404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Actiune in revendicare imobiliara. Imobil preluat in baza Decretului nr. 223/1974. Nelegalitatea titlului statului. Instrainarea bunului catre chiriasul de buna-credinta conform art. 9 din Legea nr. 112/1995

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau în proprietatea unitatilor administrative bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atât cadrul institutional, cât si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. România).

Curtea Europeana a statuat constant, prin hotarâri pronuntate înca din anul 2006 si culminând cu cea din ianuarie 2009 în speta Faimblat c. României, asupra nefunctionalitatii Fondului Proprietatea si a incapacitatii acestui mecanism de a raspunde imperativului mentionat.

Prin decizia civila nr. 338/04.06.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta-sectia civila au fost admise apelurile formulate de pârâtii S.A si S.L., CONSILIUL LOCAL CONSTANTA, MUNICIPIUL CONSTANTA si R.A.E.D.P.P. CONSTANTA în contradictoriu cu intimatii reclamanti S.C. si S.A., precum si cu intimatul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor reprezentat de D.G.F.P. Constanta, împotriva sentintei civile nr. 17495/21.12.2007 a Judecatoriei Constanta.

Pe cale de consecinta, a fost schimbata în tot hotarârea apelata, în sensul respingerii exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Român si admiterii actiunii în revendicare formulate de reclamantii S. în contradictoriu cu acest pârât, Statul fiind obligat la plata catre acestia a unor despagubiri echivalente valorii de circulatie a imobilului situat în mun. Constanta, Bdul T. nr. 310, jud. Constanta, stabilita la momentul platii efective.

A fost respinsa actiunea reclamantilor fata de pârâtii S., Consiliul Local si Mun. Constanta, precum si R.A.E.D.P.P. Constanta, ca nefondata.

A fost respins capatul de cerere privitor la constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 încheiat între pârâtii S. si Consiliul Local Constanta.

S-a dispus deopotriva asupra modalitatii de suportare a cheltuielilor de judecata, de catre partile implicate.

Instanta de apel a retinut, în esenta, ca prin titlul de proprietate nr. 1630/30.01.1985, reclamantii S.C. si S.A. au dobândit imobilul situat în Constanta, Bdul T. nr. 310, preluat în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 conform deciziei nr. 30/04.08.1988 a fostului Consiliu Popular Constanta.

Acest imobil a fost ulterior cumparat în baza contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 de catre sotii S.L. si S.A.

Instanta de apel a constatat ca, în raport de situatia de fapt evocata, Statul Român este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamantilor prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, realizându-se o privare de dreptul lor de proprietate fara nici o indemnizatie, ceea ce contravenea dispozitiilor Constitutiei din 1948 si ale art. 480 C.civ. De altfel, Decretul 223/1974 a fost declarat ca fiind abuziv, în mod explicit, prin Legea nr. 10/2001.

S-a conchis în sensul ca reclamantii au fost deposedati în mod abuziv de imobilul în litigiu si ca statul nu a dobândit, astfel, în mod valabil dreptul de proprietate asupra imobilului, iar întrucât acesta este cel care a privat pe reclamanti de proprietatea lor, este dator sa-i si despagubeasca.

În absenta unui drept de proprietate obtinut printr-un titlu valabil, nici vânzatorul ulterior al acestuia, care a dispus de bun în conditiile Legii nr. 112/1995 (Municipiul Constanta) nu a dobândit legal prerogativa de dispozitie ce deriva din dreptul de proprietate, ca efect al principiului de drept exprimat în adagiul „nemo plus iuris ad alium transfere protect, quam ipse habet” (nimeni nu poate da mai mult decât are ) si „nemo dat quod non habet’’ (nimeni nu poate da ceva ce nu are ).

Instanta de apel s-a raportat la jurisprudenta în domeniu, aratând ca în conflictul de interese legitime dintre adevaratul proprietar si subdobânditorul de buna credinta al imobilului, trebuie sa fie preferat cel din urma, pe considerente legate de securitatea circuitului civil si stabilitatea raporturilor juridice, cât si pe acordarea eficientei în plan juridic a principiului validitatii aparentei în drept exprimat în adagiul „error communis facit jus”.

S-a retinut ca în speta sunt întrunite cumulativ cele doua conditii pentru operarea principiului validitatii aparentei în drept (1. eroarea sa fie cu privire la calitatea de proprietar a vânzatorului, sa fie comuna si invincibila si 2. buna credinta a subdobânditorului), întrucât imobilul a fost cumparat de pârâtii S.L. si S.A. conform contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996 care, pâna la data cumpararii, au fost chiriasi ai statului, neexistând dubii asupra calitatii de proprietar a vânzatorului; mai mult, pârâtii cumparatori nu au fost notificati pâna la momentul încheierii actului de catre reclamanti, în legatura cu vreun demers facut la autoritatile administrative, fiind creata astfel convingerea comuna ca proprietarul bunului este statul.

S-a facut trimitere în argumentatie si la jurisprudenta CEDO, care a aratat ca „persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna credinta sa nu fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut acest bunuri” (cauza Pincova si Pinc versus Republica Ceha, cauza Raicu contra România). S-a avut în vedere ca, în jurisprudenta sa, Curtea Europeana a statuat în sensul ca „vânzarea de catre stat a bunului altui semen catre terti de buna credinta, chiar daca s-a petrecut înaintea confirmarii în justitie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt semen, se analizeaza într-o privare a bunului. O asemenea privare, combinata cu absenta totala a indemnizatiei, este contrara articolului 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Stoian si altii versus România, Paduraru versus România, Porteanu versus România ).

În conditiile în care restituirea în natura a imobilului dobândit de pârâtii S.L. si S.A. cu buna credinta nu mai este posibila, reclamantii ar fi privati de dreptul lor de proprietate asupra locuintei, iar pentru acoperirea prejudiciului astfel creat sunt îndreptatiti sa obtina valoarea de circulatie a imobilului înstrainat de stat, aceeasi solutie fiind data, prin prisma disp. art. 26 alin. ultim din Legea nr. 112/95 si art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, si în privinta terenului de 21 mp aferent imobilului vândut.

S-a statuat, astfel, în apel, ca repararea prejudiciului creat reclamantilor prin preluarea imobilului din Constanta, Bdul T. nr. 310, se poate realiza numai prin restituirea lui în echivalent, acordarea unei astfel de despagubiri asigurând un echilibru just între interesul general si salvgardarea drepturilor fundamentale ale omului.

Împotriva acestei hotarâri au declarat recurs, în termen legal, reclamantii S.C. si S.A., care au criticat solutia în considerarea respingerii capatului de cerere, în apel, privitor la constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat pe temeiul Legii nr. 112/1995 între pârâtii S. si Consiliul Local al Mun. Constanta.

Recurentii apelanti au aratat ca desi s-a constatat ca nici statul si ulterior nici autoritatea administrativa locala care a procedat la înstrainarea imobilului nu aveau un titlu valabil, nu s-a avut în vedere ca exista la dosar dovada formularii unei cereri de restituire a bunului, anterior încheierii contractului cu fostii chiriasi. S-a criticat totodata faptul ca instanta nu a avut în vedere prezentarea adresei nr. R 60940/01.06.2007 a Municipiului Constanta din care rezulta ca procedura administrativa de restituire a imobilului, fondata pe prevederile Legii nr. 10/2001, nu a fost solutionata.

Recurentii reclamanti au sustinut ca în mod gresit instanta de apel a retinut buna-credinta a tertilor dobânditori ai imobilului la momentul încheierii actului, invocându-se cunoasterea sau posibilitatea cunoasterii situatiei juridice a bunului de catre pârâtii Seitan, prin minime diligente.

S-a solicitat sa se constate ca practica instantelor în cauzele în care se probeaza lipsa acestor diligente necesare este aceea de a retine nulitatea contractului de vânzare-cumparare potrivit art. 966 si art. 968 cod civil si ca din acest punct de vedere nu s-au luat în considerare probele administrate în legatura cu acest aspect.

Motivele de apel s-au referit în detaliu la chestiunea bunei-credinte a tertului dobânditor, precum si la împrejurarea ca, daca s-ar fi interesat, pârâtii S. ar fi aflat despre existenta cererii de restituire a bunului, înreg. sub nr. 2237/27.07.1996, astfel ca în speta nu se poate evoca lipsa oricarei culpe si buna-credinta a actualilor proprietari.

S-a solicitat, pe cale de consecinta, admiterea recursului si modificarea solutiei tribunalului, în sensul respingerii apelului si mentinerii sentintei primei instante.

Recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor, reprezentat prin D.G.F.P. Constanta a criticat, la rândul sau, decizia Tribunalului pe aspectul gresitei retineri a calitatii sale procesuale pasive în prezenta cauza si pe eronata aplicare a dispozitiilor legale, în raport de obiectul cererii de chemare în judecata.

Recurentul pârât a aratat, în sustinerea primului motiv de recurs, ca nu s-au avut în vedere disp. art. 25 din Decretul nr. 31/1954, art. 135 din Constitutie, art. 3 al. 1 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, H.G. nr. 113/1992 si art. 36 al. 5 lit. b din Legea nr. 215/2001, care creeaza cadrul legal pentru stabilirea entitatilor juridice cu calitate procesuala pasiva într-un asemenea litigiu – anume – Municipiul Constanta, care detinea acest bun în patrimoniu la data vânzarii si Consiliul Local al Mun. Constanta, care a aprobat înstrainarea imobilului potrivit Legii nr. 112/1995.

S-a aratat, totodata, în sustinerea celui de-al doilea motiv de recurs, ca actiunea a vizat o revendicare fondata pe dispozitiile art. 480 cod civil si constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr. 26816/30.09.1996.

Recurentul a reiterat definitia clasica a actiunii în revendicare, apreciind ca în raport de cadrul procesual instantele urmau sa realizeze o comparare de titluri, dând câstig de cauza partii al carei titlu este mai bine caracterizat si al carei drept este preferabil.

S-a invocat faptul ca imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 care a fost declarat neconstitutional, împrejurare ce excludea înstrainarea lui valabila catre tertii dobânditori; ca buna-credinta a cumparatorilor imobilului în conditiile Legii nr. 112/1995 nu le confera acestora preferabilitate în cadrul actiunii în revendicare formulate de adevaratii proprietari.

Cât priveste solutia de acordare de catre Statul Român a despagubirilor, s-a solicitat sa se constate ca o asemenea satisfactie nu poate fi dispusa în afara cadrului legal instituit prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005; de altfel, dispozitia nr. 3985/30.11.2005 a primarului Mun. Constanta, emisa în temeiul Legii nr. 10/2001, a vizat acordarea de despagubiri, fiind înaintata Comisiei centrale.

O critica finala a fost formulata în legatura cu dispozitia privitoare la suportarea de catre recurent, în apel, a cheltuielilor de judecata catre ceilalti pârâti.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civila, se constata ca recursurile formulate sunt nefondate.

În speta de fata, chestiunea corectei aplicari a principiului validitatii aparentei în drept si statuarea, prin fundamentarea pe acest principiu, a bunei-credinte a chiriasilor cumparatori ai bunului la momentul perfectarii contractului de vânzare-cumparare în baza Legii nr. 112/1995 a fost corect dezlegata în apel.

Principalul punct de reper în critica adusa solutiei tribunalului, în motivatia recurentilor reclamanti, l-a constituit lipsa diligentelor tertilor cumparatori în legatura cu situatia juridica a bunului si cu existenta unei cereri pe rolul autoritatilor administratiei publice, de retrocedare a bunului catre adevaratii proprietari.

Este evident, din acest punct de vedere, ca în absenta convingerii lipsite de orice echivoc a subdobânditorului cu privire la calitatea de verus dominus a vânzatorului, precum si a erorii sale invincibile asupra acestei calitati, nu poate subzista elementul bunei-credinte si nu se poate confirma efectul juridic al actului încheiat cu încalcarea dispozitiilor art. 966 si art. 968 cod civil.

Reaua-credinta nu se prezuma, ci ea trebuie dovedita, iar astfel cum a retinut si tribunalul, în absenta oricarei tulburari din partea adevaratilor proprietari, intervenita pâna la momentul înstrainarii bunului, chiriasii cumparatori nu se puteau baza decât pe legitimitatea titlului statului – prin entitatile sale locale – care în mod public si neechivoc era cunoscut ca titularul dreptului de proprietate asupra acestui imobil.

Chestiunea ,,minimelor diligente’’ evocate în acest context este interpretata distorsionat si de o maniera excesiva, întrucât în lipsa oricarui demers cert al reclamantilor fata de chiriasii cumparatori pâna la momentul înstrainarii bunului, nu li se poate pretinde celor din urma – care au detinut imobilul cu chirie înca din anul 1988 – sa puna sub semnul îndoielii titlul statului, pe simplul considerent ca bunul fusese preluat conform Decretului nr. 223/1974. De altfel, imobilul se afla în patrimoniul statului ca preluat ,,cu titlu’’ chiar în acceptiunea Legii nr. 213/1998 (intrate în vigoare ulterior înstrainarii bunului), Legea nr. 112/1995 permitând înstrainarea unui asemenea imobil catre chiriasii cumparatori; împrejurarea ca în cadrul actiunii în revendicare – promovate în anul 1998 se putea statua în concret asupra nelegalitatii modului de preluare a bunului în patrimoniul statului nu înlatura necesitatea analizarii contextului de legalitate în care a operat înstrainarea bunului, în 1996.

Or, din acest punct de vedere, instantele au concluzionat în mod unitar asupra pierderii bunului de catre recurenti prin efectul unui act normativ contrar Constitutiei din 1965, art. 481 Cod civil si Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, retinând ca acestia pretind un ,,bun’’ în întelesul dat de art. 1 din Protocolul 1 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Astfel cum însa s-a statuat în jurisprudenta recenta a CEDO si a instantei supreme, transpusa principial în continutul deciziei nr. 33/9 iunie 2008 a Î.C.C.J –Sectiile Unite, verificarea comparativa a titlurilor partilor în actiunea tipica în revendicare nu se poate margini la acordarea prevalentei titlului celui deposedat nelegitim de catre stat fara a analiza si situatia tertului dobânditor al bunului, care la rândul sau reclama un ,,bun’’ în sensul Conventiei.

Dupa cum a retinut si instanta de apel, Curtea Europeana a nuantat în jurisprudenta sa situatia actiunilor în revendicare, apreciind în mod justificat ca modalitatea de atenuare a încalcarilor dreptului de proprietate de catre regimul comunist nu trebuie sa creeze ,,noi neajunsuri disproportionate’’ (cauza Raicu c. România) si sa nesocoteasca unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului într-o societate democratica, anume, principiul securitatii raporturilor juridice.

Reluând analiza asupra chestiunii valabilitatii contractului de vânzare-cumparare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, se va retine ca atât instanta de fond, cât si cea de apel au negat existenta unei legaturi cauzale directe între constatarea nelegalitatii preluarii bunului în patrimoniul statului si constatarea nulitatii contractului de vânzare-cumparare, ambele instante întelegând rolul si importanta aplicarii principiului aparentei în drept. Distinctia facuta s-a raportat însa la premisa cunoasterii de catre intimatii pârâti Seitan, la data încheierii contractului de vânzare-cumparare, a cererii formulate de catre reclamanti pentru restituirea în natura a bunului.

Din acest punct de vedere, solutia recurata a stabilit corect ca problema bunei-credinte a tertului dobânditor nu se poate raporta la conduita autoritatilor statului, astfel cum rezulta din hotarârea instantei de fond, ci exclusiv la cea a cumparatorilor – care nu puteau lua act de dreptul reclamat de proprietarul deposedat decât dupa notificarea lor. Cum nu cadea în sarcina cumparatorilor (carora legea în vigoare le permitea sa cumpere bunul detinut în calitate de chiriasi) sa se îndoiasca si sa conteste titlul exhibat de statul român, în mod evident acestia s-au încrezut legitim în situatia juridica a bunului.

Abrogarea Decretului nr. 223/1974 în anul 1989, ca si indicarea în cererea de cumparare a acestui temei în drept de catre cumparatori nu constituie elemente care sa infirme acest punct de vedere, iar sustinerea recurentilor reclamanti, în sensul ca orice subdobânditor al unui bun imobil preluat de statul român în perioada comunista ar trebui sa manifeste de plano dubii serioase în legatura cu legalitatea titlului statului, sunt neîntemeiate si contrazic ipoteza aparentei în drept.

Pe cale de consecinta, constatând ca temeiurile de reformare a hotarârii, evocate prin motivele de recurs sunt neîntemeiate, va fi respins recursul recurentilor reclamanti, ca nefondat.

Asupra recursului formulat de recurentul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor, se va retine ca este vadit nefondat prin prisma negarii calitatii sale procesuale pasive în prezentul litigiu si al oricarei raspunderi pentru consecintele generate de actele sale neconforme cu principiile de drept.

Motivele de recurs dezvoltate în acest context pornesc simplist de la cerinta compararii titlurilor persoanelor care pretind acelasi drept real asupra unui bun, fara a se evalua însa situatia-premisa care a generat aceasta situatie si ignorându-se ca raportul litigios a fost creat prin preluarea abuziva a bunului de catre stat. Se ignora deopotriva faptul ca într-o asemenea speta nu se ridica doar problema ,,titlului celui mai bine caracterizat’’, ci a atenuarii consecintelor juridice ale actului nelegal al statului si a respectarii jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului privitoare la existenta unei reparatii echitabile, în conditiile respectarii principului securitatii raporturilor juridice.

Astfel fiind, cum ambele instante au constatat ca prin Decretul nr. 223/1974 reclamantii S. au pierdut în mod nelegal si fara o justa despagubire dreptul de proprietate asupra imobilului lor, se ridica problema prevalentei dreptului subiectiv afirmat, dar si a existentei sperantei legitime a acestora de redobândire a bunului în materialitatea lui.

În analiza efectuata, s-a retinut pe considerentele de mai sus si în acord cu jurisprudenta instantei supreme ca, a considera ca, indiferent de circumstantele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru ca acesta sa poata fi restituit în natura fostului proprietar, ar însemna sa se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietatii sa creeze noi prejudicii, disproportionate, în sarcina dobânditorului actual.

Aceeasi orientare jurisprudentiala se regaseste, cu valoare de principiu, în Cauza Raicu contra României, Curtea Europeana afirmând ca persoanele care si-au dobândit bunurile cu buna-credinta nu trebuie sa fie aduse în situatia de a suporta ponderea responsabilitatii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.

Nu are relevanta, atât pentru judecatorul national, cât si pentru CEDO, care a fost autoritatea publica implicata în procedura vânzarii imobilului preluat abuziv, întrucât statul român trebuie privit în mod unitar, dar si prin prisma entitatilor administrative teritoriale si al organelor administratiei publice descentralizate, neputând fi disociat de acestea din urma când se pune în discutie încalcarea de catre stat sau de catre un organ al administratiei publice a unui drept fundamental, statuat prin Constitutie si prin Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Statul român nu se poate prevala de împrejurarea ca prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul sau în proprietatea unitatilor administrative bunuri preluate cu sau fara titlu de la adevaratii proprietari în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, fiind singura entitate chemata sa asigure atât cadrul institutional, cât si mecanismele de functionare ale acestuia, necesare solutionarii situatiei juridice a caselor nationalizate (cauza Faimblat c. România).

Invocarea, în recurs, a nelegalitatii propriului titlu asupra bunului litigios, ca efect al neconformitatii decretului de preluare cu normele constitutionale si deopotriva a bunei-credinte a tertilor dobânditori (cu negarea însa pentru acestia din urma a dreptului de proprietate dobândit de la stat, pe criteriul ,,preferabilitatii’’), intra în contradictie cu chestiunea responsabilitatii în ce priveste respectarea preeminentei dreptului si cu imperativul dezvoltat în jurisprudenta recenta a CEDO, de a se asigura de catre stat o reparatie echitabila în acord cu art. 41 din Conventie, iar nu a uneia iluzorii si îndepartate, cum este cea reglementata prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (cauza Porteanu c. România, cauza Matache c. România, cauza Faimblat c. România).

Prin urmare, trimiterea facuta de catre recurentul pârât la procedura administrativa statuata de Legea nr. 247/2005 este superflua si irelevanta, în conditiile în care Curtea Europeana a statuat constant, prin hotarâri pronuntate înca din anul 2006 si culminând cu cea din ianuarie 2009 în speta Faimblat c. României, asupra nefunctionalitatii Fondului Proprietatea si a incapacitatii acestui mecanism de a raspunde imperativului mentionat.

În acest context, demersurile jurisdictionale ale reclamantilor, efectuate atât pe dreptul comun cât si în procedura speciala a Legii nr. 10/2001 nu se exclud în masura în care ele converg spre finalitatea asigurarii unei juste si echitabile despagubiri pentru bunul uzurpat.

Vor fi respinse totodata si criticile formulate de recurentul pârât în legatura cu stabilirea, în sarcina sa, a obligatiei de plata a cheltuielilor de judecata pretinse de ceilalti pârâti, având în vedere ca stabilirea partii care le suporta tine exclusiv de criteriul culpei procesuale. Or, în speta, instanta de apel a stabilit în mod corect ca singura parte obligata în cauza este statul, celelalte entitati neavând nici o culpa în generarea raportului litigios si, prin urmare, neputând fi prejudiciate cu valoarea cheltuielilor de judecata ocazionate de chemarea lor în judecata în actiunea în revendicare.

Dosar nr. 9703/212/2006

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro