404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Daune morale. Dreptul persoanei – victima a regimului comunist din România, prin incalcarea libertatii sale de circulatie, de a solicita repararea prejudiciului moral suferit.

Restrictionarea dreptului reclamantului de a pleca din România nu a fost justificat ca o masura necesara pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora, ci pentru ca s-a considerat ca prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în alta tara reclamantul are „o activitate ostila, dusmanoasa” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a saptea – reformat”.

Printr-o cerere formulata la 15 noiembrie 2007 si depusa la Tribunalul Tulcea reclamantul V.I. a solicitat sa se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informatii, ca între anii 1980-1989 i-au fost îngradite libertatea de circulatie, dreptul la justitie, dreptul la gândire si la informatie.

În motivarea cererii reclamantul a aratat ca în anul 1980 a depus la Serviciul Pasapoarte al Judetului Tulcea o cerere de plecare definitiva din tara, fapt ce a atras numeroase persecutii si îngradiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-se dosar informativ pentru ca este adventist de ziua a saptea si pentru ca audia stirile postului de radio Europa Libera, fiind învinuit apoi de cele mai grave infractiuni – atentat care pune în pericol securitatea statului, marturie mincinoasa, ofensa adusa autoritatii de stat – cu scopul de a fi privat de libertate.

Ulterior, prin precizarile depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul V.I. a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finantelor Publice la plata daunelor morale în suma de 500.000 euro pentru încalcarea drepturilor si libertatilor prevazute de Conventia europeana a drepturilor omului, respectiv îngradirea libertatii si vietii private prin întocmirea dosarului de urmarire informativa, limitarea dreptului la emigrare si la gândire, indicând ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 si 5 Cod procedura penala si apoi art. 21 alin. 1 din Constitutia României si art. 13 din Conventia europeana a drepturilor omului.

Reclamantul a renuntat la judecata în cererea formulata în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informatii, instanta luând act de aceasta renuntare prin încheierea din 6 martie 2009.

Prin sentinta civila nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulcea a respins ca nefondata cererea reclamantului V.I.

În considerentele hotarârii tribunalul a retinut ca Statul Român nu poate fi obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite câta vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicita si culpabila a Statului Român si nici nu s-a facut dovada vreunei erori judiciare savârsite în procesele penale care sa dea dreptul la reparare.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamantul V.I. care a sustinut ca în mod gresit i-a fost respinsa actiunea formulata în temeiul art. 21 alin. 1 din Constitutie si art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente în sustinerea cererii privind îngradirea dreptul la gândire din cauza opiniilor sale religioase.

Examinând legalitatea sentintei pronuntate în raport cu criticile formulate de reclamant, instanta constata ca apelul este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Prin cererea formulata reclamantul a solicitat sa se recunoasca faptul ca, în perioada anterioara evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încalcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libera circulatie, dreptul la justitie, dreptul la gândire si la informatie si a solicitat sa-i fie reparate daunele produse prin aceste încalcari, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.

Desi temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constitutie – accesul la justitie – si art. 13 din CEDO – dreptul la un recurs efectiv – nu sustine în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instante care sa-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic aratat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanta, în virtutea dispozitiilor art. 129 Cod procedura civila care consacra principiul rolului activ al judecatorului instanta fiind aceea care trebuie sa dea actiunii calificarea juridica exacta si în functie de aceasta sa verifice conditiile de admisibilitate a cererii.

Cu privire la existenta unei ingerinte în dreptul reclamantului la libera circulatie, la justitie, în dreptul la gândire si la informatie instanta este competenta sa se pronunte atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constitutie si art. 6 din Conventia europeana a drepturilor omului, dar si în virtutea dispozitiilor art. 1 si 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice, precum si a dispozitiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Chiar daca ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecata si nici la momentul solutionarii cauzei în prima instanta, incidenta acestuia în speta de fata este evidenta în conditiile în care prin acesta se urmareste acordarea unor reparatii persoanelor care au suferit masuri abuzive pentru manifestarea opiniilor si convingerilor lor politice considerate o împotrivire fata de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.

Instanta observa ca desi prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave savârsite asupra cetatenilor români, respectiv condamnari penale si sanctiuni administrative ca dislocarea si stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unitati si colonii de munca, stabilirea de loc de munca obligatoriu, ea recunoaste totusi la aceasta epoca faptul ca au avut loc încalcari ale unor drepturi si libertati manifestate si sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate masurile abuzive având scopul sustinerii si consolidarii regimului politic comunist.

Instanta nu poate sa nu remarce împrejurarea ca Legea nr. 221/2009 a fost adoptata dupa Discursul Presedintelui României privind Condamnarea Comunismului, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de masuri legislative menite sa transforme condamnarea comunismului dintr-o maniera declarativa într-o realitate juridica cu efecte clare.

Intentia statului român de a identifica abuzurile savârsite în perioada regimului comunist în legatura cu drepturile fundamentale ale omului si victimele acestor abuzuri, în vederea adoptarii unor acte sau masuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat si prin înfiintarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România, prin HG 1724/2005, al carui scop este, printre altele, si acela de a efectua demersurile legale pentru obtinerea reparatiilor morale si materiale de catre victimele regimului comunist si ale fostei Securitati (art. 3 alin. 1 lit. i).

Actele normative sus mentionate, la care se adauga si altele (ex. Decret-Lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu începere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate în strainatate ori constituite în prizonieri; Ordonanta de Urgenta nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii) afirma deci, în prezent, ca în perioada de dictatura comunista, cuprinsa între 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, puterea comunista a exercitat, în special prin organele securitatii statului, parte a politiei politice, o permanenta teroare împotriva cetatenilor tarii, drepturilor si libertatilor lor fundamentale si ca prin aceste acte se încearca o reparatie prin obtinerea unor satisfactii morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.

Reclamantul afirma prin cererea adresata instantei ca a fost o victima a regimului comunist din România, prin încalcarea libertatii sale de circulatie, a dreptului la justitie, a dreptul la gândire si la informatie, sustinând ca potrivit documentelor obtinute de la C.N.A.S. a fost tinut permanent sub observatie de catre organele de securitate, fiind banuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis – trecerea frauduloasa a frontierei de stat; confectionarea de cartuse si arme artizanale; actiuni de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensa adusa organelor de stat; marturie mincinoasa.

Instanta constata din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de C.N.S.A.S. ca, dupa ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitiva din România, reclamantul V.I. si familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de militie si de securitate, pâna în anul 1989, rapoartele întocmite în legatura cu activitatea de urmarire evidentiind încercarea agentilor de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere a sa printre vecinii si prietenii sai si chiar în fata familiei sale, în scopul de a-l determina sa renunte la intentia de a parasi tara si de a-i anihila orice intentie cu privire la mutarea domiciliului sau în alta tara, intentie care era considerata defaimatoare la adresa regimului comunist din România pentru ca prin manifestarea acestei intentii se nega, indirect, existenta democratiei si a bunastarii poporului, proclamate de partidul comunist si de organele statului.

Desi România ratificase din anul 1974 Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care în art. 12 stipuleaza ca „orice persoana este libera sa paraseasca orice tara, inclusiv propria sa tara” si promova la nivel declarativ drepturile si libertatile înscrise în Declaratia universala a drepturilor omului care, prin art. 13, afirma ca „orice persoana are dreptul de a parasi orice tara, inclusiv a sa, si de a reveni în tara sa”, solicitarea reclamantului V.I. de a i se permite sa emigreze în Australia, dupa o prima avizare favorabila în decembrie1982, a fost ulterior respinsa.

Restrictionarea dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost justificat ca o masura necesara pentru a ocroti securitatea nationala, ordinea publica, sanatatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertatile altora, ci pentru ca s-a considerat ca prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în alta tara reclamantul are „o activitate ostila, dusmanoasa” regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta „sub acoperirea cultului adventist de ziua a saptea – reformat”.

Înscrisurile prezentate de reclamant sustin astfel concluzia ca în mod abuziv în perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost încalcat un drept fundamental, dreptul la libera circulatie si dreptul de a-si alege domiciliul, care se regasesc în prezent afirmate în art. 8 din Conventia europeana a drepturilor omului.

Instanta nu poate retine si încalcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecata, respectiv dreptul la justitie, dreptul la gândire si la informatie pentru ca din documentele prezentate de reclamant nu rezulta ca acesta a fost împiedicat în vreun fel sa obtina la acea data recunoasterea dreptului sau în justitie ori ca a încercat sa obtina informatii care i-au fost refuzate.

Decretul nr. 31/1954 si Legea nr. 221/2009 permit o reparare pecuniara a prejudiciilor morale suferite.

Reclamantul afirma ca pentru încalcarea drepturilor sale i se cuvin despagubiri de 500.000 euro.

Instanta nu neaga faptul ca reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încalcarea de catre autoritatile comuniste a dreptului sau de a-si stabili domiciliul în alta tara, dar nu poate sa nu observe ca reclamantul nu a adus nici o dovada a vatamarilor cauzate prin încalcarea acestui drept, respectiv consecintele negative suferite de reclamant pe plan psihic, implicatiile acestora în viata sa sociala.

De aceea, recunoasterea încalcarii si acordarea unor despagubiri în cuantum de 100 euro sunt apreciate ca echitabile si reprezinta o satisfactie suficienta acordata reclamantului.

Dosar nr. 182/88/2009

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro