404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Capitolul 1

Noţiunea şi importanţa mijloacelor de probă

Probele sunt definite ca elemente de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei(art. 63 C.proc.pen.)

Pentru a fi utilizate informaţii oferite de probe, este necesar ca acestea să fie cunoscute de către organele judiciare sub o anumită formă, ceea ce presupune administrarea lor[1].

Potrivit art. 64 C.proc.pen, mijloacele de probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, interceptările şi înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele.

Din acest enunţ rezultă că împrejurările de fapt care conduc la o concluzie de vinovăţie sau nevinovăţie, nu se pot confunda cu mijlocul prin care această vinovăţie este cunoscută sau demonstrată[2]. Neconcordanţa între cele două aspecte generează de cele mai multe ori comiterea unor erori judiciare. În teoria probelor este folosită şi noţiunea de procedee probatorii, care constituie modalităţi concrete în care se procedează la folosirea mijloacelor de probă( modul de a proceda în folosirea mijloacelor de probă[3]).

Cele două noţiuni, mijloace de probă şi procedee probatorii, nu se confundă, având înţelesuri diferite, existând posibilitatea ca prin acelaşi procedeu probator să fie administrate mijloace de probă diferite sau pentru acelaşi mijloc de probă să fie folosite procedee probatorii diferite (sunt situaţii când prin acelaşi procedeu probator se administrează mijloace de probă diferite, de exemplu, audierea învinuitului, inculpatului, martorului se face potrivit aceluiaşi procedeu probator; este însă posibil ca acelaşi mijloc de probă să aibă abordări diferite în ceea ce priveşte administrarea, fiind folosite procedee probatorii diferite, de exemplu, un înscris poate fi cercetat folosindu-se procedee diferite, examinarea prin comparaţie cu alte scripte, cercetare directă, chiar traducere[4]).

În abordarea mijloacelor de probă se cunosc două modalităţi de reglementare[5]. Potrivit primei modalităţi, se procedează la enumerarea mijloacelor de probă în textul de lege, aşa cum se prevede în codul de procedură penală român.

Enumerarea fiind limitativă, înseamnă că administrarea probelor se poate face numai prin intermediul acestora, alte modalităţi de administrare nefiind permise.

În celălalt sistem, mijloacele de probă indicate de lege au caracter exemplificativ, organele judiciare nefiind obligate la utilizarea numai a acestora, existând deci posibilitatea adăugării şi altor mijloace de probă.

Considerăm că mijloacele de probă constituie un element de importanţă deosebită în derularea procesului penal, prin care se ajunge la cunoaşterea situaţiei de fapt şi, în mod implicit, la soluţionarea cauzei respective[6].

Este motivul pentru care, în ultimii ani, reglementarea mijloacelor de probă a cunoscut modificări, în sensul creşterii funcţionalităţii acestora, corelat cu utilizarea unor metode tehnice noi, capabile să surprindă şi totodată, să certifice fapte sau împrejurări cu conotaţii infracţionale[7].

Sub acest aspect, includerea ca mijloc de probă a înregistrărilor audio sau video sau unele regelmentări în materia declaraţiilor martorului[8] sunt aspecte care vin să concretizeze aceste tendinţe.

Potrivit art. 64 alin. (2) C.proc.pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. De altfel, legea penală oferă garanţii în ceea ce priveşte sistemul mijloacelor de probă, incriminând faptele ce aduc atingere modului de administrare a probelor, a interpretării acestora precum şi sancţiunea prevăzută[9].

În abordarea mijloacelor de probă distingem precizări privind condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru administrarea acestora, precum şi procedeele specifice de administrare, după cum s-a precizat anterior.

În literatura de specialitate mijloacele de probă, în funcţie de procedeele comune de administrare, se grupează în trei mari categorii[10]: declaraţiile părţilor şi ale martorilor, înscrisuri şi mijloace de probă, rapoartele de constatare ale specialiştilor şi expertizele.

Capitolul 2

Procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau ale inculpatului

Secţiunea 1. Importanţa acestui mijloc de probă

Importanţa acestui mijloc de probă constă în faptul că cel care cunoaşte cel mai bine cum a fost săvârşită infracţiunea este făptuitorul, care în procesul penal poate avea calitatea procesuală de învinuit şi apoi de  inculpat. Declaraţiile învinuitului sau inculpatului potrivit reglementării actuale este un drept şi nu o oblogaţie: potrivit art. 70 alin (2) C.proc.pen., învinuitul sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă fapta care formeză obiectul cauzei, dreptul  da a avea un apărător, precum şi dreptul de a nu face nici o declaraţie, atrăgându-se totodată atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Dacă învinuitul sau inculpatul dă o declaraţie, i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la faptă şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta.

Logica recunoaşterii dreptului la tăcere constă în primul rând în necesitatea protejării persoanei acuzate de exercitarea unor presiuni din partea autorităţilor în faza urmăririi penale, pentru a se evita erorile judiciare şi a permite atingerea scopurilor prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care corespund procesului echitabil[11].

Deşi nu este menţionat în mod expres în acest articol, dreptul la tăcere, alături de una din componentele sale, şi anume dreptul de a nu contribui la propria acuzare, constituie una din standardele internaţionale larg recunoscute care au stat la baza noţiunii de proces echitabil. Dreptul de a nu contribui la propria acuzare presupune că, într-un proces penal, acuzarea va căuta să îşi fundamenteze dosarul fără a apela la elemente de probă obţinute prin constrângere sau exercitare de presiuni asupra acuzatului[12]. Acest drept, din această perspectivă, este legat şi de respectarea principiului de nevinovăţie, prevăzut în art. 6 parag. 2 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.

Nuanţând aplicaţia acestui drept, Curtea Europeană a Drepturilor omului a precizat în practică sa că este în mod evident incompatibil cu exigenţele Convenţiei ca o condamnare să fie întemeiată exclusiv sau în mod esenţial pe tăcerea acuzatului, însă este tot atât de evident că aceste interdicţii nu ar putea împiedica să se ţină seama de tăcerea acestuia în situaţii ce reclamă cu necesitate o explicaţie din partea acestuia, pentru a se putea aprecia forţa de convingere a elementelor dosarului care susţine acuzarea[13].

Totuşi, dreptul la tăcere nu este unul absolut şi nu se poate susţine că această atitudine a acuzatului este lipsită total de semnificaţie când judecătorul care soluţionează cauza în fond trebuie să aprecieze probele în acuzare. Faptul că pot fi reţinute concluzii defavorabile acuzatului, datorate exercitării dreptului la tăcere, poate fi apreciat ca o încălcare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, numai în urma examinării întregii cauze, mai ales a probelor importante soluţionării cauzei respective, potrivit regulilor procedurale aplicabile.

Apreciem că această interpretare este motivată de faptul că, de regulă, cel nevinovat este dispus să coopereze cu organele judicicare pentru a-şi dovedi nevinovăţia, însă în situaţia opusă acesta ar manifesta reţineri, neavând interesul să coopereze. Însă chiar şi cel nevinovat poate refuza acestă cooperare, de exemplu, până la consultarea unui avocat[14].

Întrucât exercitarea dreptului la tăcere nu este una absolută, nu poate fi extins cu privire la obţinerea unor date care există independent de voinţa acuzatului şi nu influenţează poziţia sa prin exercitarea acestui drept, de exemplu, recoltarea unor probe biologice, ridicarea unor înscrisuri, pentru care se poate dispune efectuarea unei percheziţii etc.[15]

Se apreciază[16]că, în sens larg, dreptul la tăcere presupune:

  • Dreptul de  a nu face nicio declaraţie cu privire la o faptă ce i se atribuie ori învinuirea ce i se aduce, fără a i se imputa ulterior nesinceritatea.
  • Libertatea de a răspunde sau nu în cunoştinţă de cauză şi potrivit propriei opinii la întrebările adresate de organul judiciar.
  • Dreptul de a nu depune mărturie împotriva sa, adică de a nu contribui la propria incriminare.

Plecând de la acest conţinut, se consideră că natura juridică a dreptului la tăcere ar corespunde exerciţiului unui drept uman fundamental, cu bază constituţională şi în dreptul internaţional al drepturilor omului[17]. Într-adevăr, în sens larg, dreptul la tăcere se poate înscrie în sfera drepturilor fundamentale, cu garanţii constituţionale, însă aplicaţia lui în procesul penal, considerăm că ia forma exercitării dreptului la apărare.

Referitor la sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării dispoziţiilor art 70 alin. (2) C.proc.pen. care consacră dreptul la tăcere, se susţine că acesta ar echivala clar cu aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (2) C.proc.pen., în sensul că mijlocul de probă devine unul obţinut în mod ilegal şi nu poate fi invocat şi folosit în procesul penal[18].

Potrivit art. 64 alin. (2) C.prc.pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal, situaţie în care, după părerea noastră nu echivaleză cu aplicarea unei sancţiuni procedurale propriu-zise. Această constatare are ca efect pur şi simplu înlăturarea mijlocului de probă din ansamblul acelora care constituie motivarea soluţiei date de procuror sau judecător, constatare care nu impune refacerea activităţii procesuale. Pe baza acestor constatări, în condiţiile prevăzute de art. 197 C.proc.pen., considerăm că poate fi invocată nulitatea actului. Apreciem că încălcarea dispoziţiilor legale privind obţinerea mijloacelor de probă este sancţionată cu nulitatea relativă, în condiţiile art. 197 alin (7) şi (4) C.Proc.pen. cu precizarea că dacă neregulile influenţează în mod grav soluţionarea cauzei pot fi invocate şi din oficiu de instanţă în orice stare a procesului[19].

În reglementarea actuală, dreptul de a nu face nicio declaraţie a fost introdus prin legea nr. 281/2003 de modificare şi completare a Codului de procedură penală[20]. Potrivit reglementărilor actuale declaraţiile învinuitului sau inculpatului sunt obţinute prin intermediul a trei procedee probatorii: prezenterea unei declaraţii scrise personal cu privire la învinuirea ce i se aduce, ascultarea sa de către organele judiciare şi confruntarea cu alte persoane[21].

Totodată, declaraţia constituie pentru învinuit sau inculpat un important mijloc de apărare, cu ocazia audierii având posibilitatea invocării unor apărări sau combateri altor declaraţii date sau informaţii cunoscute, cu privire la obiectul probaţiunii ce susţin învinuirea. Pe parcursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul este ascultat în anumite momente precizate de lege ori chiar el poate avea iniţiativa, solicitând audiere ori de câte ori consideră necesar. În faza urmăririi penale învinuitul este ascultat după începerea urmăriri penale(art. 6 C.proc.Pen.), pe parcursul urmăririi penale dacă se pune în discuţie luarea unor măsuri preventive (art. 146 alin. 1 C.proc.pen), la sfârşitul urmăririi penale, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală(art. 250 C.proc.pen.)[22].

În cursul judecăţii, legea indică de asemenea, anumite momente cănd ascultarea inculpatului este obligatorie, însă, de principiu, el este ascultat ori de câte ori este necesar. De fiecare dată când învinuitul sau inculpatul se află în imposibiliatea de a se prezenta pentru a fi ascultat organul de urmărire penală sau instanţa de judecată procedează la ascultarea acestuia la locul unde se află, cu excepţia cazului în care legea prevede altfel.

Secţiunea 2. Procedura audierii învinuitului sau inculpatului.

Considerând audierea un drept al învinuitului sau inculpatului, după ce se constată că acesta consimte, organul de urmărire penală, înainte să îl asculte, îi cere să dea o declaraţie scrisă personal, cu privire la învinuirea ce i se aduce. Declaraţia în aceste condiţii, adică scrisă personal de învinuit sau inculpat după ce i se aduce la cunoştinţă învinuirea, elimină suspiciunile cu privire la eventualele inexactităţi şi totodată contestarea precizărilor, chiar de învinuit sau inculpat. Pentru soluţionarea cauzei, organul judiciar este obligat să îl asculte pe învinuit sau inculpat, iar legea procesual penală cuprinde reguli care se aplică în toate cazurile ascultării, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii.

Din reglementarea existentă rezultă că ascultarea învinuitului sau inculpatului este structurată în 2 etape: prima etapă în care se clarifică problemele referitoare la datele personale, înainte de a fi ascultat, învinuitul sau inculpatul este întrebat cu privire la nume, prenume, poreclă,data şi locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţie militară, loc de muncă, ocupaţie, adresa la care locuieşte efectiv, antecedentele penale şi alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale. Totodată i se pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta. În ceea ce priveşte modul de ascultare se prevede că fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat(art. 71 alin. 1 C.proc.pen.).

A doua etapă constituie ascultarea propriu zisă. Învinuitul sau inculpatul este lăsat să declare tot ce ştie în legătură cu învinuirea ce ise aduce, fără a fi întrerupt ori a i se pune întrebări. În concret, ascultarea nu poate consta în citirea unei declaraţii date anterior ori reamintirea acestora, legiuitorul dorind ca învinuitul sau inculpatul să relateze cât mai obiectiv, fără a fi influenţat de declaraţiile anterioare. Totodată, citirea unei declaraţii anterioare, şi nu relatarea liberă, ar pune sub semnul întrebării sinceritatea învinuitului sau inculpatului, cu privire la cele declarate, care nu ar fi în acord cu cele relatate anterior. Urmând aceeaşi logică, legea prevede că învinuitul sau inculpatul nu poate prezenta ori cita o declaraţie scrisă de mai înainte, însă se poate servi de înscrisuri cu privire la unele situaţii greu de reţinut. Înseamnă că acesta nu poate veni „pregătit” la audiere cu o declaraţie scrisă pe care să o prezinte ori să o citească organului de urmărire penală[23].

Se are în vedere faptul că audierea învinuitului sau inculpatului de către organul de urmărire are impact din punct de vedere emoţional şi poate contribui la eliminarea unor tendinţe de a denatura adevărul. Acest impact ar fi eliminat dacă s-ar prezenta doar şi ar citi o declaraţie deja scrisă.

După ce învinuitul sau inculpatul a făcut declaraţia i se pot pune întrebări cu privire la fapta care formeză obiectul cauzei şi la învinuirea ce i sa aduce. De asemenea , este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună.

Dacă asculatrea se face în cursul judecăţii, întrebările i se pun de către preşedintele completului şi în mod nemijlocit de ceilalţi membrii ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui apărare se face. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei.

Legea cuprinde precizări clare şi în ceea ce priveşte consemnarea declaraţiilor (art. 73 C.proc.pen.). Se prevede că acestea se consemnează în scris. În fiecare declaraţie se va consemna, totodată, ora începerii şi ora încheierii ascultării învinuitului sau inculpatului. Declaraţia scrisă se citeşte acestuia, iar dacă se cere i se dă să o citească. Când este de acord cu conţinutul ei o semnează pe fiecare pagină şi la sfărşit. Când învinuitul sau inculpatul nu poate  sau refuză să semneze se face menţiune în declaraţia scrisă. Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la ascultarea învinuitului sau inculpatului ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret.

Pot exista situaţii când învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiei date sau doreşte să facă completări, rectificări sau precizări. Toate aceste modalităţi de intervenţie asupra declaraţiei deja date se consemnează şi apoi se semnează potrivit procedurii condamnării declaraţiilor, arătate în art. 73 C.proc.pen.[24]

Deoarece pe timpul ascultării învinuitului sau inculpatului poate prezenta tulburări de sănătate, în dispoziţiile art. 711 se arată că dacă acesta acuză simptomele unei boli care i-ar pune viaţa în pericol, ascultarea se întrerupe, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.

Aceste prevederi se aplică indiferent de obiectul audierii ( audierea în vederea arestării preventive ori a lămuririi unei situaţii necesare soluţionării fondului cauzei) sau de situaţia învinuitului sau inculpatului ( aflat în stare de arest preventiv sau de libertate).

Secţiunea 3. Valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

Potrivit art. 69 C.proc.pen, declaraţiile învinuitului sau inculpatului, făcute în cursul procesului penal, pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care sunt coroborate şi împrejurările ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Aşadar, legiuitorul nu face excepţie în cazul acestui mijloc de probă în ceea ce priveşte forţa probatorie, nu îi acordă un rol deosebit, importanţa sa la aflarea adevărului fiind, da la caz la caz,  în funcţie de criteriul coroborării, adică al confirmării cu fapte şi împrejurările ce fac obiectul probaţiunii, de asemenea supuse aprecierii de către organele judiciare.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului nu mai este considerată „ regina probelor”, întrucât chiar în cazul recunoaşterii, valoarea probatorie fiind numai cea prevăzută de lege.

De altfel, indiferent de contextul acesteia, declaraţia dată de învinuit sau de inculpat trebuie apreciată cu mare atenţie, caracerul subiectiv fiind înţeles[25].

Chiar în cazul unei recunoaşteri cu privire la învinuirea ce i se aduce , învinuitul sau inculpatul  s-ar putea să „ascundă” cu această ocazie amănunte importante, cu relevanţă în stabilirea încadrării juridice a faptului sau reţinerea unor circumstanţe agravante. În aceste condiţii, având în vedere recunoaşterea faptelor, s-ar putea ca organele judiciare să nu mai insiste pe acele aspecte, reţinând o situaţie de fapt inexactă.

În caz contrar, dacă învinuitul sau inculpatul revine asupra declaraţiilor date în faza urmăririi penale în  care recunoştea săvîrşirea infracţiunii, s-a apreciat că negarea realităţii declaraţiei de recunoaştere nu poate fi luată în considerare, dacă s-au administrat în cursul procesului alte probe, neîndoielnic, de vinovăţie.

În acest context, revenirea asupra declaraţiei date în faza urmăririi penale de către inculpat urmează a fi înlăturată: participarea sa ca autor la săvârşirea tâlhăriei rezultând din declaraţiile date în faza urmăririi penale de toţi inculpaţii, acestea coroborându-se cu declaraţiile părţii vătămate, cu cele consemnate în procesul-verbal de recunoaştere din grup şi declaraţiile celor doi martori[26].

Capitolul 3

Elemente de drept comparat

Procedura audierii înviniutului sau inculpatului în Germania

Potrivit capitolului X art. 136 din Codul de procedură penală al Republicii Federale Germane inculpatul  va fi informat la începutul primei examinări în legătură cu învinuirea ce i se aduce precum şi a pedepselor aplicabile pentru săvârşirea infracţiunii respective. El va fi informat de faptul că legea îi dă permisiunea să răspundă la acuzaţie sau să nu facă nicio declaraţie, chiar şi înainte de prima examinare, cât şi de a se consulta cu avocatul ales. Totodată, i se va aduce la cunoştinţă inculpatului că poate cere administrarea de dovezi în apărare şi că poate răspunde printr-o declaraţie scrisă la acuzaţiile care i se aduc în anumie cazuri.

Potrivit art. 137 şi 138[27] inculpatul poate fi asistat de un apărător în orice fază a procesului penal, dar nu mai mult de 3 la număr. Inculpatul poate fi apărat într-o  instanţă germană atât de către un avocat cât şi de către un profesor de drept de la o universitate germenă de drept sau în cazul în care inculpatul nu şi-a ales un apărător, îi va fi numit unul din oficiu atunci când legea o cere    (când a săvârşit o infracţiune gravă,etc.)

Aşa cum reiese din secţiunea 231 a capitolul V partea a II-a din codul de procedură penală german inculpatul, duce ce i s-a luat declaraţia şi a fost dispusă trimiterea lui în judecată, va trebui să se prezinte la proces. Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti şi procedează la ascultarea inculpatului şi dispune aducerea şi prezentarea probelor. Inculpatul va fi apoi ascultat şi interogat de către procuror şi de apărătorul inculpatului. Preşedintele instanţei îi va putea pune întrebări atunci când gaseşte necesar acest lucru[28] iar după încheierea dezbaterilor îi va da ultimul cuvânt inculpatului.

Instanţa , când socoteşte necesar, poate cere inculpatului, după încheierea dezbaterilor să depună concluzii scrise[29].

Din cele prezentate mai sus observăm că procedura obţinerii declaraţiilor inculpatului în statul federal german se aseamănă cu procedura obţinerii declaraţiilor învinuitului sau inculpatului în statul român.

Asfel  este prevăzut atât în Codul de procedură român cât şi în cel german faptul că învinuitul sau inculpatul are dreptul la un apărător care să îl asiste pe tot parcursul procesului penal, are dreptul de a nu face nicio o declaraţie deoarece poate fi folosită împotriva sa în cursul procesului penal, dreptul de a da declaraţii în legătură cu fapta şi învinuirea ce i se aduc.

Însă observăm o diferenţă în ceea ce priveşte dispoziţiile din codul de procedură german şi anume că inculpatul poate să îşi aleagă ca apărător un avocat cu experienţă chiar mai mulţi ( dar nu mai mult de 3) sau un profesor de drept de la o facultate de drept din statul german.

În rest celelalte prevederi referitoare la procedura declaraţiei învinuitului sau inculpatului din Republica Federală  Germană  sunt asemănătoare cu cele din Codul de procedură român (învinuitul sau inculpatul va da o declaraţie scrisă personal în legătură cu învinuirea care i se aduce, apoi i se vor pune întrebări cu privire la faptele ce formează obiectul cauzei şi este întrebat cu privire la probele pe care înţelege să le propună în apărare, declaraţie ce se consemnează în scris şi va fi semnată de către învinuit sau inculpat şi de organul de urmărire penală care a efectuat ascultarea acestuia ori de preşedintele instanţei.)

Capitolul 4

Concluzii

Reamintim că învinuitul nu este parte în proces, dar este persoana care, după punerea în mişcare a acţiunii penale, devine inculpat, iar declaraţia sa devine un mijloc prin care se dezvăluie elemente de fapt ce pot contribui la aflarea adevărului.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este un drept al acestuia, şi nu o obligaţie (nemo tenetur edere contra se), este un mijlocde probă cu o dublă funcţionalitate. Pe de o parte, furnizează informaţiile necesare pentru aflarea adevărului, iar pe de altă parte, se constituie într-o garanţie a dreptului la apărare al învinuitului sau inculpatului.

Importanţa acestui mijloc de probă este subliniată de obligaţia pe care o au organele judiciare de a asculta învinuitul sau inculpatul în cele mai importante momente ale desfăşurării procesului penal.

În prima fază a procesului penal( urmărirea penală), învinuitul este ascultat la începutul urmăririi penale( art. 70 alin 3 şi art. 232 C.proc.pen) şi la terminarea cercetării penale(art. 255 C.proc.pen.), inculpatul este ascultat cu ocazia luării măsurii arestării (art. 236. C.proc.pen), în caz de continuare a cecetării,  punerea în mişcare a acţiunnii penale(art. 237 C.proc.pen) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală(art. 250 şi art. 257 C.proc.pen.).

În faza de judecată, inculpatul este ascultat la începutul cercetării judecătoreşti sau ori de câte ori este necesar(art. 323, 325 C.proc.pen). Nerespectarea dispoziţiilor legale privind ascultarea învinuitului sau inculpatului atrage sancţiunea nulităţii actelor întocmite, deoarece prin acesta este violat dreptul său la tăcere.

După cum am mai arătat, valoarea probatorie a declaraţiilor învinuitului sau inculpatului este fixată de art. 69 C.proc.pen.,în care se arată că aceste declaraţii pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

Declaraţia învinuitului sau inculpatului este divizibilă ( se poate reţine ceea ce se confirmă prin alte probe) şi retractabilă ( există posibilitatea revenirii asupra declaraţiei sau a unor aspecte  din declaraţie).

Organele judiciare au obligaţia să aprecieze asupra revenirii în declaraţie şi să reţină una sau alta din declaraţii, în măsura în care se coroboreză cu celelalte probe şi contribuie la aflarea adevărului.

Bibliografie

  • Corneliu Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005
  • Anastasiu Crişu, Drept procesual penal,Partea generală, Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007
    • Mircea Duţu, Semnificaţii procedural-penale ale dreptului la tăcere, Dreptul nr. 12/2004
  • Aurel Teodor Moldovan, Drept penal, p.gen., Ed. Lux Libris, Braşov 2009
  • Ion Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucuresti 2009
  • Gheorghe Scripcaru,T.Pirozynski, Utilizarea unor tehnologii noi în procesul juridic, în R.R.D nr. 2/1996
  • Gheorghe Theodoru, Dreptul procesual penal român. Partea generală, Vol. II, Iaşi, 1974
  • Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea generală, Vol. I, Editura Paideia, Bucureşti, 2006
  • Codul de procedură penală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010
  • Codul Penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010
  • Codul de procedură penală german luat de pe site-ul

http://www.iuscomp.org/gla/statutes/StPO.htm

  • site-ul  de web al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

www.scj.ro

  • C.E.D.O., 17.12.1996, nr 19187/1991, Saunders c. Regatului Unit
  • C.E.D.O., 15.06.1999, Tirado Ortiz ş.a. c. Spaniei
  • I.C.C.J., decizia penală nr 828/2006
  • I.C.C.J., decizia nr. 392/2005

[1] A.Crişu, Drept procesual penal,Partea generală,Ed. C.H.Beck,Bucureşti 2007, p. 217

[2] N.Volonciu, Tratat de procedură penală,p.gen., vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti 2006,p.358

[3] N.Volonciu,op.cit.,p.358

[4] A.Crişu,op.cit.,p.217

[5] N.Volonciu,op.cit.,p.358

[6] A.Crişu, op.cit.,p.218

[7] Gh.Scripcaru,T.Pirozynski, Utilizarea unor tehnologii noi în procesul juridic, în R.R.D nr. 2/1996, p. 58

[8] De exemplu: modalităţile speciale de ascultare(art. 862C.proc.pen.)

[9] Codul penal prevede în cuprinsul Titlului VI, Capitolu II Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, mărturia mincinoasă(art. 260 C.pen.), încercarea de a determina mărturia mincinoasă(art. 261 C.pen.), împiedicarea participării la proces(art. 2611C.pen.) ; A.T.Moldovan, Drept penal, p.gen., Ed.Lux Libris, Braşov 2009, p.78

[10] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Universul Juridic,Bucuresti 2009, p.375

[11] A.Crişu,op.cit.,p.219

[12] C.E.D.O., 17.12.1996, nr 19187/1991, Saunders c. Regatului Unit

[13] C.Bârsan,Convenţia Europeană a drepturilor omului.Comentariu pe articole, vol.I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2005,p.528

[14] A.Crişu,op.cit.,p.219

[15] C.E.D.O., 15.06.1999, Tirado Ortiz ş.a. c. Spaniei, citat în C.Bârsan, op.cit.,p.529

[16] M.Duţu, Semnificaţii procedural-penale ale dreptului la tăcere, Dreptul nr. 12/2004, p.182

[17] Ibidem

[18] Ibidem, p.184

[19] În acest sens şi I.C.C.J., decizia penală nr 828/2006, www.scj.ro

[20] Pe plan internaţional, o reglementare a acestui drept este precizată iniţial în Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, pact adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 18 decembrie 1966. În acest pact, în art. 14.3 lit g) se prevede că orice persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni are drept garanţie faptul că nu poate fi forţată să mărturisească împotriva sa înseşi sau să se recunoască vinovată. Codurile romăne anterioare nu cuprind asemenea prevederi, cu toate că acest pact a fost ratificat prin Decretul nr. 212 din 13 octombrie 1974. Credem că aceste prevederi nu corespund conţinutului unui principiu, aşa cum se apreciează de unii teoreticieni, reprezentând un mod particular de exercitare a dreptului la apărare, în varianta posibilităţii părţii de a se apăra singură în procesul penal.

[21] Gr.Theodoru, Drept procesua penal, p.gen. Iaşi 1974,p.316-317

[22] A. Crişu,op.cit.,p.221

[23] A.Crişu.,op.cit.,p.222

[24] Art. 73 C.proc.pen referitor la consemnarea declaraţiilor învinuitului sau inculpatului

[25] A.Crişu,op.cit.,p.224

[26] I.C.C.J., decizia nr. 392/2005, www.scj,ro.

[27] Art. 137 şi 138 din capitolul X din codul de procedura penală din statul german face referiri la posibilitatea alegerii unui apărător

[28] Secţiunea 240 din Capitolul V  partea a II-a din Codul de procedură penală al statului german

[29] Secţiunea 257a din capitolul V partea a II-a din Codul de procedură penală al statului german

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro