404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Actiune în revendicare formulata în temeiul art. 480 Cod civil dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Inadmisibilitate.

Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor ,,concrete si efective’’ (cauza Paduraru c. României, 2005).

Dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la CEDO ca fiind ,,concret si efectiv’’, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nici o relevanta, câta vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii în revendicare.

Prin decizia civila nr. 590/27.11.2009 pronuntata de Tribunalul Constanta a fost admis apelul formulat de apelanta pârâta C.N. ,,CFR’’ S.A. BUCURESTI împotriva sentintei civile nr. 21191/25.11.2008 a Judecatoriei Constanta, fiind schimbata în parte hotarârea atacata si respinsa ca nefondata cererea reclamantei S.G.D. de obligare a acestei pârâte la plata cheltuielilor de judecata.

A fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul pârât STATUL ROMÂN prin Ministerul Economiei si Finantelor reprezentat de DGFP Constanta, împotriva aceleiasi hotarâri, fiind mentinute celelalte dispozitii ale sentintei apelate. Apelantul Statul român a fost obligat la plata cheltuielilor de judecata în apel, catre CN CF S.A., în cuantum de 700,30 lei, fiind însa respinsa cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecata în aceasta faza procesuala.

Pentru a pronunta aceasta solutie, tribunalul a avut în vedere ca prin sentinta civila nr. 21191/25.11.2008 pronuntata de Judecatoria Constanta:

– s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, invocata de pârâta CN CF-CFR S.A.;

– s-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a pârâtilor Consiliul Judetean Constanta, Orasul Eforie prin Primar, Consiliul Local al Orasului Eforie si CN CF ,,CFR’’ S.A., Statul Român prin Ministerul Economiei si Finantelor, invocata de fiecare dintre acestia;

– s-a admis actiunea subsidiara, formulata de reclamanta S.G.D., în contradictoriu cu pârâtii CONSILIUL JUDETEAN CONSTANTA, ORASUL EFORIE PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL EFORIE, CN CF CFR S.A. si STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANTELOR prin DGFP CONSTANTA;

– a fost obligat pârâtul Statul Român prin MEF, reprezentat procesual prin D.G.F.P. Constanta, la plata catre reclamanta a sumei de 335.118 lei cu titlu de despagubiri – contravaloarea imobilului revendicat de reclamanta, respectiv, teren în suprafata de 300 mp reprezentând lotul 956 din parcelarea Tuzla-Techirghiol;

– au fost obligati pârâtii catre reclamanta la plata sumei de 3.200 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.

S-a avut în vedere ca instanta de fond a apreciat, în baza materialului probator administrat în cauza, ca reclamanta este mostenitor – legatar cu titlu universal – al defunctei P.E. (dec. la data de 08.10.2002), conform certificatului de legatar nr.110/07.11.2002 emis de BNP „N”, Bucuresti. Potrivit actului de vânzare-cumparare nr.3512/05.12.1946, P.E. a cumparat de la N.P. locul de casa nr.956 de pe Planul parcelar al Ministerului Agriculturii si Domeniilor al mosiei Tuzla-Techirghiol, pendinte de orasul Carmen Sylva (actual, Eforie Sud) în suprafata de 300 mp, teren dobândit de vânzator prin cumparare de la Ministerul Agriculturii si Domeniilor în baza titlului de proprietate nr.491/05.09.1926.

Faptul ca în certificatul de legatar nu se enumera printre bunuri si imobilul teren în suprafata de 300 mp situat în Eforie Sud, parcela 956 din planul parcelar Tuzla-Techirghiol nu denota ca acesta nu se afla în patrimoniul defunctei la data decesului. Existenta acestui imobil în patrimoniu s-a considerat a fi dovedita cu actul de vânzare-cumparare mentionat mai sus, iar faptul ca imobilul nu se afla în posesia defunctei la data decesului nu afecteaza succesiunea, actiunea în revendicare având tocmai scopul readucerii imobilului în posesie.

În privinta situatiei de fapt actuale a imobilului, instanta de fond si-a însusit continutul si concluziile raportului de expertiza tehnica efectuat în cauza si care atesta ca terenul în litigiu este traversat de calea ferata, bun definit prin lege ca apartinând domeniului public; astfel, art.10 din Anexa 1 a Legii nr.213/1998 stipuleaza: „Domeniul public al statului este alcatuit din urmatoarele bunuri: … infrastructura cailor ferate, inclusiv tunelele si lucrarile de arta.”

Au fost înlaturate apararile pârâtului Statul român legate de lipsa oricarei responsabilitati pentru institutiile care au personalitate juridica; Statul Român este reprezentat de Ministerul Transporturilor, caruia i-a concesionat bunurile proprietate publica ori privata a statului din domeniul transporturilor, conform H.G. nr.367/18.04.2007, art.2, pct.28.

Din concluziile raportului de expertiza a rezultat ca lotul 956 din Planul de parcelare Tuzla-Techirghiol se afla situat la 723 m nord de str. V.C. din Eforie Sud, adiacent la Vest de DN 39 pe actualul amplasament al caii ferate Constanta-Eforie, delimitat în plansa A la raport prin punctele ABCD, identificare realizata prin suprapunerea planului cadastral din 1926 cu cel din 1980 si ridicare topocadastrala la fata locului.

Întrucât imobilul este traversat de linia de cale ferata, bun ce apartine domeniului public de interes national, iar dovada exproprierii terenului sau a preluarii lui într-o alta modalitate nu a fost facuta nici de pârâtul Statul român si nici de pârâta CNCF ,,CFR’’ S.A., instanta de fond a retinut ca reclamanta este îndrituita sa pretinda, în temeiul art. 481 Cod civil, o despagubire echivalenta cu contravaloarea terenului de care a fost deposedata si stabilita prin expertiza tehnica judiciara la suma de 335.118 lei.

Tribunalul, sesizat fiind în calea de atac inclusiv cu chestiunea admisibilitatii unei actiuni în revendicare dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 pentru imobilele preluate abuziv de statul român, a apreciat ca accesul liber la justitie este reglementat prin disp. art. 21 din Constitutie, text ce prevede ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngradi exercitarea acestui drept.

Ca prin aparitia Legii 10/2001 s-a instituit o procedura speciala de restituire a imobilelor preluate abuziv de catre stat, de imediata aplicare, dar care nu poate îngradi accesul la justitie al persoanelor care au înteles sa nu uzeze de dispozitiile acestei legi speciale. A interpreta altfel ar echivala cu încalcarea art. 21 din Constitutie si art. 13 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care dispune ca orice persoana ale carei drepturi si libertati recunoscute de prezenta conventie au fost încalcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instante nationale.

Decizia nr. 33/09.06.2008 pronuntata de Înalta Curte de Casatie si Justitie este aplicabila litigiilor în curs de judecata, precum si celor care se vor înregistra. Prin aceasta decizie nu s-a statuat ca actiunea în revendicare întemeiata pe dreptul comun este inadmisibila, ci ca se va acorda prioritate Conventiei în cadrul actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun, în cazul în care exista neconcordante între legea speciala si Conventie. Aceste dispozitii sunt interpretate în sensul ca, ori de câte ori persoanele care au fost deposedate abuziv de stat de proprietatea acestora nu au urmat procedura reglementata de Legea 10/2001, pot solicita restituirea bunului preluat abuziv pe calea actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice.

Chiar daca Statul Român nu este posesorul imobilului revendicat, el este cel care a preluat în mod abuziv proprietatea reclamantei, din aceasta perspectiva având obligatia de a repara prejudiciul suferit ca urmare a privarii de dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, obligatie ce-i confera calitate procesuala pasiva în cauza. Or, actiunea reclamantei este întemeiata pe dreptul comun si în conditiile imposibilitatii restituirii imobilului în natura se impune restituirea în echivalent, reprezentând valoarea de circulatie a imobilului.

Nu se poate aprecia ca prin restituirea în echivalent a imobilului se excede obiectului cererii deduse judecatii, întrucât acest lucru este o modalitate de solutionare a cererii în revendicare, cu respectarea Conventiei Europene a Drepturilor Omului si a jurisprudentei CEDO.

Sub aspectul criticilor aduse solutiei primei instante de apelanta pârâta CNCF ,,CFR’’ S.A., s-a retinut ca potrivit art. 274 alin. 1 Cod procedura civila, partea care cade în pretentii va fi obligata, la cerere, sa plateasca cheltuielile de judecata. A cadea în pretentii înseamna a pierde procesul. La baza obligatiei de restituire a cheltuielilor de judecata, deci temeiul juridic al restituirii, se afla culpa procesuala dedusa din expresia „partea care cade în pretentii”. Or, conform dispozitivului sentintei civile apelate, în sarcina pârâtei CNCF ,,CFR’’ S.A. nu s-a instituit vreo obligatie, astfel ca nu este îndeplinita conditia de ,,a cadea în pretentii’’, fapt pentru care cererea privind obligarea acestei parti la plata cheltuielilor de judecata trebuie respinsa.

Împotriva acestei solutii în apel a declarat recurs, în termen legal, STATUL ROMÂN prin Ministerul Finantelor, reprezentat de DGFP Constanta, care a solicitat reformarea hotarârii atacate si respingerea actiunii reclamantei S.G.D.

Recurentul pârât a reiterat exceptia inadmisibilitatii actiunii prin prisma dispozitiilor art. 6 al. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia, aratând ca pentru restituirea imobilelor preluate abuziv de stat s-a prevazut o procedura speciala, pusa în practica odata cu aparitia Legii nr. 10/2001, pentru care s-a stabilit de catre legiuitor caracterul obligatoriu si valorificarea dreptului într-un termen stabilit riguros prin lege.

S-a mentionat ca, pentru a se evita starea de incertitudine legata de situatia juridica a imobilelor care cad sub incidenta legii speciale, s-a prevazut obligatia notificarii detinatorului actual, sanctiunea nerespectarii acestei obligatii constând – conform art. 22 al. 5 din Legea nr. 10/2001 – în pierderea dreptului de a cere în justitie masuri reparatorii în natura sau prin echivalent.

Recurentul a sustinut ca prin aceste prevederi legale nu a fost adusa o încalcare normei constitutionale privitoare la liberul acces la justitie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului recunoscând în jurisprudenta sa ca ,,dreptul de acces la tribunale nu este unul absolut’’, existând ,,posibilitatea limitarilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept’’ (cauza Golder contra regatului Unit).

S-a facut trimitere la solutiile Curtii Constitutionale privitoare la conformitatea cu legea fundamentala a textului art. 22 al. 1 din Legea nr. 10/2001, cât si la decizia recenta pronuntata de Sectiile Unite ale Î.C.C.J. la 09.06.2008, în recursul în interesul legii pe problema admisibilitatii actiunii în revendicare dupa intrarea în vigoare a legii speciale, apreciindu-se totodata ca acordarea de masuri reparatorii nu se poate realiza în afara procedurii si reglementarilor date de Legea nr. 10/2001 si de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

A fost evocata din nou exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Statului, în considerarea faptului ca în prezent bunul se afla în proprietatea publica si în administrarea unei companii nationale, cu personalitate juridica si patrimoniu proprii, CN Cai Ferate ,,CFR’’ S.A. fiind înfiintata prin H.G. nr. 581/1998.

Prin întâmpinare, intimata reclamanta a solicitat respingerea recursului, exceptia inadmisibilitatii actiunii fiind corect solutionata înca de la termenul din 12.12.2006, solutia fiind mentinuta în apel.

Intimata reclamanta a aratat ca art. 480 Cod civil nu a fost abrogat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar norma art. 21 al. 5 din legea speciala nu exclude aplicabilitatea Codului civil.

Analizând criticile de nelegalitate fondate pe disp. art. 304 pct. 9 cod proc. civila (,,când hotarârea pronuntata este lipsita de temei legal ori a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii’’), Curtea va retine ca acestea sunt întemeiate, pentru urmatoarele considerente:

Este indubitabil faptul ca reclamanta S.G.D. a sesizat instanta de judecata, prin actiunea înregistrata la 19.12.2005, cu o cerere fondata pe dispozitiile art. 480 si 481 cod civil, invocând dreptul sau de proprietate asupra imobilului – lot 956 din Planul de parcelare ,,Tuzla-Techirghiol’’ în suprafata de 300 mp situat pe raza Orasului Eforie Sud, jud. Constanta, ca fiind preluat abuziv de catre stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În doctrina juridica româneasca este unanim admis faptul ca, pentru a se stabili care sunt normele operante în speta, trebuie facuta mai întâi trimiterea la principiul care guverneaza concursul dintre legea generala si cea speciala. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelasi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 Cod civil (norma generala în materie de revendicare) si a celor din Legea nr. 10/2001 (norma speciala în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enuntata).

Aceasta chestiune a fost transata si prin decizia nr. 33/9.06.2008 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite (pct. I), statuându-se ca aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut si în alte sisteme juridice si invocat de însasi Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în jurisprudenta – exclude ca, dupa intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001, sa mai poata fi fundamentat vreun demers în instanta pentru imobilele preluate de statul român cu sau fara titlu în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituita prin art.480 Cod civil.

Ca lege speciala, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicarii imediate a normei noi, tuturor situatiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost initiata – anterior intrarii legii speciale în vigoare – procedura de drept comun si continuata ulterior acestui moment.

Decizia Sectiilor Unite a remarcat faptul ca în acest domeniu exista o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative si ca din acest punct de vedere, persoanele carora le sunt aplicabile dispozitiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de optiune între calea prevazuta de acest act normativ (cu parasirea dreptului comun în materia revendicarii) sau continuarea actiunii în revendicare initiate anterior intrarii în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.

Î.C.C.J. a aratat, totodata, ca aceasta solutie vine în continuarea fireasca a jurisprudentei instantei supreme, care a decis asupra situatiilor de posibil conflict în timp al aplicarii legilor – în acest sens pronuntându-se si decizia nr. LIII din 4.06.2007 privitoare la incidenta art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauza, actiunea în revendicare având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autoarei reclamantei – si care cade sub incidenta dispozitiilor art. 2 lit. h din Legea nr. 10/2001 r. – a fost promovata în anul 2005, deci, ulterior intrarii în vigoare a prevederilor legii speciale (14.02.2001).

Împrejurarea invocata de intimata reclamanta, legata de existenta unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 Cod civil si cel al art. 21 si urm. din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda si care vizeaza – în cazul revendicarii – compararea titlurilor exhibate de parti si a originii acestora, nu poate fi retinuta în masura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligata sa aleaga un singur demers în justitie pentru obtinerea satisfactiei dreptului pretins.

Desi este real ca art. 480 Cod civil nu a fost abrogat odata cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (actiunea în revendicare fiind de principiu admisibila ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici sustine ca se încalca accesul la justitie în situatia în care judecatorul constata incidenta unei norme speciale la momentul intentarii procesului si care înlatura aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante pâna la data aparitiei noii reglementari.

A considera ca dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice actiune în revendicare este admisibila, pentru ca în caz contrar s-ar încalca principiul liberului acces la justitie prevazut de art. 21 din Constitutia României si art. 6 din CEDO, echivaleaza cu o eronata interpretare a principiilor de drept, dar si a jurisprudentei instantei supreme si a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementarii unor limitari implicit admise în exercitiul dreptului de acces la o instanta. Astfel, într-o cauza intentata împotriva Cehiei, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat ca nu se poate reprosa instantei nationale ca a acordat prevalenta legii speciale de restituire fata de dispozitiile generale ale Codului civil, chiar daca petitionarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek si Marcela Bartonkova c. Republicii Cehe, 15574/04 si 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea data în temeiul art. 329 al. 3 Cod proc. civila prin decizia nr. 33/2008 a Î.C.C.J. – Sectiile Unite exprima în realitate opinia ca intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei actiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situatia în care se releva existenta unui ,,bun’’ în sensul Conventiei, ,,recunoscut anterior si supus protectiei art. 1 din Protocolul I al Conventie’’.

Din acest punct de vedere, sunt eronate si lipsite de fundament juridic considerentele instantei de apel conform cu care persoana care invoca deposedarea abuziva de catre stat si care nu a urmat procedura reglementata de Legea 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea actiunii în revendicare întemeiata pe dreptul comun chiar dupa intrarea în vigoare a noii legi, cu conditia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securitatii raporturilor juridice, nefiind permisa încalcarea prin simpla vointa a petitionarului a principiilor de drept enuntate.

Astfel fiind, nici o persoana nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o actiune promovata ulterior datei de 14.02.2001 si fondata pe dreptul comun (art. 480 Cod civil ), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, daca nu i-a fost recunoscut anterior un ,,bun’’ în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existenta unei sperante legitime în legatura cu acesta.

Notiunea de ,,bun’’ nu are acceptiunea înteleasa de intimata reclamanta, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute intimatei anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotarâre judecatoreasca de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalitatii de preluare abuziva a imobilului, recunoasterea dreptului la plata unor despagubiri, neexecutate etc.

Or, pornind de la aceste premise de abordare, se va retine ca instanta de apel nu a dat o corecta dezlegare în drept spetei, apreciind fara fundament ca reclamanta – care nu s-a prevalat de un bun în contextul aratat – se încadreaza într-o situatie care permitea admiterea actiunii sale în revendicare, fondata pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului sau.

În egala masura, reclamanta nu avea ,,o speranta legitima’’ în legatura cu recunoasterea dreptului sau, câta vreme decizia nr. 33/2008 pronuntata în Sectiile Unite transeaza situatiile în care, dupa intrarea în vigoare a normei noi, actiunea în revendicare fondata pe disp. art. 480 cod civil mai poate justifica un demers în fata instantelor nationale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 al. 3 cod proc. civila, premisele unei jurisprudente unitare în acest sens. CEDO a remarcat, totodata, anterior dezlegarii date prin decizia mentionata, ca instanta suprema are o solutie jurisprudentiala unitara si constanta în legatura cu inadmisibilitatea de principiu a actiunii în revendicare formulate ulterior aparitiei Legii nr. 10/2001 (cauza Paduraru c. României, 2005).

Tot Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, în egala masura, ca simpla pretentie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezuma si nici nu echivaleaza cu existenta unui bun actual ori a unei sperante legitime, Conventia vizând protejarea drepturilor ,,concrete si efective’’ (cauza Paduraru c. României, 2005).

Conchizând, dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generala nu mai poate fi invocata decât daca se încalca partii un drept recunoscut anterior intrarii în vigoare a legii noi, aflat sub protectia art. 1 din Protocolul I la CEDO ca fiind ,,concret si efectiv’’, iar în cauza, faptul ca bunul se afla în posesia unor entitati publice nu are nici o relevanta câta vreme nu s-a dovedit ca partea mai beneficia de un bun sau cel putin de o speranta legitima la data promovarii actiunii în revendicare.

Fata de toate aceste considerente, în raport de dispozitiile art. 304 pct. 9 cod proc. civila, va fi admis recursul formulat de recurentul pârât, cu consecinta modificarii în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului Statului român, schimbarii în parte a sentintei apelate si respingerii actiunii formulate împotriva Statului, ca nefondata.

Vor fi mentinute celelalte dispozitii ale deciziei apelate.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro