404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Incompatibilitatea şi Strămutarea judecării cauzei penale

Capitolul 1

Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea

Secţiunea 1. Introducere.

Încrederea pe care o au cei interesaţi în înfăptuirea justiţiei, se bazează pe faptul că persoanele care îşi desfăşoară activitatea ca organe judiciare au o pregătire profesională corespunzătoare, calitate dublată de corectitudine şi obiectivitate.

Sunt însă cazuri când aceste calităţi pot fi puse în discuţie, chiar sub semnul îndoielii, ceea ce face ca activitatea desfăşurată de o persoană, în calitate de organ judiciar cu anumite competenţe în desfăşurarea procesului penal, să fie pusă sub semnul neîncrederii[1].

Pentru aceste cazuri, în care prezumţia de obiectivitate şi imparţialitate este pusă sub semnul îndoielii, legiuitorul a instituit remedii procesuale, prin intermediu cărora un subiect oficial din cadrul organelor judiciare este înlăturat sau se abţine de la rezolvarea unei cauze penale, concrete.

De altfel, imparţialitatea constituie una din condiţiile prevăzute de art. 6 parag. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului, cu privire la un tribunal(instanţă): în sensul acestor prevederi, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege.

Indiferent de denumirea pe care o are acest tribunal în sistemul naţional de drept, el trebuie să fie independent, imparţial şi stabilit prin lege, cerinţe care constituie garanţii ale justiţiabilului în soluţionarea cauzei sale şi care se înscriu în sfera garanţiilor procesului echitabil[2].

În practica Curţii Europene a Drepturilor Omului imparţialitatea este definită ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau a oricrei idei preconcepute la un proces[3]. Aşadar, de principiu, în sensul Convenţiei europene, un tribunal(instanţă) este prezumat ca lipsit de orice prejudecată sau de parţialitate, acest principiu aplicându-se la orice fel de tribunal. Totodată, s-a impus statelor contractante obligaţia să-şi organizeze sistemul judiciar în aşa fel încât să răspundă exigenţelor impuse de art. 6 parag. 1, inclusiv prin asigurarea imparţialităţii instanţelor care îl compun[4].

Imparţialitatea, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului este abordată într-un dublu sens: o imparţialitate subiectivă(demers subiectiv),care semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită îmrejurare, şi imparţialitate obiectivă(demers obiectiv), prin care se urmăreşte a se stabili dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă[5].

În opinia mea, criteriile de apreciere a imparţialităţii indicate sunt aplicate nu numai judecătorilor, dar şi celorlalte persoane indicate de lege a fi în stare de incompatibilitate (procuror, organe de cercetare penală, magistrat asistent, grefier, expert, interpret). De altfel, în cazul imparţialităţii subiective, care pune în discuţie „forul interior” al judecătorului, s-a apreciat că acesta se prezumă până la proba contrarie, indiferent dacă este vorba de un magistrat de profesie sau de persoane specializate în diferite domenii de activitate, care participă, alături de magistraţi, la soluţionarea unor litigii.

În aceste condiţii, orice judecător sau un alt oficial, despre care se poate crede că nu ar fi pe deplin imparţial cu privire la judecarea unei cauze ce o are pentru soluţionare, este obligat să se abţină să o examineze. În caz contrar, ulterior, acesta poate fi recuzat în condiţiile legii de către ceilalţi participanţi implicaţi în soluţionarea cauzei respective.

Secţiunea a 2-a. Incompatibilitatea.

Incompatibilitatea este reglementată de art. 46-54 C.proc.pen. Din analiza acestor articole rezultă că incompatibilitatea nu echivalează cu o necompetenţă, ea priveşte un anumit subiect oficial, faţă de o cauză penală concretă aflată pe rolul organelor judiciare.

Cel declarat incompatibil nu poate desfăşura activităţi procesuale, datorită unor situaţii procesuale, care fac să planeze asupra subiectului oficial anumite suspiciuni privind imparţialitatea şi obiectivitatea sa la soluţionarea cauzei în care este implicat.

2.1.Incompatibilitatea judecătorilor

A)judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul patru inclusiv, nu pot face parte din acelaşi complet de judecată. Cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 46 C.proc.pen. este menit să înlăture suspiciunile cu privire la o eventuală influenţare în cazul în care judecătorii care alcătuiesc acelaşi complet ar fi soţi, rude apropiate sau afini.

B)judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la judecarea cauzei după desfinţarea hotărârii cu trimitere în apel sau după casarea cu trimitere în recurs-art. 47 alin. (1) C.proc.pen.

Motivarea acestei situaţii de incompatibilitate constă în faptul că, cel puţin principal, judecătorul care a soluţionat iniţial cauza nu-şi poate schimba opinia, or soluţionarea din nou a aceleiaşi cauze impune ca judecătorul să fie imparţial, fără o apreciere preliminară a datelor, hotărârea urmând a fi luată doar pe baza actelor din dosar şi pe baza dezbaterilor din şedinţa de judecată, la momentul judecăţii.

Acest caz de incompatibilitate poate fi invocat numai faţă de judecătorul care a soluţionat cauza în fond, adică s-a pronunţat cu privire la rezolvarea problemelor privind existenţa infracţiunii, identitatea făptuitorului şi vinovăţia acestuia.

Având în vedere aceste argumente, se apreciază că nu este incompatibil judecătorul care nu a luat parte la soluţionarea în fond a cauzei, chiar dacă a participat la cercetarea judecătorească, unde au fost administrate probe[6].

De asemenea, nu există incompatibilitate pebtru judecătorul care a dispus restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale, deoarece, în acest caz, nu s-a pronunţat pe fond, cu privire la faptă, vinovăţie, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 47 alin. (1) C.proc.pen.[7]

C)de asemenea, nu mai poate participa la judecarea cauzei  judecătorul care şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză-art. 47 alin. (2) C.proc.pen.

Prin aceste prevederi, alături de cele cuprinse în art. 47 alin. (1), s-a intenţionat înlăturarea aspectelor de imparţialitate ale judecătorului manifestate sub forma exprimării anticipate a opiniei acestuia cu privire la soluţionarea cauzei respective. Opinia exprimată cu privire la soluţionarea cauzei poate rezulta dintr-o manifestare ocazională, care a avut loc în afara procesului penal sau în cadrul procesului penal, în alte ipoteze decât cele cuprinse în art. 47 alin.(1) C.proc.pen.[8]

Cu privire la aceste aspecte, Curtea Europeană a drepturilor Omului a dat chiar o interpretare mai largă, apreciind că, în situaţia în care una din părţile implicate în soluţionarea cauzei a avut o polemică cu preşedintele instanţei care l-a judecat, privitoare la activitatea acelei instanţe, iar preşedintele instanţei a exprimat public aprecieri negative cu privire la cauza părţii respective, înainte de judecarea ei , declaraţiile sale au fost de natură să justifice obiectiv temeiurile acesteia privitoare la imparţialitatea sa[9].

În motivarea acestei hotărâri, s-a subliniat că, înainte de orice, autorităţile judiciare li se impune o mare discreţie atunci când sunt chemate să judece cauzele cu care au fost învestite, pentru a garanta astfel imaginea lor de judecători imparţiali.

De asemenea, s-a apreciat că este incompatibil judecătorul care, în considerentele încheierii prin care a respins excepţia de nelegalitate a sesizării instanţei şi cererea de restituire a cauzei le procuror şi-a exprimat indirect părerea şi cu privire la vinovăţia inculpatului, arătând că denunţătorul faptei imputate acestuia a fost sincer când a denunţat autorităţilor fapta respectivă. Acest aspect atrage pentru judecător starea de incompatibilitate, deoarece, indirect, şi-a exprimat opinia cu privire la soluţia care ar putea fi pronunţată în cauza respectivă[10].

O altă situaţie de incompatibilitate privind art. 47 alin (2) C.proc.pen., a fost generată de aplicarea dispoziţiilor art. 2781alin.(8) lit. c)C.proc.pen., care reglementeza soluţionarea plângerilor de către instanţă împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror. Potrivit acestui text, judecătorul învestit cu judecarea plângerii, printre alte soluţii, poate să dispună şi admiterea plângerii, desfinţarea soluţiei procurorului şi când probele existente la dosar sunt suficiente, reţine cauza spre judecare.

Practica fiind neunitară pe acest aspect, potrivit art. 4142 C.proc.pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a promovat recurs în interesul legii, care a hotărât admiterea, stabilid că judecătorul care prin încheiere admite plângerea, desfinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluţioneze fondul acestuia[11].

Aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C.proc.pen., de asemenea, a generat practica neunitară în interpretarea art. 334 C.proc.pen. privind schimbarea încadrării juridice de către instanţa de judecată[12].

Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că schimbarea în condiţiile art. 334 C.proc.pen. a încadrării juridice nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a dispus aceasta[13].

D)este incompatibil judecătorul care a pus în mişcare acţiunea penală sau a dispus trimiterea în judecată ori a pus concluzii în calitate de procuror la instanţa de judecată, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale-art. 48 alin. (1) lit a) C.proc.pen. aceste cazuri de incompatibilitate privesc pe judecătorul, care anterior, în calitate de procuror, a dispus aceste măsuri.

E)este incompatibil judecătorul care a fost al vreuneia din părţi reprezentant sau apărător -art. 48 alin. (1) lit. b). Imparţialitatea rezultă din natura relaţiilor dintre reprezentant sau avocat şi partea din proces, aceste calităţi şi cea de judecător fiind, de principiu, inconciliabile.

F)este incompatibil judecătorul care anterior a avut calitatea de expert sau martor, în cauza pe care o soluţionează. Menţiunile din declaraţia ca martor sau cele din raportul de expertiză îl pot situa pe judecător pe o poziţie susceptibilă de subiectivism.

G)este incompatibil judecătorul dacă există îmrejurări din care să rezulte că este interesat, sub orice formă, el, soţul sau vreo rudă apropiată în rezolvarea cauzei respective-art. 48 alin. (1) lit. d).

H)este incompatibil judecătorul, dacă soţul, ruda sau afinul până la gradul patru inclusiv, a efectuat acte de urmărire penală, a supravegheat urmărirea penală, a soluţionat propunerea de arestare preventivă ori de prelungire a arestării preventive, în cursul urmăririi penale-art .48 alin. (1) lit. e).

I)este caz de incompatibilitate dacă judecătorul este soţ, rudă sau afin, până la gradul patru inclusiv, cu una din părţi sau cu avocatul ori mandatarul acesteia-art. 48 alin. (1) lit. f).

J)este incompatibil judecătorul dacă se constată că există duşmănie între el, soţul sau una din rudele sale până la gradul patru inclusiv, şi una din părţi, soţul sau rudele acesteia până la gradul al treilea inclusiv-art. 48 alin.(1) lit. g).

K)Este caz de incompatibilitate dacă judecătorul este tutore sau curator al uneia dintre părţi-art. 48 alin. (1) lit. h).

L)dacă judecătorul a primit liberalităţi de la una din părţi, avocatul sau mandatarul acesteia-art. 48 alin.(1)lit. i).

M)judecătorul este incompatibil de a participa la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul, ruda sau afinul său până la gradul patru inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la judecarea  aceleiaşi cauze-art. 48 alin. (2).

2.2.Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului asistent, şi a grefierului.

În cuprinsul art. 49 alin.(1) C.proc.pen. se arată că dispozziţiile art. 46 se aplică procurorului, magistratului-asistent, precum şi grefierului de şedinţă, când cauza de incompatibilitate există între ei sau ei şi unul dintre membrii completului de judecată.

Potrivit acestor prevederi procurorii, magistraţii-asistenţi sau, după caz, grefierii de şedinţă care sunt soţi, rude sau afini până la gradul patru inclusiv nu pot intra în componenţa aceleiaşi instanţe[14]. De asemenea, potrivit tezei a II-a din art. 49 alin. (1) C.proc.pen. există caz de incompatibilitate dacă unul dintre aceştia şi unul din membrii completului de judecată, alcătuit din judecători, sunt soţi, rude sau afini, până la gradul patru inclusiv. Dispoziţiile privind cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 48 alin.(1) lit. b)şi alin. (2) se aplică procurorului, persoanei care efectuează cercetarea penală, magistratului asistent şi grefierului de şedinţă-art. 49 alin. (2) C.proc.pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (3) C.proc.pen., procurorul care a participat ca judecător la soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu poate pune concluzii la judecarea ei în căile de atac. Plecând de la interpretarea acestor dispoziţii, s-a apreciat că nu este incompatibil să pună concluzii la judecarea cauzei în căile de atac procurorul care a participat tot în calitate de procuror la judecarea aceleiaşi cauze în primă instanţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 49 alin (4)C.proc. pen., persoana care a efectuat urmărirea penală este incompatibilă să procedeze la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de către instanţă[15].

2.3.Incompatibilitatea expertului şi interpretului

Articolul 54 alin.(1) C.proc.pen., prevede că dispoziţiile art. 48 C.proc.pen. se aplică, în mod corespunzător, expertului şi interpretului. Legea, de asemenea, stabileşte incompatibilitatea calităţii de expert sau interpret, cu aceea de martor în aceeaşi cauză, cu precizarea că întâietate are calitatea de martor-art. 54 alin.(2) C.proc.pen. Raţiunea acestei reglementări constă în faptul că într-o cauză penală pot fi martori numai persoane care au cunoştinţă de fapte sau de împrejurări de natură şă servească la aflarea adevărului[16], pe când expert sau interpret poate fi orice persoană care dobândeşte această calitate, în condiţiile legii. Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeaşi cauză nu constituie un motiv de recuzare-art. 54 alin. ultim C. Proc.pen.

Secţiunea a 3-a. Abţinerea şi recuzarea

Abţinerea şi recuzarea constituie mijloace juridice care au aceeaşi eficienţă şi anume înlăturarea unui subiect procesual de la soluţionarea unei cauze penale. Cu toate că au acelaşi efect, cele două mijloace procesuale se deosebesc prin poziţia procesuală a celui care solicită înlăturarea de la desfăşurarea activităţilor procesuale a anumitor persoane, pe motiv de incompatibilitate.

3.1. Abţinerea

Potrivit art. 50 C.proc.pen., persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează cercetarea penală sau a procurorului ierarhic superior, că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate ce constituie motivul abţinerii. În cazul abţinerii, iniţiativa în indicarea cazului de incompatibilitate aparţine însăşi persoanei aflate într-o situaţie de incompatibilitate într-o anumită cauză penală. Cel aflat în această situaţie formulează o declaraţie de abţinere, pe care este obligat să o facă de îndată ce a luat cunoştinţă de cazul de incompatibilitate. Neîndeplinirea acestei obligaţii, care are numai un caracter moral, poate atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter disciplinar.

3.2. Recuzarea

Potrivit art. 51 C.proc.pen., în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţia de abţinere, poate fi recuzată atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, de oricare dintre părţi, de îndată ce partea a aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate. Dacă în cazul abţinerii, iniţiativa o are cel aflat în stare de incompatibilitate, în cazul recuzării, iniţiativa o au numai părţile în cauză, această posibilitate nefiind prevăzută şi pentru procuror. Recuzarea se formulează oral sau în scris, cu arătarea pentru fiecare persoană în parte a cazului de incompatibilitate invocat şi a tuturor temeiurilor de fapt cunoscute la momentul recuzării. Cererea de recuzare poate privi numai pe acei judecători care compun completul de judecată-art. 51 alin. (2) C.proc.pen.

3.3. Procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau de recuzare în cursul judecăţii

Legea regelementează distinct procedura de soluţionare a cererii de abţinere sau recuzare în cursul judecăţii faţă de urmărirea penală. Referitor la recuzarea în cursul judecăţii, art. 52. alin (1) C.proc.pen.,prevede că abţinerea sau recuzarea procurorului, judecătorului, magistratului-asistent sau a grefierului se soluţionează de un alt complet, în şedinţă, fără participarea celui ce declară că se abţine sau este recuzat. Din redactarea textului rezultă că în alcătuirea completului nu poate intra judecătorul care s-a abţinut sau este recuzat.

Examinarea cererii de abţinere sau de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere-art. 52 alin. (2) C.proc.pen. Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin.(1) al acestui articol, abţinerea se soluţionează de instanţa ierarhic superioară. În cazul în care găseşte întemeiată abţinerea sau recuzarea şi, din cauza abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanţa competentă să soluţioneze cauza, instanţa ierarhic superioară desemneză pentru judecata cauzei o instanţă egală în grad cu instanţa în faţa careia s-a formulat abţinerea sau recuzarea-art. 52 alin.(5) C.proc.pen.

Hotărârea prin care s-a admis sau s-a respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a admis recuzarea este o încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este supusă căilor de atac.

3.4. Procedura de soluţionare a abţinerii şi recuzării în cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 53 alin.(1)C.proc.pen., în cursul urmăririi penale asupra abţinerii sau recuzării persoanei care efectuează cercetarea penală ori a procurorului se pronunţă procurorul care supraveghează cercetarea penală sau procurorul ierarhic superior. În cazul în care cererea de recuzare priveşte persoana care efectuează cercetarea penală, aceasta este obligată să o înainteze împreună cu lămuririle necesare, în termen de 24 ore, procurorului, fără a întrerupe cursul cercetării penale-art. 53 alin.(2) C.proc.pen..

Procurorul este obligat să o soluţioneze în cel mult 3 zile, printr-o ordonanţă. Dacă cererea de recuzare îl vizează pe procuror, aceasta se soluţionează în acelaşi termen şi aceleaşi condiţii de procurorul ierarhic superior-art. 53 alin.(4) C.proc.pen.

Capitolul 2

Strămutarea cauzelor penale

Secţiunea 1. Strămutarea

Instituţia juridică prin intermediul căreia o cauză penală, pentru motive justificate, prevăzute de lege, este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre judecare unei alte instanţe egale în grad, este strămutarea.

Admiterea cererii de strămutare are două consecinţe importante: cauza a cărei judecată a fost strămutată, indiferent de etapa procesuală în care se află. Intră în circuitul normal de judecată la instanţele din circumscripţia unde s-a strămutat, iar instanţa învestită iniţial, de la care cauza a fost strămutată, pierde definitiv competenţa de a judeca acea cauză.

1.2. Temeiul stămutării

Potrivit art.55 alin.(1) C.proc.pen.,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie strămută judecarea unei cauze de la instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad, în cazul în care imparţialitatea judecătorilor ar putea fi ştirbită, datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor, când există pericolul de tulburare a ordinii publice ori când una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecători sau procurori, asistenţii judiciari sau grefierii instanţei.

Strămutarea poate fi cerută pentru următoarele trei categorii ale cauzei:

A)imparţialitatea judecătorului ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor.

B)existenţa pericolelor de tulburare a ordinii publice

C)dacă una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre judecătorii sau procurorii, asistenţii judiciari, grefierii instanţei care soluţionează cauza respectivă.

Prin intermediul strămutării se urmăreşte ca, în final, imparţialitatea instanţei să nu fie pusă în discuţie şi, implicit, legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în aceste condiţii.

1.3. Titularii cererii de strămutareşi efectele acesteia

Strămutarea poate fi cerută, în cursul judecăţii, de partea interesată, de procuror sau de ministrul justiţiei-art 55 alin.(2) C.proc.pen. Competenţa exclusivă de soluţionare o are Îalta Curte de Casaţie si Justiţie, căreia i se adresează cererile formulate, care trebuie să cuprindă motivarea în condiţiile art. 56 alin.(1) C.proc.pen. În cuprinsul cererii se face menţiune dacă în cauză sunt arestaţi. Unul  dintre efectele cererii de strămutare îl constituie suspendarea judecării cauzei a cărei strămutare se cere. Apreciem că solicitarea suspendării trebuie cuprinsă în cererea de strămutare pe care completul de judecată  o poate admite. Aşadar, suspendarea nu opereză de drept. În urma aprecierii motivării invocate, completul de judecată învestit cu soluţionarea cererii hotărăşte admiterea sau respingerea acesteia.

1.4. Procedura soluţionării cererii de strămutare

Potrivit art. 57 alin.(1) C.proc.pen. preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , cere, pentru lămurirea instanţei, informaţii de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare- art. 57 alin. (1) C.proc.pen. Când instanţa ierarhic superioară este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, informaţiile se cer Ministrului Justiţiei.

Preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştiinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii-art. 58 alin.(1) C.proc.pen.

Când în cauza a cărei strămutare se cere sunt arestaţi, preşedintele dispune desemnarea unui apărător din oficiu. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă publică şi când părţile se înfăţişează, se ascultă şi concluziile acestora.

1.5. Soluţionarea cererii

Formularea anterioară a art. 60

Potrivit reglementării anterioare în alin (1)se afirmă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, admiterea sau respingerea cererii.

În reglementarea anterioară alin.(2) prevede că dacă cererea este întemeiată, dispune strămutarea judecării cauzei, hotărând totodată în ce măsură actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza se menţin.

Potrivit formulării anterioare alin(3) prevede faptul că această instanţă va fi înştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.

Astfel în cazul în care după strămutarea cauzei se dispune restituirea dosarului organului de urmărire penală, instanţa competentă să judece cauza după refacerea urmăririi penale şi trimiterea în judecată din nou de către procuror, este instanţa la care judecarea cauzei a fost strămutată prin încheiere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Conform celor prevăzute în reglementarea anterioară  din alin (4) dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

În alin. (5) din vechea reglementare se precizează că încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă niciunei căi de atac.

Modificarile aduse art. 60 [17]

Potrivit noii reglementări alin.(1) prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea de strămutare prin sentinţă motivată.

Aşadar schimbarea care a intervenit prin modificarea adusă de legea 202/2010 este aceea că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie  trebuie sa soluţioneze cererea de strămutare printr-o sentinţă motivată şi nu printr-o încheiere  motivată aşa cum trebuia să facă până acum şi care nu era supusă nici unei căi de atac, eventualele acţiuni fiind respinse ca inadmisibile.

Potrivit formulării noi a alin. (2) în cazul în care găseşte cererea întemeiată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei la una din instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia. Strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie învecinată.

Astfel prin modificarea adusă de legea 202/2010 se specifică în plus faţă de vechea reglementare că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune strămutarea cauzei la una din instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate.

Potrivit formulării noi alin. (3) prevede că Înalta Cute de Casaţie şi Justiţie hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza.

Apreciem că acest alineat corespunde cu prevederile cuprinse în vechea reglementare din art. 60 alin(2).

Potrivit alin (4) modificat de legea 202/2010 instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate, de îndată, despre admiterea cererii de strămutare.

Aşadar admiterea cererii de strămutare va fi notificată atât instanţei de la care a fost strămutată cauza cât şi instanţa la care s-a stămutat cauza.

Alin.(5) din noua reglementare corespunde cu alin (4) din formularea anterioară : dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare.

Astfel atât în reglementarea anterioară cât şi în cea modificată prin legea nr. 202/2010 este prevăzut faptul că hotărârea pronunţată în cauza a cărei strămutare se cere va fi desfinţată tocmai prin admiterea cererii de strămutare.

În alin. (6) din noua reglementare se prevăd următoarele: sentinţa prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune asupra strămutării nu este supusă nuciunei căi de atac.

Aşadar cererea de strămutare se soluţioneaza printr-o sentinţă, care nu este supusă niciunei căi de atac, eventualele acţiuni fiind respinse ca inadmisibile.

Cererea de strămutare poate fi însă repetată în condiţiile art. 61 C.proc.pen., dacă noua cerere se întemeiază pe împrejurări necunoscute Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la soluţionarea cererii anterioare sau ivite după aceea.

Potrivit art. 611 alin. (1). procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.

Din analiza textului rezută că titularul cererii de strămutare este procurorul care efectuează activitatea de cercetare penală sau efectuează urmărirea penală în cauză.

Cererea se soluţionează numai de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în camera de consiliu, în cel mult 15 zile. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul-art. 611 alin. (4) C.proc.pen.

Instanţa hotărăşte asupra cererii, de asemenea, prin încheiere, care nu este supusă niciunei căi de atac.

1.6. Utilitatea modificărilor intervenite la nivelul strămutării cauzei penale prin legea 202/2010

Legea nr.202/2010 a modificat art. 60 din C.proc.pen. privind soluţionarea cererii de strămutare, transpunând integral dispoziţiile art.74 din Noul Cod de procedură penală[18].

Ca urmare a acestei modificări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va soluţiona cererea de strămutare prin sentinţă motivată (iar nu prin încheiere) care nu este supusă niciunei căi de atac.

Desemnarea instanţei la care urmează a se strămuta cauza nu mai este lăsată la latitudinea instanţei supreme fiind determinată precis de legiuitor după cum urmează:

i)                    una dintre instanţele din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate acesteia;

ii)                   strămutarea judecării cauzei de la o curte de apel se face la una dintre curţile de apel dintr-o circumscripţie învecinată.

Admiterea cererii de strămutare va fi notificată atât instanţei de la care a fost strămutată cauza cât şi instanţei la care s-a stămutat cauza, iar hotărârea pronunţată în cauza a cărei strămutare se cere va fi desfinţată tocmai prin admiterea cererii de strămutare.

În acest fel, se asigură, pe de o parte, previzibilitatea soluţiilor în materie de strămutare, iar pe de altă parte, existenţa unor costuri reduse pentru participanţii în procesul penal în legătură cu participarea la desfăşurarea procedurilor.

Aşadar strămutarea este instituţia procesuală prin intermediul căreia o cauză penală este luată din competenţa unei instanţe şi dată spre rezolvare unei alte instanţe de grad egal.

Strămutarea, ca natură juridică, reprezintă o reglementare derogatorie, o deviere de la competenţa teritorială firească a instanţelor judecătoreşti, având ca efect schimbarea competenţei teritoriale legal stabilite cu o competenţă stabilită pe cale judiciară.

Deşi legea nu prevede, poate constitui temei al strămutării judecăţii unei cauze penale neîncrederea asupra imparţialităţii judecăţii cauzei, necesitatea asigurării liniştii publice, rudenia cu vreo persoană ce compune organele judiciare, atmosfera creată în urma săvârşirii unei infracţiuni.

Strămutarea cauzei penale împreună cu celelalte instituţii de drept procesual penal respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea sunt instituite de către legea română pentru buna desfăşurare a procesului penal în vederea înlăturării suspiciunilor care planează asupra obiectivităţii şi imparţialităţii modului de rezolvare a cauzei.

Astfel persoanele care lucreză în cadrul organelor judiciare trebuie să aibă o suficientă pregătire teoretică şi practică pentru a ajuta la înfăptuirea justiţiei intr-un mod cât  mai corect şi cu respectarea tuturor normelor prevăzute de legea română.

Bibliografie

  • Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic,Bucuresti 2009
  • A.Crişu, Drept procesual penal,Partea generală,Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007
  • C.E.D.O.,10.06.1996,nr. 22399/93, Pullar c. Marii Britanii,Recueil 1996-III
  • C.E.D.O.,16.09.1999,nr. 29569/95, Buscemi c. Italiei, Recueil 1999
  • I.C.C.J.,decizia nr. 1164/2004, p.848.
  • I.C.C.J.,decizia nr. XV din 22 mai 2006 (M.Of. nr. 509 din 3 iunie 2006)
  • C.Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005
  • C.A.Bucureşti, decizia nr. 230/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997
  • I.C.C.J.,decizia nr. I din 16 ianuarie 2001(M.Of. nr. 291 din 31 martie 2006).
  • Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (M.Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010)

[1] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic,Bucuresti 2009,p. 30

[2] A.Crişu, Drept procesual penal,Partea generală,Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007,p.175.

[3] C.Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005,p.493.

[4] C.E.D.O.,10.06.1996,nr. 22399/93, Pullar c. Marii Britanii,Recueil 1996-III

[5] C.Bârsan,op.cit.,p.494.

[6] C.A.Bucureşti, decizia nr. 230/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.159.

[7] Ibidem, p.161.

[8] I.Neagu, op.cit., p.330.

[9] C.E.D.O.,16.09.1999,nr. 29569/95, Buscemi c. Italiei, Recueil 1999, citată în C. Bârsan, op.cit.,p497.

[10] I.C.C.J.,decizia nr. 1164/2004, p.848.

[11] I.C.C.J.,decizia nr. XV din 22 mai 2006 (M.Of. nr. 509 din 3 iunie 2006)

[12] Potrivit art. 334 C.proc.pen. dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea.

[13] I.C.C.J.,decizia nr. I din 16 ianuarie 2001(M.Of. nr. 291 din 31 martie 2006).

[14] Din redactarea art. 49 C.proc.pen rezultă că prin compunerea instanţei se înţelege alcătuirea ei din judecător, procuror, magistrat-asistent, respectiv grefier.

[15] Potrivit art. 332 alin. (2) instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

[16] Articolul 78 C.proc.pen. defineşte în acest mod, martorul în procesul penal.

[17] Art. 60 aşa cum a fost modificat prin art. XVIII pct.13 din legea nr. 202/2010

[18] Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de strămutare

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro