404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Patrimoniul şi drepturile reale patrimoniale

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE REALE PATRIMONIALE.

SISTEMUL DREPTURILOR REALE

I. 1. Noţiunea de patrimoniu.

I.1.1. Preliminarii. Înainte de a defini noţiunea de patrimoniu este necesar să precizăm că din punct de vedere structural raportul juridic civil este alcătuit, de regulă, din trei elemente: subiecte, conţinut şi obiect[1].

Subiectele raportului juridic sunt persoanele fizice sau juridice. Prin conţinutul raportului juridic înţelegem drepturile şi obligaţiile corelative care se nasc în favoarea şi respectiv în sarcina subiectelor sau părţilor sale. Obiectul raportului juridic constă în acţiunea sau inacţiunea (conduita sau prestaţia) la care este îndrituit subiectul activ şi la care este îndatorat subiectul pasiv. Drepturile şi obligaţiile subiectelor raportului de drept civil sunt susceptibile de diverse clasificări în funcţie de anumite criterii. Una dintre cele mai importante clasificări este în drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturi şi obligaţii nepatrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale sunt acelea care pot fi evaluate în bani, în timp ce drepturile şi obligaţiile nepatrimoniale sunt lipsite de valoare economică şi prin urmare nu pot fi evaluate pecuniar. Termenul de patrimoniu este circumscris exclusiv sferei drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale. Drepturile şi obligaţiile patrimoniale pot fi privite globalist, ca o totalitate sau „universalitate juridică aparţinând unei persoane, făcând abstracţie de individualitatea fiecărui drept şi a fiecărei obligaţii în parte. Acest mod de abordare a

drepturilor şi obligaţiilor ne conduce la noţiunea de patrimoniu.”[2]

I.1.2. Definiţia patrimoniului. Se ajunge de multe ori ca în materie juridică să se facă apel la conceptul de „patrimoniu”[3], amploarea sferei de acoperit fiind pe de altă parte foarte variabilă, nu numai în dreptul privat. În Codul Civil nu există o definiţie clară şi precisă a patrimoniului, un rudiment putând fi găsit în art. 1718 C. civ., care, fără a utiliza explicit termenul, precizează: „Oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare.” Sintetizând diversele definiţii formulate în doctrină, putem spune că patrimoniul este o entitate juridică distinctă ce reprezintă totalitatea sau universalitatea drepturilor patrimoniale şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane. Astfel, activul patrimonial este format din valoarea tuturor drepturilor patrimoniale iar pasivul patrimonial constă în valoarea tuturor obligaţiilor patrimoniale ale unei persoane. Drepturile ( latura activă) a patrimoniului şi obligaţiile ( latura pasivă ) se găsesc într-o strânsă legătură, putând fi asemănate cu un cont curent al unei persoane a cărui valoare este supusă unor fluctuaţii succesive, prin naşterea de noi drepturi şi obligaţii precum şi prin modificarea celor existente, aceste schimbări valorice neafectând existenţa şi identitatea universalităţii.

I.1.3. Caracteristicile patrimoniului. Trecând peste diversele teorii referitoare la patrimoniu, dintre care amintim succint teoria personalistă a patrimoniului, teoria patrimoniului afectaţiune sau teoria mixta (eclectică) a patrimoniului[4]

A) Patrimoniul este o universalitate juridică. El se prezintă ca o entitate juridică independentă şi distinctă de elementele sale componente ( activ şi pasiv) . Drepturile şi obligaţiile patrimoniale, privite în individualitatea lor, pot suferi modificări (naştere, transformare, transmisiune, creştere, stingere, micşorare). Aceste modificări au ca efect creşterea sau micşorarea activului şi pasivului patrimonial, dar nu afectează existenţa

patrimoniului, ce entitate juridică de sine stătătoare. Ca o consecinţă directă, pe de o parte patrimoniul unei persoane, înţeles ca un ansamblu, răspunde de obligaţiile ce îl afectează; creditorii pot să urmărească bunurile

dobândite de debitor posterior naşterii creanţelor lor. Pe de altă parte, o altă consecinţă directă a universalităţii patrimoniului rezidă în subrogaţia reală despre care vom discuta mai jos. Patrimoniul, înţeles ca o universalitate de drept sau juridică, nu se confundă cu universalitatea de fapt. Spre deosebire de universalitatea de drept, universalitatea de fapt este un ansamblu sau o grupare de bunuri a căror unitate se întemeiază pe o simplă legătură de fapt, neprevăzută de lege[5] ( de exemplu un buchet de flori, cărţile dintr-o bibliotecă, o turmă de animale, etc.) creată exclusiv prin voinţa persoanei căruia îi aparţin aceste bunuri. Bunurile care compun universalitatea de fapt nu sunt distincte de această universalitate, astfel explicându-se faptul că prin pieirea sau înstrăinarea lor universalitatea de fapt dispare.

B) Orice persoană are necesarmente un patrimoniu. Atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, fiind subiecte de drept, au în mod necesar aptitudinea permanentă de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii, existenţa lor neputând fi concepută fără un patrimoniu. Patrimoniul este indisolubil legat de personalitatea juridică, fiind o emanaţie a acesteia. La fel, existenţa patrimoniului nu poate fi concepută fără un titular.

C) Patrimoniul este inalienabil. Patrimoniul este strâns legat de persoana căreia îi aparţine, atâta timp cât aceasta există ca subiect de drept. Persoanele fizice pot înstrăina drepturi sau chiar obligaţii ( în anumite cazuri) ut singuli, dar nu pot transmite prin acte inter vivos, întreg patrimoniul lor. Acesta va putea fi transmis numai prin succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului lui[6].

D) Patrimoniul este unic şi divizibil. Spre deosebire de indivizibilitatea patrimoniului clamată de adepţii teoriei personaliste conform căreia universalitatea de drept, atribut al personalităţii, la fel ca şi aceasta nu poate fi divizată[7], în teoriile moderne patrimoniul, deşi unic, are aptitudinea de a fi împărţit în mai multe grupe de drepturi sau obligaţii, fiecare cu o destinaţie sau afectaţiune distinctă şi determinată. Izvorâtă din concepţia germană a patrimoniului afectaţiune (Zweckvermörgen), această orientare şi-a găsit şi exprimarea legislativă în art. 30 C. Fam privind comunitatea matrimonială. Astfel, patrimoniul unei persoane căsătorite este divizat în masa bunurilor comune şi în cea a bunurilor proprii. Prin urmare, dacă un imobil înstrăinat face parte de masa bunurilor proprii ale unui soţ, suma primită drept preţ va intra prin efectul subrogaţiei reale cu titlu universal în aceeaşi masă comună, deşi principiul comunităţi matrimoniale este că orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun al soţilor. La fel, creditorii personali ai unuia dintre soţi pot urmări doar bunurile proprii ale acestuia.[8] În materia succesiunilor există situaţii în care aceeaşi persoană se regăseşte titulară a două mase patrimoniale. În principiu, la decesul unei persoane, patrimoniul defunctului se „topeşte” automat în patrimoniul succesorului care este ţinut astfel de datoriile lui de cujus chiar dacă depăşesc activul succesiunii. Această situaţie poate fi dezastruoasă pentru erede, legea acordându-i dreptul de a accepta succesiunea sub beneficiu de inventar . În urma acceptării succesiunii sub beneficiu de inventar, cu toate că succesorul este proprietarul bunurilor devoluate, rezultă în acelaşi timp o separaţie între bunurile sale şi cele ale lui de cujus. Prin urmare, moştenitorul va fi ţinut de plata datoriile defunctului în limita activului succesoral. Fuziunea bunurilor defunctului cu cele ale succesorului poate fi de asemenea dezastruoasă pentru creditorii succesiunii, deoarece ei riscă să fie concuraţi în satisfacerea creanţelor lor de creditorii unui succesor insolvabil. Pentru a evita această situaţie, legea acordă creditorilor defunctului dreptul de a cere separaţia de patrimonii între cel al defunctului şi cel al moştenitorului ceea ce le conferă un drept de preferinţă; în speţă, ei vor fi plătiţi cu prioritate din bunurile defunctului înaintea creditorilor personali ai eredelui. Un alt exemplu de afectare a unor grupe de patrimoniu apare şi în cazul în care un comerciant îşi divide patrimoniul în masa drepturilor şi obligaţiilor care alcătuiesc un fond de comerţ afectat desfăşurării unei activităţi comerciale şi celelalte drepturi şi obligaţii.

I.1.4 Funcţiile patrimoniului . Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii, esenţiale în importanţa lor: patrimoniul constituie gajul general al creditorilor, realizează subrogaţia reală cu titlu universal şi face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal a drepturilor şi obligaţiilor.

I.1.4.1.Gajul general al creditorilor Patrimoniul constituie singura garanţie generală a tuturor creditorilor titularului său, astfel încât acesta din urmă răspunde, potrivit art.1718 C. civ., mai sus citat, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. Astfel creditorii chirografari vor urmări în comun şi proporţional oricare din bunurile aflate în patrimoniul debitorului lor pentru a-şi satisface creanţele, fără însă a îl putea

opri să le înstrăineze. Deoarece obiectul gajului general nu îl reprezintă bunurile individual determinate, debitorul poate să încheie acte de dispoziţie juridică asupra acestora, opozabile creditorilor. Pe cale de consecinţă, în momentul execuţiei silite,

creditorul va putea urmări doar bunurile existente în patrimoniul debitorului precum şi bunurile ce vor intra, între timp, în acelaşi patrimoniu. Spre deosebire de dreptul de gaj, care este un drept real accesoriu dreptului de creanţă, cu rol de garanţie specială a creditorilor asupra unor bunuri mobile determinate, gajul general al creditorilor ca funcţie a patrimoniului nu beneficiază de atributul de urmărire ( posibilitatea de a urmări bunul gajat în mâna oricărei terţe persoane) şi de atributul de preferinţă ( recuperarea creanţei cu prioritate înaintea creditorilor gajişti ulteriori sau a creditorilor chirografari), fiind însă aplicabil întregului patrimoniu.

I.1.4.2.Subrogaţia reală cu titlu universal. Ea este în dreptul civil de două categorii, reală şi personală[9]. Subrogaţia personală este înlocuirea unuia dintre subiectele raportului de drept civil cu o altă persoană, cum ar fi în cazul delegaţiei prin schimbare de debitor, a novaţiei, a cesiunii de creanţă. Aceste instituţii vor fi tratate la materia teoriei generale a obligaţiilor civile. Subrogaţia reală semnifică înlocuirea unei valori cu o altă valoare şi poate fi subrogaţie reală cu titlu universal sau subrogaţie reală cu titlu particular.

I.1.4.2.1. Subrogaţia reală cu titlu universal înseamnă schimbarea automată în cadrul unui patrimoniu a unei valori, privite din punct de vedere juridic, cu o altă valoare[10]. În cadrul subrogaţiei reale cu titlu universal se face abstracţie de individualitatea lucrului care iese şi a celui care intră în patrimoniu în locul lui. Valoarea

de înlocuire nou intrată în patrimoniu va avea regimul juridice al valorii înlocuite. Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii patrimoniului[11]. Având în vedere că debitorul poate înstrăina bunurile din patrimoniul său, acestea nefiind indisponibilizate de creditorii săi chirografari, subrogaţia reală cu titlu universal asigură conţinutul gajului general, valoarea primită în schimb înlocuind din punct de vedere juridic valoarea înstrăinată. Aceasta nu înseamnă că strict din punct de vedere al valorii intrinseci patrimoniul

rămâne intact. De exemplu, dacă se înstrăinează un bun mobil ( de 10 mil. Lei) la un preţ sub valoarea sa reală, ( 7 mil lei) în termeni reali valoarea patrimoniului a scăzut ( – 3 mil. lei) dar din punct de vedere juridic a rămas neschimbat deoarece o valoare (suma primită drept preţ) a înlocuit în patrimoniul debitorului o altă valoare (bunul mobil), fapt care face ca această vânzare să fie opozabilă creditorilor chirografari (beneficiari ai gajului general), cu excepţia dovedirii unei fraude a intereselor lor efectuată de debitor în înţelegere cu terţul dobânditor al imobilului. Spre deosebire, creditorii care beneficiază de dreptul de gaj asupra bunului mobil îl pot urmări în mâna terţului dobânditor în virtutea atributului de preferinţă conferit de acest drept.

I.1.4.2.2.Subrogaţia reală cu titlu particular este o excepţie, aplicându-se numai în cazurile expres prevăzute de lege. Ea constă în înlocuirea unui bun individual determinat cu un alt bun individual determinat, privite izolat.

a) Potrivit art.1721 C. civ., subrogaţia reală cu titlu particular se produce în cazul în care un bun ipotecat, gajat sau grevat de un privilegiu special a fost distrus sau deteriorat de un caz asigurat sau de o faptă ilicită, ipoteca, gajul sau privilegiul special se strămută de drept în baza normei de mai sus asupra sumei primită drept indemnizaţie asigurare sau asupra sumei primită cu titlu de despăgubire datorată de autorul prejudiciului.

b) Potrivit art.12 alin.4 din L.54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor[12], în cazul schimburilor de terenuri, fiecare teren primit în schimb va avea situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor şi sarcinilor legal constituite anterior.

c) Potrivit art. 28 alin.2 din L.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică[13], dreptul de ipotecă şi privilegiul special imobiliar care grevează un imobil expropriat se strămută de drept asupra despăgubirilor stabilite conform procedurii şi în condiţiile prevăzute de lege.

I.1.4.3.Transmisiunea universală şi cu titlu universal[14].

Transmisiunea universală intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu nefracţionat de la o persoană la altă persoană. Acest tip de transmisiune apare în cazul persoanelor fizice doar în ipoteza decesului când întregul patrimoniu este cules în totalitate de un singur moştenitor care are vocaţie universală legală sau testamentară. În cazul persoanelor juridice apare în situaţia reorganizării acestora prin absorbţie sau

fuziune. Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată al întregului patrimoniu al unei persoane la două sau mai multe persoane sau în desprinderea unei părţi dintr-un patrimoniu pentru a reveni altei persoane. Prin transmisiunea universală se dobândeşte totalitatea valorilor active şi pasive care alcătuiesc întregul patrimoniu iar prin transmisiunea cu titlu universal se dobândeşte doar o fracţiune, o cotă-parte matematică din aceste valori.

I. 2. Drepturile patrimoniale

I.2.1. Noţiune şi clasificare

Drepturile patrimoniale se împart în diverse categorii: drepturi reale, drepturi personale sau drepturi de creanţă şi drepturi intelectuale Diviziunea drepturi reale drepturi personale, ce îşi are originea în dreptul roman, este considerată de doctrina mai veche ca fiind diviziunea supremă, opinie nuanţată în prezent de autorii moderni[15].

I.2.1.1. Drepturi reale şi personale. Revenind la cele două mari categorii pe care le vom studia, arătăm că drepturile reale au fost definite ca drepturi subiective patrimoniale care conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe care el le poate exercita în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, în acest scop, intervenţia oricărei alte persoane. Din contră, toţi ceilalţi au obligaţia de a nu întreprinde nimic de natură a împiedica exerciţiul netulburat al acestor drepturi de către titularii lor[16]. Drepturile de creanţă ( personale) sunt acele drepturi subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor sau subiectul activ, numit creditor, are posibilitatea juridică de a pretinde subiectului pasiv, numit debitor, persoană determinată, să dea ( dare), să facă (facere) sau să nu facă (non facere) ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat[17]. Drepturile reale sunt drepturi absolute opozabile erga omnes, deoarece toţi au obligaţia generală de a nu face nimic pentru a aduce atingere exercitării libere şi depline a acestor drepturi. Astfel, din punct de vedere al subiectelor, dreptul real presupune existenţa unui subiect activ determinat şi a unui subiect pasiv nedeterminat, format din toţi ceilalţi. Spre deosebire, drepturile de creanţă presupun subiecte (atât creditor, cât şi debitor) determinate, debitorul având obligaţia, corelativă dreptului creditorului de a cere acest lucru, de a da, a face sau a nu face ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii. Drepturile reale prezintă comportă două specificităţi faţă de drepturile personale: ele comportă dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

Dreptul de urmărire prezentat de un drept real dă posibilitatea titularului său să urmărească în orice mâini s-ar afla bunul care îi aparţine sau care este grevat de un drept real în favoarea sa. Astfel, proprietarul unu imobil şi-l poate revendica de la orice detentor; uzufructuarul poate să îşi reclame bunul pentru a-l folosi, şi asta în faţa oricărui proprietar al bunului. Din contră, dreptul de creanţă comportă prin sine dreptul la urmărire. Rezultă de aici că creditorul beneficiază de un drept general de gaj asupra patrimoniului debitorului, neavând un drept special de urmărire asupra unor bunuri determinate din patrimoniul acestuia. Un creditor chirografar nu poate urmări bunurile decât în mâinile debitorului său, pierzând această posibilitate în cazul înstrăinării către un terţ. Mi mult, dreptul de urmărire afectează de asemenea şi executarea obligaţiilor privind utilizarea unui bun. Dacă, de exemplu, A îi promite lui B că îi va împrumuta autoturismul pentru o călătorie, dacă acest autoturism este înstrăinat B nu poate să îi ceară cumpărătorului C să execute obligaţia, A fiind singurul obligat.

Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea titularului de a-şi realiza dreptul său cu prioritate la acelaşi bun, în raport cu titularii altor drepturi. De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit şi garantat de un drept de gaj, titularul dreptului de gaj (creditorul gajist) are posibilitatea de a obţine realizarea dreptului de creanţă cu prioritate, din preţul bunului gajat, faţă de ceilalţi creditori ai aceluiaşi debitor. Conform opiniilor clasice, drepturile reale sunt limitate, fiind expres reglementate de lege, în timp ce drepturile de creanţă sunt practic, nelimitate, deoarece se nasc din orice acte juridice valabile, din fapte juridice, licite sau ilicite ( adică din acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi, în temeiul legii: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză, distrugerea de bunuri care atrage răspunderea civilă delictuală, etc.) Potrivit teoriilor moderne, şi alte drepturi reale se pot naşte, deoarece nu există un text expres de lege care să interzică acest lucru prin voinţa părţilor, dacă nu se încalcă însă dispoziţii de ordine publică1[18].

I.2.1.2. Obligaţiile reale . Obligaţiile reale reprezintă o categorie intermediară între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Ele se împart în obligaţii propter rem şi scriptae in rem şi se caracterizează printr-o opozabilitate mai restrânsă decât cea a drepturilor reale şi de una mai extinsă decât cea a raporturilor de creanţă.

Obligaţiile propter rem[19] sunt îndatoriri pozitive (de a face) sau negative (de a nu face) care decurg din stăpânirea unui bun şi obligă numai în legătură cu acele bunuri pe titularii drepturilor reale asupra lor. Aceste obligaţii se transmit oricăror deţinători ai bunului, odată cu acesta. Obligaţiile propter rem sunt de două categorii: legale (cele prevăzute de art. 74, art.80-83 din L.18/1994[20], art. 16 din L.103/1996[21], obligaţia de grăniţuire reglementată de art. 584 C. Civ, obligaţia de a contribui la cheltuielile de întreţinere şi construire a

zidului comun prevăzută de art. 592 C. civ., precum şi obligaţiile reglementate de Codul Civil ca fiind servituţi naturale sau legale: servitutea distanţei plantaţiilor, servitutea negativă de vedere, servitutea izvorului, servitutea de scurgere a apelor naturale) şi convenţionale ( care se nasc prin acordul părţilor , cum ar fi obligaţia reglementată de art.620 C. civ. prin care proprietarul unui fond aservit se obligă să efectueze lucrările necesare constituirii unei servituţi de trecere). Obligaţiile scriptae in rem corespund unor drepturi de creanţă, dar sunt intrinsec legate de stăpânirea unor bunuri de către altă persoană decât proprietarul sau titularul unui drept real asupra acelor lucruri. Potrivit art.1441 C. civ., cel care dobândeşte proprietatea unui imobil închiriat sau arendat este obligat să respecte contractul de locaţiune sau de arendare încheiat de proprietarul anterior până la expirarea termenului pentru care a fost închiriat/ arendat, dacă nu există o clauză contrară de încetare a contractului în momentul înstrăinării. După cum se vedea, proprietarul actual, terţ faţă de contractul încheiat anterior, este obligat să respecte drepturile şi obligaţiile izvorâte din acest contract în baza unei obligaţii scriptae in rem.

I. 3. Sistemul drepturilor reale în România.

I.3.1. Clasificare

A. Din punct de vedere al naturii bunurilor asupra cărora poartă, drepturile reale se împart în două categorii: drepturi reale mobiliare (purtând asupra bunurilor mobile corporale sau incorporale ) şi drepturi reale imobiliare (purtând asupra bunurilor imobile).

B. Principala clasificare a drepturilor reale este aceea în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii. Obligaţiile propter rem regăsite în acest act normativ se referă la obligaţia deţinătorilor de terenuri pe care sunt arondate fonduri de vânătoare să permită exercitarea vânătorii şi aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului, să permită amplasarea instalaţiilor şi amenajărilor vânătoreşti provizorii, să ia măsuri pentru protecţia vânatului etc.

B.1 Drepturile reale principale sunt acele drepturi reale care au o existenţă independentă, de sine stătătoare, în raport cu alte drepturi reale sau de creanţă. La rândul lor, ele se împart în dreptul de proprietate (publică sau privată) şi drepturi reale derivate din dreptul de proprietate. Din raţiuni didactice, dreptul de proprietate se divide în drept de proprietate particulară, care aparţine persoanelor fizice şi persoanelor juridice de tip particular, şi drept de proprietate privată al statului, unităţilor administrativ – teritoriale (judeţ, municipiu, oraş, comună), precum şi altor persoane juridice înfiinţate de către stat şi autorităţile locale, cum sunt regiile autonome sau societăţile naţionale. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate pot să fie la rândul lor desprinse din dreptul de proprietate privată sau constituite pe dreptul de proprietate publică.

B.1.1.Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate publică sunt, potrivit reglementărilor actualmente în vigoare:

a) dreptul real de administrare al regiilor autonome şi instituţiilor publice asupra bunurilor din domeniul public.

b) Dreptul de concesiune asupra bunurilor din domeniul public.

c) Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri imobile constituit în favoarea unor persoane juridice fără scop lucrativ.

Aceste drepturi reale se constituie prin acte administrative, în cadrul unor raporturi juridice de putere. De aceea. Ele nu dezmembrează proprietatea publică, fiind inopozabile proprietarului pe cale administrativă, fiind însă opozabile pe cale civilă erga omnes.

B.1.2. Drepturile reale derivate din dreptul de proprietate privată (denumite şi desmembrămintele dreptului de proprietate) sunt opozabile erga omnes, inclusiv proprietarului. Desmembrămintelor le lipsesc unele din atributele proprietăţii, titularul lor având posesia, folosinţa, dispoziţia materială sau (parţial ) juridică, în timp ce proprietarul va avea întotdeauna dispoziţia juridică asupra bunului. Desmembrămintele dreptului de proprietate sunt:

a) dreptul de uzufruct.

b) Dreptul de uz.

c) Dreptul de abitaţie.

d) Dreptul de servitute.

e) Dreptul de superficie

f) Dreptul real de folosinţă funciară recunoscut de L.18/1991

B.2 Drepturile reale accesorii sunt acele drepturi reale care se constituie pentru a însoţi şi garanta alte drepturi de creanţă fără a avea independenţă sau existenţă de sine stătătoare. Ele sunt: dreptul de gaj, dreptul de ipotecă, privilegiile speciale şi dreptul de retenţie. Ca o regulă, drepturile reale accesorii beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă, aceasta însemnând că un creditor garantat prin gaj, ipotecă sau privilegiu special are dreptul de a urmări bunul obiect al garanţiei în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun, înaintea creditorilor chirografari sau ai altor creditori garantaţi ulteriori.

a) Dreptul de gaj este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun mobil sau bunuri mobile determinate ale debitorului sau ale unui terţ pentru a garanta executarea obligaţiei asumate de debitor. Poate fi cu deposedare sau fără deposedarea debitorului de bunul gajat. Dreptul de gaj beneficiază de atributele de urmărire şi preferinţă.

b) Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit asupra unui imobil sau imobile determinate, fără deposedare, care îi conferă titularului său, denumit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul în mâna oricui s-ar afla şi de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui bun.

c) Privilegiile speciale sunt drept reale aparţinând unor creditori care datorită calităţii creanţelor lor, au posibilitatea de a fi plătiţi cu prioritate din valoarea unor bunuri mobile sau imobile determinate ale debitorului, chiar în faţa unor creditori gajişti sau ipotecari posteriori.

d) Dreptul de retenţie[22] este acel drept real care conferă posibilitatea creditorului, în acelaşi timp şi debitor al obligaţiei de restituire sau predare a bunului altuia, de a reţine acel lucru şi a refuza restituirea lui până în momentul când debitorul său, creditor al lucrului, va executa obligaţia născută în legătură cu cheltuielile ocazionate de păstrarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea lui.


[1] A se vedea L.Pop „Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale”, ediţie revăzută şi adăugită, ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.8-10.

[2] A se vedea C.Stătescu, C.Bârsan, „Drept Civil. Teoria Generală a drepturilor reale”, Universtatea din Bucureşti,1988, p.4.

[3] Pentru o viziune globală a noţiunii de patrimoniu şi în domeniile tehnic, economic sau sociologic a se vedea Fr.Terré, Ph.Simler, „Droit Civil. Les biens” 4e éd., Précis Dalloz, 1992, Paris, p.3-5.

[4] Pentru dezvoltarea şi analiza acestor teorii a se vedea L.Pop, op.cit. p.10-15; Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p.5-10.

[5] A se vedea L.Pop, op.cit. p.16.

[6] L.Pop, op.cit. idem., Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p. 6-7.

[7] Pentru detalii, Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit. p.7.

[8] A se vedea L.Pop, op.cit. p. 17-18.

[9]A se vedea L.Pop, op.cit. p. 20.

[10] A se vedea L.Pop, op.cit. p. 21, C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit. p. 15.

[11] L.Pop, op.cit. idem, C.Stătescu, C.Bârsan, op.cit. idem.

[12] Publicată în M.Of. nr.102/4 martie 1998.

[13] Publicată în M.Of. nr.139/2 iunie 1994.

[14] Pentru definirea transmisiunilor universale şi cu titlu universal a se vedea L.Pop, op.cit. p.24-25.

[15] În categoria drepturilor intelectuale intră drepturile asupra operei literare sau artistice, asupra modelelor şi desenelor, brevetelor de invenţii, mărcilor de fabrică, denumirilor de provenienţă etc. Aceste drepturi sunt, vorbind în mod strict, incomod situate faţă de clasificarea tradiţională în drepturi reale şi de creanţă. Nu sunt drepturi de creanţă, deoarece nu au un debitor individualizat. Ele coexistă mai mult în exploatarea unei idei, a unui nume, a unei clientele sau a unei invenţii. Din acest punct de vedere, se apropie de drepturile reale, analizând ca şi acestea un drept exclusiv de exploatare. Pe de altă parte, adevărata lor natură diferă de aceea a unui drept de proprietate, deoarece au ca obiect un element imaterial, fiind de multe ori ataşate intim de personalitatea titularului lor. A se vedea pentru mai multe detalii Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p.28-30.

[16]L.Pop, op.cit., p.26.

[17] Ibidem.

[18] A se vedea Fr.Terré, Ph.Simler, op.cit., p. 35

[19] A se vedea L.Pop., op.cit., p. 28-32, I.Lulă „Privire generală asupra obligaţiilor propter rem” în Dreptul

nr.8/2000, p. 8 şi urm.

[20] Legea fondului funciar, republicată şi modificată în M.Of. , partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998. Această lege stabileşte în sarcina deţinătorilor de terenuri obligaţiile de a cultiva terenurile, de a conserva calităţile productive ale solului, de a executa lucrări de îmbunătăţiri funciare, de a permite efectuarea lucărrilor de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de colectare a torenţilor etc.

[21] Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului, publicată în M.Of. partea I, nr.235 din 27 septembrie 1996.

[22] A se vedea L.Pop, op.cit., p. 36-37.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro