404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Răspunderea patrimonială în dreptul muncii

A. Răspunderea angajatorului

Pentru a interveni răspunderea angajatorului pentru prejudiciile cauzate salariaţilor săi, trebuie întrunite, conform art. 269 din Codul muncii, cumulativ, următoarele condiţii:

  • să existe fapta ilicită a angajatorului (fie directă, fiind săvârşită de organele de conducere ale acestuia, fie indirectă, respectiv săvârşită de oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice – angajator);
  • salariatul să fi suferit un prejudiciu material  sau/şi moral în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul;
  • între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul material sau/şi moral suferit de salariat să existe un raport de cauzalitate.

Culpa angajatorului este prezumată. Dar, prezumţia de vinovăţie a angajatorului este relativă, acesta având posibilitatea de a proba că nu şi-a îndeplinit obligaţiile izvorâte din contractul individual de muncă datorită unei cauze ce nu îi poate fi imputată.

Situaţiile cele mai frecvente în care se pune problema răspunderii patrimoniale a angajatorului, în măsura în care salariatul a fost prejudiciat sunt următoarele:

  • instanţa sesizată cu o contestaţie împotriva concedierii salariatului constată că măsura dispusă de angajator este nelegală sau netemeinică şi, în consecinţă, dispune acordarea de despăgubiri morale sau/şi daune morale;
  • instanţa penală constată nevinovăţia unui salariat care – datorită aşa-ziselor fapte incompatibile cu funcţia deţinută – a fost suspendat din funcţie (urmare a sesizării organelor de cercetare penală de către angajator);
  • întârzierea nejustificată a plăţii salariului sau neplata acestuia (totală sau parţială);
  • neacordarea concediului de odihnă, total sau parţial, până la sfârşitul anului calendaristic următor anului în care salariatul nu a beneficiat de concediu;
  • împiedicarea sub orice formă a salariatului de a munci etc.
În ipoteza în care angajatorul răspunde patrimonial faţă de salariatul său, prejudiciul pe care este obligat să-l acopere cuprinde atât paguba efectiv produsă cât şi beneficiul nerealizat.

Din cele de mai sus, rezultă că – urmare a modificării art. 269 din Codul muncii, prin Legea nr. 237/2007 – angajatorul datorează despăgubiri atât în ipoteza prejudicierii materiale a salariatului său, cât şi pentru eventualele prejudicii morale produse acestuia.

Reglementarea legală nu este însă simetrică, în sensul că salariatul – aşa cum se va vedea ulterior – nu răspunde pentru prejudiciile morale pe care le-ar produce angajatorului său. Funcţionarii publici, deoarece răspund reparatoriu potrivit normelor dreptului comun (dreptul civil) răspund şi pentru prejudiciile materiale şi pentru cele morale.

B. Răspunderea salariaţilor

a) Răspunderea patrimonială a salariaţilor, reglementată de art. 270 şi urm. din Codul muncii, poate fi definită ca o varietate a răspunderii civile contractuale, având anumite particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.  Acestea sunt:

–          este condiţionată de existenţa şi executarea contractului individual de muncă;

–          poate avea ca obiect numai repararea prejudiciilor materiale produse angajatorului;

–          ca regulă, nu operează prezumţia de culpă;

–          în cazul în care prejudiciul a fost produs de mai mulţi salariaţi şi nu se poate stabili gradul de vinovăţie al fiecăruia, răspunderea patrimonială individuală se stabileşte proporţional cu salariul său net;

–          repararea prejudiciului produs de salariaţi se realizează, de regulă, prin echivalent bănesc;

–          faţă de cauzele de nerăspundere patrimonială din dreptul civil (şi comercial) operează în plus şi riscul normal al serviciului;

–          stabilirea răspunderii patrimoniale se realizează, în absenţa acordului părţilor, prin procedura soluţionării conflictelor de drepturi;

–          executarea silită are un caracter limitat;

–          în contract nu se pot insera clauze de agravare a răspunderii salariatului.

b) Elementele răspunderii patrimoniale

Cel care a produs prejudiciul trebuie să aibă calitatea de salariat al angajatorului păgubit.

În situaţia în care o persoană prestează munca pentru angajator, fără a avea şi calitatea de salariat, chiar dacă produce un prejudiciu în dauna angajatorului prin săvârşirea unei fapte în legătură cu munca sa, cel vinovat va răspunde civil fără a fi incidente normele specifice din Codul muncii.

Dacă însă angajatorul a fost păgubit de salariatul unui alt angajator, în cadrul îndeplinirii unor atribuţii de serviciu, nu se pot cere despăgubiri de la salariatul respectiv decât în situaţia în care cel în cauză era detaşat la angajatorul păgubit (şi răspunderea sa va fi de drept al muncii).

Administratorii societăţilor comerciale, dacă au produs un prejudiciu, răspund potrivit regulilor de la mandatul comercial, iar nu conform normelor din Codul muncii.

Fapta ilicită şi personală a salariatului trebuie să fie săvârşită în legătură cu munca sa.

Fapta salariatului prin care acesta aduce un prejudiciu angajatorului se consideră a fi ilicită în măsura în care salariatul nu îşi respectă obligaţiile de serviciu astfel cum rezultă ele din lege, contractul colectiv de muncă aplicabil, contractul individual de muncă, regulamentul intern sau fişa postului.

Se consideră faptă în legătură cu munca (potrivit cerinţelor art. 270 alin. 1 Codul muncii) nu numai fapta săvârşită în exercitarea propriu-zisă a atribuţiilor de serviciu, ci şi orice altă faptă care, într-o formă sau alta, are legătură cu atribuţiile de serviciu. Dacă însă fapta se produce pe parcursul programului de lucru dar nu are nicio legătură cu munca, salariatul va răspunde potrivit normelor dreptului civil.

În cadrul răspunderii patrimoniale regula o constituie răspunderea unipersonală, adică salariatul vinovat răspunde individual pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa.

Răspunderea patrimonială este exclusă ori de câte ori se constată existenţa unor cauze care, potrivit legii, înlătură caracterul ilicit al faptei salariatului respectiv. Sunt cauze de nerăspundere:

  • starea de necesitate;
  • executarea unei obligaţii legale sau contractuale;
  • forţa majoră şi cazul fortuit;
  • riscul normal al serviciului care cuprinde: riscul normat, respectiv cel stabilit prin acte normative, inclusiv perisabilităţile şi riscul nenormat stabilit de către angajator (în sectorul privat).

Prejudiciul reprezintă acea modificare a patrimoniului din cauza faptei ilicite a salariatului care constă fie într-o diminuare a activului, fie într-o creştere a pasivului patrimonial.

Prejudiciul, în cazul răspunderii patrimoniale a salariatului, trebuie să fie:

  • real – deoarece salariatul răspunde pentru valorile efectiv pierdute din patrimoniul angajatorului nu şi pentru valorile stabilite ca pierdere numai nominal;
  • cert – prejudiciul trebuie să fie evaluat precis într-o sumă de bani;
  • actual – de regulă, un prejudiciu este cert în măsura în care este şi actual, şi un prejudiciu viitor trebuie luat în considerare dacă producerea lui este certă;
  • direct – să fie cauzat angajatorului său;
  • material – salariatul nerăspunzând şi pentru daunele morale[1];
  • să nu fi fost reparat.

Evaluarea prejudiciului se face, în absenţa unor reglementări specifice potrivit normelor dreptului civil, în raport cu preţurile existente la momentul în care se realizează acordul părţilor ori în momentul sesizării instanţei de judecată de către cel păgubit.

În cazul degradărilor de bunuri, evaluarea pagubelor se face în toate situaţiile ţinându-se seama de gradul real de uzură al bunului astfel:

–          în cazul în care bunul poate fi recondiţionat se iau în calcul cheltuielile aferente acestui scop;

–          dacă bunul poate fi revalorificat cu preţ redus se va lua în considerare diferenţa dintre preţul bunului respectiv şi preţul ce se obţine, ca atare, prin valorificare sa;

–          dacă bunul nu poate fi utilizat decât ca materie primă, se va lua în calcul diferenţa dintre preţul bunului şi preţul materiei prime pe care a înlocuit-o spre a se produce astfel un alt bun.

Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Pentru a exista răspunderea patrimonială prejudiciul produs în patrimoniul angajatorului trebuie să fie efectul faptei ilicite săvârşite de salariat în legătură cu munca sa.

Vinovăţia reprezintă elementul subiectiv al răspunderii patrimoniale, constând în atitudinea salariatului faţă de consecinţele negative ale faptei săvârşite.

Răspunderea patrimonială a salariatului este o formă de răspundere subiectivă; ca urmare, fără constatarea vinovăţiei salariatului care a produs prejudiciul, răspunderea patrimonială este inadmisibilă.

Recuperarea efectivă a prejudiciului de către angajator se poate realiza:

– fie pe cale amiabilă;

– fie pe calea asumării de către salariat a unui angajament de plată scris prin care recunoaşte vinovăţia sa şi prejudiciul produs;

– fie, în sfârşit, dacă primele căi nu sunt posibile, prin intermediul instanţei judecătoreşti (în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile dată în favoarea angajatorului).

Conform art. 273 şi art. 275 din Codul muncii, suma stabilită pentru acoperirea daunelor (pe cale amiabilă sau judecătorească):

– se reţine în rate lunare din drepturile salariale care se cuvin persoanei în cauză din partea angajatorului;

– ratele nu pot fi mai mari de o treime din salariul net, fără a putea depăşi împreună cu celelalte reţineri – dacă acestea există – jumătate din salariul respectiv;

– dacă acoperirea prejudiciului prin rate lunare nu se poate face într-un termen de maximum 3 ani de la data la care s-a efectuat prima rată de reţineri, angajatorul se poate adresa – după cei 3 ani – executorului judecătoresc în condiţiile Codului de procedură civilă.

Există două ipoteze în care răspunderea salariaţilor faţă de angajator este integral civilă, neaplicându-se normele din Codul muncii:

– când fapta prejudiciabilă a fost săvârşită fără nici o legătură cu obligaţiile (atribuţiile) de serviciu;

– când paguba s-a produs prin săvârşirea unei fapte penale.


[1] Nu înseamnă că, prin fapta sa, salariatul nu ar putea produce angajatorului un prejudiciu moral sau/şi moral. Numai că legiuitorul nu a înţeles să reglementeze ca posibilă răspunderea salariatului şi pentru prejudiciul moral produs angajatorului său.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro