404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Ordonanţă de plată – O.U.G 119/2007. Clauză atributivă de competenţă. Interpretarea contractului.

Creditoarea S.C. C. S.R.L a solicitat în contradictoriu cu debitoarea S.C. E.T. S.A. emiterea unei somatii de plată prin care să fie obligată debitoarea la plata sumei de 58.165,99 lei cu titlu de garantie pentru bună executare, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 15.10.2008 şi până la plata efectivă. În drept, au fost invocate dispoziţiile OUG nr. 119/2007, art.969 C.civ., art.43 si 46 C.com, art.1 alin 1 pct.1 şi art.10 al 1 pct.4 C.pr.civ.

În termen legal debitoarea a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Călăraşi. Argumentând această excepţie, debitoarea a aratat că părtile au convenit prin contractele încheiate o competenţă teritorială alternativă, stabilind ca eventualele litigii apărute cu ocazia derulării relaţiilor contractuale să fie soluţionate fie prin arbitraj, de către Camera de Comert şi Industrie a României si mun. Galaţi, fie de către instanţele judecătoreşti din România-Tribunalul Galati. A susţinut debitoarea că din moment ce, pe de o parte, art. 969 C.civ. consacră principiul forţei obligatorii a contractelor, iar, pe de altă parte, convenţia încheiată de părţi stipulează competenta alternativă de solutionare a litigiilor în modul arătat mai sus, este clar că intentia părtilor trebuie interpretată în sensul alegerii competentei de solutionare a instantelor din Galati, în speţă – Judecătoria Galati (decizia civilă nr.3065/2008 a Î.C.C.J.).

Creditoare a solicitat respingerea excepţiei invocate de debitoare ca nefondată. S-a argumentat că, în mod legal, competenţa de soluţionare a cauzei revine Judecătoriei Călărasi, conform disp. art.10 alin 1 pct.4 C.pr.civ.. Clauza “compromisorie” prevăzută în ambele contracte, nu exclude în mod expres instanţa locului unde obligaţia a luat naştere şi aceea a locului plăţii, în speţă, mun. Călăraşi. Pe de altă parte, prin folosirea sintagmei „fiecare parte poate”, clauza “compromisorie”în cauză apare a fi una dispozitivă, iar nu una imperativă şi exclusivă în favoarea instanţei desemnate, şi anume Tribunalul Galati. Această din urmă instanţă nu este şi nu poate fi competentă a soluţiona acest litigiu comercial, competenţa materială de soluţionare revenind Judecătoriei.

Instanta a reţinut că, în virtutea prevederilor art. 19 C.proc.civ., părţile pot conveni o prorogare a competenţei teritoriale prin inserarea în contract a unei clauze atributive de competenţă.

Prin contractele încheiate părţile au convenit ca in cazul in care nu reuşesc sa rezolve in mod amiabil o divergenta contractuala, fiecare poate solicita ca disputa sa se soluţioneze fie prin arbitraj la Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Galaţi, fie de către instanţele judecătoreşti din România – Tribunalul Galaţi.

Părţile afirmând competenţe teritoriale diferite, instanţa a procedat la interpretarea clauzei contractuale, respectiv dacă prin prevederea competenţei instanţelor judecătoreşti din România – Tribunalul Galaţi, s-a urmărit stabilirea competenţei deopotrivă materiale şi teritoriale sau doar teritoriale.

Principiile fundamentale de interpretare a clauzelor contractuale pe care instanţa le-a avut în vedere se referă la prioritatea voinţei reale a părţilor (art. 977 C.civ.) şi la interpretarea clauzelor în ansamblul contractului (art. 979 C.civ.) şi în sensul în care produc un efect (art. 978 C.civ.).

În ce priveşte ipoteza că părţile au vizat deopotrivă alegerea competenţei materiale şi teritoriale, instanţa reţine că normele care guvernează competenţa materială a instanţelor sunt imperative. Părţile nu pot deroga prin voinţa lor de la regulile stabilite imperativ de legiuitor; astfel, clauza nu s-ar putea interpreta în sensul în care părţile au urmărit alegea competenţei materiale întrucât nu ar produce niciun efect. Prin urmare părţile au convenit asupra competenţei teritoriale.

În aprecierea instanţei, orice clauză trebuie să aibă un sens rezonabil, să urmărească producerea unui efect; pe de altă parte voinţa reală a părţilor nu se confundă neapărat cu voinţa comună – fiecare parte având voinţă individuală şi care constituie cauza voinţei cocontractantului. Pornind de la aceste considerente şi în ansamblul contractelor încheiate, nu este rezonabil a considera că părţile, convenind expres ca eventualele divergenţe contractuale să fie soluţionate fie de Camera de Comerţ şi Industrie Galaţi, fie de instanţele judecătoreşti – Tribunalul Galaţi (respectiv la sediul pârâtei), au avut în vedere doar cazul emiterii pretenţiilor mai mari de o sută mii lei. În plus, în această interpretare, clauza ar fi lipsită de efecte într-o situaţie ca cea de faţă, când s-ar anula voinţa manifestată a părţilor. Modalitatea de formulare a clauzei – Tribunalul Galaţi – îşi poate avea explicaţia în asocierea valorii totale a contractelor – 92.428,49 EUR, respectiv 101,831,77 EUR – cu competenţa materială absolută a tribunalului. Acest aspect, însă, nu are legătură cu competenţa teritorială aleasă de părţi prin inserarea unei clauze atributive de competenţă.

În ce priveşte argumentul creditoarei că această clauză nu creează obligaţii pentru părţi, fiind doar o facultate pentru acestea, instanţa reţine incident principiul de drept pacta sunt servanda, respectiv convenţia are forţă obligatorie între părţile contractante. Formularea fiecare parte poate solicita soluţionarea divergenţei fie în arbitraj fie de instanţele judecătoreşti creează un drept pentru fiecare parte contractanta, drept care odată invocat reprezintă obligaţie pentru cealaltă parte.

Astfel, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Călăraşi şi a declinat judecarea cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro