404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Competenta organului de urmarire penala in raport de calitatea invinuitului care avea atributii de control conform art. 13 al. 1 lit.b din OUG 43/2003. Urmarirea functionarului public cu functie de control intr-o institutie publica centrala-

A fost invocata exceptia de necompetenta materiala a organului de urmarire penala si de nelegala sesizare a instantei având în vedere ca s-a încalcat competenta materiala a organului de urmarire penala, care revenea D.N.A, cf. art.13 lit.b) teza finala din Ordonanta de Urgenta nr.43/2002, care prevede ca sunt de competenta D.N.A. infractiunile prevazute de Legea nr.78 /2000, pentru care sunt cercetati inculpatii.

Potrivit art. 13 din OUG 43/2002, (1) sunt de competenta Directiei Nationale Anticoruptie infractiunile prevazute în Legea nr.78/2000, savârsite în una dintre urmatoarele conditii:

b) (…), conducatorii autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale si persoanele cu functii de control din cadrul acestora, cu exceptia conducatorilor autoritatilor si institutiilor publice de la nivelul oraselor si comunelor si a persoanelor cu functii de control din cadrul acestora (…)

(2) Procurorii specializati din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie efectueaza în mod obligatoriu urmarirea penala în cazul infractiunilor prevazute în Legea nr. 78/2000.

Prin încheierea nr.93 din data de 31 iulie 2009, pronuntata în dosarul penal nr.7336/118/2009, Tribunalul Constanta a dispus:

„În baza art. 29 alin.4 din Legea nr.47/1992, admite ca fondata cererea si dispune sesizarea Curtii Constitutionale în vederea solutionarii exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 143 Cod procedura penala, art.681 Cod procedura penala, art.148 lit.f) Cod procedura penala invocata de inculpatii C.A.B., G.G., B.G. în dosar penal 7336/118/2009.

În baza dispozitiilor art.29 alin.(1), (6) din Legea nr.47/1992, republicata, respinge ca inadmisibila cererea de sesizare a Curtii Constitutionale cu exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.7 alin.(1), art.132 si art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000 raportat la art.21 alin.(3) si art.23 alin.(12) din Constitutia României.

Respinge ca nefondate:

– exceptia nulitatii absolute a propunerii de arestare;

– exceptia privind nelegala sesizare a instantei de catre organe de cercetare penala necompetente material în raport de dispozitiile art.13 lit.b) din OUG nr.43/2002 si a nulitatii actelor de urmarire penala efectuate de acestea respective prin lipsa ordinului Ministrului Administratiei si Internelor, al avizului procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie;

– exceptia nulitatii absolute a actelor de urmarire penala – efectuate ca urmare a delegarii lucratorilor de politie de catre procuror; întocmite de mai multi procurori; nelegalitatea interceptarilor .

În baza art. 1491 Cod procedura penala;

Admite ca fondata propunerea de arestare preventiva formulata de Parchetul de pe lânga Tribunalul Constanta cu privire la inculpatii: R.G.C., M.D.A., C.E., M.D.I., C.C., C.P.M., G.C., B.G., D.A.B., G.G., V.E., C.A.B., I.M. si N.C.

În baza art. 143 Cod proc.pen., art. 148 lit.f) Cod procedura penala:

Dispune luarea masurii arestarii preventive pentru cei mentionati mai sus pe o durata de 29 de zile, de la data punerii în executare a mandatului.

Respinge cererile acestor inculpati privind luarea masurii preventive a obligarii de a nu parasi localitatea sau tara.

Dispune emiterea mandatelor de arest, conform art.1491 alin.(12) Cod procedura penala.

În baza art.192 alin.(3) Cod procedura penala, cheltuielile judiciare avansate de stat ramân în sarcina acestuia.”

Pentru a pronunta aceasta hotarâre instanta de fond a avut în vedere urmatoarele:

Asupra exceptiilor de neconstitutionalitate invocate de inculpati:

A considerat ca exceptiile de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.7 alin.(1), art.132 si art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000 raportat la art.21 alin.(3) si art.23 alin.(12) din Constitutia României invocate de inculpati, nu sunt întrunite conditiile prevazute de art.29 alin.(1), (2), (3) din Legea nr.47/1992, întrucât exceptia vizeaza o chestiune de interpretare a încadrarii juridice data la acest moment faptelor pentru care s-a formulat propunerea de arestare preventiva.

Potrivit art.2 alin.(3) din Legea nr.47/1992 – „Curtea Constitutionala se pronunta numai asupra constitutionalitatii actelor cu privire la care a fost sesizata, fara a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

În aplicarea acestui text, Curtea Constitutionala a statuat, în jurisprudenta sa constanta, ca exceptiile de neconstitutionalitate cu care a fost sesizata si a caror fundamentare viza, în realitate, critica unei parti legata de faptul ca textul de lege nu este complet ori suficient sau ca ar trebui modificat, sunt inadmisibile. Tot inadmisibile au fost respinse de Curtea Constitutionala si acele exceptii prin care se dorea sau viza a se obtine o anumita interpretare a textului de lege criticat, cu motivarea ca interpretarea legii la o speta concreta este o operatiune în sarcina exclusiva a instantei investite cu solutionarea cauzei si nu a instantei de contencios constitutional.

De altfel, analiza instantei a fost cantonata asupra cazurilor prevazute de art.148 Cod procedura penala, în conditiile întrunirii cerintei prevazute de art.143 Cod procedura penala – daca sunt probe sau indicii temeinice ca s-a savârsit o fapta prevazuta de legea penala, astfel ca nu exista o legatura a exceptiei cu prezenta cauza, ce analizeaza strict si limitativ aspectele mentionate, corecta încadrare urmând a forma obiectul unei analize ulterioare, putând fi supusa oricaror modificari, judecatorul nefiind tinut de încadrarea data de parchet.

O alta exceptie de neconstitutionalitate invocata de inculpatii C.A.B. si B.G. în cauza este cea a dispozitiilor prevazute de art.143 Cod procedura penala, art.148 lit.f) Cod procedura penala si art.681 Cod procedura penala, solicitând sesizarea Curtii Constitutionale pentru a se pronunta asupra neconstitutionalitatii dispozitiilor mentionate.

S-a aratat de autorul exceptiei ca anterior modificarii prin Legea nr.356/2006, art.143 Cod procedura penala definea sintagma de „indicii temeinice” astfel: atunci când din datele existente în cauza rezulta presupunerea rezonabila ca persoana fata de care se efectueaza urmarirea penala a savârsit fapta.

Art.681 Cod procedura penala a fost introdus prin art.l pct.36 din Legea nr.356/2006 care aduce o noua definitie acestora: sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauza rezulta presupunerea rezonabila ca persoana fata de care se efectueaza acte premergatoare sau acte de urmarire penala a savârsit fapta.

S-a sustinut de aparare textele de lege criticate sunt contrare dispozitiilor constitutionale cuprinse în:

– Art. 6 alin. (1): „Cetatenii sunt egali în fata legii si a autoritatilor publice, tara privilegii si fara discriminari.”;

– Art. 20 (Tratatele internationale privind drepturile omului). (1) Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor li interpretate si aplicate în concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Daca exista neconcordante între pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale, cu exceptia cazului în care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile.”.

– Art.11 referitor la dreptul international si la dreptul intern prevad: (1) Statul român se obliga sa îndeplineasca întocmai si cu buna-credinta obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte.(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.

– Art.20 privitor la tratate internationale privind drepturile omului, acestea prin raportare la art.6 paragraful 3 lit.d) din CEDO si art. 14 pct.(3) lit.d) Pactul International privind drepturile civile si politice referitoare la dreptul la un proces echitabil.

– Art.21 alin.(1): „Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.”; (2) Nici o lege nu poate îngradi exercitarea acestui drept. (3) Dreptul la un proces echitabil.

– Art.23 (4) Arestarea preventiva se dispune de judecator si numai în cursul procesului penal.

– Art.24 Dreptul la aparare este garantat;

– Art.6 pct.(1) din CEDO: Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta, si impartiala, instituita de lege, care va hotarî fie asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptate împotriva sa. Hotarârea trebuie sa fie pronuntata în mod public, dar accesul în sala de sedinta poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei parti a acestuia în interesul moralitatii, al ordinii publice ori al securitatii nationale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protectia vietii private a partilor la proces o impun, sau în masura considerata, absolut, necesara de catre instanta atunci când, în împrejurari speciale, publicitatea ar fi de natura sa aduca atingere intereselor justitiei.

– pct.2 : Orice persoana acuzata de o infractiune este prezumata nevinovata pâna ce vinovatia sa va fi legal stabilita.

– art. 5 pct.(1) lit.c) din Conventie: Daca a fost arestat sau retinut în vederea aducerii sale în fata autoritatii judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a banui ca a savârsit o infractiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa savârseasca o infractiune sau sa fuga dupa savârsirea acesteia.

– art. 5 pct.(3) : Orice persoana arestata in conditiile prevazute de paragraful 1 lit. din prezentul articol trebuie adusa de îndata înaintea unui judecator sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atributiilor judiciare si are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberata în cursul procesului.

– art. 5 pct.(4) din CEDO: Orice persoana lipsita de libertatea sa prin arestare sau detinere are dreptul sa introduca un recurs în fata unui tribunal pentru ca acesta sa statueze într-un termen rezonabil asupra legalitatii detinerii sale si sa dispuna eliberarea sa daca detinerea este legala.

– art. 13 din CEDO privind dreptul la un recurs efectiv: Orice persoana, ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost încalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale, chiar si atunci când încalcarea s-ar datora unor persoane care au actionat în exercitarea atributiilor lor oficiale.

Se sustine ca judecatorul este lasat sa aprecieze ce anume reprezinta probe în raport cu comportamentul social viitor al persoanei cercetate si lasa la liberul arbitru al judecatorului sa aprecieze subiectiv în ce ar consta pericolul concret pentru ordinea publica al unor eventuale fapte viitoare, Acest text prevede posibilitatea luarii masurii arestarii preventive fara o acoperire legala în sensul normelor constitutionale, prin care arestarea este permisa numai în cazurile prevazute de lege (art.23 alin.2), iar cazurile prevazute de lege în litera si spiritual Constitutiei nu pot fi decât acele prevederi din lege precis definite, de aplicabilitate stricta, cu criterii statuate obiectiv, imposibil de a fi aplicate discriminator prin liber arbitru.

Desi alin.(l) al art.143 din Cod procedura penala se refera la probe si indicii temeinice ca s-a savârsit o fapta penala, ceea ce ar constitui un criteriu de apreciere din partea judecatorului pe baza materialului probator administrat în cauza, în alin.(3), prin sintagma „rezulta presupunerea” se lasa loc arbitrariului si aprecierii subiective a judecatorului, ceea ce introduce elemente discriminatorii între persoane, fara a exista un criteriu obiectiv si neinterpretabil de apreciere.

Chiar daca legea fundamentala contine garantii procesuale expres prevazute în Constitutie, destinate a preveni arestarile abuzive, referitor la estenta caii de atac si la obligatia punerii în libertate a celui arestat daca motivele masurii de arestare au disparut, acestea nu sunt de natura sa asigure protejarea oricarei persoane fata de orice arestare efectuata cu încalcarea legii, deoarece de la presupunerea sau banuiala ca s-a savârsit o fapta, fata de probe verosimile ca s-a savârsit o fapta se ajunge la un arbitrariu

Prevederile art.143 din Codul de procedura penala nu transpun întocmai în dreptul intern prevederile art.5 paragraful (1) lit.c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, prin stabilirea ca temei al arestarii preventive a existentei unor „indicii temeinice ea învinuitul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala”. Potrivit jurisprudentei Curtii. Europene a Drepturilor Omului (cauzele Brogan si altii contra Regatului Unit – 1988, Kurt contra Turciei – 1998, Lukanov contra Bulgariei, 1997), temeiul arestarii preventive consta în existenta unor „date” care sa obiectiveze „motivele” pentru care se banuieste ca persoana fata de care s-a dispus arestarea preventiva a savârsit o infractiune, în acest sens, organele judiciare având obligatia sa detina si sa învedereze „o explicatie credibila si întemeiata” pentru dispunerea masurii. Aceste date trebuie sa conduca la banuiala sau presupunerea ca învinuitul ori inculpatul a savârsit o infractiune.

Articolul 5 paragraful 1 dispune ca nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu exceptia cauzelor limitative prevazute de lit.a)-f). Termenul de arestare si detinere sunt utilizati cu acelasi înteles în art.5 si cuprind orice masura, oricare i-ar fi denumirea în dreptul intern, ce are ca efect privarea unei persoane de libertate. Punctul de plecare în examinarea facuta de Curte cu privire la sensul acestor notiuni si domeniul lor de aplicare este dat de calificarea lor în sistemul national de drept în discutie, dar o asemenea calificare nu leaga instanta europeana, ea trebuie sa aiba în vedere obiectul esential stabilit de art.5 – lipsirea de libertate a unei persoane sa na fie arbitrara.

Asa cum a subliniat instanta europeana, Conventia impune legalitatea oricarei privari de libertate. Aceeasi trebuie sa fie si situatia invocarii art.5 paragraf 1 lit.c) chiar daca versiunea franceza a acestuia, contrar versiunii engleze, nu se refera expres la aceasta notiune. Este vorba într-adevar de o notiune cu caracter general, care priveste ansamblul art.5 paragraf 1, care a aratat ca în aceasta materie, Conventia trimite, în esenta, la legislatia nationala si consacra necesitatea aplicarii normelor acesteia, acest lucru nefiind însa suficient. Ea impune obligatia conformitatii oricarei masuri privative de libertate cu scopul art.5 protejarea individului asupra arbitrariului, lucru valabil atât pentru dreptul la libertate cât si pentru dreptul la siguranta. Aceasta deoarece potrivit principiului subsidiaritatii, revine, în primul rând instantelor nationale în special tribunalelor, atributia interpretarii si aplicarii normelor interne de drept, prin forta împrejurarilor, ele fiind calificate special în acest sens.

Totusi instanta europeana a decis ca legalitatea (regularitatea) detentiei, prin raportare la dispozitiile cuprinse în dreptul intern este un element esential dar nu decisiv. Ea trebuie sa se convinga ca detentia pusa în discutie este conforma cu scopul art.5 paragraf 1, de aceea, Curtea trebuie sa se asigure ca însesi normele de drept intern în materie sunt conforme dispozitiilor Conventiei, inclusiv cu principiile pe care acestea le enunta sau care rezulta din ele. Si mai departe din moment ce pe terenul art.5 paragraf 1, însasi nerespectarea normelor de drept intern semnifica o încalcare a dispozitiilor sale, Curtea poate si trebuie sa exercite un anumit control asupra modului cum au fost respectate de instantele nationale. Asa fiind, ea a apreciat ca practica dezvoltata într-un stat contractant cu scopul suplinirii absentei unei dispozitii legale interne privitoare la legalitatea detentiei preventive, potrivit cu care o persoana este detinuta pe o perioada nedeterminata si imprevizibila, fara ca aceasta detentie sa fie întemeiata, aduce atingere principiului securitatii judiciare, inclus implicit în Conventie.

Respectarea principiului securitatii juridice cu privire la libertatea persoanei, impune conditia esentiala ca normele nationale de drept aplicabile în materie sa îndeplineasca anumite criterii de legalitate stabilite de Conventie, dreptul scris sau nescris, sa fie suficient de precis pentru a permite individului, prin recurgerea la nevoie la o consecinta de specialitate, sa prevada în mod rezonabil prin raportare ia circumstantele nefavorabile ale unei actiuni determinate. Altfel spus, privarea de libertate trebuie sa fie clar definita in normele interne, iar legea pe temeiul careia aceasta se dispune de instanta nationala trebuie sa. fie previzibila cu privire la efectele aplicarii sale, este imperios necesar ca urmarile unui anumit comportament social al persoanei sa rezulte cu certitudine din însesi dispozitiile legii nationale.

În conceptia instantei europene, privarea de libertate a unei persoane este o masura atât de grava, încât ea nu se justifica decât atunci când alte masuri, mai putin severe, au a fi considerate ca insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detentia. Nu este, asadar, suficient ca detentia sa fie conforma dreptului, national, în sensul calitatilor normelor acestuia, potrivit Conventiei, în plus, ea trebuie sa se dovedeasca necesara, în circumstantele cauzei.

Privarea de libertate este admisa atunci când ea este facuta pentru ca exista motive plauzibile de a banui o persoana de savârsirea unei infractiuni sau exista motive temeinice de a crede în necesitatea împiedicarii savârsirii unei asemenea fapte antisociale, sau exista temei ca aceasta persoana s-ar sustrage urmaririi dupa savârsirea unei infractiuni, în oricare dintre aceste situatii, privarea de libertate are un scop precis definit de art.5 paragraf 1 lit.c), aducerea acestei persoane în fata autoritatii judiciare competente. Aceasta dispozitie se impune a fi corelata cu cea cuprinsa în art.5 paragraf 3 din conventie care garanteaza oricarei persoane detinute sau arestate în conditiile prevazute în paragraful 1 lit.c) al aceluiasi text, dreptul de a fi adusa imediat în fata unui judecator sau a altui magistrat abilitat sa exercite functii judiciare si de a fi judecata într-un termen rezonabil, sau sa fie eliberata în cursul procedurii.

Curtea a precizat ca partea din fraza „în vederea aducerii sale în fata unei autoritati judiciare competente” se refera la toate cele trei categorii de arestare sau detentie avute în vedere de acest text, în consecinta, aceasta dispozitie nu permite luarea unei masuri privative de libertate decât în vederea aducerii persoanei arestate sau detinute în fata unei autoritati judiciare competente care va decide asupra legalitatii masurii arestarii sau detinerii sale.

Prima situatie prevazuta de art.5 paragraf 1 lit.e) este aceea în care o persoana poate fi retinuta, când exista motive verosimile de a se banui ca a savârsit o fapta incriminata de normele interne de drept penal ale unui stat contractant.

Instanta europeana a cercetat întotdeauna respectarea conditiei existentei unor banuieli legitime, plauzibile, verosimile, care sa justifice arestarea unei persoane. În acest sens, într-o cauza în care legea nationala permite arestarea pentru existenta unor banuieli sincere ca o persoana ar fi comis o infractiune, ea a aratat ca art.5 paragraf 1 lit.c) vorbeste de banuieli plauzibile, nu de banuieli rezonabile si sincere.

Plauzibilitatea banuielilor pe care are a se întemeia o arestare constituie un element esential al protectiei cuprinse în text împotriva unei privari arbitrare de libertate. Curtea a considerat ca banuielile astfel concretizate presupun existenta unor fapte sau a unor Informatii de natura a convinge un observator obiectiv ca persoana în cauza a putut comite infractiunea pentru care este arestata.

Considera ca este foarte important a fi retinuta precizarea facuta de instanta europeana în sensul ca obiectul interogatoriului, a întregii cercetari a unei persoane în timpul detentiei ce-si gaseste justificarea în dispozitiile art.5 paragraf 1 lit.c) este de a efectua ancheta penala, prin confirmarea sau îndepartarea banuielilor concrete care au justificat arestarea persoanei în cauza. Faptele ce au dat nastere la banuielile în discutie nu trebuie sa fie de acelasi nivel cu cele necesare pentru Justificarea unei condamnari, sau chiar pentru a fundamenta o anumita acuzatie. Pentru ca banuielile sa fie plauzibile, legitime, trebuie sa existe fapte sau informatii de natura a convinge un observator obiectiv ca persoana în cauza a comis o infractiune.

Întrucât în baza dispozitiilor legale a caror neconstitutionalitate a invocat-o se lasa loc unei examinari arbitrare, solicita încuviintarea cererii de sesizare a Curtii Constitutionale cu solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. art.143 cod procedura penala, 148 lit.f) Cod procedura penala si art.681 Cod procedura penala si suspendarea judecarii cauzei pâna la solutionarea exceptiilor.

Instanta de fond a constatat ca sunt îndeplinite conditiile pe care exceptia trebuie sa le îndeplineasca, în conformitate cu art.29 alin.(1), (2), (3) din Legea nr.47/1992, pentru a fi admisibila respectiv legatura cu cauza; invocarea acesteia de catre parti, instanta din oficiu, procuror; exceptia sa nu fi fost anterior constatata ca neconstitutionala.

Raportat la obiectul prezentei cause – propunere de arestare preventiva, legatura cu cauza este directa având în vedere textele de lege pretins neconcordante cu legea fundamentala astfel ca a hotarât sa admita cererea de sesizare a Curtii Constitutionale .

Prima instanta a considerat însa ca exceptia nu este întemeiata, întrucat respectivele dispozitii din codul de procedura penala nu incalca dispozitiile art.16 alin.(1) si )2), art.11., art.20, art.21, art.23, art.24 din Constitutia României.

Toti cetatenii sunt egali în fata legii, dar în conformitate cu dispozitiile art.53 din Constitutie, exercitiul unor drepturi sau libertati poate fi restrâns.

Dispunerea masurii arestarii preventive este un mijloc menit sa faciliteze desfasurarea urmaririi penale si a procesului penal in general. Asa fiind, este evident ca intelesul atribuit art.148 alin.(1) lit.f) Cod procedura penala nu este acela ca inculpatului i se imputa deja savarsirea unei infractiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decat prin hotararea de condamnare ramasa definitiva, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice, in raport cu stadiul in care se afla procesul penal, despre savarsirea unei fapte prevazute de legea penala, pentru ca, pe acest temei, sa se poata lua masura arestarii preventive.

Se mai mentioneaza ca însasi Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale prevede la art.5 pct.(1) lit.c) situatia în care persoana a fost arestata sau retinuta în vederea aducerii sale în fata autoritatii judiciare competente „atunci când exista motive verosimile de a banui ca a savârsit o infractiune […]”. În spiritul conventiei, prezumtia de nevinovatie nu exclude arestarea preventiva.

Dispozitiile legale criticate, stabilind conditiile si cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, nu contravin în nici un mod reglementarilor art.5 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, pentru ca acestea din urma sa fie aplicate cu prioritate.

Conformitatea dispozitiilor prevazute de art.681 Cod procedura penala, art.143 Cod procedura penala cu art.5 CEDO, în ceea ce priveste lasarea la latitudinea judecatorului a unei marje de apreciere, pornind însa de la date concrete certe rezulta din chiar practica Curtii Europene invocate de autorul exceptiei, respectiv (cauzele Brogan si altii contra Regatului Unit – 1988, Kurt contra Turciei – 1998, Lukanov contra Bulgariei, 1997), temeiul arestarii preventive consta în existenta unor „date” care sa obiectiveze „motivele” pentru care se banuieste ca persoana fata de care s-a dispus arestarea preventiva a savârsit o infractiune, în acest sens, organele judiciare având obligatia sa detina si sa învedereze „o explicatie credibila si întemeiata” pentru dispunerea masurii.

Rezulta asadar ca si în opinia CEDO judecatorul are o marja de apreciere pornind de la repere cu existenta faptica certa, însa de la care este chemat sa aprecieze daca aceste date justifica în mod credibil si întemeiat sau potrivit dreptului intern daca sustin presupunerea rezonabila ca învinuitul ori inculpatul a savârsit nu o infractiune, ci o fapta prevazuta de legea penala, sintagma ce apare ca o garantie în plus fata de practica Curtii Europene din perpectiva respectarii prezumtiei de nevinovatie, a art.23 din Constitutie si art. 5 pragraful 1 CEDO care face vorbire de “ motive verosimile de a banui ca s-a savârsit o infractiune” având în vedere ca judecatorul este lasat sa apecize doar asupra uneia din atributele infractiunii reglementate de art. art.17 alin.(1) din Codul penal, ceea ce presupune o interventie mai mica a organului judiciar.

Însasi termenul de banuiala înseamna parere bazata numai pe fapte aparente; presupunere; suspiciune iar termenul verosimil este sinonim cu aparenta de realitate; ceva ce e plauzibil sau verosimil ceea ce presupune o interventie a factorului uman.

În opinia autorului exceptiei de neconstitutionalitate, arbitrariul deschis judecatorului român de formularea prevazuta de art.681 Cod procedura penala rezulta si din compararea practicii CEDO art.5 paragraf 1 lit.c), în care se vorbeste de banuieli plauzibile, cu dreptul intern unde se face referire la banuiela rezonabila si sincera.

În realitate însa formularile sunt similare, asa-zisa contradictie fiind între a aprecia daca o presupunere este credibila, daca inspira încredere ori daca presupunerea este generata de o judecata rationala, daca presupunerea rezoneaza cu judecata, ba chiar am putea spune ca marja de apreciere este acordata mai degraba de legislatia internationala decât cea interna.

Aceasta apreciere a magistratului se circumscrie de altfel atributiei interpretarii si aplicarii normelor interne de drept potrivit principiului subsidiaritatii, fara ca prin aceasta sa se aduca atingere principiului legalitatii detentiei preventive, potrivit cu care o persoana este detinuta pe o perioada nedeterminata si imprevizibila.

Dispozitiile criticate sunt de altfel în acord si cu principiul securitatii juridice cu privire la libertatea persoanei, câta vreme dreptul intern stipuleaza în ce conditii se dispune privarea de libertate, cetateanul stiind ca orice comportament contrar poate atrage privarea de libertate.

Dispozitiile art.148 din Codul de procedura penala, care prevad cazurile si conditiile în care poate fi dispusa masura arestarii preventive, fiind incluse in titlul IV al Partii generale a Codului de procedura penala, privitor la masurile preventive si alte masuri procesuale, in capitolul I intitulat „Masurile preventive”, sectiunea IV, denumita „Arestarea preventiva”, dezvaluie natura juridica a masurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmaririi penale si a procesului penal in general.

Pe baza dispozitiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de savarsirea infractiunii, ci se constata numai ca exista probe sau indicii ca inculpatul a savarsit o o fapta prevazute de legea penala de o anumita gravitate, temei suficient pentru a se putea lua masura arestarii preventive ca mijloc pentru desfasurarea normala a procesului penal, astfel cum se prevede si in art.5 pct.1 lit.c) din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale. Pe de alta parte, garantiile procesuale pe care legea le ofera inculpatului si, in special, dreptul acestuia de a se plange impotriva masurii arestarii preventive atesta conformitatea dispozitiilor legale criticate cu prevederile art.23 alin.(2) din Constitutie, care impun ca masura arestarii preventive sa se ia numai in cazurile si cu procedura prevazute de lege.

Instanta apreciaza ca dispozitiile invocate:art. 681 Cod procedura penala, art.143 Cod procedura penala, art.148 lit.f) Cod procedura penala sunt constitutionale, în acord cu dreptul intern si international.

Cu privire la cererea având ca obiect suspendarea solutionarii fondului cauzei ca urmare a admiterii cererii de sesizare a Curtii Constitutionale instanta de fond a considerat ca cererea de suspendare urmeaza a fi respinsa întrucât aceasta a apreciat ca dispozitiile art.303 alin.(6) Cod procedura penala nu sunt aplicabile în cauza de fata având în vedere obiectul acesteia – propunere de arestare preventiva si nu obliga instanta la suspendarea solutionarii fondului, textul fiind aplicapabil fazei judecatii.

În plus, daca legiuitorul a prevazut prin dispozitiile art.303 alin.(6) Cod procedura penala, ca în situatia admiterii cererii de sesizare a Curtii Constitutionale si suspendarii fondului cauzei aflate în cursul judecatii instanta are posibilitatea sa se pronunte în continuare pe masurile preventive, cu atât mai mult în cauza de fata, în conditiile în care apreciem ca nu sunt incidente dispozitiile de suspendare a judecarii cauzei ,consideram ca nu exista nici un impediment ca instanta sa judece în continuare propunerea de arestare preventiva.

Împrejurarea ca în anumite situatii, nu se respecta aceasta dispozitie legala reprezinta exceptia si nu regula.

Procedura în aceasta materie este una speciala datorita faptului ca termenele sunt fixate pe ore. Aceste dispozitii au in vedere solutionarea cu celeritate a propunerilor de arestare preventiva pentru a se da posibilitatea instantei de a interveni eficient atunci cand este sesizata cu savarsirea unor presupuse fapte penale de o gravitate deosebita astfel ca o interpretare contrara ar infirma scopul masurilor preventive si al procesului penal –împiedicarea sustragerii de la urmarire sau judecata, împiedicarea distrugerii probelor, împiedicarea savârsirii altor infractiuni etc.

Asupra legalitatii propunerii de arestare:

Prin încheierea 83/P/22.07.2009 a Curtii de Apel Constanta s-a casat în totalitate încheierea 91/19.07.2009 a Tribunalului Constanta si, desi obiectul recursului era doar respingerea ca inadmisibila a cererii de sesizare a Curtii Constitutionale, motivarea lasa sa se înteleaga ca solutia a fost casata pentru lipsa minutei ce reda solutia primei instante vis-a-vis de toate cererile si exceptiile formulate, situatie ce ne determina sa repunem în discutie chestiunile de legalitate semnalate anterior.

În ceea ce priveste exceptia de necompetenta materiala a organului de urmarire penala si de nelegala sesizare a instantei invocata de inculpati având în vedere ca s-a încalcat competenta materiala a organului de urmarire penala, care, în opinia apararii revenea D.N.A.:

S-a invocat de catre inculpati exceptia de necompetenta materiala a organului de urmarire penala si de nelegala sesizare a instantei având în vedere ca s-a încalcat competenta materiala a organului de urmarire penala, care revenea D.N.A, cf. art.13 lit.b) teza finala din Ordonanta de Urgenta nr.43/2002 care prevede ca sunt de competenta D.N.A. infractiunile prevazute de Legea nr.78 /2000, pentru care sunt cercetati cei 11 inculpati.

Potrivit art. 13 din OUG 43/2002, (1) sunt de competenta Directiei Nationale Anticoruptie infractiunile prevazute în Legea nr.78/2000, savârsite în una dintre urmatoarele conditii:

b)(…), conducatorii autoritatilor si institutiilor publice centrale si locale si persoanele cu functii de control din cadrul acestora, cu exceptia conducatorilor autoritatilor si institutiilor publice de la nivelul oraselor si comunelor si a persoanelor cu functii de control din cadrul acestora (…)

(2) Procurorii specializati din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie efectueaza în mod obligatoriu urmarirea penala în cazul infractiunilor prevazute în Legea nr. 78/2000.

Apararea a sustinut ca cinci dintre inculpatii cercetati în acelasi dosar, dar cu privire la care nu s-a formulat propunere de arestare, respective C.G., Z.I., B.M., C.L.I. si D.M. atrag competenta DNA, având în vedere ca acestia detin functii de control, având atributii de a controla, de a analiza, de a dispune masuri.

Din fisele posturilor inculpatilor, rezulta ca în cazul inculpatilor D.M. (agent III si conducator auto), C.G. (agent III si conducator auto), inculpatul Z.I., agent III, acestia au relatii cu alte posturi ierarhice si functionale; au printre atributii si cea de verificare a activitatii desfasurate de ceilalti agenti pe care îi controleaza, îndruma si coordoneaza.

Inculpatii C.L.I., agent I si conducator auto si B.F.M., agent III, nu au o astfel de atributie.

Din examinarea fragmentului de text reprodus, iar pe de alta parte a întregului articol 13 OUG nr.43/2002, instanta apreciaza ca acesta nu este aplicabil în speta de fata câta vreme delimiteaza competenta în cazul literei a dupa valoarea prejudiciului care trebuie sa fie în cuantum ridicat (paguba materiala mai mare de echivalentul a 200.000 euro/ perturbare grava /obiectul infractiunii de coruptie sa fie mai mare de echivalentul a 10 000 euro ); iar la litera b enumera persoane care detin demnitati, grade sau functii de nivel înalt, ce implica responsabilitati si se afla în partea superioara a unei organigrame.

De altfel, daca textul i-ar fi vizat pe inculpati, în enumerarea de la litera b) a art.13 nu s-ar fi mentionat doar ofiterii de politie! Ori potrivit art. 14 alin.(2) din Legea 360/2002 privind Statutul politistului, inculpatii se încadreaza în categoria categoria B – Corpul agentilor de politie – ce cuprinde agenti de politie cu studii liceale sau postliceale cu diploma, la categoria A fiind mentionati ofiterii de politie.

Conform art.22 alin.(1), (2) din Legea nr.360/2002 privind Statutul politistului, functiile politistilor se diferentiaza prin categorie, grad profesional si coeficient de ierarhizare; (alin.2) functiile politistilor, dupa natura lor, sunt de executie si de conducere, iar dupa nivelul studiilor absolvite sunt functii din categoria A si functii din categoria B.

Rezulta asadar ca daca inculpatii mentionati aveau o atributie de control asupra altor agenti, ca una dintre însarcinarile pe care o presupune munca acestora, acest fapt nu îi transforma în conducatori de institutie publica sau persoana cu functie de control ceea ce ar presupune ca întreaga activitate administrativa pe care o presteaza inculpatii mentionati în mod regulat si organizat în cadrul politiei rutiere sa presupuna control.

Urmeaza asadar a respinge ca nefondate exceptia nulitatii absolute a actelor de urmarire penala si a propunerii de arestare, exceptia de necompetenta materiala a organului de urmarire penala si de nelegala sesizare a instantei invocata de inculpati.

Chestiunea privind pretinsa lipsa a ordinului Ministrului Administratiei si Internelor în cazul organului de politie judiciara respectiv a avizului procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

S-a invocat de catre aparatorii inculpatilor lipsa unui ordin emis de Ministrului Administratiei si Internelor în cazul organului de politie judiciare, care, în opinia acestora ar fi fost impus de dispozitiile Legii nr.281/2003 si ale Legii nr.364/2004.

Potrivit art.2 din Legea nr.364 din 15 septembrie 2004 privind organizarea si functionarea politiei judiciare politia judiciara este constituita din ofiteri si agenti de politie, specializati în efectuarea activitatilor de constatare a infractiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmaririi penale si de cercetare penala. (2) Ofiterii si agentii specializati prevazuti la alin. (1) au calitatea de organe de cercetare ale politiei judiciara.

Art.6 – (1) Numirea, promovarea si eliberarea politistilor în/din functiile structurilor politiei judiciare se fac potrivit normelor de competenta aprobate prin ordin al ministrului administratiei si internelor, cu avizul procurorului general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Nu se prevede deci necesitatea existentei unui astfel de ordin sau aviz în cazul începerii urmaririi penale, a punerii în miscare a actiunii penale sau a formularii unei propuneri de arestare, astfel ca actele invocate nu erau necesare.

S-a mai invocat nelegalitatea interceptarilor având în vedere lipsa autorizatiilor date de judecator si încalcarea dispozitiilor Legii nr.298/2008. În actul normativ se mentioneaza ca in vigoare in 60 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial al Romaniei.

Dispozitiile referitoare la retinerea datelor de trafic si localizare corespunzatoare serviciilor de acces la internet, posta electronica si telefonie prin internet se vor aplica incepand cu data de 15 martie 2009.

Se respinge ca nefondata exceptia nulitatii absolute invocata de aparare cu privire la interceptarile convorbirilor atât în baza dispozitiilor legale regementate de Codul de procedura penala cât si de Legea nr.298/2008.

O alta chestiune invocata de inculpati prin aparatori a fost aceea a uzitarii de catre parchet a institutiei delegarii în mod contrar dispozitiilor legale, având în vedere ca este o cauza în care urmarirea penala se desfasoara obligatoriu de catre procuror, unele acte de urmarire penala, de esenta sunt efectuate de lucratori de politie, fara ca procurorul sa stabileasca ce acte pot face organele de urmarire penala, sa precizeze individual ofiterul de politie care primeste delegarea, aceasta fiind generala

Potrivit art.209 alin.(3) Cod procedura penala, în cauza de fata urmarirea penala se desfasoara în mod obligatoriu de procuror.

În baza art.217 alin.(4) Cod procedura penala, în cazul în care urmarirea penala se desfasoara obligatoriu de catre procuror, acesta poate dispune prin ordonanta ca anumite acte de cercetare penala sa fie efectuate de catre organele politiei judiciare.

Rezulta asadar ca desi urmarirea penala se efectueaza de procuror, dispozitia data ofiterilor de politie de efectua unele acte de urmarire penala nu este nelegala.

„Nuantarea” dorita de aparare ar trebui primita doar în ce priveste stabilirea actelor ce urmeaza a fi facute de politisti, ori în concret ordonantele procurorului se încadreaza dispozitiilor legale, având în vedere nominalizarea concreta a unor acte, precum si a lucratorului de politie judiciara din cadrul Serviciul Investigatii Criminale IPJ Constanta de a le efectua.

Având în vedere ca actele de urmarire penala au fost efectuate cu respectarea dispozitiilor legale, nefiind viciate, se va respinge ca nefondata exceptia nulitatii absolute invocata de aparare.

Urmarirea penala desfasurata în dosarul de fata a mai fost criticata pentru faptul ca a fost instrumentata de mai multi procurori.

Chiar daca acest fapt este real, instanta constata ca nu se circumscrie nici unui caz de nulitate absoluta si nu este de natura a vatama a aduce vreo atingere dreptului la aparare, asa cum s-a invocat. Într-o cauza urgenta si complexa ca cea de fata, cooperarea organelor de cercetare penala era justificata din perspectiva respectarii operativitatii, celeritatii, necesitatii aflarii adevarului.

S-a mai invocat în aparare ca faptele pentru care inculpatii sunt cercetati ar putea constitui contraventii .

Potrivit art.57 din Legea 360/2002 privind Statutul politistului, constituie abateri disciplinare, daca nu au fost savarsite in astfel de conditii incat, potrivit legii penale, sa fie considerate infractiuni, urmatoarele fapte savarsite de politist, comise cu vinovatie: lit.g) încalcarea normelor privind confidentialitatea activitatii desfasurate; lit.i) imixtiune ilegala în activitatea altui politist;) interventia pentru influentarea solutionarii unor cereri privind satisfacerea intereselor oricarei persoane. Însa, potrivit art.59 alin.(4), daca se constata ca au fost savârsite fapte de natura penala , în raport de constatari se sesizeaza organele judiciare.

S-a mai invocat de catre aparatori nulitatea propunerii de arestare având în vedere ca nu precizeaza detaliat pe fiecare inculpat care sunt acuzatiile concrete si pe ce mijloace de proba se sprijina.

Conform art. 146 Cod procedura penala, propunerea de arestare trebuie sa fie motivata.

Instanta constata ca aceasta cuprinde încadrarea juridica a infractiunilor retinute în sarcina fiecarui inculpat, descrierea unor fapte ce în opinia parchetului se circumscriu continutului constitutiv al respectivelor infractiuni, trimiteri la anumite mijloace de proba administrate precum si motivele pentru care se solicita retinerea unor temeiuri de drept ale arestarii din cele prevazute de art. 148 lit.f) Cod procedura penala.

Acestea sunt datele obligatorii care în opinia instantei trebuiau a fi precizate de parchet astfel ca nemultumirile pe care în mod evident actul le ridica prin nestructurarea redactarii propunerii si netratarea tuturor criteriilor raportat la fiecare inculpat în parte, sunt totusi chestiuni secundare care nu reprezinta vicii de natura a atrage nulitatea actului.

S-a mai sustinut de aparare ca propunerea de arestare initiala a fost formulata pentru un interval determinat de 29 de zile, începând cu 25.06.2009 pâna la 23.07.2009, astfel ca depasirea lui o transforma într-o propunere nula sau caduca.

Critica este vadit nefondata având în vedere ca s-a solicitat arestarea inculpatilor pentru un interval de 29 de zile, conform art.149 Cod procedura penala, precizarea intervalului calendaristic facuta de procuror neavând nici o relevanta, legea neprevazând un termen peremptoriu în care o propunere de arestare sa fie admisa.

Asupra temeiniciei propunerii de arestare formulate:

În sarcina inculpatilor R.G.C., M.D.A., C.E., M.D.I., V.E., C.A.B., C.C., C.P.M., I.M., G.C., N.C., se retine savârsirea infractiunilor:

– luare de mita, prevazuta de dispozitiile art.254 alin.(2) Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.(2) Cod penal, în referire la art.7 alin.(1) din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.41 alin.(2) Cod penal;

– trafic de influenta, prevazuta de dispozitiile art.257 Cod penal, cu aplicarea art.41 alin.(2) Cod penal, în referire la art. 61 din Legea nr.78/2000, cu aplicarea art.41 alin.(2) C.pen.;

– abuz în serviciu contra intereselor publice prevazuta de disp.art.132 din Legea 78/2000 în referire la art.248 Cod penal;

– folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informatii ce nu sunt destinate publicitatii ori permiterea accesului unor persoane nautorizate la aceste informatii prevazute de dispozitiile art.12 lit.b) din Legea nr.78/2000, în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal;

– fals intelectual prevazuta de art.289 Cod penal, în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal, în referire la art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000 în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal;

– toate cu aplicarea art.33 lit.a) Cod penal.

În sarcina inculpatilor B.G., D.A.B., G.G., se retine savârsirea infractiunilor:

– trafic de influenta, prevazuta de dispispozitiile art.257 Cod penal în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal, în referire la art.61 alin.(1) din Legea nr.78/2000, în conditiile art.41 alin.(2) C.pen.;

– complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, prevazuta de dispozitiile art.26 Cod penal, raportat la art.132 din Legea nr.78/2000, în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal;

– complicitate la infractiunea de folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informatii ce nu sunt destinate publicitatii ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informatii prevazute de dispozitiile art.26 Cod penal, raportat la art.12 lit.b) din Legea nr.78/2000, în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal;

– complicitate la fals intelectual prevazuta de dispozitiile art.26 Cod penal raportat la art.289 Cod penal, în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal, în referire la art.17 lit.c) din Legea nr.78/2000, în conditiile art.41 alin.(2) Cod penal;

– toate cu aplicarea art.33 lit.a) Cod penal.

Instanta constata prezenta temeiului de drept prevazut de art.148 lit.f) Cod procedura penala, având în vedere limitele de pedeapsa prevazute de legea penala pentru infractiunile cercetate constând în închisoare mai mare de 4 ani si pericolul social concret raportat la modul de desfasurare a activitatii infractionale si la calitatea pe care o aveau cei 11 inculpati agenti de politie.

Instanta face aprecieri comune cu privire la cei 11 inculpati sub aspectul acestui temei de drept retinut având în vedere ca exista indicii privind o activitate infractionala continuata la care fiecare si-a adus mai mult sau mai putin contributia, rezulta legaturi si întelelegeri între inculpati care nu necesitau nici macar explicatii ci pur si simplu un telefon cu un mic detaliu de identificare al soferului contravenient, colegul întelegând despre ce este vorba.

Instanta constata un pericol ridicat în actiunile inculpatilor M.D.A., C.E., care au furnizat informatii inculpatului L.A. privind faptul ca este dat în urmarire locala, sau a arterelor de circulatie unde patruleaza echipaje cu care inculpatul L. nu avea întelegeri, informatii care nu erau secrete de serviciu si parveneau astfel unei persoane banuite de comiterea unei infractiuni de tâlharie.

Trebuie mentionat cu precadere inculpatul R. din perspectiva analizei pericolului social având în vedere ca acesta apare facând cele mai numeroase interventii la colegii sai, iar pe de alta parte în calitatea sa de aparator al ordinii publice îsi sfatuieste prietenii care au comis uneori accidente grave soldate cu decesul vicitimei, vatamari sau distrugeri materiale, sa fuga de la locul accidentului, sa manânce ceva înainte de testarea cu aparatul Drager spre a nu fi depistati cu alcoolemie sau sa pretinda ca la volan, la momentul producerii accidentului s-a aflat o alta persoana.

Din perspectiva foloaselor materiale obtinute, a câstigurilor ilicite, instanta constata ca la acest moment exista indicii certe ca serviciile facute de fiecare inculpat cunostintelor surprinse în trafic încalcând legislatiila rutiera nu ramâneau „neplatite”, acestia revenind cu o întrevedere la scurt timp prin a a oferi sume de bani mai mici decât cea care ar fi fost platita drept amenda, o masa la restaurant, tigari, cafea, un plin de benzina sau pur si simplu un serviciu viitor, sau serviciu contra serviciu. Chiar daca câstigul efectiv concret în urma unei interventii facute de fiecare inculpat cu încalcarea atributiilor serviciu si prin traficarea influentei apare drept derizoriu ca valoare, succesiunea cu care se repeta acestea chiar în decursul unei nopti sau în zile consecutive dovedeste ca reprezenta un câstig constant ce transforma serviciul într-o afacere personala suprapusa indemnizatiei lunare primite de acestia.

În ceea ce îi priveste pe inculpatii B.G., D.A.B., G.G., interventiile repetate la diversi agenti de politie inculpati în prezentul dosar, pentru a eluda dispozitiilor legale privind deplasarea pe drumurile publice, uneori pentru a scapa de raspundere penala nu numai contraventionala dovedesc de asemenea pericol social concret pentru ordinea publica.

Este real ca inculpatii au vârste tinere si nu sunt cunoscuti cu antecedente penale însa aceaste circumstante personale sunt într-o mica contrapondere raportat la calitatea pe care fiecare din cei 11 inculpati o detinea, tinând cont de atitudinea pe care acestia au manifestat-o având în vedere ca desi luau în calcul posibilitatea interceptarii convorbirilor vorbind cât de cât codificat, continuau sa faca aranjamente între ei cu privire la soferii prinsi în trafic încalcând regulile de circulatie ceea ce dovedeste indiferenta fata de consecinte si iresponsabilitate. În plus acestia si-au riscat nu numai propria reputatie ci si pe cea a institutiei care i-a angajat si al carei rol era respectarea ordinii publice si a legilor tarii, prevenirea si descoperirea infractiunilor.

Chiar daca ulterior declansarii urmaririi penale, de la data luarii prima oara a masurii arestului preventive inculpatii au continuat sa lucreze în cadrul politiei rutiere fiind la dispozitia institutiei, acestia nu au mai îndeplinit atributiile ce implica raspundere, conform art.65 alin.(4) din Statutul politistului.

În ceea ce priveste celelalte temeiuri de drept retinute în propunerea de arestare prevazute art.148 lit.b), c) Cod procedura penala, având în vedere ca aceasta a fost initial admisa doar sub aspectul temeiului prevazut de art.148 lit.f) Cod procedura penala instanta apreciaza ca este aplicabil principiul non reformation in pejus invocat de aparare, ceea ce face inutila analiza celorlalte temeiuri solicitate.

Având în vedere prezenta temeiurilor prevazute de art.143 Cod procedura penala, art.148 lit.f) Cod procedura penala, instanta apreciaza ca cea mai adecvata masura preventiva în raport de scopul prevazut de art.136 Cod procedura penala, privind buna desfasurare a procesului penal este cea a privarii de libertate motiv pentru care dispune arestarea inculpatilor pe o durata de 29 de zile, începând cu data punerii în executare a mandatului si emiterea mandatelor de arest preventiv astfel ca va respinge cererile formulate de inculpati privind luarea masurii obligarii de a nu parasi localitatea.

În termen legal, împotriva acestei încheieri au declarat recurs Parchetul de pe lânga Tribunalul Constanta si inculpatii.

Recursul declarat de procuror critica încheierea recurata doar sub aspectul nelegalitatii în ce priveste durata masurii arestarii preventive dispusa fata de inculpati, considerând ca luarea acestei masuri pe o perioada de 29 de zile este nelegala, întrucât nu a fost luata în calcul perioada cât inculpatii au foat arestati preventiv prin încheierea nr.83 din 26.06.2009 a Tribunalului Constanta, respectiv de 5 zile de la 26.06.2009 la 30.06.2009 data la care prin încheierea nr.77/P din 30.06.2009 a Curtii de Apel Constanta a fost revocata masura arestarii preventive si s-a dipus punerea în libertate a inculpatilor.

Recursurile declarate de inculpati vizeaza urmatoarele critici comune, sintetizate dupa cum urmeaza:

– nelegala sesizare a instantei de fond întrucât actul de sesizare a fost emis de un organ de urmarire penala necompetent dupa calitatea persoanei;

– nelegala solutionare a cererii de sesizare a Curtii Cosntitutionale;

– nelegala administrare a probatoriilor;

– depasirea limitelor rejudecarii de catre prima instanta;

– nelegalitatea dispozitiei de arestare preventiva ca efect al neîntrunirii cumulative a conditiilor prevazute de art.1491 Cod procedura penala.

Verificând încheierea recurata prin prisma criticilor formulate si analizând cauza sub toate aspectele de fapt si de drept potrivit art.3856 alin.(3) Cod procedura penala, Curtea constata ca toate recursurile sunt fondate urmând a fi admise pentru urmatoarele motive de fapt si de drept:

Astfel, în ce priveste recursul procurorului acesta apare ca întemeiat pentru motivele invocate, prima instanta dispunând masura arestarii preventive pentru o perioada mai mare de 30 de zile, perioada în care trebuia sa se ia în calcul atât durata de 24 de ore a retinerii, cât si perioada de 5 zile de arest preventiv efectuata în baza primei încheieri ce a solutionat propunerea de arestare preventiva.

Si recursurile inculpatilor sunt fondate si vor fi admise, Curtea ca instanta de recurs considerând ca încheierea recurata este nelegala, atât în ce priveste motivele de drept invocate de procuror, cât mai ales un element de neregularitate ce impunea respingerea propunerii de arestare preventiva.

Astfel, se constata în cauza ca propunerea de arestare preventiva, ca act de sesizare a instantei este lovita de nulitate absoluta potrivit art.197 alin.(2) Cod procedura penala, fiind emisa de un organ necompetent dupa calitatea persoanei.

În mod nelegal prima instanta a pus în discutie si s-a pronuntat asupra cererii de sesizare a Curtii Constitutionale înainte de a se pronunta asupra legalei sesizari a instantei de judecata, chestiune procesuala ce prevala, întrucât înainte de a se solutiona alte exceptii de procedura sau de fond incidente instanta este obligata sa-si verifice legala sesizare.

În cauza, se constata si în raport de cele invocate de recurenti dar si în raport de elementele de drept rezultate din dosarul cauzei, ca procurorul din cadrul Parchetului de pe lânga Tribunalul Constanta ce a efectuat urmarirea penala, nu avea competenta dupa calitatea persoanei, aceasta neregularitate neputând fi acoperita si putând fi invocata pe tot timpul procesului penal, inclusiv din oficiu, fiind sanctionata cu nulitatea absoluta a tuturor actelor procedurale si procesuale efectuate de organul judiciar necompetent.

Chestiunea vizând competenta dupa calitatea persoanei rezulta din urmatoarele elemente ale cauzei:

Pe de o parte se constata ca dosarul de urmarire penala priveste fapte savârsite de mai multi inculpati si învinuiti aflate atât în legatura de conexitate cât si în legatura de indivizibilitate potrivit art.33 si art.34 Cod procedura penala, situatie în care competenta potrivit art.35 alin.(1) Cod procedura penala, aplicabil la urmarire penala potrivit art.45 alin.(1) Cod procedura penala, revenea organului de urmarire penala cu grad superior care în cauza este Directia Nationala Anticoruptie, functionând autonom în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Competenta acestui organ de urmarire penala rezulta pe de o parte din faptul ca cel putin unul dintre învinuitii cauzei, respectiv numitul Z.I. potrivit fisei postului depusa la dosar avea functie de control, având atributii functionale de control ierarhic al agentilor de politie rutiera din subordine, mentiune înscrisa în atributiile functionale sub sintagma „controleaza agentii de politie rutiera în teren”.

Acest învinuit are calitatea prevazuta de art.13 alin.(1) lit.b) din O.U.G. nr.43/2002, întrucât avea calitatea de functionar public cu functie de control într-o institutie publica centrala, Ministerul Administratiei si Internelor, si functiona în cadrul unei formatiuni de politie la nivelul unitatii administrativ teritoriale cu rang de municipiu, respectiv în cadrul Biroului pentru siguranta circulatiei în mediul urban Constanta, unde avea functia de sef de schimb.

Unitatea administrativ teritoriala în care îsi desfasura activitatea nu avea rangul de comuna sau oras ci cea de municipiu, problema care face sa nu fie incidenta exceptia prevazuta de art.13 alin.(1) lit.b) teza finala din O.U.G. nr.43/2002.

Aceasta premisa atragea competenta de efectuare a urmaririi penale dupa calitatea învinuitului Z.I. a organelor de urmarire penala din cadrul D.N.A., atât în ce priveste pe învinuitul Z.I. cât si pe ceilalti învinuti sau inculpati în cauza tinând seama de legatura de conexitate si de indivizibilitate existenta în cauza si în lipsa unei dispozitii de disjungere a urmaririi penale ce ar fi trebuit eventual a fi dispusa înainte de efectuarea de catre procurorul din cadrul Parchetului de pe lânga Tribunalul Constanta, ce nu avea competenta sa efectueze urmarirea penala fata de acest învinuit, a oricarui act de urmarire penala în cauza.

În lipsa acestei dispozitii de disjungere competenta de efectuare a urmaririi penale revenea organului de urmarire penala superior expus mai sus.

Competenta de efectuare a urmaririi penale este discutabil daca nu se poate raporta si în ce priveste încadrarea juridica retinuta fata de învinuiti si inculpati, respectiv art.132 din Legea nr.78/2000 coroborat cu art.248 Cod penal care prevede o cerinta esentiala în latura obiectiva, respectiv producerea unei vatamari constând în „o tulburare însemnata bunului mers al unui organ sau al unei institutii de stat, ori al unei alte unitati din cele la care se refera art.145 Cod penal”, cerinta esentiala care are un domeniu similar, cvasiidentic cu norma de competenta speciala prevazuta de art.13 alin.(1) lit.a) din O.U.G. nr.43/2002 care prevede ca sunt de competenta D.N.A. infractiunile de coruptie prin care s-a produs o perturbare deosebit de grava bunului mers al unei institutii publice.

Neregularitatea constând în necompetenta dupa calitatea persoanei a organului de urmarire penala este sanctionata cu nulitatea absoluta potrivit art.197 alin.(2) Cod procedura penala, nemaiputând fi acoperita ulterior si putând fi invocata si din oficiu.

Aceasta sanctiune se aplica tuturor actelor procedurale si procesuale efectuate de organul de urmarire penala necompetent, respectiv a actelor de constatare, a actelor de dispozitie si administrare a probelor, a actelor procesuale de începere a urmaririi penale si punere în miscare a actiunii penale si pe cale de consecinta si asupra întocmirii actului de sesizare a instantei cu propunerea de luare a masurii arestarii preventive.

Ca atare, prima instanta în mod corect ar fi trebuit sa constate aceasta neregularitate si ar fi trebuit sa aplice sanctiunea procesuala prevazuta de art.197 alin.(2) Cod procedura penala, înainte de a pune în discutie cererea de sesizare a Curtii Constitutionale, urmând a constata în raport de existenta nulittii ca nu se mai impune sesizarea Curtii Constitutionale întrucât dispozitiile legale a caror constitutionalitate s-a invocat nu mai pot servi la solutionarea cauzei.

Ca atare, fata de neregularitatile constatate Curtea apreciaza ca în mod nelegal a procedat prima instanta, iar propunerea de arestare preventiva se impune a fi respinsa ca fiind formulata de un organ de urmarire penala necompetent dupa calitatea persoanei.

În aceste conditii nu se mai impune a mai fi analizate celelalte critici formulate de catre recurentii inculpati.

Pentru aceste motive de fapt si de drept, Curtea va admite toate recursurile declarate în cauza, va casa în totalitate încheierea recurata, va retine propunerea de arestare preventiva spre rejudecare pe fond, solutionând-o în sensul respingerii, în sensul mai expus, urmând a fi respinse si cererile de sesizare a Curtii Constitutionale formulate de catre inculpati, întrucât dispozitiile legale a caror neconstitutionalitate se invoca vizeaza fondul cauzei si în raport de solutia pronuntata pe exceptie nu mai pot servi la solutionarea cauzei.

Totodata, va dispune revocarea masurii arestarii preventive dispusa fata de toti inculpatii si punerea de îndata în libertate a acestora de sub puterea mandatelor de arestare preventiva emise în cauza daca nu sunt arestati sau retinuti în alta cauza.

Dosar nr. 7336/118/2009

Incheierea penala nr. 85/P/06.08.2009

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro