404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Fond Funciar

SENTINŢA CIVILĂ NR. 566/11.08.2010 (Domeniul – Fond funciar)

Pe rol soluţionarea cauzei civile având ca obiect „fond funciar”, acţiune formulată de reclamantul J. R. C., împotriva pârâtelor, C. J. C. pentru aplicarea Legii 18/1991 şi C. L. S. – pentru aplicarea Legii 18/1991.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 21.07.2010 fiind consemnate în încheierea de şedinţă din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta, când instanţa având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea cauzei la data de 28.07.2010, apoi la data de 04.08.2010 şi apoi la 11.08.2010, iar în urma deliberării a pronunţat următoarea sentinţă:

I N S T A N Ţ A

Deliberând asupra acţiunii civile de faţă:

Prin acţiunea introdusă la această instanţă la data de 24.06.2010 şi înregistrată sub nr. 988/249, reclamantul J. R. – C., a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 438/14.05.2010 emisă de pârâta C. J. PT. S. D. DE P. A. T. C., hotărâre care i-a fost comunicată la data de 31.05.2010 şi prin care a fost respinsă propunerea C. L. S. privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 4,50 ha – baltă, situată pe raza comunei Săruleşti, judeţul Călăraşi, cuvenită după autoarea acestuia M. C., solicitând admiterea plângerii, anularea hotărârii atacate, iar pe fond, în baza probelor ce vor fi administrate, să se dispună reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 4,50 ha – baltă, situată pe raza teritorială a comunei Săruleşti, judeţul Călăraşi, cuvenit ca moştenitor al autoarei M. C.; nu solicită cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, reclamantul arată că este unicul moştenitor al autoarei M. C., mama sa, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1782/02.02.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 4052/1994, iar în această calitate, în baza Legii 18/1991, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren arabil extravilan.

Mai arată că, ulterior, a formulat cerere în termen şi pentru reconstituirea dreptului de proprietate cuvenit după acelaşi autor, în baza Legii nr. 193/2007, pentru suprafaţa de 4,5 ha – baltă, deţinută de aceasta, iar

C. L. S., a admis cererea sa, a dispus înscrierea în Anexa nr. 24 b şi a înaintat spre validare C. J. C. întreaga documentaţie cu propunerea reconstituirii în beneficiul acestuia, a dreptului cuvenit.

De asemenea, mai arată că prin hotărârea atacată, C. J. C. a respins propunerea Comisiei locale, considerând-o neîntemeiată, apreciind că nu a făcut dovada că această suprafaţă de teren cu destinaţie de baltă, a aparţinut autoarei sale, pe de o parte, iar pe de altă parte, un alt motiv al respingerii fiind faptul că s-ar depăşi limita maximă admisă de Legea nr. 1/2000, de 50 ha.

Precizează că Hotărârea C. J. C. nr. 438/14.05.2010 este nelegală şi netemeinică, respingând validarea solicitată de C. L. S., întrucât motivele invocate sunt nîntemeiate, deoarece, aşa cum rezultă din actele depuse la C. L. S., autoarea sa M. C., este unica moştenitoare a soţului său M. Ş., care a deţinut, pe lângă suprafaţa de 73,39 ha teren arabil şi păşune, şi suprafaţa de 4,5 ha baltă.

Referitor la faptul că dacă i s-ar fi reconstituit şi suprafaţa de 4,5 ha baltă ar fi depăşit limita maximă de 50 ha, reclamantul invocă faptul că art. 3 al. 2 din Legea nr. 1/2000, se referă numai la terenurile agricole şi nu la terenurile cu destinaţie baltă.

Faţă de cele arătate, solicită admiterea plângerii aşa cum a fost formulată şi să fie reconstituit în favoarea sa, dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 4,5 ha – baltă, aşa cum corect a propus C. L. S., având în vedere că terenul în cauză are şi în prezent destinaţia de baltă şi conform legii reconstituirea trebuie făcută pe vechiul amplasament.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2007.

În susţinerea acţiunii reclamantul solicită proba cu înscrisuri, precum şi orice alt mijloc de probă ce ar rezulta din dezbateri.

Alăturat acţiunii, reclamantul a ataşat Hotărârea nr. 438/14.05.2010 a C. J. C. şi adresa de înaintare; cererea formulată de reclamant şi înregistrată la Primăria Săruleşti sub nr. 1/18.07.2007; adresele nr. M–787/2007/14.10.2008, nr. M–787/2007/08.09.2008, nr. M–787/2007/10.03.2008 emise de I. P. J. C.; adresele înaintate I. P. J. C. de către Primăria comunei Săruleşti.

Urmare a solicitării instanţei, cu adresa nr. 5135/02.07.2010 C. J. C. a înaintat actele care au stat la baza emiterii Hotărârii nr. 438/14.05.2010, respectiv: adresa nr. 57463/20.11.2009 emisă de Guvernul României – ANRP; certificatul de deces seria DS nr. 092856 al defunctului M. I., decedat la data de 12.06.1994; procesele verbale de punere în posesie încheiate la data de 27.10.2000; adresa nr. M-787/2007, M-674/2009/19.03.2010; notificarea înaintată de reclamant C. J. C. la data de 12.03.2010; adresa nr. 448/22.02.2010 emisă de A. N. A. R. – D. A. B.-I.; adresa nr. 13738/30.09.2008 emisă de A. N. A. R. – D. A. B.-I.; hartă identificare acumulare Benga; copia atlasului cadastral al apelor; M-787/2007/14.10.2008; M-674/2009/15.02.2010; M-674/19.10.2009; adresa nr. 34/14264/21.10.2009 emisă de A.N. Pt. R. P.; M-674/18.08.2009; adresa emisă de D. G.C. şi A. I.-C. de C. din cadrul MAI; răspunsul înaintat reclamantului de Parlamentul României – Camera Deputaţilor şi înregistrat sub nr. 3395/27.05.2009; M-787/2007/14.10.208; M-787/08.09.2008; Sentinţa civilă nr. 678/11.10.2007 a Judecătoriei Lehliu Gară pronunţată în dosarul nr. 332/249/2007; M-674/05.08.2009; M-787/2007/14.10.2008; M-787/08.09.2008; cererea formulată de reclamant şi înregistrată sub nr. 164/21.011990; M-787/2007/21.07.2008; adresa nr. 215/28.02.2008; M-787/12.06.2007; cererea reclamantului înregistrată sub nr. 787/12.06.2007; cererile reclamantului înregistrate la Primăria com. Săruleşti sub nr. 19 şi 20 din 19.08.2005; Titlul de proprietate nr. 88303/31.10.2000 şi Titlul de proprietate nr. 88304/31.10.2000 emise de C. J. C.; Jurnalul nr. 12595/11.08.1947 emis de Tribunalul Ilfov; certificatul de căsătorie seria C6 nr. 125712; schiţa conacului S. M. satul Manciu, com. Pârlita, jud. Ilfov; certificatul de naştere seria Nb nr. 297876; copie de pe Sentinţa de divorţ nr. 281/19.05.1945 emisă de Tribunalul Ilfov; Testamentul înregistrat la grefa Tribunalului Ilfov sub nr. 17/1939; fila din BAP – recensământul agricol şi al populaţiei din 25.01.1948; Hotărârea nr. 61/26.02.1999 a C. J. C.; Sentinţa civilă nr. 1782/02.02.1998 a Judecătoriei sector 2 Bucureşti pronunţată în dosarul nr. 4052/1994; procura încheiată la data de 10.10.1991 prin care reclamantul împuternicea pe numita E. V. să-i reprezinte interesele în toate circumstanţele oficiale în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului ce i se cuvine prin succesiune; Certificatul de naştere seria Nb, nr. 297876; M nr. 787/10.03.2008; adresa nr. 2215/28.02.2008 emisă de Primăria com. Săruleşti; M nr. 787/12.06.2007; adresa nr. 647/18.08.2009; planul de situaţie parcelar al tarlalei 58; raportul de expertiză tehnică extrajudiciară – specialitatea topografie întocmit de exp. C. V.

De asemenea, cu adresa nr. 2270/19.07.2010 Primăria com. S. a înaintat aceleaşi documente menţionate mai sus.

Reclamantul a mai depus la dosar certificatele de deces ale defuncţilor M. C. şi M. Ş.; copie de pe dispozitivul deciziei nr. 131/1945 a Comisiei de Plasă Pârlita şi copie de pe întâmpinarea formulată de M. Ş. cu privire la modalittaea de aplicare a reformei agrare.

Instanţa, analizând actele şi lucrările dosarului, a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Prin testamentul întocmit la data de 03.05.1939, legalizat sub nr. 17/1939 de Grefa Tribunalului Ilfov, numitul C. N. Ş. a lăsat uzufructul întregii sale averi mobiliare şi imobiliare, mătuşii sale – E. M., iar nuda proprietate asupra întregii averi imobiliare a lăsat-o verilor săi I. M., Ş. M., A. R. şi D. M., cu precizarea că în caz de predeces sau când din orice altă cauză, legatul vreunuia din aceştia ar deveni caduc, prin renunţare au altfel, partea sau părţile respective va reveni celorlalţi nuzi proprietari şi în lipsa acestora va reveni uzufructuarei – doamna E. A. M.

Prin actul de partaja încheiat la data de 16.06.1947, I. M. şi Ş. M. şi-au împărţit voluntar averea rămasă de pe urma defunctului C. Ş. – decedat în anul 1939, iar prin jurnalul nr. 12595/11.08.1947 emis de Tribunalul Ilfov s-a procedat la trimiterea în posesie a moştenitorilor asupra averii rămase de pe urma defunctului C. Ş., printre bunurile imobile regăsindu-se circa 73 ha teren de cultură – moşia denumită „O.M.P., situat în com. Pârlita, fostă Solacolu, satul Manciu, jud. Ilfov şi circa 4,5 ha baltă şi lacul din jurul conacului cu casa ţărănească situat în satul Manciu, com. Pârlita, jud. Ilfov.

Din ultimele două înscrisuri menţionate (aflate la filele 115 şi 116 din dosar) rezultă că numiţii E. A. M., D. C. M. şi A. R. au renunţat la moştenirea defunctului C. Ş.

La data de 10.08.1945, numitul M. Ş. s-a căsătorit cu M. C. (fostă M., fostă J.) – mama reclamantului J. R. – C., rezultat dintr-o căsătorie anterioară a acesteia.

I. M. – unul dintre moştenitorii testamentari, a decedat la data de 12.06.1994, M. Ş. a decedat la data de 26.12.1972, iar M. C. a decedat la data de 25.02.1987 (potrivit certificatelor de deces aflate la dosar).

Din considerentele sentinţei civile nr. 1782/2.02.1998 pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 4052/1994, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 3133/A/1998 a Tribunalului Bucureşti, rezultă că M. Ş. a decedat, de pe urma acestuia s-a dezbătut succesiunea, printre moştenitori aflându-se şi soţia supravieţuitoare – M. C. – mama reclamantului, care, la rândul său a decedat, unicul moştenitor al acesteia fiind reclamantul J. R. C.

În urma cererilor formulate în baza Legii 18/1991, reclamantului i s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 36 ha şi 5000 mp şi pentru suprafaţa de 9 ha şi 5000 mp – teren arabil extravilan situat pe raza com. Ileana, jud. Călăraşi, de pe urma mamei sale M. C., eliberându-se pe numele său Titlurile de proprietate nr. 88303/31.10.2000 şi nr. 88304/31.10.2000 de către C. J. C.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin cererea înregistrată la Primăria com. Săruleşti sub nr. 19/19.08.2005, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4 ha teren arabil, iar prin cererea înregistrată sub nr. 20/19.08.2005, reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4,5 ha baltă, în calitate de unic moştenitor al mamei sale M. C., care l-a moştenit pe soţul ei M.Ş.

Soluţionând cererea, pârâta C. L. S. a propus reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4,45 ha teren arabil, iar prin Hotărârea nr. 182/27.02.2007 s-a respins cererea privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4,50 ha baltă, ca nefondată, pentru ca, ulterior, în urma reanalizării actelor, să propună reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 4,5 ha baltă şi înscrierea acestuia în Anexa 24 b întocmită conform HG nr. 890/2005, propunere înaintată spre validare C. J.C., potrivit adresei nr. 2215/28.02.2008.

Prin Hotrârea nr. 438/14.05.2010 C. J. C. a respins contestaţia reclamantului ca neîntemeiată.

În termen legal reclamantul a formulat plângere împotriva acesteia din urmă.

Într-adevăr, terenul a fost solicitat de reclamant în calitate de unic moştenitor al mamei sale M. C., care, la rândul său, l-a moştenit pe soţul să M. Ş.

În motivele reţinute de Comisia Judeţeană în hot de respingere s-a precizat că averea def. Ş. C. a trecut în posesia numiţilor I. M. şi M. Ş., conform Dispoziţiei Tribunalului Ilfov nr. 12595/11.08.1947, însă ulterior acestui act nu se face dovada cine a fost titularul dreptului de proprietate de la care s-a expropriat balta în suprafaţă de 4,5 ha, că reclamantul nu face dovada că este îndreptăţit să i se reconstituie dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 4,50 ha baltă, deoarece nu face dovada că acest imobil a intrat în patrimoniul autoarei M. C. şi, totodată, de la această autoare s-a reconstituit deja limita maximă admisă de legile fondului funciar şi anume 50 ha..

Suprafaţa totală de tren arabil extravilan reconstituită reclamantului de pe urma autoarei sale însumează 50 ha.

Faptul că reclamatul este unicul moştenitor al mamei sale a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă aflată la filele 88 şi 89 din dosar, iar toată suprafaţa de teren menţionată mai sus i-a fost reconstituită reclamantului de pe urma acestei autoare.

Actul de trimitere în posesie al moştenitorilor I. M. şi M. Ş. este ulterior actului de partaj voluntar, şi în cel dintâi este menţionată toată averea defunctului C. Ş., potrivit inventarului vizat de judecător la data de 24.10.1945.

Cât priveşte dovada titularului dreptului de proprietate de la care s-a expropriat balta, având în vedere jurnalul de trimitere în posesie, titularii nu pot fi alţii decât I. M. şi Ş. M.

Trebuie făcute unele precizări în ce priveşte aplicarea legilor reformei agrare în cele două etape – la speţa de faţă.

Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare a intrat în vigoare la data de 23 martie 1945. Astfel, art. 3 lit. „h” din Legea nr. 187/1945 se referă la bunurile care trec asupra statului, respectiv: „Prisosul terenurilor agricole constituind proprietăţi ale persoanelor fizice care depăşesc suprafaţa de 50 ha, şi anume: pământul arabil, livezile, fâneţele, bălţile şi iazurile artificiale, fie că servesc sau nu pentru pescuit, mlaştinile şi terenurile inundabile.”, de unde rezultă că proprietarului îi rămâneau doar 50 de ha.

Ulterior, s-a adoptat Decretul nr. 83/1949 prin care au fost completate dispoziţiile Legii nr. 187/1945, art. 2 stabilind că „Trec în proprietatea statului, ca bunuri ale întregului popor: a) Exploatările agricole moşiereşti care au făcut obiectul exproprierii, potrivit legii Nr. 187 din 1945 şi fermele model, constituite prin efectul aceleiaşi legi, cu întreg inventarul viu, mort şi clădiri, aparţinând sau afectate acestor exploatări, indiferent de locul unde se află”, fiind deci confiscate şi cele 50 ha lăsate iniţial.

Cu certitudine aceste dispoziţii au fost aplicate şi în cazul moştenitorilor defunctului Ş. C., aspect confirmat de întâmpinarea formulată de M. Ş. la decizia nr. 131/1945 a Comisiei de Plasă Pârlita referitoare la aplicarea legii şi regulamentului reformei agrare (filele 121 – 123 din dosar).

Din dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia rezultă că „ fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ – teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat”, alin. 3 al aceluiaşi articol dând în competenţa instanţelor judecătoreşti stabilirea valabilităţii titlului, în speţă dispoziţiile Legii nr. 187/1945.

Astfel, dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 187/1945 prevăd că „Toate bunurile agricole arătate în art. 3 şi 6 trec imediat, fără nici o despăgubire, pe deplin, în proprietatea Statului, pentru scopurile arătate la art. 2”.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 177/1947 pentru interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la înfăptuirea reformei agrare s-a prevăzut că „Lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare săvârşite de organele prevăzute prin Legea Nr. 187 din 23 Martie 1945, regulamentul ei şi deciziunile completatoare ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, sunt acte de guvernământ şi nu pot fi atacate în justiţie pe nici o cale.”

De menţionat că, la momentul adoptării Legii nr. 187/1945 era în vigoare Constituţia din 1938, dispoziţiile art. 16 al 1 şi 2 prevăzând că „proprietatea de orice natură, precum şi creanţele atât asupra particularilor cât şi asupra Statului, sunt inviolabile şi garantate ca atare.” şi că „Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, după normele prevăzute în legi.”

De asemenea, alin. 4 al aceluiaşi articol prevede că „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită de justiţie conform legilor. Prin cauză de utilitate publică nu se poate înţelege decât aceea care este de natură a folosi în acelaşi timp tuturor şi fiecăruia în mod actual ori eventual.”

La data adoptării Decretului 83/1949 era în vigoare Constituţia din 1948, dispoziţiile art. 8 al. 1 prevăzând că „Proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege.” De asemenea, art. 10 prevede ca „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie.”

În speţă, pentru exproprierea averii def. Ş. M. nu s-a primit nicio despăgubire, fiind încălcate prevederile art. 16 al. 4 din Constituţia din 1938 şi ale art. 10 din Constituţia din 1948. Faţă de această situaţie instanţa constată că preluarea averii acestui defunct de către stat s-a făcut abuziv.

În sens contrar, am fi în contradicţie cu disp. art. 1 din Protocolul nr.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care prevăd că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

Este adevărat că cele două exproprieri din anul 1945 şi respectiv 1949 s-au făcut înainte de 20.06.1994, data intrării în vigoare a Convenţiei pentru România (cauza Costandache împotriva României), dar tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că lipsirea de proprietate este un act continuu sau cu consecinţe continue, în cazul în care lipsirea iniţială de proprietate s-a făcut în temeiul unui act ilegal (Vasilescu împotriva României şi Papamichalopoulos împotriva Greciei).

În speţa de faţă, având în vedere că instanţa a stabilit că exproprierea s-a făcut abuziv, cu încălcarea Constituţiei în vigoare la acel moment, rezultă că lipsirea de proprietate a avut caracter continuu, autorul fiind lipsit de posesia şi dreptul de dispoziţie asupra terenului, ceea ce constituie un bun în înţelesul Convenţiei.

Astfel, instanţa apreciază că prin existenţa actelor de proprietate s-a creat în beneficiul reclamantului „speranţa legitimă” de se vedea în posesia acestui teren – baltă şi de a obţine titlu administrativ de proprietate, condiţii în care creanţa lui este suficient stabilită pentru a constitui o „valoare patrimonială” care implică aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 nr. 1 din Convenţie, întrucât noţiunea de „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât şi valorile patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii pot pretinde că au cel puţin o „speranţă legitimă” de a obţine folosirea efectivă a unui drept de proprietate (Kopecky împotriva Slovaciei)

Potrivit dispoziţiilor art. 11 al 2 din Constituţie, „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”, astfel că, după ratificarea prin Legea nr. 30/18.05.1994, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a devenit parte integrantă a sistemului român de drept şi a dobândit aplicabilitate directă.

În privinţa dreptului statului de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea folosinţei bunurilor, prev. în alin. 2 al art. nr. 1 din Protocolul nr. 1, se apreciază că lipsirea totală de despăgubiri a autorilor reclamanţilor creează o sarcină disproporţionată între cerinţele de interes general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor individuale ale reclamanţilor.

În privinţa prevederilor art. 13 din CEDO, care impun ca orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură pretins contrară convenţiei să dispună de un recurs în faţa instanţei naţionale, de menţionat este faptul că responsabilitatea primară în implementarea şi aplicarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie revine autorităţilor naţionale.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 13 şi 35 din Convenţie se desprinde principiul subsidiarităţii în ce priveşte sesizarea Curţii, revenind mai întâi instanţelor naţionale să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care Convenţia le reglementează.

În ceea ce priveşte suprafaţa de teren ce se impune a fi reconstituită de pe urma autoarei reclamantului, trebuie făcute anumite precizări.

Din înscrisurile aflate la dosar rezultă că I. M. şi M. Ş. au fost puşi în posesie asupra averii defunctului C. Ş., revenindu-le câte o cotă de 1/2 asupra acestei averi. Prin actul de partaj voluntar cei doi moştenitori şi-au împărţit doar o parte din averea defunctului, dar acest act este anterior dispoziţiei de trimitere în posesie pronunţată de Tribunalul Ilfov la data de 11.08.1947 şi acest din urmă act face referire la întreaga averea a defunctului, astfel cum apare aceasta în inventarul întocmit de judecător. Deci, din suprafaţa totală de 4,5 ha baltă, moştenitorului M. Ş. ar trebui să-i revină suprafaţa de 2,25 ha, iar lui I. M. suprafaţa de 2,25 ha.

În cererea prin care reclamantul a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra celor 4,5 ha baltă aflată la fila 67 din dosar, acesta a invocat faptul că I. M. a renunţat a face contestaţie sau alt demers pentru a-şi realiza drepturile şi folosi bunurile, iar după decesul acestuia întreaga avere rămasă de la Ş. C., conform art. 695 – 697 Cod civil, îi revine mamei sale M. C., dar aceste aspecte nu pot fi reţinute.

Este adevărat că în cuprinsul testamentului lăsat de Ş. C. s-a precizat că: „…în caz de predeces sau când din orice altă cauză, legatul vreunuia din aceştia ar deveni caduc, prin renunţare sau altfel, partea sau părţile respective va reveni celorlalţi nuzi proprietari şi în lipsa acestora va reveni uzufructuarei – doamna E. A. M.”

Codul civil prevede 5 cazuri în care poate interveni caducitatea legatului (art. 924 – 928 Cod civil), respectiv: predecesul legatarului; incapacitatea legatarului de a primi legatul; neîndeplinirea condiţiei suspensive; refuzul legatarului de a primi legatul; pieirea în întregime a bunului care alcătuieşte legatul.

În speţă, nu există niciunul din cazurile menţionate mai sus. Atâta vreme cât cei doi moştenitori au fost puşi în posesie asupra averii prin dispoziţia Tribunalului Ilfov din 11 august 1947, nu se poate vorbi de caducitatea legatului. Faptul că I. M. (decedat în anul 1994) nu a formulat cerere după intrarea în vigoare a Legii 18/1991 nu înseamnă că a renunţat la moştenirea defunctului C. Ş. De asemenea, nu se mai poate pune problema acceptării moştenirii atâta vreme cât există punerea în posesie din 1947, cei doi devenind coproprietari, având cote de câte 1/2, averea intrând în patrimoniul acestora, I. M. fiind văr cu Ş. M.

I. M. a decedat în anul 1994, dar nu rezultă că Ş. M. este moştenitorul lui I. M., pentru a se ajunge la concluzia că soţia lui Ş. M. (mama reclamantului) a moştenit toată această avere, astfel că reclamantul nu are nicio legătură de rudenie cu I. M.

Prin urmare, faţă de situaţia de fapt reţinută mai sus, instanţa apreciază că reclamantul este îndreptăţit a i se reconstitui doar suprafaţa de 2,25 ha baltă, respectiv jumătate din cele 4,5 ha.

În ceea priveşte suprafaţa de teren reconstituită, este adevărat că atât dispoziţiile art. 9 al. 1 din Legea 18/1991, cât şi ale art. 3 al. 2 din Legea nr. 1/2000 stabilesc limita de teren ce poate fi reconstituită – de doar 50 ha. Din analiza textelor de lege menţionate mai sus rezultă că acestea fac referire doar la terenurile arabile, nu şi la cele cu baltă, terenuri pentru care Legea 1/2000 prevede dispoziţii exprese, cum sunt cele de la art. 4 al. 1 şi al. 11.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar considera că articolele menţionate mai sus s-ar aplica şi în cazul terenurilor cu destinaţia baltă, instanţa, tot în lumina dispoziţiilor CEDO invocate mai sus, apreciază că se impune reconstituirea dreptului de proprietate pentru întreaga suprafaţă de teren dovedită ca fiind expropriată. Această soluţie se impune în virtutea caracterului total discriminatoriu al acestor articole comparabil cu prevederile art. 3 al. 21 din Legea 1/2000 în ce priveşte retrocedarea terenurilor cu păşuni şi fâneţe (cu o limită până la 100 ha), dar şi cu prevederile Legii nr. 10/2001 care nu prevăd limite în ce priveşte retrocedarea imobilelor.

Dispoziţiile art. 2 al. 1 din OG nr. 137/2000 definesc noţiunea de „discriminare” astfel „ … prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”

De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol „Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanţe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.”

Nu în ultimul rând trebuie avute în vedere prevederile art. 7 din D.U.D.O conform cărora: „Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.”, dar şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie, potrivit cărora „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.”, prioritate având reglementările internaţionale în eventualitatea unui conflict.

Aşa cum s-a menţionat mai sus, prevederile art. 9 din Legea 18 şi 3 al. 2 din Legea 1/2001 îi dezavantajează pe foştii proprietari care au deţinut suprafeţe mai mari de 50 ha, cu atât mai mult cu cât pentru diferenţa de teren de peste 50 de ha legea nu prevede nicio despăgubire, nicio măsură reparatorie, creându-se un regim discriminatoriu chiar cu dispoziţiile Legii 1/2000 în ce priveşte terenul cu păşuni şi fâneţe (art. 3 al. 21) şi cu ale Legii 10/2001.

Nereconstituirea întregii suprafeţe de teren confiscate ar duce încă o dată la o atingere a dreptului de proprietate, prima adusă prin confiscările abuzive din 1945 şi 1949, iar a doua prin faptul că li se limitează suprafaţa retrocedată, deşi au dovedit suprafaţa deţinută.

Faţă de situaţia de fapt reţinută, instanţa apreciază că reclamantul a depus acte doveditoare pentru o parte din suprafaţa de teren solicitată.

Faţă de aceste considerente, având în vedere dovedirea numai în parte a suprafeţei solicitate, dar şi prevederile art. 51 şi urm. din Legea 18/1991- modificată, instanţa apreciază întemeiată numai în parte plângerea reclamantului, urmând a o admite ca atare.

Urmează a anula Hotărârea nr. 438/14.05.2010 emisă de pârâta C. J. C.

Urmează a obliga pârâta C. J. C. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2,25 ha – baltă pe raza comunei Săruleşti, jud. Călăraşi, în favoarea reclamantului J. R. – C., de pe urma autoarei M. C. (soţia def. M. Ş.).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎM NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte plângerea formulată de reclamantul J. R. – C., împotriva Hotărârii nr. 438/14.05.2010 emisă de pârâta C. J. C. pentru aplicarea Legii 18/1991 şi şi în contradictoriu cu pârâta C. L. S. – pentru aplicarea Legii 18/1991.

Anulează Hotărârea nr. 438/14.05.2010 emisă de pârâta C. J. C.

Obligă pârâta C. J. C. la reconstituirea dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2,25 ha – baltă pe raza comunei Săruleşti, jud. Călăraşi, în favoarea reclamantului J. R. – C., de pe urma autoarei M. C. (soţia def. M. Ş.).

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 11.08.2010.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro