404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Procedura civila. Contestatie la executare silita. Bun imobil care nu este proprietatea exclusiva a debitorului urmarit. Nulitatea actelor de executare. Limitele anularii executarii silite.

Pentru a asigura desfasurarea legala a procedurii de executare s-a prevazut un mijloc procedural prin care partile din raportul de executare, sau terte persoane vatamate, se pot plânge instantei competente în scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare – calea contestatiei la executare.

Deoarece executarea silita este supusa de lege sub controlul instantei, art. 399 Cod procedura civila prevede principiul general ca împotriva executarii silite, precum si împotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare; de asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta de art. 2811, se poate face contestatie si în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la întelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si în cazul în care organul de executare refuza sa înceapa executarea silita ori sa îndeplineasca un act de executare în conditiile prevazute de lege. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita însasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal.

În cazul în care procedura urmaririi silite se desfasoara în baza altor titluri decât hotarâri care emana de la organele cu activitate jurisdictionala, debitorul (sau cel care pretinde ca drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitor la existenta, întinderea si valorificare creantei; aceasta posibilitate exista numai în masura în care legea nu deschide celui interesat o cale speciala.

Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Constanta la 28.06.2007, reclamantii I.I. si S.C. A. S.A. i-au chemat în judecata pe pârâtii S.I., S.P. si A.I. pentru ca, prin hotarârea ce se va pronunta, pe cale de contestatie la executare, sa se dispuna anularea publicatiei de vânzare din 05.06.2007, anularea executarii silite din dosarul nr. 32/2007, suspendarea executarii silite în dosarul sus-mentionat, cu obligarea pârâtilor la plate cheltuielilor de judecata.

La 17.07.2007, contestatorii au formulat o cerere modificatoare a actiunii, solicitând constatarea nulitatii partiale a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de B.N.P. N.C., anularea procesului verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. în ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de întârziere si a procesului-verbal de licitatie si anularea actului de adjudecare.

Prin sentinta nr. 16600/30.09.2008, Judecatoria Constanta a admis, în parte, contestatia la executare si a constatat nulitatea partiala a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP N.C. în ceea ce priveste inserarea clauzei penale de 1% pe zi de întârziere pentru depasirea termenului de 01.03.2007, a fost anulat în parte procesul verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. în ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de întârziere datorate de catre debitorii S.I. si S.P. catre creditorul A.I., respingând ca nefondate celelalte capete de cerere ale contestatiei la executare.

Pentru a pronunta aceasta solutie, judecatoria a retinut ca I.I. si S.C. A. S.A nu justifica vreun drept de proprietate asupra imobilului urmarit, derivând din contractele de împrumut si de închiriere cu debitorii urmariti, S.I. si S.P.

În data de 16.01.1997 s-a încheiat între I.I., în calitate de creditor si S.I. si S.P., în calitate de împrumutati, un contract de împrumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la B.N.P. D.G.; suma împrumutata – 15300 USD – a fost restituita de catre acestia, iar din probatoriile administrate în cauza nu a rezultat ca în contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la B.N.P. D.G., este stipulata vreo promisiune unilaterala de vânzare cumpararea având ca promitenti vânzatori pe debitorii S.I. si S.P. si ca promitenti cumparatori pe contestatorii I.I. si S.C. A. S.A.

Judecatoria a constatat ca actul de închiriere mentionat a fost încheiat pe o durata de 15 ani, chiria fiind achitata, în avans si în totalitate proprietarului la data de 27.12.1996, contract ce trebuia înscris în cartea funciara pentru opozabilitate, fiind încheiat dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.

A mai retinut judecatoria ca valoarea îmbunatatirilor aduse imobilului au fost incluse în pretul pentru care a fost adjudecat imobilul de la licitatie de catre creditorul A.I.

În ceea ce priveste cererea precizatoare, judecatoria a constatat nulitatea partiala a contractului de împrumut aut. sub nr. 142/31.01.2007 de B.N.P. N.C., deoarece acest contract stipuleaza o clauza penala.

Instanta a retinut ca în cauza sunt incidente dispozitiile art. 1 din Legea 313/1879, potrivit cu care „clauza penala este interzisa în contractele de împrumut”, act normativ ce nu distinge între un împrumut civil si unul comercial, astfel încât dispozitiile sale erau aplicabile si în speta.

Judecatoria a avut în vedere si dispozitiile art. 1 alin.2 din Codul comercial privind completarea legii comerciale cu dispozitiile C.civ. astfel ca, ori de câte ori în contractele de împrumut sunt inserate clauze penale, instanta va constata nulitatea absoluta a acestora si va respinge cererea eventualilor reclamanti de obligare a eventualilor pârâti la plata penalitatilor de întârziere.

Tinând cont de principiul accesorium sequitur principale, judecatoria a anulat în parte procesul verbal privind calculul penalitatilor din data de 06.07.2007 din dosarul de executare nr. 32/2007 al BEJ M.I. în ceea ce priveste stabilirea penalitatilor de întârziere datorate de catre debitorii S.I. si S.P. creditorului A.I.

Judecatoria a respins, ca nefondate, celelalte capete ale contestatiei la executare, deoarece contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/2007 la B.N.P. N.C. este lovit doar de nulitate absoluta partiala, neputând avea drept consecinta nulitatea actului de adjudecare încheiat în dosarul nr. 32/2007 la BEJ M.I.

Împotriva sentintei civile sus mentionate au formulat apel contestatorii I.I. si S.C. A. S.A si recurs, calificat apel în temeiul art. 401 alin.2 C.pr.civ., precum si creditorul A.I., în raport de calitatea de terti fata de executare a contestatorilor.

În motivarea apelului lor, contestatorii I.I. si S.C. A. S.A au învederat ca executarea silita a fost pornita asupra unui bun care nu apartine debitorilor S.I. si S.P., deoarece prin actul aditional nr. 1/1997 la contactul de închiriere autentificat sub nr. 22/14.01.1997, pârâtii au recunoscut dreptul de proprietate asupra extinderii realizate de catre S.C. A. S.A, în baza autorizatiei de construire nr. 629/28.05.1997.

Prin acest contract, S.I. si S.P. au permis chiriasului sa efectueze lucrari de reparatii, modernizari, precum si lucrari de extindere care au fost realizate în baza autorizatie de construire nr. 629/28.05.1997, iar la terminarea lucrarilor de construire a extinderii s-a încheiat procesul verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, care a fost înscris la Administratia Financiara si pentru care S.C. A. S.A plateste impozit.

Astfel, arata apelantii, dreptul de proprietate s-a dobândit prin faptul construirii în sensul extinderii unei constructii deja existente, fara a se pune problema accesiunii imobiliare, deoarece proprietarul terenului nu este S.I. si S.P., ci Municipiul Constanta.

Contestatorii au mai învederat ca prin expertiza efectuata în dosarul de executare de catre expert B.E., s-a stabilit valoarea de circulatie actuala a imobilului, valoare în care a fost inclus si imobilul ce se afla în proprietatea S.C. A. S.A – schimbat în mod esential prin reparatiile si modernizarile efectuate -, situatie ce este confirmata si în expertiza efectuata în cauza de expert S.O., rezultând ca prin licitatia publica efectuata în dosarul de executare au fost vândute si spatiile ce apartin S.C. A. S.A, astfel ca se impune executarea întregii executarii silite.

În ceea ce priveste contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP N.C. intitulat contract de împrumut fara dobânda, acesta contine o clauza privind penalitatea de 1% pe zi de întârziere, ce are caracter de dauna moratorie, respectiv dauna cauzata pentru executarea cu întârziere a obligatiei, daune moratorii care în materia contractului de împrumut de numesc dobânzi, sens în care sunt si dispozitiile art. 6 din OG 9/2000, potrivit cu care prin dobânda se întelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar si alte prestatii sub orice titlu sau denumire la care debitorul se obliga drept echivalent al folosintei capitalului.

De asemenea, se mai învedereaza ca instanta de fond nu s-a pronuntat asupra nulitatii absolute a procesului verbal de distribuire si eliberarea a debitului încheiat de catre executorul judecatoresc care a încalcat si dispozitiile art. 570 alin.2 C.pr.civ., conform carora distribuirea si eliberarea pretului erau suspendate de drept,.

Prin motivele de apel, creditorul A.I. a criticat hotarârea instantei de fond sub aspectul constatarii nulitatii partiale a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la BNP N.C.

Prin încheiere pronuntata în sedinta publica din 26.03.2009, instanta a admis exceptia tardivitatii apelului formulat de apelantul creditor A.I., pentru considerentele expuse în acea încheiere.

Prin decizia civila nr. 317/18.05.2009, Tribunalul Constanta a admis apelul contestatorilor si, schimbând în tot sentinta civila nr. 16600/30.09.2008 a admite contestatia la executare formulata si a constatat nulitatea absoluta partiala a titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public N.C. – Constanta, în ceea ce priveste clauza referitoare la plata penalitatilor de 1%/zi de întârziere, din valoarea sumei împrumutate; de asemenea, a fost anulata executarea silita însasi precum si toate actele de executare efectuate în dosarul de executare nr. 32/2007 al Biroului Executorului Judecatoresc M.A., în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la Biroul Notarului Public N.C. – Constanta.

În fine, având în vedere solutionarea exceptiei tardivitatii apelului formulat de apelantul creditor A.I., a fost respins apelul acestuia.

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a retinut ca prin executarea silita pornita în dosarul nr. 32/2007 al B.E.J. M.I. împotriva debitorilor S.I. si S.P. s-a scos la licitatie imobilul situat în Constanta b-dul F. nr. 51B, compus din parter compus initial din doua camere si dependinte, extins cu înca doua camere si un hol si mansarda, compusa din camera, hol, grup sanitar si o chicineta.

Tribunalul a observat ca titlul de proprietate al debitorilor S.I. si S.P. îl constituie contractul de vânzare cumparare nr. 28365/27.12.1996, prin care au dobândit dreptul de proprietatea asupra constructiei compusa din 2 camere, cu o suprafata utila de 40,56 mp, concluzionând astfel ca imobilul scos la licitatie – cum a fost identificat în raportul de expertiza întocmit de exp. B.E. – nu apartine debitorilor în întregime.

De asemenea, tribunalul a considerat ca, în cauza, nu sunt incidente nici dispozitiile art. 492 cod civil, deoarece debitorii S.I. si S.P. nu sunt proprietarii terenului pentru a prezuma ca sunt, prin accesiune, si proprietarii constructiei.

Tribunalul a mai constatat ca reclamantii-contestatori au facut însa dovada ca imobilul asupra caruia s-a pornit executarea se afla în proprietatea S.C. A. S.A., în baza autorizatiei de construire nr. 629/28.05.1997 si a procesului verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, societatea fiind cea care a edificat constructia, iar pâna la dovada contrara, societatea cerea a edificat constructia, fiind prezumata ca proprietara.

În ceea ce priveste nulitatea clauzei penale inserata în contractul de împrumut aut sub nr. 142/31.01.2007, tribunalul a considerat ca aceasta intervine în baza art. art. 1 din Legea 313/1979, care interzice clauza penala în contractele de împrumut, dispozitii care sunt înca în vigoare si constitutionale, astfel cum în mod corect a retinut si instanta de fond.

Nulitatea clauzei penale atrage nulitatea partiala a contractului de împrumut aut sub nr. 142/31.01.2007, cu privire la clauza ce reglementeaza plata penalitatilor de 1% pe zi de întârziere, din valoarea sumei împrumutate.

Retinând ca imobilul asupra caruia s-a pornit executarea nu apartine debitorilor si faptul ca s-a constatat nulitatea partiala a titlului executoriu în baza caruia s-a pornit executarea, tribunalul a stabilit ca actele de executare – printre care si procesul verbal de distribuire a pretului – si executarea însasi sunt nelegale.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtul A.I., prin care a criticat hotarârea instantei de apel pentru nelegalitate prin prisma prevederilor art. 304 pct. 8 si 9 C. pr. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei civile nr. 317/18.05.2009 a Tribunalului Constanta, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de contestatorii I.I. si S.C. A. S.A. împotriva sentintei civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecatoriei Constanta, cu consecinta mentinerii hotarârii instantei de fond, ca legala si temeinica.

În motivarea caii de atac s-a aratat ca aratat ca instanta de apel a interpretat gresit actul juridic dedus judecatii, a omis a avea în vedere dispozitii legale aplicabile cauzei sau le-a aplicat eronat ca, interpretând gresit actul juridic dedus judecatii si eludând si aplicând eronat dispozitiile legale incidente în speta, instanta de apel a retinut ca proprietatea imobilului urmarit silit, situat în Constanta, bd. F. nr. 51B, nu ar apartine în întregime debitorilor urmariti S.I. si S.P., „acestia legitimându-se ca proprietari numai asupra constructiei compusa din doua camere, cu o suprafata utila de 40,56 mp, situata la parter”, aspect de natura a conduce la anularea executarii silite însesi.

Recurentul a precizat ca faptul edificarii unei constructii (fie el chiar si dovedit prin prezentarea unei autorizatii de construire si a unui proces – verbal de receptie la terminarea lucrarilor) nu reprezinta un mod (originar sau derivat) de dobândire a proprietatii, astfel cum eronat a retinut instanta de apel.

Pe de alta parte, statuând în sensul ca imobilul supus urmaririi silite nu s-ar afla doar în proprietatea debitorilor S., ci si în cea a con testatoarei S.C. A. S.A., instanta de apel s-a marginit a analiza – formal – autorizatia de construire nr. 629/28.05.1997 si procesul-verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, retinând (eronat) ca acestea ar face dovada proprietatii S.C. A. S.A. asupra constructiei si nu analizat raporturile juridice dintre debitori si contestatori, conventiile lor si dispozitiile art. 977, art. 982 si art. 984 din C. civ.

S-a mai aratat ca, prin contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la BNP D.G. ce s-a încheiat între debitori, în calitate de locatori, si contestatoarea S.C. A. SA, în calitate de locatar, s-a intentionat asigurarea folosintei imobilului proprietatea debitorilor (art. 1 din Contract), pentru o perioada determinata de 15 ani, în schimbul platii chiriei achitate integral în avans.

Un al doilea contract perfectat între debitori si contestatorul I.I. (reprezentant al SC A. SA) este Contractul de împrumut garantat cu ipoteca, autentificat sub nr. 34/16.01.1997 la BNP D.G., în temeiul caruia contestatorul a împrumutat debitorilor suma de 15.300 USD a carui restituire a fost garantata prin instituirea unei ipoteci asupra imobilului situat în Constanta, bd. F. nr. 51B, proprietatea debitorilor împrumutati.

Astfel, învedereaza recurentul, la data eliberarii autorizatiei de construire nr. 628/28.05.1997, raporturile juridice dintre contestatori si debitori erau guvernate de conventiile mai sus mentionate: un contract de închiriere, pe de o parte si un contract de împrumut dublat de o promisiune bilaterala de vânzare-cumparare, pe de alta parte.

În contextul în care, prin contractul de împrumut, se convenise si cu privire la o eventuala vânzare-cumparare a bunului imobil la pretul determinat de 15.300 USD, pentru recurent este evident ca, prin modificarea art. 7 din Contractul de închiriere prin Actul aditional nr. 1/05.05.1997, nu s-a urmarit recunoasterea vreunui drept al contestatoarei SC A. SA asupra extinderii, ci faptul ca, în eventualitatea înstrainarii, debitorii nu vor pretinde majorarea pretului vânzarii cu contravaloarea acesteia.

În acelasi sens, recurentul solicita a fi avuta în vedere si declaratia autentificata sub nr. 890/28.05.1998 la B.N.P. D.G., în cuprinsul careia debitorii nu recunosc dreptul de proprietate al contestatoarei asupra extinderii aduse imobilului, ci arata numai ca nu au pretentii asupra acesteia la o eventuala vânzare a imobilului catre contestatoare.

În plus, acestia se obliga a plati catre S.C. A. S.A. suma de 28.000 USD reprezentând contravaloarea lucrarilor de consolidare si renovare a spatiului de la parterul imobilului, iar în situatia nerespectarii obligatiilor asumate prin aceasta declaratie, prin contractul de închiriere si prin actul aditional la acest contract, se obliga sa plateasca SC A. SA contravaloarea lucrarilor de consolidare si renovare, diferenta chiriei platite anticipat si o despagubire în cuantum de 30.000 USD.

Nu în ultimul rând, recurentul considera ca, în mod gresit, instanta de apel a retinut ca debitorii nu se pot legitima ca proprietari ai întregii constructii (inclusiv ai extinderii), întrucât nu sunt proprietari ai terenului, astfel ca, prin raportare la dispozitiile art. 492 din C. civ., nu pot fi prezumati proprietari ai constructiei edificate pe acesta.

Se învedereaza ca instanta de apel a nesocotit însa faptul ca, în regula generala, accesiunea, ca mod de dobândire a proprietatii, reprezinta încorporarea materiala a unui bun considerat mai putin important într-un bun mai important, cu efectul dobândirii dreptului de proprietate asupra primului bun de catre proprietarul celui de-al doilea.

În acest sens, art. 488 din C. civ. – dispozitie ce nu a fost avuta în vedere de instanta de apel – dispune ca „tot ce se uneste si se încorporeaza cu lucrul se cuvine proprietarului lucrului”.

Recurentul pretinde ca, deoarece art. 492 din C. civ. nu îsi afla aplicabilitatea în cauza, întrucât debitorii nu sunt proprietari ai terenului pe care se afla constructia litigioasa, astfel ca situatia de fapt dedusa judecatii nu se bucura de o reglementare proprie, apreciaza ca fiind incidente dispozitiile art. 516 din C. civ., potrivit caruia principiile regulilor de mai sus vor servi judecatorilor si în deciziunea cazurilor analoge cu cele precedente”.

Recurentul considera astfel aplicabile, prin analogie, regulile defipte de art. 504 – 505 din C. civ care conduc la concluzia ca debitorii se legitimeaza ca proprietari ai întregului imobil, caci lucrarile efectuate de contestatori asupra acestuia nu pot fi privite decât ca fiind realizate pentru uzul si pentru completarea constructiei initiale ce are caracter de bun principal.

Chiar daca nu se va aprecia astfel, recurentul pretinde ca la aceeasi concluzie conduce si art. 507 din C. civ., aplicabil tot prin analogie, caci valoarea întregului imobil din Constanta, bd. F. nr. 51 B este, potrivit Raportului de expertiza efectuat în cauza de expert S.O., de 496.440 lei, dintre care 156.944 lei reprezinta contravaloarea lucrarilor (inclusiv extinderilor) realizate de contestatori, iar diferenta în cuantum de 339.496 lei este valoarea constructiei initiale.

În fine, recurentul considera criticabila si opinia instantei de apel, potrivit careia constatarea nulitatii absolute partiale a titlului executoriu ar fi de natura a conduce la anularea în tot, iar nu doar în parte, a actelor de executare si a executarii silite.

Analizând decizia recurata prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurent, raportat de situatia de fapt retinuta de instantele de fond, curtea constata ca recursul este neîntemeiat si urmeaza a fi respins ca atare.

Prealabil verificarii solutiilor pronuntate de cele doua instante de fond se impune relevarea situatiei de fapt retinuta doar fragmentar în cele doua hotarâri.

Astfel, prin contractul de vânzare–cumparare nr. 28355/27.12.1996, intimatii S.I. si S.P. au dobândit de la Municipiul Constanta proprietatea unui apartament format din 2 camere în suprafata utila de 40,56 mp si folosinta terenului aferent locuintei în aceeasi suprafata; s-a mentionat în contract interdictia de înstrainare – stabilita de art. 9 din Legea nr. 112/1995 în baza careia s-a vândut locuinta – timp de 10 ani a bunului astfel dobândit; bunul situat în Constanta, B-dul F. nr. 51 B, parter, a fost identificat printr-o schita din care reiese ca apartamentul masoara în total 55,3 mp.

Pentru acest imobil, proprietarii S.I. si S.P. au încheiat cu reclamanta S.C. A. S.A., reprezentat de I.I., un contract de închiriere pentru o perioada de 15 ani începând cu 01.02.1997, pentru care chiria a fost calculata la suma de 8.298 lei, partile stipulând ca a fost achitata în avans proprietarilor la 27.12.1996.

În contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 la B.N.P. D.G., s-a mentionat ca da acordul chiriasului sa execute în numele si pe cheltuiala sa lucrari de reparatii, modificari, modernizari, extinderi, constructii si alte amenajari, obtinerea avizelor si autorizatiilor intrând în sarcina si pe cheltuiala chiriasului (art.6 pct.1 si 2).

În contract, s-a mai prevazut ca la data încetarii locatiunii (31.01.2012), proprietarul va achita contravaloarea lucrarilor prevazute la art. 6, efectuate si justificate cu documente înregistrate în evidenta contabila; în situatia în care nu va fi posibila efectuarea acestei plati, închirierea urma a se prelungi cu un numar egal de luni si cu contravaloarea lucrarilor împartita la o chirie lunara de 46, 1 USD pe luna (art. 7 pct. 1 si 3); de asemenea, s-a instituit un drept de preemtiune conventional în favoarea chiriasului în eventualitatea în care proprietarul se va hotarî sa vânda apartamentul.

La doua zile de la încheierea contractului de închiriere, s-a încheiat între proprietarii S.I. si S.P. si administratorul S.C. A. S.A., I.I., „contract de împrumut garantat cu ipoteca imobiliara” autentificat sub nr. 34/16.01.1997, prin care familia S. primea de la contestator suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit ca termen de restituire data de 15.04.2007; restituirea a fost garantata prin instituirea unei ipoteci asupra unui apartament al debitorilor (altul decât cel cumparat prin contractul nr. 28365/27.12.1996).

Fara legatura aparenta cu împrumutul, s-a mai stipulat ca – daca pâna la împlinirea termenului de restituire, legea va permite înstrainarea imobilului dobândit conform Legii nr. 112/1995 – debitorii se obliga sa încheie cu creditorul un contract de vânzare-cumparare în forma autentica pentru apartamentul situat în Constanta, b-dul F. nr. 51, parter, pretul constituindu-l împrumutul de 15.300 dolari USD; în situatia încheierii acestui contract de vânzare-cumparare creditorul se obliga sa radieze ipoteca si sa nu mai pretinda restituirea împrumutului.

La 28.05.1995, S.C. A. S.A. a obtinut autorizatia de construire nr. 628/1997 prin care lui S.I. pentru S.C. A. S.A. si S.C. C. S.R.L. i s-a permis sa execute lucrari de extindere a constructiei existente în b-dul F. nr. 51 B, cu doua birouri si hol la parter si la etaj mansardarea în vederea realizarii a 2 garsoniere; autorizatia a fost emisa în baza certificatului de urbanism obtinut tot de S.I. si L.P. pentru S.C. A. S.A. si S.C. C. S.R.L.

Dupa obtinerea autorizatiei de construire, S.I. si S.P. si S.C. A. S.A. au încheiat un act aditional la contractul de închiriere (autentificat sub nr. 586/05.06.1997) prin care s-a modificat art. 7, ale carei noi prevederi stipulau ca „proprietarul nu are si nu va avea nici un fel de pretentii asupra extinderilor realizate de catre S.C. A. S.A. în baza autorizatiei nr. 628/1997, respectiv doua camere si grup sanitar la parte si o garsoniera la mansarda peste etajul 1”; de asemenea, s-a convenit ca „la data întocmirii actului de vânzare cumparare a imobilului ce face obiectul contractului de închiriere proprietarii nu vor pretinde nici o suma de bani pentru extinderea care urmeaza a fi înstrainat catre S.C. A. S.A.

Dupa cum reiese din procesul-verbal de receptie nr.128/10.04.1998, lucrarile de extindere au fost finalizate la 25.03.1998, actul confirmând respectarea prevederilor autorizatiei de constructiei nr. 628/1997.

În fine, dupa terminarea constructiei partile au mai încheiat un contract intitulat „declaratie” (autentificata sub nr. 890/28.05.1998 la B.N.P. D.G., Ovidiu), prin care proprietarii S.I. si S.P. au recunoscut ca toate drepturile si obligatiile izvorâte din autorizatia de construire nr. 628/1997 trec în sarcina S.C. A. S.A., aceasta societate fiind cea care avea obligatia de a executa lucrarile de extindere (parter, 2 camere si garsoniera la etajul 2) si de achitare a contravalorii acestora catre terti, familia S. neavând nicio obligatie; de asemenea, familia S. s-a declarat de acord ca înregistrarea fiscala sa se efectueze în numele S.C. A. S.A. (lucru care s-a si facut), asigurând ca nu vor avea nicio pretentie, societatea fiind cea care are toate drepturile izvorâte din extindere.

De asemenea, S.I. si S.P. au recunoscut ca S.C. A. S.A. a efectuat lucrari de consolidare-renovare la imobilul închiriat în valoare de 28.000 USD, pentru care, în situatia în care, la 30.01.2007 nu o vor putea achita, creditorul S.C. A. S.A. va putea trece la executarea silita asupra imobilului din Constanta, b-dul F. nr. 51 B.

Prin contractul autentificat sub nr. 142/31.01.2007, la B.N.P. N.C., S.I. si S.P. au primit cu titlu de împrumut de la recurentul A.I., suma de 120.000 euro pentru care s-a stabilit drept termen de restituire data de 01.03.2007 a carui nerespectare atrage o penalitate în cuantum de 1% pentru fiecare zi de întârziere.

În baza acestui contract de împrumut – titlu executoriu conform art.66 din Legea nr. 36/1995 -, creditorul A.I. s-a adresat B.E.J. M.I. pentru recuperarea sumei; acesta a deschis dosarul de executarea nr. 32/2007, în care a pornit la executarea silita a bunului apartinând debitorilor, situat în Constanta, b-dul F. nr. 51 B, identificat de expert B.E. (la solicitarea executorului judecatoresc) ca fiind alcatuit din 2 camere si beci modernizat în suprafata totala de 65, 33 mp si mansarda în suprafata de 32, 94 mp (camera, hol, incinta terasei, grup sanitar) toate în valoare de 151.780 euro la data întocmirii raportului -19.05.2007.

Executorul judecatoresc a procedat la calcularea penalitatilor datorate de S.I. si S.P. în baza contractului nr. 142/2007 pâna la data de 06.07.2007, rezultând un total a acestor penalitati de 152.400 euro, care astfel se adauga la debitul initial de 120.000 euro.

Executarea silita s-a concretizat prin scoaterea, în data de 06.07.2007, la licitatie a imobilului din b-dul F. nr. 51 B, care a fost adjudecat în favoarea creditorului urmaritor A.I. în contul creantei sale de 272.400 euro.

În urma pronuntarii sentintei civile nr. 16600/30.09.2008 a Judecatoriei Constanta prin care – între altele – s-a admis, în parte, contestatia la executare si a constatat nulitatea partiala a contractului de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 de BNP N.C. în ceea ce priveste inserarea clauzei penale de 1% pe zi de întârziere pentru depasirea termenului de 01.03.2007 si drept consecinta a respingerii ca tardiv formulat a apelului lui A.I. în care se critica aceasta hotarâre, solutia de nulitate a clauzei penale are caracter irevocabil.

Consecinta este aceea ca debitul pentru care se putea porni executarea silita era doar creanta nominala din contractul nr. 142/2007, respectiv împrumutul de 120.000 euro.

De asemenea, analiza coroborata a hotarârii instantei de fond raportata la solutia de respingere a apelului lui A.I. contureaza si limitele investirii instantei de recurs conform principiului tantum devolutum, qantum judicatum: recursul nu mai poate viza solutia de anulare a procesului verbal de calcul a penalitatilor din 06.07.2007 (analiza devenind irevocabila prin respingerea apelului), ci doar hotarârea de anulare a executarii silite însasi si a tuturor actelor de executare-altele decât procesul-verbal de calcul a penalitatilor.

Solutia tribunalului se întemeiaza (într-o motivare extrem de sumara, dar totusi inteligibila) pe doua considerente: 1. constatarea ca bunul urmarit nu apartine în întregime celor împotriva carora s-a pornit executarea silita si 2. faptul ca nulitatea partiala a titlului executoriu atrage si nulitate tuturor actelor de executare si a executarii însasi.

Ambele argumente în pronuntarea deciziei sunt pertinente deoarece debitorii urmariti într-adevar, nu erau proprietarii întregului bun scos la licitatie situat în Constanta, b-dul F. nr. 51 b, astfel cum a fost identificat înca dinaintea vânzarii, de expert B.E. iar nulitatea partiala a titlului executoriu, cu consecinte asupra sumei de recuperat pentru care s-a pornit executarea silita, afecteaza legalitatea tuturor actelor de executare.

În mod corect, tribunalul a considerat ca intimatii S.I. si S.P. sunt doar proprietarii partii de constructie formata din 2 camere, 2 holuri si bucatarie în suprafata totala de 55,3mp (util 40,56) astfel cum apartamentul era individualizat în schita anexa a contractului nr. 28365 /27.12.1996.

Astfel, intimatii S.I. si S.P. nu sunt proprietarii extinderii de la parter în suprafata de 28,78 mp (util 24,77 mp) rezultând din adaugarea unei camere, refacerea si marirea holului principal, mutarea grupului sanitar, refacerea holului camere de intrare si mutarea usii de acces principal în apartamentul initial (schita de la fila 33 dosar judecatorie, prin comparatie cu cea de la fila 17).

De asemenea, intimatii nu sunt proprietarii garsonierei de la mansarda în suprafata de 47,88 mp (util 32,94 mp) alcatuita din camera, chicineta, grup sanitar si terasa.

Referitor la proprietatea „extinderilor”, în primul rând, curtea observa ca în apararile din actiunea introductiva (pe care intimatul-recurent le-a concretizat abia în concluziile scrise, desi a beneficiat de aparare calificata înca de la primul termen de judecata) s-a aratat ca debitorii S.I. si S.P. ar avea în proprietate aceste noi constructii „în baza principiului accesiunii imobiliare artificiale” (dosar judecatorie); nu se indica în continuare care dintre dispozitiile legale reglementând institutia accesiunii ar fi incidente în cauza.

Din pozitia procesuala exprimata în aceste concluzii si din cea reiesind din lipsa oricarei opuneri la sustinerile contestatorilor potrivit carora ei au edificat noile constructii, reiese ca ar fi aplicabile dispozitiile art. 494 Cod civil (art. 492 si 493 Cod civil fiind excluse prin chiar afirmatia intimatului A.I. ca S.C. A. S.A. a ridicat constructia, respectiv de înscrisurile aflate la dosarul cauzei – în special procesul-verbal de receptie nr. 128/10.04.1998, dar si recunoasterile S.I. si S.P. – din care rezulta ca noile lucrari s-au facut cu cheltuiala altor persoane decât proprietarii apartamentului de la parterul imobilului situat în b-dul F. nr. 51 B).

Accesiunea – ce constituie temeiul juridic al apararii pârâtului – este un mod de dobândire a proprietatii prin care, tot ce se uneste cu un lucru sau se încorporeaza în acesta, devine proprietatea celui caruia îi apartine lucrul la care s-a facut unirea sau incorporatiunea.

Accesiunea imobiliara reglementata de art. 489-503 Cod civil are la baza ideea centrala ca pamântul este considerat lucrul principal, iar tot ce se încorporeaza în acesta are caracter accesoriu.

Unul dintre cazurile de accesiune imobiliara artificiala (ce presupune interventia omului si implica si plata unor despagubiri catre cel în detrimentul caruia opereaza conform principiului îmbogatirii fara justa cauza) este reglementat de art. 494 Cod civil, ce vizeaza situatia în care constructiile sunt facute de o persoana cu materialele sale pe terenul proprietatea altcuiva.

Niciuna dintre cele doua ipoteze reglementate de art. 494 Cod civil (în lipsa indicarii din partea intimatului A.I. daca cel care a edificat lucrarile a actionat cu buna sau cu rea-credinta), nu se regaseste în cazul de fata.

Oricum distinctia dintre buna sau reaua credinta a constructorului facuta de art. 494 Cod civil nu produce consecinte de natura a crea în patrimoniul pârâtilor S.I. si S.P. a unui drept de proprietate asupra noilor edificii, ci doar cu privire la posibilitatea de a solicita ridicarea constructiilor, respectiv la întinderea obligatiei de dezdaunare.

Când tertul a construit fara a sti ca terenul apartine altcuiva, proprietarul acestui teren nu va putea cere ridicarea lucrarii. El devine proprietar al edificiilor si este obligat sa-l dezdauneze pe constructor, însa conform unui drept de optiune ce prevede alegerea între contravaloarea materialelor si pretului muncii si sporul de valoare.

În materia accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra constructiei se naste în patrimoniul proprietarului terenului odata cu încorporarea constructiei în teren, dreptul de accesiune – adica legea – fiind cel care creeaza în favoarea proprietarului un titlu legal de proprietate.

Concluzia este justificata de conceptia Codului civil, conform caruia accesiunea se produce de plin drept, la momentul edificarii constructiei, nefiind conditionata de existenta unui acord între constructor si proprietarul terenului.

Observatia care se impune în concluzia celor expuse este aceea ca, vorbind despre „proprietatea pamântului”, nici art. 494 Cod civil nu îsi gaseste aplicarea lui prin analogie si la situatia în care noile lucrari sunt facute asupra unor constructii.

Chiar si în lipsa acestei excluderi (care ar putea rezulta dintr-o interpretare logica cu argumentul a pari), dispozitiile legale privind accesiunea imobiliara artificiala nu este incidenta în situatia unei întelegeri dintre proprietarul lucrului cu care se face incorporarea si tertul care efectueaza noi lucrari.

Art. 494 al. 3 Cod civil, face o diferentiere (rezultând dintr-o interpretare per a contrario) a situatiei juridice pentru doua ipoteze: constructorul este de buna-credinta respectiv, constructorul este de rea-credinta.

Deoarece legiuitorul nu a considerat necesar sa dea un înteles specific notiunii de „persoana de buna credinta”, reiese ca semnificatia acestei sintagme se va extrage din reglementarea cu caracter general continuta de art. 1898 alin. 1 Cod civil conform caruia buna-credinta este credinta posesorului ca, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.

Va fi deci considerat constructor de buna-credinta persoana care ridica noi constructii sau lucrari pe teren despre care considera – în mod legitim, în opinia sa – ca îi apartine în proprietate, apreciind ca persoana de la care l-a dobândit avea, la rândul ei, calitatea de proprietar.

Având în vedre atitudinea psihica a constructorului de a se crede proprietar, reiese ca nu poate fi vorba despre o „întelegere” dintre cele doua persoane: constructor si titularul dreptului de proprietate pe teren, din moment ce, în opinia constructorului, el întruneste cea de-a doua calitate.

Cea de-a doua situatiei – constructorul de rea-credinta – îsi gaseste întelesul în interpretarea contrarie a prevederilor art. 1898 alin. 2 Cod civil: constructorul poseda un teren despre care stie ca este în proprietatea altei persoane, teren fata de care întelege sa se comporte însa ca un adevarat proprietar.

Curtea considera ca situatia constructorului de rea-credinta se regaseste doar în ipoteza posesiei si nu a detentiei care, în esenta ei este o stare de drept.

Desi art. 1846 al. 2 C. civ. defineste posesia drept „detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi însine sau de altul în numele nostru”, totusi, în mod riguros, posesia este caracterizata ca fiind stapânirea de fapt a unui bun, care, din punct de vedere al conduitei posesorului, apare ca o exteriorizare a atributelor unui drept real.

Spre diferenta, detentia constituie întotdeauna o stare de drept rezultând – astfel cum prevede si art.1853 C. civ. – din dreptul de folosinta ce include încheierea anumitor contracte (de locatie, de depozit, de uzufruct etc.).

Analiza prevederilor aliniatului 2 al art.1853 C. civ., duce la aceeasi concluzie desi formularea este aparent diferita. „Îngaduinta proprietarului” este în fapt tot un contract (ca si cel de locatiune, uzufruct etc.) care însa nu s-a concretizat prin întocmirea unui act scris instrumentum – ca în situatia alin. 1-, fiind un negotium iuris ce urma a fi dovedit cu alte mijloace de proba decât înscrisuri.

În acest mod, detentorul, care detine bunul de la o alta persoana, întotdeauna în puterea unui act juridic, nu stapâneste bunul pentru sine, ci pentru altul.

Astfel, detentorul nu neaga ci, dimpotriva, recunoaste dreptul de proprietate a celui de la care si pentru care detine bunul, întotdeauna pe baza unei situatii juridice nascuta dintr-un act juridic si nu dintr-o situatie de fapt.

De aceea, având în vedere caracterul de stare juridica, reglementata între parti printr-un act juridic, situatia edificarii unor noi constructii de catre detentor îsi va regasi rezolvarea fie în întelegerea partilor, fie în actul de îmbogatire fara justa cauza.

Rezulta ca – pentru ipoteza art. 494 al.3 Cod civil – constructorul de rea-credinta având calitatea de posesor – element constitutive ale posesiei fiind întrunite cumulativ: elementul material – contractul direct cu lucrul concretizat în orice acte materiale (ex. acte de folosinta, culegerea fructelor, efectuarea unor transformari etc.) si elementul psihologic – intentia celui care stapâneste bunul de a se comporta cu privire la acesta ca proprietar -, nu poate actiona nici el în temeiul unui acord cu proprietarul terenului.

Or, în cazul de fata, S.C. A. S.A. a executat lucrarile de extindere si adaugare în temeiul unei întelegeri cu proprietarii – atât cu proprietarii constructiei initiale, cât si cu proprietarii bunului principal-terenul.

Astfel, din toate contractele pe care societatea le-a încheiat cu S.I. si S.P. (în ciuda formularilor ezitante, contradictorii si insuficiente, desi au fost întocmite de un specialist – un notar public) reiese cu evidenta un aspect: S.C. A. S.A. are dreptul sa execute „în numele si pe cheltuiala sa” (art. 6 alin. 1 din contractul de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997), lucrari de reparatii, modificari, modernizari, extinderi, s.a.

Apoi în actul de modificare a art. 7 din contractul de închiriere, precum si în declaratia autentificata sub nr. 890/28.05.1998, intimatii S.I. si S.P. au aratat ca nu au si nu vor avea nici un fel de pretentii asupra extinderilor (conform formularii din actul aditional), respectiv ca „toate drepturile si obligatiile izvorâte din autorizatia de constructie nr. 628/1997 trec în sarcina S.C. A. S.A.” („declaratie”).

Coroborat cu continutul autorizatiei de constructie si certificatului de urbanism în care S.I. actiona pentru S.C. A. S.A., rezulta ca în temeiul întelegerilor expuse si autorizatiei de construire, societatea contestatoare a devenit înca de la edificare, proprietara extinderilor de la parter si a garsonierei de la mansarda.

Aceasta deoarece – contrar sustinerii recurentului care a invocat prevederile art. 644 Cod civil – faptul edificarii în temeiul unei conventii cu proprietarii constructiei si terenului si în baza unei autorizatii de constructie constituie o modalitate de dobândire a proprietatii: efectele coroborate ale conventiei si legii.

În privinta acordului proprietarilor terenului la înfaptuirea lucrarilor de extindere, este neîndoielnic ca el exista, fiind concretizat într-o forma specifica (si atipica în cazul de fata) prin eliberarea autorizatiei de construire: terenul apartine Municipiului Constanta care este una si aceeasi persoana cu emitentul autorizatiei.

Autorizatia de construire este actul de autoritate al administratiei publice locale în baza caruia se pot edifica/desfiinta constructii cu respectarea prevederilor legale referitoare la amplasarea proiectarea, executarea si functionarea constructiei, în concordanta cu cerintele deciziei de urbanism si amenajare a teritoriului (art. 2 din Legea nr. 50/1991, în forma publica în Monitorul Oficial nr. 3/13.01.1997).

Astfel definita autorizatia de constructie, reiese ca, în principiu, aceasta nu confirma decât respectarea imperativelor de urbanism si disciplina în constructii; situatia ca proprietarul terenului era chiar autoritatea care a emis autorizatia de constructie, face ca, prin forta acestei situatii, prin chiar eliberarea autorizatiei aceasta autoritate sa îsi exprima neechivoc acordul la edificarea de catre un tert a unor lucrari, tert ce va deveni astfel proprietarul noilor constructii si titularul dreptului de folosinta pe teren.

În privinta titularului autorizatiei, este neîndoielnic ca acestia nu sunt pârâtii S.I. si S.P. (care nu au pretins ca ar fi proprietarii extinderilor niciodata, desi prin executare silita pierdeau un bun foarte valoros) caci, pentru obtinerea autorizatiei Stefan Ion nu a actionat în nume propriu ci „pentru S.C A. S.A.”.

Or, efectul contactului de mandat ce rezulta din art. 6 al contractului de închiriere, era acela ca drepturile si obligatiile rezultate din îndeplinirea acestuia reveneau direct persoanei care a dat însarcinarea (aici, S.C. A. S.A.) si nu celui care s-a îndatorat a executa mandatul (în speta S.I. si S.P.), conform art. 1532 si 1546 Cod civil.

În fine, intentia partilor ca extinderile sa devina proprietatea societatii contestatoare reiese si din continutul actelor succesive referitoare la apartamentul dobândit de S.I. si S.P. conform Legii nr. 112/1995.

Interpretarea coroborata a prevederilor contractului de închiriere autentificat sub nr. 22/13.01.1997 si a contractului de împrumut autentificat sub nr. 34/16.01.1997 (desi ambele contracte au fost întocmite de notar a carui pregatire juridica ar fi trebuit sa faca inutila operatiunea de lamurire a continutului si sensului clauzelor în scopul justei lor aplicari si încadrarii în diferite situatii ce s-ar putea ivi, totusi acest demers este imperios necesar) duc la concluzia indubitabile ca S.I. si S.P. au intentionat sa înstraineze apartamentul cu 2 camere situat în b-dul F. nr. 51 B, încercând sa eludeze interdictia continuta de art. 9 din Legea nr. 112/1995).

Astfel, pentru bunul în cauza partile au încheiat o locatiune pe o perioada extrem de lunga a carei contravaloare a fost achitata integral în avans la 27.12.1996 – chiar data cumpararii apartamentului; dovada ca nu le prisosea folosinta acestui bun – astfel încât sa simta nevoia unei bune administrari a bunului, prin închiriere – este si declaratia autentificata sub nr. 3459/24.08.2000 la B.N.P. E.T. (aflata în copia dosarului de executare atasat la cel al judecatoriei) din care reiese ca S.I. si S.P. au închiriat un alte apartament în loc. Ovidiu.

Imediat dupa „închiriere” administratorul societatii locatare a acordat proprietarilor un împrumut fara dobânda în suma de 15.300 USD pentru care s-a stabilit un termen de restituire de peste 10 ani (15.04.2007), epoca în care expira si interdictia de înstrainare a locuintei (achizitionate la 27.12.1996 cu plata integrala, în aceeasi zi în care S.I. si S.P. primisera suma ce reprezinta chiria pe 15 ani).

Dupa cum precizeaza si recurentul în calea de atac, conventia de împrumut era dublata de o promisiune bilaterala de vânzare-cumparare a imobilului închiriat (doua negotium continute de un singur instrumentum), prin care S.I. si S.P. se obligau sa încheie un contract de vânzare-cumparare în forma autentica a apartamentului în care pretul asupra caruia partile au convenit sa fie exact suma împrumutata a carei restituire promitentii cumparatori se obligau sa nu o mai solicite.

Or, faptul ca pârâtii S.I. si S.P. au parasit în fapt locuinta (situatie necontestata în cauza) înca de la întocmirea contractului de închiriere primind anticipat suma reprezentând chiar contravaloarea proprietatii, desi au cedat doar folosinta au promis numai vânzarea ulterioara, duce la concluzia ca acestia au intentionat parasirea definitiva a locuintei.

De aceea, vointa de scoatere a bunului din patrimoniul lor are drept consecinta concluzia ca S.I. si S.P. nu au avut niciodata intentia de a emite vreo pretentie asupra extinderilor (dupa cum reiese din actul aditional la contractul de împrumut si declaratia din 28.05.1998).

Pentru aceste motive – conventia partilor prin care s-a dat acordul la edificarea noilor lucrari, eliberarea autorizatiilor pe numele S.C. A. S.A. si vointa interna a contractantilor S.I. si S.P., respectiv S.C. A. S.A., de a vinde-cumpara apartamentul de la parter pe care l-au predat-primit anticipat – curtea considera ca, în mod corect, tribunalul a stabilit ca urmarirea silita s-a pornit asupra unui bun care nu apartine în întregime debitorilor S.I. si S.P.

Referitor la aceasta constatare, curtea observa ca invocarea prevederilor art. 504-505 raportat la art. 516 Cod civil (dupa ce, în prealabil, recurentul a recunoscut – contrar pozitiei anterioare constante din prima instanta si apel – inaplicabilitatea prevederilor art. 492 Cod civil) constituie o cauza noua, prohibita în recurs.

Potrivit art. 294 Cod procedura civila (aplicabil conform art. 316 Cod procedura civila si în recurs), în apel/recurs nu se poate schimba calitatea partilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata si nici nu se pot face alte cereri noi. Exceptiile de procedura si alte asemenea mijloace de aparare nu sunt considerate cereri noi.

Recursul este o cale de atac comuna, extraordinara, de reformare si nedevolutiva în temeiul careia partile pot invoca doar nemultumiri legate de nelegalitatea fata de hotarârea primei instante/instantei de apel (în functie de incidenta art. 2821 Cod procedura civila).

Recursul nu provoaca o noua judecata în fond cu privire la toate problemele de fapt, cât si cele de drept, ci implica doar verificarea corectei aplicari a legii la o situatie de fapt definitiv stabilita în limita a doua reguli: una impusa de aplicarea principiului disponibilitatii si în calea de atac a recursului si cealalta de atributiile de control judiciar ce se exercita de instanta prin intermediul cailor de atac.

Efectul enuntat anterior este deci restrâns de regula „tantum devolutum quantum judicatum” potrivit carora prin recurs nu se poate largi cadrul procesual stabilit în fata primei instante. Astfel, instanta superioara este chemata sa judece numai ce a judecat si prima instanta, nefiind posibile modificarea elementelor cererii de la prima instanta si nici sa se formuleze cereri noi.

Controlul judiciar trebuie înteles ca fiind ansamblul drepturilor si obligatiilor pe care le au – în cadrul unui sistem judiciar – instantele de judecata superioara de a verifica, în conditiile si procedura prevazuta de lege, legalitatea si temeinicia hotarârilor pronuntate de instantele inferioare lor si de a desfiinta acele hotarâri care sunt gresite sau de a le confirma pe cele care sunt legale si temeinice.

Revenind la prevederile art. 294 alin. 1 Cod procedura civila, prin acest text este instituita regula conform careia în recurs nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecata (printre altele) si a cauzei.

Obiectul cererii îl constituie pretentia concreta a reclamantului – restituirea unei sume, executarea unei obligatii, etc. Lucrul reclamant nu poate fi, însa, conceput independent de calificarea juridica în virtutea careia s-a facut cererea si în virtutea careia ar putea fi primita de judecator.

De aceea, pretentia nu este doar un lucru (sume, bunul, etc.), ci un drept subiectiv asupra lucrului reclamat, prin care pretentia devine juridica.

Strâns legata de problema obiectului cauzei este si notiunea de „cauza” din perspectiva dispozitiilor art. 294 Cod procedura civila, textul referindu-se „cauza dreptului – causa debendi”, înteles ca fundamentul dreptului invocat de cel care a formulat pretentia.

Or, întemeindu-si apararile si apelul – în privinta problemei de drept în discutie – doar pe dispozitiile art. 492 C. civ., creditorul urmaritor A.I. nu poate invoca, direct în recurs, pentru prima oara, prevederile art. 504-505 C. civ., deoarece actiunea a fost analizata de instantele de fond numi prin prisma art. 492 C. civ., astfel ca nu se poate stabili nelegalitatea deciziei din punctul de vedere al altor prevederi legale decât cele referitor la care partile si-au exprima pozitia în conditii de contradictorialitate, oralitate si respectarea dreptului la aparare.

Si cel de al doilea argument al tribunalului care a dus la admiterea apelului contestatorului – conform caruia nulitatea partiala a titlului executoriu în baza caruia s-a pornit executarea atrage anularea tuturor actelor de executare si a executarii însesi – este corect, din perspectiva continutului executarii silite, al solutiilor ce se pot pronunta în contestatia la executare si al posibilitatii invocarii nelegalitatii unor acte de executare pe calea executarii silite.

Executarea silita este o procedura prin intermediul careia creditorul (titularul unui drept recunoscut printr-o hotarâre judecatoreasca sau un alt titlu executoriu) constrânge – cu concursul organelor competente – pe debitorul sau, care nu îsi executa de buna voie obligatiile decurgând dintr-un asemenea titlul, de a-si aduce la îndeplinire în mod silit.

În cazul în care obligatia stabilita printr-un titlu executoriu nu se aduce la îndeplinire de buna voie, legea prevede posibilitatea recurgerii la procedura executarii silite pâna la realizarea integrala a dreptului recunoscut prin titlul care se executa, inclusiv debite sau penalitati precum si a cheltuielilor la executare.

Procedurile de executare sunt realizate de executorul judecatoresc cu încuviintarea/sub controlul instantei judecatoresti, pentru ca exista si posibilitatea interventiei instantei pentru rezolvarea unor incidente procedurale ivite în cursul executarii sau pentru solutionarea contestatiei la executare.

De aceea, executarea silita trebuie vazuta ca un proces complex, de acte succesive si interdependente, întocmite de organul competent cu respectarea stricta a unor dispozitii legale imperative (de ordine publica pentru ca, în cele mai multe cazuri, este o faza de continuare a procesului civil, care urmeaza judecatii) care se circumscriu unui scop unic, realizarea efectiva a unui drept recunoscut printr-un titlu executoriu.

În temeiul raspunderii debitorului cu toate bunurile sale, mobile si imobile, în baza dreptului de gaj general si comun al creditorilor chirografari, persoana care are a-si realiza o creanta baneasca, poate cere ca executarea silita sa se îndrepte împotriva unor bunuri aflate în patrimoniul debitorului sau, care, fiind indisponibilizate si apoi valorificate, în conditiile legii, permit ca, din sumele astfel detinute, sa fie îndestulata creanta pusa în executare.

Actele de executare trebuie îndeplinite cu stricta respectare a prevederilor legale pentru a nu prejudicia dreptul partilor sau au altor persoane. De aceea, pentru a asigura desfasurarea legala a procedurii de executare s-a prevazut un mijloc procedural prin care partile din raportul de executare, sau terte persoane vatamate, se pot plânge instantei competente în scopul de a obtine desfiintarea actelor ilegale de executare – calea contestatiei la executare.

Deoarece executarea silita este supusa de lege sub controlul instantei, art. 399 Cod procedura civila prevede principiul general ca împotriva executarii silite, precum si împotriva oricarui act de executare se poate face contestatie de catre cei interesati sau vatamati prin executare; de asemenea, daca nu s-a utilizat procedura prevazuta de art. 2811, se poate face contestatie si în cazul în care sunt necesare lamuriri cu privire la întelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum si în cazul în care organul de executare refuza sa înceapa executarea silita ori sa îndeplineasca un act de executare în conditiile prevazute de lege. Nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita însasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal.

Art. 399 Cod procedura civila, în alin. 1 si alin. 2, stabileste obiectul contestatiei: se poate pune în discutie legalitatea executarii silite însasi sau a oricarui act de executare, precum si – în cazuri particulare – legalitatea chiar a titlului executoriu.

Contestatia la executare poate avea temeiuri diferite precum alegerea procedurii executionale, vicii de forma ale titlului sau ale altor acte de executare (ex.: somatia de executare sau publicatia de vânzare), încalcarea oricaror forme în cadrul executarii, modul în care se desfasoara executarea, inopozabilitatea titlului executoriu fata de o terta persoana cu drepturi proprii asupra bunului urmarit.

În cazul în care procedura urmaririi silite se desfasoara în baza altor titluri decât hotarâri care emana de la organele cu activitate jurisdictionala, debitorul (sau cel care pretinde ca drepturile sale legitime ar fi efectuate prin executarea unor acte procedurale) are drept de a invoca, pe calea contestatiei, toate apararile de fond referitor la existenta, întinderea si valorificare creantei; aceasta posibilitate exista numai în masura în care legea nu deschide celui interesat o cale speciala.

Conditia de admisibilitate a contestatiei la executare astfel impusa este în concordanta cu natura juridica a contestatiei la executare – o adevarata actiune în realizare si nu o cale de atac (ea judecându-se dupa procedura pentru judecarea în prima instanta) – putându-se astfel obtine reducerea sumelor datorate când titlul executoriu este modificat în conditiile stabilite de lege.

Solutia ce se poate pronunta în urma analizarii contestatiei la executare difera în functie de ratiunile care au fundamentat actiunea si actele vizate de contestatie: daca admite contestatia la executare, instanta, dupa caz, anuleaza actul de executare contestat sau dispune îndreptarea acestuia, anularea ori încetarea executarii însesi, anularea ori lamurirea titlului executoriu sau efectuarea actului de executare a carui îndeplinire a fost refuzata (art. 404 alin. 1); solutiile sunt în concordanta cu cele prevazute de art. 399, în special alin. 2 potrivit caruia nerespectarea dispozitiilor privitoare la executarea silita însasi sau la efectuarea oricarui act de executare atrage sanctiunea anularii actului nelegal

Se observa o abatere de la regimul general al nulitatii procedurale stabilite de art. 105 alin. 2 conform caruia actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un functionar necompetent se vor declara nule numai daca prin aceasta s-a pricinuit partii o vatamare ce nu se poate înlatura decât prin anularea lor.

De aceea, ori de câte ori se va constata „nerespectarea dispozitiilor …” instanta investita cu contestatia va pronunta una dintre solutiile conturate de art. 404 alin. 1 Cod procedura civila, indiferent daca vatamarea poate sau nu fi înlaturata altfel decât anularea actelor de executare.

În urmarirea silita care face obiectul prezentei actiuni s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, ca prevederea contractuala – din contractul de împrumut autentificat sub nr. 142/31.01.2007 la B.N.P. N.C. privind stabilirea unei penalitati de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la expirarea termenului de restituire – este nula absolut.

Desi aceasta nulitate nu afecteaza existenta obligatiei principale – restituirea sumei împrumutate de 120.000 euro -, caracterul complex al procedurii executarii silite, situatia ca executarea se concretizeaza într-o serie de acte întocmite de organele competente, cu respectarea unei proceduri guvernate de norme imperative, aceasta succesiune gasindu-si singura justificare în obiectul executarii silite, realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, face ca întreaga executare silita contestata sa fie afectata de nulitate.

Astfel, curtea observa ca, în chiar cererea de executare silita înregistrata la B.E.J. M.I. sub nr. 22/05.03.2007, creditorul urmaritor a solicitat ca urmarirea silita sa se efectueze asupra imobilului proprietatea debitorilor din Constanta, b-dul F. nr. 51 B, iar suma de recuperat sa includa si penalitatile de 1% pe zi de întârziere.

Pentru realizarea acestei creante, executorul judecatoresc a emis, la 28.03.2007, o somatie de executare, în care a pus în vedere debitorilor urmaritii S.I. si S.P. ca în termenul de 15 zile, sa achite suma de 120.000 euro si penalitatile de 1% pentru fiecare zi de întârziere de la 02.032007, în caz contrar urmând a se trece la vânzarea prin licitatie publica a imobilului proprietatea acestora format din constructie parter patru camere si mansarda cu terasa (imobil astfel identificat cu largul concurs al reprezentantei conventionale debitorilor).

Pentru evaluarea acestui bun s-a numit un expert (proces-verbal din 20.04.2007) si, dupa stabilirea valorii de 151.780 euro s-a emis publicatia de vânzare din 05.06.2007, stabilindu-se termen de licitatie 06.07.2007; chiar în ziua emiterii publicatiei de vânzare, executorul judecatoresc a înregistrat o noua cerere a creditorului A.I. de calculare a penalitatilor la suma de 152.400 euro (stabilita de executor la data vânzarii, întâmplator probabil, chiar la suma de 152.400 euro).

Dupa adjudecarea bunului de catre creditor, în contul creantei si satisfacerea creantelor altor persoane care si-au depus titlurile pâna la concurenta sumei de 115.205 lei, s-a emis actul de adjudecare si s-a procedat la distribuirea sumelor rezultate din executarea silita.

Actele enumerate (amintite tocmai în dovedirea caracterului interdependent si al situatiei ca fiecare dintre ele sunt o consecinta fireasca a celor anterioare) sunt lovite de nulitate.

Pentru executarea silita imobiliara, legea a stabilit minutios un cadru ce cuprinde o serie de formalitati premergatoare ce se constituie în tot atâtea operatiuni distincte în executare.

Dupa primirea cererii (si eventual, încuviintarea executarii silite de instanta) se întocmeste actul începator de executare – somatiei de executare – care, datorita caracterului sau de act autentic cu continut formal bine stabilit, nu reprezinta doar o simpla înstiintare premergatoare executarii silite.

Din punctul de vedere al debitorului, somatia îl încunostinteaza despre initierea procedurii, dar îi permite sa ia toate masurile sau sa stinga urmarirea începuta, platind – pâna la termenul fixat pentru vânzare – întreaga datorie si cheltuielile, de orice natura, exigibile în momentul platii.

De asemenea, debitorul se poate folosi de facultatea conferita de art. 499 Cod procedura civila potrivit caruia, dupa primirea somatiei, acesta poate cere instantei de executare, în termen de 10 zile de la comunicare, sa-i încuviinteze ca plata integrala a datoriei, inclusiv dobânzile si cheltuielile de executare, sa se faca din veniturile imobilului urmarit sau din alte venituri ale sale pe timp de 6 luni. (alin. 1).

Continutul somatiei de executare este stabilit – în mod imperativ – de art. 387 Cod procedura civila, potrivit caruia, în afara de cazurile în care legea prevede altfel, executarea poate începe numai dupa ce se va comunica debitorului o somatie care va cuprinde urmatoarele: 1. denumirea si sediul organului de executare; 2. data emiterii somatiei si numarul dosarului de executare; 3. numele si domiciliul sau, dupa caz, denumirea si sediul debitorului; 4. aratarea titlului executoriu anexat în baza caruia urmeaza sa se faca executarea silita; 5. termenul în care cel somat urmeaza sa-si execute de bunavoie obligatia prevazuta în titlul executoriu si aratarea consecintelor nerespectarii acesteia; 6. semnatura si stampila organului de executare; în plus, legiuitorul a stabilit ca încalcarea dispozitiilor art. 384, 385, 387 si 389 atrage anularea executarii (art. 391 Cod procedura civila).

Rezultat de aici, caracterul esential al somatiei, importanta sa capitala în ansamblul executarii silite, orice abatere de al continutul art. 387 Cod procedura civila este sanctionata cu nulitatea întregii executari.

Este si cazul somatiei emise la 28.03.2007 care, contrar prevederilor art. 387 pct. 5, nu contine indicatia obligatiei prevazute în titlul executoriu – astfel cum ea a fost stabilita în urma constatarii nulitatii absolute partiale.

Lipsa indicarii cuantumului creantei a carei realizare se intentioneaza a se face silit, priveaza de orice efect practic termenul acordat pentru executarea de buna voie stabilita conform art. 387 pct. 5 Cod pr. civ. (fiind evident ca neprecizarea obligatiei se face imposibila plata când, potrivit art. 3715 Cod pr. civ., executarea silita ar înceta; de asemenea, este frustrat de consecinte art. 3714 Cod pr. civ., partile nemaiputând conveni ca vânzarea sa se faca prin buna învoiala, din moment ce suma care se urmareste nu este cunoscuta).

Pentru aceleasi argumente, dispare posibilitatea acordata de art. 499 alin. 1 de acordare a unui termen – altul decât cel stabilit de art. 500 alin. 1 Cod pr. civ. – pentru plata integrala a datoriei; determinarea exacta a cuantumului sumei datorate are relevanta si asupra incidentei prevederilor art. 510 alin. 2 Cod pr. civ. – aplicat în vânzarea silita de fata – când creditorul urmaritor are facultatea de a adjudeca bunuri oferite spre vânzare la un pret de cel mult 75 % valoarea imobilului (în aceasta situatie este evident ca procentul fixat de lege va da un alt pret de adjudecare daca el se raporteaza la creanta nominala sau si la penalitatile nelegale – spre exemplu, în cazul de fata, A.I. nu ar fi putut adjudeca bunul în contul creantei).

Pentru aceste argumente (expuse doar pentru a justifica solutia legala de anulare a întregii executari, pentru ca art. 391 Cod procedura civila nu conditioneaza anularea executarii de producerea unei vatamari, în sensul ca este suficienta constatarea ignorarii dispozitiilor legale, fara a fi necesar sa rezulte si o paguba efectiva pentru parte sau tertul interesat – ca în cazul de fata), curtea constata ca, în mod legal, tribunalul a procedat la anularea tuturor actelor de executare (în care sunt deci incluse publicatia, somatia de executare, pâna la ultimul, în cazul de fata procesul-verbal de distribuire a sumelor rezultate din executare) motiv pentru care recursul se impune a fi respins.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro