404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

PREJUDICIUL ÎN CADRUL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

PREJUDICIUL ÎN CADRUL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE

AUTOR: DUMITRACHE ELENA CLAUDIA

CUPRINSUL REFERATULUI

  1. 1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie
  2. 2. Prejudiciul

2.1. Noţiune

2.2. Clasificarea prejudiciilor

2.3 Prejudiciul este întotdeauna rezultatul încălcării unui drept   patrimonial

3. Prejudiciul patrimonial

4. Prejudiciul nepatrimonial

4.1.  Particularităţi. Drept comparat

4.2. Criteriile de stabilire a prejudiciului moral şi a despăgubirilor conform noului Cod civil

4. 2. A. Criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate

4.3. B. Criteriul constând în durata menţinerii consecinţelor vătămării.

4.4. C. Criteriul intensităţii durerii fizice şi psihice.

4.5. D. Alte criterii.

F     Daune morale constând în dureri fizice sau psihice

F     Prejudiciul estetic

F     Prejudicul de agrement

F     Prejudicial fiziologic sau corporal

F     Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane

F     Prejudiciul rezultând din moarte

F     Drepturile proprii terţilor în urma unui accident mortal

5. Dreptul victimei inconştiente total şi definitiv de a obţine o indemnizaţie pentru daunele morale

6. Repararea prejudiciilor

  1. 1. Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 998-999 civ. Potrivit art. 998 C. civ. „orice faptă a omuiui, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşală s-a ocazionat, a-l repara conform art. 999  C. civ, “omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin faptă sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.

Pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:

F     Existenţa unui prejudiciu

F     existenţa unei fapte ilicite

F     existenţa unei legături de cauzalitate între faptă ilicită şi prejudiciu

F     existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul;

F     existenţa capacităţii delictuale a celui ce a săvârşit faptă ilicită

Această condiţie este susţinută numai de o parte dintre autori, arătându-se că este un element implicat în condiţia vinovăţiei, dar opinia majoritară este că aceasta constituie numai un element al condiţiei culpei autorului faptei prejudiciabile.3

În noul Cod civil se prevede faptul că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl repare, autorul prejudiciului răspunzând pentru cea mai uşoară culpă.

În aprecierea culpei, se va ţine seama de împrejurările în care
s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum şi, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exerciţiul activităţii sale.[1]

În continuare vom analiza detaliat prejudiciul.

2. Prejudiciul

2.1. Noţiune

Primul element al delictului civil este desemnat prin termenii de prejudiciu, dăuna  sau cauză,  aceşti termeni fiind consideraţi în această materie ca fiind sinonimi.

În Iiteratura de specialitate s-a statuat ca prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ  suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană sau ca urmare a „faptei” unui animal sau lucru, pentru care este ţinută să răspundă o anumită  persoană.

În doctrina veche s-a afirmat că pentru a exista responsabilitate în sensul art 998 C.civ. este necesar ca paguba să fi cauzat o pierdere reală- damnum emergens sau să-l fi lipsit de un câştig – lucrum cessans.

Nu poate exista răspunderea delictuală dacă nu s-a produs un prejudiciu, nu are dreptul de a cere nicio reparaţie pentru că nu poate face dovada niciunui interes: pas d” interes, pas d”action.

Pot constitui prtejudicii: vătămarea sănătăţii unei persoane, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri, decesul susţjnătorului legal al unei persoane.

2.2. Clasificarea prejudiciilor:

Prejudiciile sunt susceptibile de mai multe clasificări:

a) prejudicii patrimoniale şi nepatrimoniale

Prejudiciile patrimoniale sunt cele evaluabile în bani, care au un conţinut economic, cum ar fi: distrugerea sau sustragerea unui bun, uciderea unui animal, vătămarea sănătăţii unei persoane, pierderea totală sau parţială a unui drept.

Prejudiciile nepatrimoniale sunt consecinţele dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, care rezultă din încălcările drepturilor personale, fără conţinut economic, cum sunt: moatea, durerile fizice sau pshihice, atingerile aduse fizionomiei unei persoane, atingerea adusă onoarei sau demnităţii unei persoane.

b) Prejudicii cauzate direct persoanei umane şi prejudicii cauzate direct bunurilor sale: atingere adusă fiinţei umane sau distrugerii, degradării unui bun.

c) Prejudicii previzibile şi prejudicii imprevizibile.

Prejudiciile previzibile sunt acelea care puteau fi prevăzute în momentul săvârşirii faptei ilicite, toate celelalte fiind imprevizibile.

d) Prejudicii instantanee (moartea unui animal) şi prejudicii succesive care se produc continuu sau într-o perioadă îndelungată cum este o boală cronică sau o infirmitate

e) Prejudicii cauzate personalităţii fizice: boli, leziuni, infirmităţi şi prejudicii provocate personalităţii afective constând în suferinţe psihice cauzate, spre exemplu decesul unei persoane/rude apropiate, ruperea logodnei, moartea unui animal.

În cele ce urmează vom face o analiză detaliată a celei mai importante clasificări a prejudiciului, respectiv prejudiciul prejudiciul moral şi patimonial.

Noul Cod civil prevede posibilitatea repararării prejudiciului constând vătămarea unui interes. Astfel autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat şi când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept subiectiv.[2]

2.3.  Prejudiciul este întotdeauna rezultatul încălcării unui drept subiectiv?

Una dintre problemele la care au fost chemate să răspundă practica judiciară şi literatura de specialitate a fost aceea de a se şti dacă în cadrul răspunderii civile delictuaie se iau în considerare, ca prejudicii, numai rezultatele încălcării, prin faptă ilicită, a unor drepturi subiective ori dacă nu este cazul a se reţine răspunderea făptuitorului şi pentru pagubele rezultate din încălcarea unor simple prevederi.[3]

În practică judecătorească s-a admis obligarea autorului prejudiciului la a plăti despăgubiri chiar şi în unele situaţia în care pierderea suferită era consecinţa încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv. Soluţia a fost apreciată favorabil de literatură de specialitate[4].

S-a decis, astfel că  plata de despăgubiri pentru pierderea întreţinerii pe care victima accidentului o presta în fapt, deci fără a avea obligaţie legală, copiilor soţului său, copii care erau proveniţi dintr-o altă căsătorie a acestui soţ şi care deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreţinere de la victimă accidentului[5]. S-a recunoscut dreptul unui copil minor aflat în întreţinerea unei rude, fără a fi fost înfiat de către aceasta şi fără a fi existat o obligaţie de întreţinere, de a obţine despăgubiri în cazul în care această rudă a fost victima unui accident[6].

Au fost, de asemenea, acordate despăgubiri concubinei şi copilului acesteia, dacă fuseseră întreţinuţi, în fapt, de victimă.[7] Cu atât mai puternic s-a statuat obligaţia de despăgubire în favoarea unor minori care erau copiii victimei – fiind întreţinuţi de aceasta – deşi în actele de stare civilă figura că tată o altă persoană (soţul mamei copiilor), deoarece nu fusese promovată acţiunea de tăgadă a paternităţii.[8]

În toate aceste situaţii se cere însă că prestarea întreţinerii în fapt să fi avut un anumit caracter de stabilitate, „o permanentă îndestulătoare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat şi în viitor”[9].

Am adăuga că se cere să existe o asemenea stabilitate şi permanentă, încât să  se poată deduce că acela ce presta întreţinerea, în fapt, îşi asumase un adevărat angajament juridic în acest sens. Cu alte cuvinte, interesul beneficiarului prestaţiei era foarte apropiat în conţinutul său de un adevărat drept subiectiv, întemeiat pe angajamentul celui care presta întreţinerea. În plus, lezarea unui simplu interes nu dă dreptul la despăgubire, dacă este vorbă de vătămarea unui interes ilicit sau vădit contrar normelor de convieţuire socială. Astfel, după cum s-a spus, concubinul nu va putea pretinde reparaţii dacă traiul în comun apare nu ca o adevărată căsătorie de fapt, „ci ca o legătură deosebit de imorală, cum ar fi, de  exemplu, adulterul, incestul sau cazul în care concubinul reclamant duce o viaţă depravată”[10].

Fiind vorba de o stare de fapt, ea urmează a fi dovedită prin orice mijioc de probă, acordarea despăgubirilor fiind lăsată la aprecierea, motivată, a instanţei de judecată.

În această ordine de preocupări, în motivarea unei decizii pronunţate de fostul Tribunal Suprem au fost puse în evidenţă atât elemente de fapt, care au justificat în concret acordarea despăgubirilor, cât şi elemente în care s-a exprimat concepţia practicii noastre judecătoreşti privind definirea prejudiciului, în sensul că pentru angajarea răspunderii nu se cere neapărat ca acesta să reprezinte rezultatul încălcării unui drept subiectiv – stricto sensu – fiind posibilă obligarea la despăgubiri şi în cazul în care au fost aduse vătămări unor simple interese ale unei persoane. S-a reţinut astfel, că „acţiunea pentru valorificarea dreptului la despăgubiri civile, în cazul morţii susţinătorului, apaţine acelor persoane care fac dovada că au fost întreţinute de victimă şi că au suferit o pagubă ca urmare a uciderii acesteia.

Soluţionarea acestei probleme nu se face prin aplicarea principiilor din Codul familiei referitoare la determinarea persoanelor care au drept la întreţinere, drept dedus din raporturile de rudenie sau din calitatea de soţ, ci avându-se în vedere regulile înscrise în legislaţia penală şi art. 998 C. civ.

Ca atare este indiferent dacă întreţinerea se acordase voluntar sau în baza unei obligaţii legale, important fiind ca partea civilă, prin moartea victimei, a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat.

Prejudiciul material şi prejudiciul moral.

Una dintre principalele diviziuni care pot fi operate asupra noţiunii de prejudiciu ca element al răspunderii civile delictuale constă în împărţirea acesteia pe baza naturii sale intrinseci în prejudiciu patrimonial şi prejudiciu nepatrimonial (denumit în mod curent şi daună morală).

Distincţia dintre dauna materială şi dăuna morală corespunde marii diviziuni a dreptului în dreptul patrimonial şi dreptul nepatrimonial.

În jurisprudenţă şi în doctrină juridică românească s-a impus, încă de la punerea în aplicare a codului, interpretarea că acest text legal se referă la orice prejudiciu, adică atât la prejudiciul patrimonial, cât şi la cel nepatrimonial.

Dăuna materială este atingerea adusă dreptului patrimonial şi dăuna morală este atingerea adusă dreptului nepatrimonial. Prejudiciile materiale sunt cele care rezultă din atingerea unui interes patrimonial. Ele se pot preţui în bani. De aceea asemenea prejudicii se mai numesc şi patrimoniale sau pecuniare. Astfel de prejudicii sunt, spre pildă, distrugerea sau stricarea unui lucru, omorârea ori rănirea unui animal. Dar nu numai atât: constituie de asemenea, un prejudiciu material şi pierderea, în tot sau în parte, a unui drept patrimonial cum ar fi, spre pildă, dreptul la întreţinere.

Prejudiciul material nu trebuie să fie ca în dreptul roman corpori datum. El nu implică un contact material.[11]

3. Prejudiciul patrimonial

Întotdeauna despăgubirea care se acordă în cazul răspunderii civile delictuale este patrimonială, fie că este vorba despre repararea în natură a pagubei, fie că este vorba despre repararea prin echivalent bănesc.

Când prejudiciul este evaluabil în bani, el este patrimonial: deteriorarea unui bun,  prejudiciul suferit de o persoană prin pierderea parţială sau totală a capacităţii de a muncii.

În situaţia în care prejudiciul nu este evaluabil în bani, acesta este unul nepatrimonial: atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţele de ordin fizic provocate de un accident.[12]

Ca regulă încălcarea unui drept patrimonial are drept rezultat un prejudiciu patrimonial, dar este posibil ca această încălcare să se concretizeze şi într-un prejudiciu moral, cum este cazul în care este distrus un bun care reprezintă o amintire de familie.

Art. 1084 C. Civ se stabileşte că prejudiciul material cuprinde două elemente: pierderea suferită – damnum emergens şi beneficiul nerealizat – lucrum cessans. Chiar dacă acest text este prevăzut în materie contractuală,  prin generalitatea sa acoperă întreaga răspundere civilă, inclusiv cea delictuală.

Pierderea suferită poate fi fizică, dar sunt situaţii în care acest lucru nu este necesar. Este situaţia aceluia care dobândeşte un bun de la neproprietar a non domino, care trebuie să ştie că tratează cu o persoană care nu are dreptul de dispoziţie asupra acelui bun. [13]

Prejudiciul material se poate întâlni şi sub forma beneficiului nerealizat. Este de exemplu situaţia persoanelor care au suferit vătămări corporale şi au pierut în tot sau în parte capacitatea de a munci şi pe cale de consecinţă veniturile realizate din muncă.

4. Prejudiciul nepatrimonial

4.1.  Particularităţi. Drept comparat

În evoluţia dreptului, s-a pus problema posibilităţii acordării de despăgubiri patrimoniale pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale. Această problemă a primit soluţionări diferite de-a lungul timpului şi în diferite ţări.

Nota dominantă a fost întotdeauna cea a admiterii reparării băneşti a daunelor morale, dar legislaţiile au variat de la lipsa unui regulament în materie (fiind lăsată la aprecierea judecătorilor) până la reglementarea detaliată a unor cazuri în care o asemenea reparare poate fi acordată. Jurisprudenţa variază şi ea, de la acordarea restrictivă până la acordarea cu titlu general, în toate cazurile, de prejudicii morale, de despăgubiri băneşti.

Dăuna morală fost denumită pe rând în doctrina dreptului „orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane[14] sau “prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale şi care se manifestă prin suferinţă fizică sau morale pe care le resimte victima”[15]

Prejudiciile morale sunt cele care rezultă din vătămarea unui interes personal nepatrimonial. Ele nu sunt susceptibile de evaluare bănească. Astfel sunt: moartea, atingerile aduse integrităţii fizice, sănătăţii sau altor atribute ale personalităţii, cum ar fi, spre pildă, onoarea şi reputaţia. Asemenea prejudicii nu exclud, în mod necesar, cauzarea lor prin contact corporal. De pildă, durerea suferită de pe urma unei răniri sau loviri este un prejudiciu moral. Prejudiciul moral.

Daunele morale sunt ,deci, consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept său interes nepatrimonial a căror reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

În dreptul european au fost întotdeauna dispute în acest domeniu, uneori numai de nuanţă, alteori chiar în privinţa posibilităţii acordării de despăgubiri materiale pentru prejudiciile morale. Ideea dominantă este, totuşi cea privind admiterea.

În dreptul civil austriac se porneşte de la codul civil conform căruia nu se face distincţie între felurile de daune, prin „prejudiciu” înţelegându-se atât cel material cât şi cel moral. Sunt luate în considerare durerile cauzate de vătămări corporale(art 1225 din cod civil) precum şi durerile morale cauzate prin lezarea dreptului la libertate, la onoare şi la nume, daunele morale cauzate prin distrugerea unor valori materiale deosebite pentru proprietar, în toate aceste cazuri acordându-se despăgubiri băneşti.[16]

Dreptul civil elveţian reglementează doar anumite situaţii în care persoana vătămată poate primi despăgubiri băneşti pentru repararea daunelor morale şi anume: în cazul atingerii aduse unor interese personale; în cazul leziunilor corporale; în situaţia cauzării morţii unei persoane.[17]

În dreptul civil englez, instituţia este în întregime jurisprudenţiala şi, cu privire la prejudiciile corporale, se admite repararea bănească atât a prejudiciului patrimonial cât şi a celor nepatrimoniale. Stabilirea cuantumului este lăsată la aprecierea judecătorului,dar trebuie să se ţină seama de prejudiciul de agrement şi de pretium doloris. [18]

Dreptul civil francez admite într-o măsură foarte largă repararea bănească a prejudiciului moral, principalul temei legal constituindu-l articolul 1382 din Codul civil francez (art .998 din Codul nostru) care nu face distincţie în privirea prejudiciului, acesta putând fi material dar şi moral.[19]

Istoric al prejudiciului nepatrimonial în dreptul românesc.

După apariţia Codului civil din 1865, s-a adoptat un sistem mixt pentru repararea daunelor morale, adică prin mijloace nepatrimoniale (ca afişarea sau publicarea hotărârii judecătoreşti de condamnare a autorului daunei, publicarea declaraţiei prin care autorul daunei recunoaşte ca cele afirmate despre cinstea sau reputaţia unei persoane nu sunt adevărate etc) cât şi prin mijloace patrimoniale (condamnarea autorului la plata unei sume de bani în folosul persoanei lezate).

Din 1865 până în 1944, repararea bănească a daunelor morale a fost regulă generală pe principiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus” aplicat prin art.  998, 999. Această interpretare a dus şi la consacrarea legislativă în Codul penal din 1936, unde, în art. 92 alin.  2 se făcea referire atât la daunele materiale cât şi la cele morale.

În etapa următoare (1944-1952) doctrina romană susţinea atât teza tradiţională a admiterii reparaţiei băneşti a daunelor morale cât şi teză, cu totul nouă, a inadmisibilităţii unei asemenea reparaţii patrimoniale a daunelor morale. Această nouă teză a fost motivată prin ideea că reparaţia bănească ar fi o instituţie specifică dreptului civil burghez, incompatibil cu principiul eticii socialiste şi ale dreptului socialist şi în general cu relaţiile sociale ale societăţii socialiste.

În 1952 şi 1965 se situează o etapă în care principiul era cel al neadmiterii reparaţiei băneşti a daunelor morale, în decembrie 1952, Tribunalul Suprem dând o decizie de îndrumare.

Această decizie priveşte imposibilitatea de a se acorda despăgubiri pentru prejudicii de ordin moral, referindu-se la faptul că hotărârea prin care  au fost plătite despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite de victimă nu sunt compabile cu principiile fundamentale ale legislaţiei socialiste[20].

Din totalitatea principiilor constituţionale şi îndeosebi din acela înscris în art.  15 din Constituţie reiese că izvorul principal de venit este muncă. Nu se poate deci concepe plata unor sume de bani ca echivalent pentru suferinţa morală provocată omului. În lumina acestor principii, instanţa judecătorească trebuie să facă aplicarea art.  92 C.pen. numai pentru repararea prejudiciului material, iar nu pentru repararea prejudiciului moral, care urmează a se face în mod corespunzător naturii prejudiciului.

Repararea urma să fie făcută prin sancţionarea celor vinovaţi, prin publicarea hotărârii de condamnare şi prin alte mijloace adecvate.

Ca urmare a radicalităţii acestei decizii de îndrumare, instanţa judecătorească de toate gradele au încetat să mai acorde despăgubiri băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial. Astfel, Colegiu Civil al TS prin Decretul 29 din 13 ianuarie 1953 a hotărât printre altele:

„Atunci când este vorba despre un prejudiciu moral, repararea nu se poate face decât în natură, prin mijloacele cele mai potrivite, condamnarea penală în cazul unei infracţiuni, publicarea hotărârii de condamnare etc.”

Tot în această perioadă apare Decretul 31/1954, care instituie un sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale prin mijloace nepatrimoniale. Acest decret cuprinde un capitol, al III-lea, numit „Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale” care conţine trei articole: 54, 55, 56. Conform acestor articole, persoana care a suferit o atingere în dreptul său nepatrimonial „va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei” şi „să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept să îndeplinească orice măsură socotite necesare de instanţa, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins” (art. 54). Dacă aceste hotărâri nu sunt respectate de autor, instanţa judecătorească va putea să-l oblige pe acesta la „plata, în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare şi de întârziere” (art. 55).

În practică, însă, s-a apelat prea puţin la măsurile de ocrotire a dreptului nepatrimonial prevăzut de Decretul 31/1954 şi în literatura juridică au fost opinii care au condamnat decizia de îndrumare menţionată anterior a TS, susţinând în continuare teza admisibilităţii reparării băneşti a prejudiciului nepatrimonial.

După Constituţia din 1965 apare o reorientare a dreptului civil român, punându-se printre altele şi problema reparării băneşti a daunelor morale.

Codurile civile cehoslovac şi polonez intrate în vigoare în această perioadă au reglementat şi ele această instituţie. Şi la noi au apărut tendinţe favorabile tezei mai sus-amintite, iar la sesiunea Ştiinţifică de la Cluj din anul 1966, toţi participanţii la discutarea referatului „Repararea daunelor morale în dreptul socialist român” au exprimat direct sau indirect rezerve faţă de teză inadmisibilităţii reparării băneşti a daunelor morale.Chiar autori care erau partizani ai teoriei inadmisibilităţii au avut păreri apreciate drept favorabile posibilităţii reparării:

Subliniem că în aprecierea caracterului patrimonial său nepatrimonial al prejudiciului trebuie manifestată o grijă deosebită întrucât de multe ori se învesc probleme delicate şi complicate. Astfel, de exemplu, o persoană grav desfigurată poate pretinde despăgubiri, chiar dacă n-a pierdut capacitatea de muncă, în ipoteza în care, în urma atingerii suferite, îi este penibil să se ducă la teatru sau în alte locuri publice şi acest fapt determină necesitatea procurării unui televizor pentru a nu fi nevoită să apară prea des în public.2

Într-un domeniu limitat, cel al vătămărilor corporale care sunt şi surse generatoare de prejudicii nepatrimniale, apare din ce în ce mai categorică ideea admisibilităţii reparării băneşti a daunelor morale: “Capacitatea de muncă nu poate reprezenta toată pagubă sau, în orice caz, nu se poate reduce numai la aceasta şi trebuie avut în vedere şi aşa-zisul prejudiciu de agrement rezultând din atingerea adusă satisfacerii şi plăcerilor vieţii constând în pierderea posibilităţii de îmbogăţire spirituale, divertisment şi destindere[21] .

De asemenea, pentru situaţia în care victima a rămas paralizată şi condamnată la o relativă izolare, s-a considerat just ca prejudiciul moral ar trebui reparat prin resurse ca radio, televiziune, mjloace mecanice de transport. Pentru tinerii desfiguraţi sau schilodiţi şi pentru părinţii care prin uciderea copilului rămân singuri la bătrâneţe, simpla reparare bănească a pagubelor materiale nu constituie o reparare integrală.

Nu este vorba de a transforma durerea sufletească în izvorul de câştig în aceste cazuri, ci de a alina, prin mijlocirea reparaţiunii băneşti, condiţia de viaţă alterate ale victimei[22].

În perioada de dinainte de 1990, doctrina şi practica judecătorească au avut o tendinţă clară spre admiterea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciile morale, mai ales în cazul vătămării corporale sau a sănătăţii, împrejurare care are drept efect restrângerea posibilităţilor de viaţa familială şi socială.

Astăzi problema reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate constitui obiect de controversă .[23]

Raţiunile ideologice care au stat la baza pronunţării Deciziei de îndrumare nr. VII /1952 au dispărut o dată cu sistemul politic care le-a promovat. Un argument la fel de important este faptul că legislaţia recentă consacră expressis verbis posibilitatea de a obţine repararea acestui fel de prejudiciu.

Una dintre aceste reglementări este Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, care în articolul 11 alin. 2 dispune ca în cazul admiterii cererii de anulare a actului administrativ sau de recunoaştere a dreptului încălcat, instanţa va hotărî şi asupra daunelor materiale şi morale cerute.

Şi Legea nr. 11 /1991 privind combaterea concurenţei neloiale prevede în art. 9 că dacă faptele de concurenţă neloială cauzează daune materiale sau morale ,cel prejudiciat este în drept să se adreseze instanţei cu acţiune în răspundere civilă.

O a treia lege de după 1990, Legea nr. 48/1992 a audio-vizualului prevede în art. 2 alin. 5 că poate fi atrasă şi răspunderea pentru daunele morale în urma săvârşirii unor fapte ilicite.

Alături de argumentul clasic al caracterului a tot cuprinzător al noţiunii de prejudiciu din art. 998 şi 999 C.civ., există aşadar prevederi exprese care dau dreptul persoanelor vătămate să ceară, iar instanţele să admită repararea bănească a prejudiciilor nepatrimoniale.

4.2. Criteriile de stabilire a prejudiciului moral şi a despăgubirilor conform noului Cod civil

În cazul în care se admite repararea daunelor morale prin despăgubiri băneşti se ridică problema dificilă a modului şi a criteriilor de apreciere a prejudiciilor morale cât şi a criteriilor de stabilire a indemnizaţiilor destinate reparării acestora.

Identificarea unor criterii ştiinţifice, exacte, pentru evaluarea cuantumului indemnizaţiilor destinate reparării prejudiciilor morale nu este posibilă întrucât este o incompatibilitate între caracterul moral (nepatrimonial) al daunelor şi caracterul bănesc (patrimonial) al despăgubirii (indemnizaţiei). De aceea, nici legiuitorul, nici hotărârea judecătorească nu stabileşte vreun criteriu după care trebuie stabilită indemnizaţia.

Indemnizaţia, fiind de natură patrimonială, criteriul de stabilire trebuie să fie tot de natrua patrimonială pentru a fi exacte. Indemnizaţia acordată pentru repararea prejudiciului moral trebuie să reprezinte, în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensaţii sau satisfacţii compensatorii. Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale include, fireşte, o doză mai mică sau mai mare de arbitraj. Totuşi, despăgubirea trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importantă şi consecinţele acesteia pentru persoana vătămată. Aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan fizic şi psihic.

Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea „preţului” suferinţei fizice şi psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecinţelor negative ale prejudiciului şi a implicaţiei acestuia pe toate planurile vieţii sociale ale persoanei vătămate. Trebuie să  se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial din ceea ce ar însemna o viaţă normală, liniştită şi fericită pentru aceasta în momentul respectiv, dar şi în viitor în societatea respectivă.  [24]

Se face, deci, o apreciere a prejudiciului moral şi apoi, în raport cu acesta, se stabileşte îndemnizaţia.

Astfel, într-o speţă, persoana vătămată, rămânând cu o infirmitate permanentă, a solicitat instanţei obligarea inculpatului la 7.500.000 lei daune morale. Instanţa reţine că este incontestabil că persoana civilă, în urma violenţelor exercitate de inculpat, a suferit certe prejudicii fizice şi psihice. [25]

Urmările permanente ale agresiunii îi limitează considerabil accesul la clipele de agrement încercate anterior, rămânând marcată pe întreaga durată a vieţii prin restrângerea libertăţii de mişcare, infirmitatea şi imposibilitatea atingerii momentului de destindere fireşti în viaţă. Consideră instanta justificată suma de 4.000.000 lei, cu titlu de daune morale, care vor permite persoanei civile atenuarea urmărilor agresiunii şi momentul de ambient în circuitul vieţii particulare”.

Mai întâi se apreciază prejudiciul moral, aşa cum rezultă şi din soluţia instanţei , iar în funcţie de acest rezultat urmează, logic, stabilirea despăgubirii, adică a sumei de bani destinate asigurării efective a satisfacţiei, alinării sau uşurării suferinţei persoanei vătămate moral.

Prejudiciul moral va fi apreciat după criterii nepatrimoniale: importanţa prejudiciului moral; durata şi intensitatea durerilor fizice şi psihice; tulburările şi neajunsurile suferite de victima prejudiciată moral. Aprecierea trebuie făcută în concreto, de la caz la caz, în funcţie de toate circumstanţele şi împrejurările cazului dat.

4. 2. A. Criteriul importanţei prejudiciului moral sub aspectul importanţei valorii morale lezate

În cazul suportării unor prejudicii morale, fiecare persoană vătămată acordă o preţuire diferită valorilor lezate. Persoana vătămată acordă preţuire acelor valori, acţiuni sau creaţii care, prin însuşirile lor, îi satisfac anumite nevoi şi aspiraţii. De exemplu, un prejudiciu estetic este mai important în cazul în care persoana vătămată este o actriţă, stewardesă, manechin decât în cazul unor persoana obişnuite.

În dreptul elveţian se subliniază că exigenţa unei leziuni importante este realizată atunci când integritatea fizică sau mentală suferă, independent de micşorarea capacităţii de câştig, o alterare evidentă sau gravă. [26]

Importanţa prejudiciului moral depinde de valoarea nepatrimoniala căreia i s-a adus atingere, de măsura în care a fost lezată această valoare şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către persoana vătămată. [27]

4.3. B. Criteriul constând în durata menţinerii consecinţelor vătămării.

Din acest punct de vedere pot exista două situatii: urmările vătămării să fie temporare, trecătoare sau să fie permanente. Chiar dacă urmările sunt trecătoare, în funcţie de durata leziunilor suferite şi de importanţa acestora pentru persoana vătămată, aceasta poate pretinde daune morale. Leziunile sau vătămările permanente sunt resimţite de victimă toată viaţa. În literatura juridică elveţiană s-a apreciat că o lezare a integrităţii corporale este permanentă dacă se prevede că ea va subzista cu cel puţin aceeaşi gravitate în timpul întregii vieţii.[28]

4.4. C. Criteriul intensităţii durerii fizice şi psihice.

La aprecierea acestei intensităţi trebuie să se ţină seama şi de vârstă, sexul, profesia, nivelul de pregătire şi de cultura generală a persoanei vătămate. Intensitatea suferinţelor fizice sau psihice este un criteriu deosebit de criteriul importanţei. De exemplu, dacă în urma unei vătămări lipsite de o mare importanţă, persoana lezată trebuie totuşi să suporte un tratament îndelungat şi deosebit de dureros, prejudiciul moral al acesteia constă în această suferinţă fizică şi psihică intensă, consecutive tratamentului. Cu privire la durerea fizică s-a arătat că aceasta este posibil de măsurat. În practica medico-legală din unele ţări se foloseşte, în acest scop, un aparat care îi determină gradul de intensitate, atunci când este prezentă.

4.5. D. Alte criterii.

Alte criterii de apreciere a prejudiciului moral ar mai putea fi următoarele:
– repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătăţii şi chiar asupra speranţei de viaţă a victimei;[29]

– consecinţele prejudiciului pe plan social, profesional şi familial

– tulburările şi neajunsurile suferite de persoana vătămată.

Prejudiciile morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric deci nu pot fi evaluate în bani. În legislaţia noastră nu există nici un text care să prevadă după ce criteriu trebuie evaluat cuantumul despăgubirii pentru repararea daunelor morale.

În legislaţia elveţiană a asigurărilor sociale există texte care reglementează modul de determinare a indemnizaţiei, stabilindu-se un maxim care nu poate fi depăşit.

În dreptul civil elveţian, art 49.  alineatul 1 din Codul obligaţiilor prevede că, în cazul atingerilor aduse intereselor personale, reclamantul are dreptul la o indemnizate, atunci când aceasta este justificată de gravitatea prejudiciului şi de gravitatea deosebită a greşelii. [30]

Atunci când prejudiciul a fost considerat drept grav, instanţele elveţiene au acordat daune morale: 440.000 de franci elveţieni pentru prejudiciul estetic al unei adolescente de 16 ani, atât de grav arsă încât se menţin cicatrice întinse care diminuează mai ales şansele de căsătorie.

Revenind la sistemul nostru de drept, din soluţiile de speţe rezultă trimiterile instanţei la gravitatea prejudiciului moral. Astfel, s-a reţinut acordarea daunelor morale, subliniindu-se: „prin omorârea soţului în prezenţa ei, a fost lezat în mod grav sentimentul faţă de cel mai apropiat om şi care îi asigură liniştea şi existenţa” (T. Cluj, s.pen, sentinţa nr. 98/14 mai 1996).

Având în vedere argumentele literaturii juridice şi ale practicii judiciare române şi străine, gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale.[31]

Pe lângă gravitatea prejudiciului moral, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale, trebuie să apelăm la un al doilea criteriu orientativ şi anume la criteriul echităţii. De aceea este în afară de discuţie că dacă gravitatea prejudiciului moral este mare şi indemnizaţia ce trebuie acordată trebuie să fie substanţială.

Indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, adică în aşa fel stabilită încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit.

Daunele morale au fost clasificate astfel:

a) daune morale constând în dureri fizice sau psihice numite pretium doloris; suferinţele psihice determinate de cauzarea morţii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate, ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acesteia sunt denumite şi prejudicii prin ricoşeu, iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numeşte pretium affectionis;

b) Prejudiciul estetic cuprinde toate vătămările şi leziunile ce aduc atingeri armoniei fizice sau înfăţişării persoanei, despăgubirile datorate pentru a-l repara denumindu-se “pretium pulchritudinis”;

c) Prejudicul de agrement reprezintă restrângerea posibilităţilor victimei de a se bucura de viaţă, de a avea parte din plin de satisfacţii materiale şi spirituale pe care această le poate oferi (acest prejudiciu a fost calificat drept prejudiciu hedonist”-“hedone” = ”plăceri” în greacă)

Repararea prejudiciului de agrement a constituit obiectul de discuţie în literatura noastră juridică chiar şi în perioada în care repararea pagubei morale nu era admisă.

Astfel s-a arătat că „alături de muncă trebuie neapărat avute în vedere şi alte aspecte ce dau vieţii culoare şi valoare cum sunt: cultura, sportul, ocupaţiile dezinteresate referitoare la familie şi societate ,deoarece incapacitatea de muncă nu poate reprezenta toată pagubă şi, deci, trebuie avut în vedere şi aşa-zisul prejudiciu de agreement

d) Prejudicial fiziologic sau corporal

Rezultă din vătămări corporale şi constă în privarea persoanei de avantajele unei vieţi normale. Dacă acesta este independent de orice pierdere economică, este considerat a avea caracter extrapatrimonial.

Dacă a avut drept consecinţă diminuarea capacităţii de muncă, este privit având conţinut economic iar despăgubirea se bazează pe o rată a incapacităţii permanente, prin reducerea potenţialului fizic, psihosenzorial, şi intelectual, făcută de medicul expert.[32]

Referitor la durerea fizică aceasta poate fi măsurată. În practica medicală din anumite ţări se foloseşte un aparat care determină gradul de intensitate.

Această durere fizică trebuie indemnizată separat de suferinţa morală, imposibil de cuantificat.

O altă preocupare a doctrinei aduce ca subiect de analiza noţiunea de prejudiciu corporal. În literatura franceză a fost pusă această problemă, concluzionându-se că dreptul la reparaţii pentru prejudiciul corporal este o sancţiune a principiului inviolabilităţii corpului uman dar consecinţele sunt diferite în funcţie de caracterul mortal sau nu al faptei ilicite. [33]

În prejudiciul constând într-o atingere adusă sănătăţii sau integrităţii psihice intră mai multe elemente. Acestea sunt tratamentele medicale, chirurgicale, farmaceutice pe care victima trebuie să le suporte (damnum emergens) şi prin lipsa câştigului corespunzând diminuării sau suprimării capacităţii sale de a munci (lucrum cessans). Alături de aceasta, trebuie reparate şi prejudiciile morale a căror evaluare are în mod necesar ceva arbitrar: durerea psihică, suferinţa pur psihologică în cazuri de mutilare, privarea de o parte din plăcerile pe care le putea resimţi într-o viaţă normală.

În noul cod civil în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, despăgubirea trebuie să cuprindă, în condiţiile art. 1.388 şi 1.389, după caz, echivalentul câştigului din muncă de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să-l dobândească, prin efectul pierderii sau reducerii capacităţii sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să acopere cheltuielile de îngrijire medicală şi, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit, precum şi orice alte prejudicii materiale.

Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă
se acordă, ţinându-se seama şi de sporirea nevoilor de viaţă ale celui prejudiciat,
sub forma de prestaţii băneşti periodice. La cererea victimei, instanţa va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice, sub forma unei sume globale.

Se consideră faptul că  În toate cazurile, instanţa va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru acoperirea nevoilor urgente.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ori prin decesul unei persoane, în art 1395 Noul Cod civil  aceasta este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptăţit la reparaţie.[34]

f) Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnităţii, prestigiului sau cinstei unei persoane constă în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrării la adresa unei persoane şi se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presa ori prin mass-media în general.

Unele aspecte particulare ale răspunderii civile delictuale pentru daune morale au fost recent abordate, iar unele litigii referitoare la prejudiciul nepatrimonial, cu care au fost confruntate instituţiile noastre şi-au găsit, de asemenea, ecou în literatura juridică.

g) Prejudiciul rezultând din moarte

Când se produce un accident mortal, în condiţia angajării răspunderii făptuitorului, persoanele din anturajul celui mort pot obţine despăgubiri fie bazându-se pe dreptul victimei, fie pe dreptul lor.

Drepturile culese din moştenirea victimei -mostenitorul şi legatarii universali ai victimei pot cere celui responsabil repararea prejudiciului material încercat de către defunct în intervalul dintre accident şi deces (tratament medical, incapacitate de munca etc). Ei pot chiar să evalueze prejudiciul moral suferit de defunct provocat din suferinţele îndurate înainte de a muri. Deci, ei au dreptul, pe această cale, la tot ceea ce victima ar fi putut are şi nu a avut timp s-o facă.

h) Drepturile proprii terţilor în urma unui accident mortal

Pentru a acţiona, ei nu trebuie să culeagă moştenirea victimei, dar trebuie să stabilească existenţa, în propria persoană, a unui prejudiciu răspunzător unor exigenţe generale de certitudine şi de legitimitate. Dacă ei au suferit un prejudiciu în persoana lor, chiar dacă acesta este un prejudiciu prin ricoşeu, vor putea intenta o acţiune în despăgubiri. Acesta poate fi un prejudiciu material, dacă defunctul le asigură resursele pe care moartea sa le-a făcut să înceteze sau un prejudiciu moral, provenit din atingerea adusă sentimentului de afecţiune pe care le purtau victimei. [35]

Prejudiciul moral este, în general, prezumat de instanţă în prezenţa unei legături de familie suficient de apropiată: cei care vor profita sunt ascendenţii, descendenţii şi soţul. De asemenea, cercul familial poate fi lărgit, în funcţie de circumstanţe, la fraţi, surori etc când exista între victimă şi reclamant o adevărată comuniune afectivă.

În noul Cod civil este prevăzut faptul că  cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces a acesteia, pentru înmormântare, are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli.

5. Dreptul victimei inconştiente total şi definitiv de a obţine o indemnizaţie pentru daunele morale.

S-a ridicat şi problema referitoare la dreptul victimei inconştiente total şi definitiv de a obţine o indemnizaţie cu titlu de despăgubire pentru daune morale şi chestiunea dacă rudele apropiate ale acestiea, suferind ele însele prejudicii morale ca urmare a acestei situaţii au sau nu dreptul la indemnizaţie pentru repararea propriului prejudiciu.[36]

Studiul are în vedere o stare de fapt reţinută dintr-o speţă a instanţei române în care victima unui accident de circulaţie, de care inculpatul era vinovat în exclusivitate, se afla în stare vegetativă, după contuzie cerebrală gravă, fiind asimilat gradul I de invaliditate şi necesitând îngrijire şi supraveghere permanentă din partea altei persoane.

Acţiunea civilă din cadrul procesului penal a avut ca obiect despăgubirea materială constând în diferite cheltuieli necesitate de asistenţă medicală, daune morale constând într-o sumă globală şi o prestaţie periodică lunară a căror natură şi justificare nu au fost precizate .[37]

În astfel de situaţii este posibilă constituirea ca parte civilă în procesul penal a victimei directe şi a apropiaţilor acesteia, atât în ceea ce priveşte prejudiciul patrimonial, cât şi cel moral constând în lezarea sentimentelor de afecţiune, pe care ei le nutresc faţă de victimă, şi acest prejudiciu fiind tot direct şi personal, asemenea prejudiciului material. Deci, în speţă, părţi civile urmau să fie atât victima cât şi părinţii acesteia.[38]

Se pune, însă şi problema posibilităţii acordării victimei care se află în stare vegetativă cronică de indemnizaţii, atât pentru prejudiciul material cât şi pentru cel moral. [39]

6. Repararea prejudiciilor

Art. 16 alin. (8) din Codul civil prevede posibilitatea reparării prejudiciului moral şi material cauzat prin răspândirea informaţiei ce lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională.

În noul Cod civil în art. 1386 se prevede faptul că repararea prejudiciului se va  face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de reparaţia în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.

La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se va putea acorda  sub formă de prestaţii periodice.

În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care
s-a acordat, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat.

În ceea ce priveşte întinderea reparaţie, art.  1385 din  noul Cod civil  Prejudiciul se va repara integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. [40]

Despăgubirea vă  trebuii să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut  să-l realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Cu toate acestea, dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.

De asemeni  repararea prejudiciului moral este reglementată prin art. 1422 şi 1423 din Codul civil. Astfel, art. 1422 prevede:

“(1) În cazul în care persoanei i s-a cauzat un prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei personale nepatrimoniale, precum şi în alte cazuri prevăzute de legislaţie, instanţă de judecată are dreptul să oblige persoană responsabilă la reparaţia prejudiciului prin echivalent bănesc.

(2) Prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea prejudiciului patrimonial.

(3) Reparaţia prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului, faptei ilicite în cazul în care prejudiciul este cauzat prin condamnare ilegală, tragere ilegală la răspundere penală, aplicare ilegală a arestului preventiv sau a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea, aplicarea ilegală în calitate de sancţiune administrativă a arestului sau a muncii corecţionale şi în alte cazuri prevăzute de lege.”

Spre deosebire de legislaţia anterioară, care prevedea cuantumul maxim (şi minim) al compensaţiei băneşti care se poate stabili pentru prejudiciul moral cauzat prin lezarea onoarei şi demnităţii, noul Cod civil nu instituie plafoane, reparaţiile stabilindu-se în funcţie de particularităţile fiecărui caz.

În acest sens, art. 1423 prevede:

“(1) Mărimea compensaţiei pentru prejudiciu moral se determină de către instanţă de judecată în funcţie de caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice cauzate persoanei vătămate, de gradul de vinovăţie a autorului prejudiciului, dacă vinovăţia este o condiţie a răspunderii, şi de măsura în care aceasta compensare poate aduce satisfacţie persoanei vătămate.

(2) Caracterul şi gravitatea suferinţelor psihice sau fizice le apreciază instanţă de judecată, luând în considerare circumstanţele în care a fost cauzat prejudiciul, precum şi statutul social al persoanei vătămate.”

Faptul că legea nu stipulează limita maximă a compensaţiei băneşti pentru prejudiciul moral cauzat pune în pericol presa, în special presa liberă şi independentă. Hotărârile mai drastice ale instanţelor judecătoreşti pot conduce la falimentarea mijloacelor de informare în masă, periclitând libertatea de expresie şi democraţia în Republica Moldova.

Cu regret, nu a fost preluată de noua legislaţie civilă nici prevederea cuprinsă în alin. 3 al art. 7/1 din Codul civil din 1964, care dispunea că publicarea operativă a scuzelor sau a dezminţirilor până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată constituie temei pentru micşorarea mărimii compensaţiei sau pentru exonerarea de plata ei.

Litigiile pentru apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale, deşi nu este caracteristic pentru ele, pot implica acţiuni privind repararea prejudiciilor materiale (patrimoniale). De exemplu, răspândirea informaţiilor false despre calitatea proastă a produselor unei întreprinderi poate conduce la scăderea bruscă a veniturilor ei, la rezilierea unor contracte importante. De fapt, persoanele juridice pot pretinde doar la repararea prejudiciului material, or, este de neconceput ideea că o persoană juridică poate avea “suferinţe psihice şi fizice.

Conform legislaţiei, prejudiciu material constituie cheltuielile pe care persoana lezată într-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului încălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv), precum şi beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat)” -art. 14 din Codul civil. Dacă persoana vătămătoare obţine ca urmare venituri, persoana vătămată este în drept să ceară, pe lângă reparaţia prejudiciilor materiale, partea din venit rămasă după reparaţie. Atât persoana fizică, cât şi persoana juridică poate beneficia de dreptul de reparaţie a prejudiciului material. [41]

Art. 1398 din Codul civil, stipulând temeiul şi condiţiile generale ale răspunderii delictuale, prevede ca o condiţie obligatorie a reparării prejudiciului patrimonial şi a celui moral prezenţa vinovăţiei (alin. 1). alin. 2 al aceluiaşi articol specifică: “Prejudiciul cauzat prin fapte licite sau fără vinovăţie se repara numai în cazurile expres prevăzute de lege”. Cazurile de reparaţie a prejudiciului moral cauzat fără vinovatie sunt prevăzute expres în alin. (3) al art. 1422, însă ele nu includ cazul apărării onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale.

Se pune întrebarea dacă alin. (8) al art. 16 din Codul civil presupune repararea prejudiciului cauzat fără vinovăţie. Alineatul cuprinde formula “orice persoană în a cărei privinţa a fost răspândită o informaţie…”, însă nu expres şi sintagma “fără vinovăţie”.

Într-o interpretare onestă şi netendentioasa, prevederile conduc la concluzia că prejudiciul moral şi material se vor repara exclusiv în cazurile când răspânditorul informaţiei false şi vătămătoare a acţionat cu vinovăţie.

Sperăm ca şi în practica judiciară prevederile vor fi interpretate în acest mod.

Bibliografie:

F     Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004,

F     Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucu-2000,

F     Trib. Suprem, dec. pen. nr. 316/1988, Tn R.R.D. nr. 10/1988,

F     Călina Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Ed. Lumină Let 2001,

F     M. Planiol, G. Ripert, Droit civil francais, tome VI, Obligations, Librairie generate de droit et de la jurisprudence, Paris 1952, p. 755; A. Toulemon, J. Moore, Le prejudice corporei et moral en droit commun, Paris, Sirey, 1968, p. 138; Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage coporel, troisieme edition Dalloz, 1996,

F     Ioan Albu ,V.Ursa – “Răspunderea civilă pentru daunele morale”, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1979,

F     Francisc Deak – “Răspunderea civilă“, Ed. Stiintfică, 1970, Bucureşti,

F     Mircea Boar – “Repararea daunelor morale în cazul unor persoane aflate în stare vegetativă cronică”,

F     X. Pradei, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilite,în L.G.D.J., Paris, 2004,

F     Trib. Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 495/1966, în CD. 1966,; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2722 din 16 mai 1970, Tn R.R.D. nr. 3/1971,

F     Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 971/1964, în LP. nr. 12/1964, p. 80; Colegiul penal, decizia nr. 446/1964, în j.N. nr. 2/1964, p. 152; Colegiul penal, decizia nr. 495/1966, Tn CD. 1966, p. 432; Colegiul penal, decizia nr. 2722/1970, Tn R.R.D. nr. 3/1971,

F     M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa,

F     Jean Carbonnier,

F     J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, Droit civil. Les Misations. Lefait juridique, Ed. Armand Colin, Dalloz, Paris, 2001,

F     http://speţe.avocatură.com/speţă.php?pid=5502


[1] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 252

[2] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 254

[3] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 139

3 A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cit, p. 101; cu privire la prejudiciu, rezultat al încălcării unor interese indemnizabile”, a se vedea X. Pradei, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilite, în L.G.D.J., Paris, 2004, p. 187 şi următoarele.

[5] Trib. Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 39/1963, Tn J.N. nr. 4/1964, p. 178.

[6] Trib. Mun. Bucuresti, SectJa a ll-a penala, decizia nr. 593/1974, Tn R.R.D. nr. 10/1974, p. 74, cu nota de O. Radulescu si C. Bârsan.

[7] Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 971/1964, Tn LP. nr. 12/1964, p. 80; Colegiul penal, decizia nr. 446/1964, în j.N. nr. 2/1964, p. 152; Colegiul penal, decizia nr. 495/1966, Tn CD. 1966, p. 432; Colegiul penal, decizia nr. 2722/1970, Tn R.R.D. nr. 3/1971, p. 130. Pentru un punct de vedere contrar acestei solufii, a se vedea i.M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, op. cit, p. 85.

[8] Trib. Suprem, Secţia militară, decizia nr. 39/1988, Tn R.R.D. nr. 8/1989, p. 75.

[9] M. Eliescu, op. cit., p. 101-102.

[10] Ibidem.

[11] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 255

[12] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 134

[13] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 258

[14] Rene Savatier, „La theorie des obligations. Vision juridique et economique” Dalloz, Paris, 1969, p 344

[15] Pierre Tercier „Contribution a l’etude du tort moral et de sa reparation en droit suisse”, Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971, p 14

[16] D. Alexandresco op. cât. p. 449.

[17] M Eliescu, op. cât., p. 101-102

[18] Albu, V. Ursa, op. cât., p. 26.

[19] M. Planiol, G. Ripert, Droit civil francais, tome VI, Obligations, Librairie generate de droit et de la jurisprudence, Paris 1952, p. 755; A. Toulemon, J. Moore, Le prejudice corporei et moral en droit commun, Paris, Sirey, 1968, p. 138; Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage coporel, troisieme edition Dalloz, 1996, p. 60.

[20] Calina Jugastru, Repararea prejudiciilor nepatrimoniale, Ed. Lumina Let 2001, p. 33.

[21] V. Pătulea, „Contribuţia la starea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului rezultat din vătămarea integrităţii corporale” în RRD 1970, nr. 11 p 56

[22] M. Eliescu, „Raspunderea civila delictuala”, Editura Academica, Bucuresti 1972, p 108

[23] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 144

[24] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 146

[25] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 267

[26] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 265

[27] A se vedea, de exemplu, M. Eliescu, op. cât, p. 101; cu privire la prejudiciu, rezultat al încălcării unor interese indemnizabile”, a se vedea X. Pradei, Le prejudice dans le droit civil de la responsabilite,în L.G.D.J., Paris, 2004, p. 187 şi următoarele.

[28] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 146

[29] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 265

[30] M. Planiol, G. Ripert, Droit civil francais, tome VI, Obligations, Librairie generate de droit et de la jurisprudence, Paris 1952, p. 755; A. Toulemon, J. Moore, Le prejudice corporei et moral en droit commun, Paris, Sirey, 1968, p. 138; Y. Lambert-Faivre, Droit du dommage coporel, troisieme edition Dalloz, 1996, p. 60.

[31] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucu-.2000, p. 146

[32] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 265

[33] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucu-.2000, p. 146

[34] Noul Cod civil, art1.388 şi 1.389

[35] Francisc Deak – “Răspunderea civilă “, Ed. Stiintfică, 1970, Bucureşti, p. 83

[36] Ioan Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 265

[37] Francisc Deak – “Răspunderea civilă “, Ed. Stiintfică, 1970, Bucureşti, p.83

[38] C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 158

[39] Mircea Boar – “Repararea daunelor morale în cazul unor persoane aflate în stare vegetativă cronică”, p. 25

[40] Noul Cod Civil

[41] Ioan Albu ,V.Ursa – “Răspunderea civilă pentru daunele morale”, Edit.Dacia, Cluj-Napoca, 1979,p.47

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro