404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Actiune in revendicare imobiliara formulata dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 10/2001. Concursul dintre norma generala si legea speciala. Inadmisibilitate.

Din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natura a imobilului teren în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S., nr.3, sa se constate nulitatea absoluta a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisa cu încalcarea legilor în baza carora a fost edictata si, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despagubirilor pentru suprafata de teren care nu poate fi restituita în natura.

În cerere a aratat ca a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3, si asupra constructiei cu destinatie de locuinta compusa din 3 camere si dependinte edificata pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judetean Constanta prin care mama sa M.I., i-a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despagubiri banesti pentru constructia edificata pe terenul litigios, însa nu si pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autoritatilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însa acestei cereri nu i s-a dat curs.

În drept s-au invocat dispozitiile art. 480, art.481 si art.483 din Codul civil si dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtii Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Statul Român reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice obligarea pârâtilor sa îi lase în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3 sau în situatia în care terenul nu poate fi retrocedat în natura, sa se dispuna restituirea în natura a unui teren similar ca amplasament, utilitati, valoare de circulatie sau echivalent banesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, apreciind ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, actiunea în revendicare nu mai poate fi promovata pe calea dreptului comun reglementata de art.480 din Codul civil si a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.

O pozitie procesuala identica cu aceea exprimata de pârâtul Statul Român au avut si pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta.

Prin sentinta civila nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanta a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii si a respins ca inadmisibila actiunea civila promovata de catre reclamanta T.A.

Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut ca reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 si pentru ca aceasta lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate, o actiune în revendicare formulata pe calea dreptului comun este inadmisibila, fara ca prin aceasta sa se încalce reclamantei liberul acces la justitie.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o pentru încalcarea dreptului sau la justitie, drept garantat de art. 21 din Constitutie, art. 3 Cod civil si art. 6 alin. 1 CEDO si pentru atingerea adusa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai sustinut apelanta reclamanta ca actiunea în revendicare este imprescriptibila, aceasta cale putând fi urmata oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativa, alternativa la dreptul comun, care nu instituie o obligatia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmata.

Arata apelanta ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare este contrara art. 6 din CEDO pentru ca afecteaza substanta dreptului si sustine ca prin interpretarea logico juridica a hotarârilor CEDO în cauzele Faimblat si Katz contra României se poate trage concluzia ca reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor aparate de Conventie, este abrogata implicit.

Sustine ca potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronuntata în recurs în interesul legii în cazul în care exista concurs între legea speciala si legea generala acesta se rezolva în favoarea legii speciale, cu exceptia situatiei în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si CEDO, când aceasta din urma are prioritate. Invoca faptul ca în cauzele Viasu c. României, Faimblat c. României, Elias c. României CEDO a dezvaluit nereguli existente în structura fundamentala a dreptului intern si a impus anumite masuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare si ca, în baza art. 46 din Conventie, statul are obligatia de a se conforma cu masurile generale prescrise.

Examinând legalitatea sentintei apelate în raport de criticile formulate de reclamanta, instanta constata ca apelul nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Problema supusa dezbaterii instantei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, si Codul civil, ca lege generala, invocat de catre reclamanta ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanta, str. G.S. nr. 3.

Sustine apelanta ca, în conditiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativa de restituire iar actiunea în revendicare este imprescriptibila, persoana interesata poate sa aleaga între cele doua actiuni, ceea ce face admisibila actiunea în revendicare si dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta sustinere nu poate fi primita, în primul rând pentru ca un drept subiectiv, cum este si dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelasi timp si direct prin doua actiuni distincte, ci numai prin una singura. Legea nr. 10/2001 nu lasa sa subziste nici o actiune în revendicare contra unitatii detinatoare, odata cu intrarea ei în vigoare, pentru ca, instituind obligatia efectuarii procedurii administrative directe contra unitatii detinatoare, exclude ideea unui „cumul” de actiuni.

Apoi, nu se poate retine ca, în conditiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta si-a pastrat dreptul de proprietate, asa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru ca prin chiar textul citat de reclamanta se prevede in terminis ca persoanele în cauza îsi exercita calitatea de proprietar numai „dupa primirea deciziei sau a hotarârii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificarii „atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispozitie expresa a legiuitorului în sensul înlaturarii, de la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilitatii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat si care intra în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai ca nu era posibila (art. 480 din Codul civil referindu-se la continutul si limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de aparare, printre care se regaseste si actiunea în revendicare), dar nici nu era necesara câta vreme exista un principiu de interpretare care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant si care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Instanta nu poate retine nici critica referitoare la încalcarea dreptului reclamantei de acces la justitie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Asa cum a statuat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 33/2008 pronuntata în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând ca acest drept este compatibil cu limitari implicite, statele dispunând în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina”.

Câta vreme persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca articolul 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva.

Ori, în privinta accesului efectiv, reclamanta nu a pretins ca, desi a folosit procedura administrativa notificând unitatea detinatoare, a fost lasata nesolutionata cererea sa, aratând pur si simplu ca a ales calea dreptului comun prin vointa proprie, fara sa utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa o îndreptateasca, în prezent, sa invoce dreptul sau ori o speranta legitima, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, sa poata fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoasterii dreptului de proprietate – fie pentru ca reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însusi dreptul de a i se recunoaste un asemenea drept, fie pentru ca nu exista o hotarâre judecatoreasca irevocabila de recunoastere a acestui drept – nu se poate retine ca, prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare, instanta a lipsit-o pe reclamanta de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta un bun actual si nici o speranta legitima.

În fine, instanta nu gaseste întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicita a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatarii de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentala a dreptului intern”.

Este real ca în mai multe cauze pronuntate contra României (ex. Cauza Paduraru, cauza Porteanu, cauza Faimblat) instanta de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislatiei privind retrocedarea imobilelor nationalizate si al modului de aplicare a acestei legislatii de catre autoritatile administrative dar, asa cum a aratat Curtea, Statul pârât ramâne liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa îsi îndeplineasca obligatia juridica prevazuta de art. 46 din CEDO, respectiv obigatia de a se conforma hotarârilor definitive pronuntate de Curte, mijloace care trebuie sa fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotarârea Curtii.

Prin urmare, constatarea de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a incoerentei legislative în legatura cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicita a actelor normative defectuoase, atributul adoptarii sau abrogarii unei legi revenind numai Statului care, în privinta Legii nr. 10/2001, a decis sa o pastreze. De altfel, ratiunea adoptarii acestui act normativ, repararea abuzurilor savârsite în perioada regimului comunist din România printr-o procedura considerata mai facila pentru fostul proprietar, nici nu justifica abrogarea lui pentru ca actul în ansamblu nu încalca prevederi ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinta, constatând ca nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care sa duca la reformarea hotarârii primei instante, se va respinge apelul ca nefondat.

Dosar nr. 5407/118/2008

Din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

La 4 iulie 2008 reclamanta T.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, obligarea acestuia la restituirea în natura a imobilului teren în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S., nr.3, sa se constate nulitatea absoluta a deciziei de trecere a imobilului în proprietatea statului, deoarece a fost emisa cu încalcarea legilor în baza carora a fost edictata si, în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului la plata despagubirilor pentru suprafata de teren care nu poate fi restituita în natura.

În cerere a aratat ca a fost titulara dreptului de proprietate asupra terenului în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3, si asupra constructiei cu destinatie de locuinta compusa din 3 camere si dependinte edificata pe teren, dobândind acest drept prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 53092/08.12.1973 la Notariatul de Stat Judetean Constanta prin care mama sa M.I., i-a vândut imobilul.

În mod abuziv, în anul 1986 întreg imobilul a fost preluat în proprietatea statului, reclamanta primind despagubiri banesti pentru constructia edificata pe terenul litigios, însa nu si pentru teren.

În anul 2008 reclamanta s-a adresat autoritatilor competente cu o cerere prin care solicita reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului litigios, însa acestei cereri nu i s-a dat curs.

În drept s-au invocat dispozitiile art. 480, art.481 si art.483 din Codul civil si dispozitiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Ulterior, printr-o cerere precizatoare din 28.11.2008 reclamanta T.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtii Municipiul Constanta reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Constanta si Statul Român reprezentat prin Ministerul Finantelor Publice obligarea pârâtilor sa îi lase în deplina proprietate si posesie terenul în suprafata de 144,50 mp situat în Municipiul Constanta, str. G.S. nr.3 sau în situatia în care terenul nu poate fi retrocedat în natura, sa se dispuna restituirea în natura a unui teren similar ca amplasament, utilitati, valoare de circulatie sau echivalent banesc.

Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român a invocat exceptia inadmisibilitatii actiunii, apreciind ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001, actiunea în revendicare nu mai poate fi promovata pe calea dreptului comun reglementata de art.480 din Codul civil si a invocat exceptia lipsei calitatii sale procesuale pasive.

O pozitie procesuala identica cu aceea exprimata de pârâtul Statul Român au avut si pârâtii Municipiul Constanta si Primarul Municipiului Constanta.

Prin sentinta civila nr.506/13.04.2009 Tribunalul Constanta a admis exceptia inadmisibilitatii actiunii si a respins ca inadmisibila actiunea civila promovata de catre reclamanta T.A.

Pentru a pronunta aceasta sentinta prima instanta a retinut ca reclamanta nu a formulat o cerere de restituire a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 si pentru ca aceasta lege a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacitatii actelor de preluare a imobilelor nationalizate, o actiune în revendicare formulata pe calea dreptului comun este inadmisibila, fara ca prin aceasta sa se încalce reclamantei liberul acces la justitie.

Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta T.A. pe care a criticat-o pentru încalcarea dreptului sau la justitie, drept garantat de art. 21 din Constitutie, art. 3 Cod civil si art. 6 alin. 1 CEDO si pentru atingerea adusa în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, drept recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1.

A mai sustinut apelanta reclamanta ca actiunea în revendicare este imprescriptibila, aceasta cale putând fi urmata oricând de proprietar, în timp ce Legea nr. 10/2001 instituie o cale pur administrativa, alternativa la dreptul comun, care nu instituie o obligatia în sarcina proprietarilor cu privire la calea ce trebuie urmata.

Arata apelanta ca respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare este contrara art. 6 din CEDO pentru ca afecteaza substanta dreptului si sustine ca prin interpretarea logico juridica a hotarârilor CEDO în cauzele Faimblat si Katz contra României se poate trage concluzia ca reglementarea veche, ce nu a asigurat respectarea drepturilor aparate de Conventie, este abrogata implicit.

Sustine ca potrivit Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ pronuntata în recurs în interesul legii în cazul în care exista concurs între legea speciala si legea generala acesta se rezolva în favoarea legii speciale, cu exceptia situatiei în care sunt sesizate neconcordante între legea speciala si CEDO, când aceasta din urma are prioritate. Invoca faptul ca în cauzele Viasu c. României, Faimblat c. României, Elias c. României CEDO a dezvaluit nereguli existente în structura fundamentala a dreptului intern si a impus anumite masuri ce au ca scop eficientizarea procedurilor judiciare si ca, în baza art. 46 din Conventie, statul are obligatia de a se conforma cu masurile generale prescrise.

Examinând legalitatea sentintei apelate în raport de criticile formulate de reclamanta, instanta constata ca apelul nu este întemeiat, pentru urmatoarele considerente:

Problema supusa dezbaterii instantei prin prezentul apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege speciala de reparatie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, si Codul civil, ca lege generala, invocat de catre reclamanta ca temei al cererii sale de restituire a imobilului expropriat din Constanta, str. G.S. nr. 3.

Sustine apelanta ca, în conditiile în care prin Legea nr. 10/2001 s-a instituit numai o cale administrativa de restituire iar actiunea în revendicare este imprescriptibila, persoana interesata poate sa aleaga între cele doua actiuni, ceea ce face admisibila actiunea în revendicare si dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Aceasta sustinere nu poate fi primita, în primul rând pentru ca un drept subiectiv, cum este si dreptul de proprietate, nu poate fi ocrotit în acelasi timp si direct prin doua actiuni distincte, ci numai prin una singura. Legea nr. 10/2001 nu lasa sa subziste nici o actiune în revendicare contra unitatii detinatoare, odata cu intrarea ei în vigoare, pentru ca, instituind obligatia efectuarii procedurii administrative directe contra unitatii detinatoare, exclude ideea unui „cumul” de actiuni.

Apoi, nu se poate retine ca, în conditiile în care imobilul a fost preluat prin expropriere, reclamanta si-a pastrat dreptul de proprietate, asa cum dispune art. 2 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, pentru ca prin chiar textul citat de reclamanta se prevede in terminis ca persoanele în cauza îsi exercita calitatea de proprietar numai „dupa primirea deciziei sau a hotarârii judecatoresti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificarii „atrage pierderea dreptului de a solicita în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent”.

În fine, din interpretarea sistematica a prevederilor Legii nr. 10/2001 si a art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 rezulta, cât se poate de clar, ca revendicarea bunurilor preluate fara titlu este permisa în conditiile dreptului comun, respectiv actiunea în revendicare, cât timp nu exista o lege speciala de reparatie care sa stabileasca modalitatea, termenele si conditiile de restituire a acestora.

Odata adoptata o lege de reparatie, actiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibila, dreptul de a revendica bunurile preluate fara titlu putându-se valorifica doar în conditiile legii respective.

Abrogarea art. 480 din Codul civil prin Legea nr. 10/2001 sau o dispozitie expresa a legiuitorului în sensul înlaturarii, de la momentul intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilitatii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat si care intra în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai ca nu era posibila (art. 480 din Codul civil referindu-se la continutul si limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de aparare, printre care se regaseste si actiunea în revendicare), dar nici nu era necesara câta vreme exista un principiu de interpretare care guverneaza concursul dintre legea speciala si legea generala, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant si care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege speciala.

Instanta nu poate retine nici critica referitoare la încalcarea dreptului reclamantei de acces la justitie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.

Asa cum a statuat Înalta Curte de Casatie si Justitie prin decizia nr. 33/2008 pronuntata în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeana a Drepturilor Omului statuând ca acest drept este compatibil cu limitari implicite, statele dispunând în aceasta materie de o anumita marja de apreciere.

„In Romania, legiuitorul a adoptat un act normativ special, in temeiul caruia persoanele care se considera indreptatite pot cere sa li se recunoasca dreptul de a primi masuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de catre stat, una din aceste masuri fiind restituirea in natura a imobilelor.

Faptul ca acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, impotriva dispozitiei sau deciziei emise in procedura administrativa legea prevede calea contestatiei in instanta (art. 26), careia i se confera o jurisdictie deplina”.

Câta vreme persoana îndreptatita are posibilitatea de a supune controlului judecatoresc toate deciziile care se iau in cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de solutionare a notificarii, este evident ca are pe deplin asigurat accesul la justitie.

Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinta imposibilitatii utilizarii unei reglementari anterioare, nu încalca articolul 6 din Conventie în situatia în care calea oferita de legea speciala pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva.

Ori, în privinta accesului efectiv, reclamanta nu a pretins ca, desi a folosit procedura administrativa notificând unitatea detinatoare, a fost lasata nesolutionata cererea sa, aratând pur si simplu ca a ales calea dreptului comun prin vointa proprie, fara sa utilizeze procedura legii speciale.

De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila care sa o îndreptateasca, în prezent, sa invoce dreptul sau ori o speranta legitima, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia europeana a drepturilor omului, sa poata fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoasterii dreptului de proprietate – fie pentru ca reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însusi dreptul de a i se recunoaste un asemenea drept, fie pentru ca nu exista o hotarâre judecatoreasca irevocabila de recunoastere a acestui drept – nu se poate retine ca, prin respingerea ca inadmisibila a actiunii în revendicare, instanta a lipsit-o pe reclamanta de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca simpla solicitare de a obtine un bun preluat de stat nu reprezinta un bun actual si nici o speranta legitima.

În fine, instanta nu gaseste întemeiat nici motivul de apel referitor la abrogarea implicita a Legii nr. 10/2001 prin efectul constatarii de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a “neregulilor existente în structura fundamentala a dreptului intern”.

Este real ca în mai multe cauze pronuntate contra României (ex. Cauza Paduraru, cauza Porteanu, cauza Faimblat) instanta de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislatiei privind retrocedarea imobilelor nationalizate si al modului de aplicare a acestei legislatii de catre autoritatile administrative dar, asa cum a aratat Curtea, Statul pârât ramâne liber, sub controlul Comitetului Ministrilor, sa aleaga mijloacele prin care sa îsi îndeplineasca obligatia juridica prevazuta de art. 46 din CEDO, respectiv obigatia de a se conforma hotarârilor definitive pronuntate de Curte, mijloace care trebuie sa fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotarârea Curtii.

Prin urmare, constatarea de catre Curtea Europeana a Drepturilor Omului a incoerentei legislative în legatura cu restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român nu are ca efect abrogarea implicita a actelor normative defectuoase, atributul adoptarii sau abrogarii unei legi revenind numai Statului care, în privinta Legii nr. 10/2001, a decis sa o pastreze. De altfel, ratiunea adoptarii acestui act normativ, repararea abuzurilor savârsite în perioada regimului comunist din România printr-o procedura considerata mai facila pentru fostul proprietar, nici nu justifica abrogarea lui pentru ca actul în ansamblu nu încalca prevederi ale Conventiei Europene a Drepturilor Omului.

În consecinta, constatând ca nu sunt motive de nelegalitate sau netemenicie care sa duca la reformarea hotarârii primei instante, se va respinge apelul ca nefondat.

Dosar nr. 5407/118/2008

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro