreşte  derularea  unui  eveniment poate să-şi dea seama că va deveni martor.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro