404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Substituiţii procesuali

1. Noţiune şi caracterizare

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său, dar în interesul acesteia[1].

Astfel, se poate afirma că substituiţii procesuali au un drept propriu, de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanţială al celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl substituie.

Substituiţii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptăţiţi de lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora[2]. În acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate fi făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru unul din părinţii săi. Altfel spus, doctrina[3] este în unanimitate de acord cu faptul că substituiţii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă.

Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, astfel cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.

Deoarece substituiţii procesuali sunt subiecţi procesuali care exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea cărora substituiţii procesuali participă în proces nu sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părţilor. În consecinţă, subiecţii respectivi nu sunt interesaţi în cauză în aceleaşi condiţii ca părţile.

În finalul acestei secţiuni trebuie să facem precizarea că între reprezentanţi şi substituiţi procesuali există deosebiri esenţiale. Astfel, în toate situaţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana îndreptăţită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.

Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare şi trebuie să o îndeplinească în mod obligatoriu şi conştiincios, răspunzând de comportarea sa chiar în caz de neglijenţă. Substituitul procesual are o abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de rămânerea voită în pasivitate şi cu atât mai puţin de neglijenţă. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu angajează răspunderea procesuală a acestuia.

În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei autorităţi (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecinţe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă confundată situaţia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesităţii sesizării cu situaţia persoanelor obligate să sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal şi art. 227 Cod Procedură Penală[4]).

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că unii autori[5] au considerat că există şi o categorie aparte de substituiţi procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act procedural (plângerea prealabilă) este o excepţie de la modul în care este pornit procesul penal şi anume din oficiu (adică de către unul din organele judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituţiei plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituţia împăcării părţilor) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-şi exercite drepturile conferite de lege.

2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire

În acest context, putem menţiona următoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:

  • cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi de substituiţii procesuali, şi anume de soţul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedură Penală);
  • în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);
  • plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru unul sau ambii săi părinţi (art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală);
  • apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul sau apărătorul inculpatului (art. 362 alin. 2 şi art. 3851 Cod Procedură Penală);
  • revizuirea poate fi cerută de soţul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);
  • legea prevede că uneori acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare fără sesizarea unei autorităţi (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).

Unii autori[6] menţionează printre aceste cazuri şi pe acela conform căruia legea prvede că în locul statului, titular al acţiunii penale, această acţiune poate fi pusă în mişcare pentru anumite fapte prevăzute de legea penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă. Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acţiunea penală se cuvine sau nu să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ să facă o plângere prealabilă (art. 131 Cod Penal şi art. 279 şi urm. Cod Procedură Penală). Însă, cu privire la poziţia procesuală a statului, care este de fapt poziţia procesuală a părţii vătămate, ne-am exprimat opinia anterior şi am considerat că această opinie a rămas unică în doctrină şi a intrat în desuetudine.

3. Poziţie procesuală

În literatura juridică de specialitate[7] s-a afirmat că substituiţii procesuali sunt participanţi eventuali şi sporadici ai procesului penal. Aceştia, deşi înlocuiesc în anumite acte pe una din părţile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiţii procesuali produc efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara că nu-şi însuşeşte acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).

Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are „legitimatio ad causam„. Substituiţii procesuali au execiţiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal[8].

În cazul în care pentru acelaşi act procesual sunt mai mulţi substituiţi procesuali (cum ar fi, soţ, rudă apropiată, apărător) şi au intervenit fiecare dintre aceştia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.

În concluzie, poziţia procesuală a substituitului în cazul plângerii prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată se constituie parte civilă sau declară că înţelege să participe în proces ca parte vătămată. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

O situaţie specială în cadrul procesului penal o au societăţile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost şi cazuri, când doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul penal drept substituit procesual (datorită calităţii de garant).

În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulaţie pagube unei terţe persoane şi are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri, cât şi pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei tripartite între asigurat, persoana păgubită şi asigurator (societatea de asigurare), iar în cazul în care înţelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată din România.

Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenţia numai între persoana păgubită şi asigurat, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor nu-l obligă şi pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligaţie de diligenţă), după cum se impune şi citarea celui răspunzător de producerea pagubei, în toate cazurile în care acţiunea civilă este pornită împotriva asiguratorului. Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenţiei tripartite sau hotărârii judecătoreşti, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea despăgubirilor plătite terţului păgubit, asiguratul are dreptul la acţiune împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Aşadar, deşi asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte plata daunelor potrivit legii şi contractului, putând să refuze plata numai dacă paguba a fost creată intenţionat.

În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina şi practica judiciară nu au reuşit să cadă de acord în ceea ce priveşte poziţia procesuală a societăţii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menţiona argumentele folosite de susţinătorii celor trei variante.

a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal, art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părţilor, în raportul de răspundere civilă fiind chemaţi să răspundă inculpatul şi partea responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele instanţe prahovene, cât şi din alte judeţe din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, au introdus în cauză şi au obligat societăţile de asigurare în calitate de părţi responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părţile vătămate constituite părţi civile în procesul penal[9]. În această opinie, încercând să de satisfacţie persoanelor păgubite, instanţele au asimilat societatea de asigurare comitenţilor, a căror răspundere pentru fapta prepuşilor este prezumată în baza unui contract de prepuşenie. Deşi instanţele menţionate nu au motivat atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile argumente[10]:

– întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituţia părţii responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garanţie, în speţă garantarea şi protejarea intereselor persoanelor păgubite, dar şi pe ideea de risc asumat;

– rezolvarea acţiunii civile în procesul penal este diriguită de normele de drept civil, astfel că persoana chemată în garanţie din procesul civil devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;

– posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acţiona în judecată atât asiguratul, cât şi asigurătorul, acesta din urmă putând fi obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;

– deşi în cazuri restrânse, asiguratorul are totuşi posibilitatea acţiunii în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulaţie sau ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori autovehiculul a fost condus fără încuviinţarea asiguratului;

– Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;

– între persoana păgubită, asigurat şi asigurator se poate perfecta o înţelegere întocmai ca tranzacţia dintre reclamant şi pârât cu participarea părţii responsabile civilmente.

b) Parte civilă separată. Din chiar definiţia dată în art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii. Însă, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au ca obligaţie despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului şi nu se întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane.

Astfel, asiguratorul este cel care are iniţiativa contractuală pentru a înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obţinerii unei remuneraţii, şi nu pentru a se asigura de răspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitării acţiunii în regres, spre deosebire de partea responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru inculpat, pe calea acestei acţiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi, deci, fapta sa ilicită este fapta comitentului[11], situaţie ce nu poate fi întâlnită în raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca fiind parte civilă separată.

c) Nu în ultimul rând, s-a recurs şi la formula introducerii în cauză a asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 şi urm. Cod Civil, contractul de asigurare şi instituţia giranţilor prevăzută în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul penal[12].

Este adevărat că, în ambele situaţii, ideea de garantare a posibilităţii de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicită a altor persoane călăuzeşte preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naştere la obligaţii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce, oneros, în care asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.

Practica fostei instanţe supreme[13] a statuat că garantul urmează să fie chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit niciodată această calitate ADAS-ului, care deţinea în acea vreme monopolul pe piaţa asigurărilor din România. De altfel, aceeaşi instanţă a decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolvă în afara procesului penal[14].


[1] Grigore Gr. Theodoru – „Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 73.

[2] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae – „Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 39.

[3] 22) Traian Pop – „Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 67;  Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press, Bucureşti, 2001, pag. 146.; Ion Neagu – „Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.

[4] După modificarea suferită în urma adoptării Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedură Penală conţine următoarele:

„Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul Penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procurorul sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.”

[5] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – „Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 87.

[6] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[7] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.

[8] Vasile Păvăleanu – „Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 90.

[9] T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 2900/1998.

[10] Gheorghe Dumitru – „Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr. 4/2000, pag. 90-91.

[11] T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.

[12] Valentin Mirişan – „Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.

[13] T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.

Etichete: , ,

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro