404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

INSTITUŢII DE CREDIT INTERNE ŞI COMUNITARE

Managementul riscului de credit în perspectiva Acordului Basel II

AUTOR: DUMITRACHE ELENA CLAUDIA

CUPRINSUL REFERATULUI:

A. Terminologie

B.  Abordarea standard: evaluări externe ale creditului

C. Abordarea bazată pe sisteme interne de evaluare a riscului de credit (IRB)

D. Informaţii generale pentru toate băncile referitoare la riscul de credit:

1. Informaţii calitative

2. Informaţii cantitative

E. Riscul de Piaţă (Market Risk Amendment):

a) Reguli cu privire la împrumuturi mari

b) Reguli speciale cu privire la debitorii aflaţi în relaţii speciale cu SCB (Societăţile Comerciale Bancare)

F. Reguli speciale de limitare a riscului de creditare al  BNR

G. Activitatea de creditare BCR

H. Administrarea riscului în cadrul BCR:

  1. 1. Structura şi responsabilităţile administrării riscului

2. Integrarea în standardele Erste Bank Group

  1. Terminologie:

În ultimii 10 ani, mai multe organizaţii bancare au investit mulţi bani în modelarea riscului de creditare apărut din operaţiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul de a ajuta băncile în ceea ce priveşte cuantificarea, uniformizarea şi managementul riscului de creditare. Analiza creditului reprezintă procesul de evaluare a riscului de creditare. Riscul de creditare trebuie apreciat în funcţie de ceea ce banca se aşteaptă să realizeze de pe urma creditării. [1]

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române prin noţiunea de risc se înţelege pericol, inconvenient posibil, probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinţe nedorite pentru subiect.

Existenţa riscului induce o expunere la risc, care este dată de valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care este posibil să le suporte în viitorun anumit subiect, în special banca.

Conform Dicţionarului Enciclopedic Managerial, prin risc se înţelege: măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puţin favorabile sau nefavorabile, într-o acţiune viitoare. Acelaşi dicţionar explică şi termenul de risc de credit: pierdere rezultată din nerecuperarea totală sau parţială, de către bancă, a fondurilor investite şi / sau a dobânzii aferente acestora.

Prin risc bancar se înţelege elementul de incertitudine care poate afecta activitatea societăţii bancare sau derularea unei operaţiuni economico-financiare a acesteia.

Prin risc în activitatea de creditare se înţelege posibilitatea producerii în viitor a unor evenimente în activitatea clienţilor cu efecte negative în ceea ce priveşte recuperarea creditelor, încasarea dobânzilor etc.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntă o instituţie financiară. Riscul de credit exprimă posibilitatea ca împrumutaţii să nu-şi onoreze obligaţiile la scadenţă. Pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formămai largă, degradarea situaţiei financiare a acestuia.

Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a încercat să elaboreze în ultimii ani reguli de supraveghere a adecvării capitalului mult mai concrete pentru a ajuta băncile active la nivel internaţional.

Având în vedere prima publicaţie de propuneri a Comitetului pentru revizuirea adecvării capitalului realizată în iunie 1999, un proces consultativ pe scară largă a fost început în toate ţările membre Comitetului şi aceste propuneri au ajuns la autorităţile de supraveghere din întreaga lume. Ulterior, Comitetul a realizat propuneri adiţionale pentru consultare în ianuarie 2001 şi aprilie 2003 şi mai mult, a condus 3 studii de impact în legătură cu propunerile sale. Ca rezultat al acestor eforturi au fost obţinute multe îmbunătăţiri valoroase ale propunerilor iniţiale.

Cadrul revizuit de Convergenţă Internaţională a Măsurării Capitalului şi a  Standardelor de Capital specifice instituţiilor bancare (International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards – a Revised Framework) a fost realizat de un grup de lucru al Comitetului de la Basel şi al Organizaţiei Internaţionale a Comisiilor de Securitate (IOSCO) şi stabileşte cerinţele de capital pentru expunerea băncilor la anumite activităţi comerciale inclusiv riscurile de credit bancar şi procedura în cazul nerambursării sau riscul pe care atât împrumutătorul cât şi garantul îl au în cazul neîndeplinirii aceleiaşi obligaţii.

Comitetul de la Basel îşi propune să permită băncilor să aleagă între două mari metodologii de calcul a cerinţelor pentru capital în cazul riscului de credit. Prima metodologie este: posibilitatea de măsurare a riscului de credit într-o manieră standard susţinuta de o evaluare externă a creditului.

A doua metodologie constă în utilizarea sistemelor interne de evaluare a riscului de credit ale băncilor (abordare bazată pe modele interne).

Politica de creditare a băncilor vizează promovarea creditelor către clienţii

consideraţi a avea capacitatea reală de rambursare şi de îndeplinire a obligaţiilor asumate la termen.[2]

B.  Abordarea standard: evaluări externe ale creditului

Supraveghetorii la nivel naţional sunt responsabili în a determina dacă o instituţie de evaluare externă a creditului (ECAI) îndeplineşte criteriile de eligibilitate pe care le vom prezenta mai jos. Evaluările unor asemenea instituţii pot fi recunoscute doar ca punct de plecare, de exemplu, în funcţie de jurisdicţie. Procesul de supraveghere al recunoaşterii acestor instituţii ar trebui făcut public pentru a se evita bariere de intrare inutile.

Criteriile de eligibilitate: o instituţie de acest fel trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele şase condiţii:

1. Obiectivitate: metodologia de acordare şi evaluare a creditului trebuie să fie riguroasă, sistematică şi supusă unei anumite forme de validare bazată pe experienţa anterioară. Mai mult, evaluările trebuie supuse unor revizuiri continue, care să răspundă schimbărilor apărute în situaţiile financiare.

2.  Independenţa: o astfel de instituţie trebuie să fie independentă şi să nu fie supusă presiunii politice ori economice care pot influenţa activitatea. Procesul de evaluare trebuie să fie pe cât posibil liber de orice constrângeri care pot apărea atunci când comitetul de directori al instituţiei de evaluare este alcătuit astfel încât să creeze un conflict de interese.

3. Transparenţa: evaluările individuale pot fi valabile pentru instituţiile locale sau străine cu interese legitime. Metodologia utilizată de instituţiile de evaluare trebuie făcută publică.

4. Divulgarea: o instituţie de evaluare trebuie să aducă la cunoştinţa următoarele informaţii: metodologia de evaluare inclusiv în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor, termenul scadent şi importanţa fiecărei evaluări.

5. Resurse: o instituţie trebuie să aibă resurse suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţia de evaluare a creditului.

6. Credibilitatea: până la un anumit punct credibilitatea este derivată din criteriile de mai sus. În plus, încrederea în evaluările făcute de aceste instituţii acordate de către persoane independente (investitori, asiguratori) este o dovadă a credibilităţii însăşi a evaluărilor instituţiilor de evaluare. Credibilitatea instituţiilor de evaluare este asigurată de existenţa unor proceduri interne de prevenire a întrebuinţării greşite a informaţiilor confidenţiale. Pentru a fi credibilă, nu trebuie să fie mai mult de o instituţie în aceeaşi ţară.

Cele mai importante categorii de debitori sunt:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro