404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Dreptul la azil

 

Consideraţii introductive

   

Pentru prima dată dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în conformitate cu care se acorda „azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii”. Dezvoltarea de mai departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât şi în cadrul cooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a tratatelor bilaterale şi adoptării de declaraţii.

Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor.[1]

Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, e consacrat şi la nivel internaţional.

Cu toate că nu există niciun document internațional care să definească conceptul de azil, doctrina a definit azilul[2] ca fiind o măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate acorda solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus la persecuții pentru activități politice, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii.

Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat un act inamical faţă de un stat.

Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse motive ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin. Azilul[3] ca fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni, cum ar fi aceea de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.

  

Aspecte generale privind instituţia azilului

 

Instituţia azilului este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care acordă acest statut şi al persoanelor care îl solicită.

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran. Statul poate să permită intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor politice în statul ai căror cetăţeni sunt. În acelaşi timp, statul solicitat nu are o obligaţie de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată.

În practică se recunoaşte că aparţine exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.

După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, faţă de străinul căruia i-a acordat acest statut în conformitate cu principiile generale de drept internaţional, cât şi cu convenţiile internaţionale, referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte.

În dreptul internaţional contemporan s-a susţinut că, din punctul de vedere al statului care acordă azil, acest concept include două elemente:

  • ocrotirea unor străini din raţiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât un refugiu temporar;
  • un anumit grad de protecţie activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităţilor cu atribuţii speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.14).[4]

Azilanţii se bucură de drepturi[5] şi pot să îşi asume obligaţiile[6] oricărui străin (cetăţean străin sau apatrid), inclusiv în România.

Analiza legislaţiei interne a statelor în problemele azilului, tratatelor bilaterale şi regionale, altor acte internaţionale îmi permite a constata următoarele:

– fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului;

– dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat;

– acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi interzicerea extrădării;

– acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de alte state drept un act inamical.

Dreptul la azil atât în actele internaţionale, cât şi în doctrina de drept internaţional, îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul statului se numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat,cu caracter excepţional,în ţările din America Latină.

În continuare voi aborda azilul politic, enumerând principalele caracteristici:

– azilul politic nu este definit nici de normele internaţionale, nici de cele regionale în materie (nici când se tratează problema azilului teritorial nu se realizează definirea acestuia);

– noţiunea trebuie căutată în special în normele interne, iar acolo unde nu se regăseşte, trebuie extrasă din situaţiile concrete ce au avut loc, atât în plan internaţional, cât şi naţional;

– nu poate fi asimilată statutului de refugiat şi chiar dacă nu există specificări în normele interne, se impune interpretarea normelor constituţionale în materie, în scopul realizării unei diferenţieri clare de termeni ce pot genera confuzii;

– inexistenţa normelor interne nu poate împiedica aplicarea ei în situaţiile concrete ce pot apare, datorită prevederilor din normele internaţionale şi din cele constituţionale;

– atunci când se operează cu noţiunea azilului politic, trebuie luaţi în considerare şi analizaţi şi ceilalalţi termeni, legaţi în special de instituţia statutului  de refugiat, deoarece între cele două noţiuni există foarte multe asemănări şi uneori nici nu pot opera separat;

– luarea în considerare a acestei noţiuni, impune stabilirea condiţiilor concrete ce o pot genera, deoarece inexistenţa lor dă naştere unor controverse majore privitoare la acordarea azilului politic şi chiar dau naştere arbitrariului în domeniu; (noile norme în materia străinilor, în curs de elaborare în Olanda, sunt un exemplu asupra modului deficitar în care se interpretează dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat, pentru persoanele care au beneficiat de statutul de refugiat sau al celui de azil, care provin din state în care situaţia care a generat starea de refugiat, a încetat să mai existe);

– chiar dacă normele internaţionale în materie nu sunt clare, fapt ce poate fi regăsit atât în normele regionale cât şi în cele interne, acestea conţin totuşi un element de esenţă, consfinţit de toate statele semnatare ale Declaraţiei asupra Azilului Teritorial din 1967 şi anume, acela, care constă, în recunoaşterea expresă a principiului nereturnării; principiu care, aplicat, duce în mod automat la obligaţia ce revine oricărui stat semnatar, de a acorda, până la găsirea unui alt stat de primire, a dreptului de azil;

– acest drept, care este de fapt doar unul de protecţie temporară, poate fi definit astfel, deoarece trebuie să implice toate celelalte caracteristici şi elemente de conţinut pe care le are dreptul de azil, în afara celui de şedere permanentă.

Noţiunea de azil politic, apreciată ca o instituţie de drept umanitar, nu ar putea opera, fără ca specialiştii în materie să cunoască şi o clarificare a formelor în care acesta se poate materializa, precum şi elementele ce caracterizează conţinutul său juridic. Totodată, trebuie să subliniem că, în procesul cunoaşterii acestei instituţii, se impune aprecierea certă a corelaţiei care trebuie să se nască între această instituţie şi cea de cetăţean, de străin şi de apatrid, dintre noţiunea de azil politic şi cea a extrădării sau a expulzării.

În consecinţă, studierea şi clarificarea noţiunii de azil politic ar duce şi la clarificarea celorlalte forme de azil şi, de ce nu, ar realiza o clasificare mai accentuată a acestei instituţii faţă de cea a statutului de refugiat.

 

Azilul în Uniunea Europeană

 

Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Protecţia drepturilor fundamentale constituie nucleul identităţii europene. În anul 1999, statele membre ale Uniunii Europene s-au angajat să creeze un Sistem European Comun de Azil pentru a putea face faţă problemelor de azil din ce în ce mai mari la nivel european.

În decursul următorilor ani, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre. Regulamentul Dublin stabileşte care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale. Directiva privind Condiţiile de Primire stabileşte condiţiile minime pentru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv cazarea, educaţia şi sănătatea acestora. Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuţie importantă la dreptul internaţional, întrucât această tematică nu este reglementată iniţial de către Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951. Directiva de Calificare introduce conceptul de protecţie subsidiară, care vine să completeze Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951, formă de protecţie care urmează să fie acordată persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă.

Uniunea Europeană a creat de asemenea un Fond European pentru Refugiaţi pentru a oferi sprijin financiar statelor membre care să le permită sistemelor lor de azil să lucreze eficient. Eurodac este o bază de date electronică care a fost lansată pentru compararea amprentelor şi pentru a determina dacă un solicitant de azil a depus deja o cerere de azil într-un alt stat membru.

Uniunea Europeană are un rol important cu privire la problemele de azil şi de relocare în interiorul şi în afara Uniunii. Legislaţia şi practicile Uniunii Europene influenţează considerabil dezvoltarea mecanismelor de protecţie a refugiaţilor în multe alte ţări. Instituţiile Uniunii, cum ar fi Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, au puteri legislative, executive şi judiciare în domeniile direct relevante pentru mandatul UNHCR.

În ciuda directivelor şi regulamentelor care vizează armonizarea Uniunii Europene, există încă diferenţe semnificative între statele membre, în abordările lor la protecţie, şansele şi ratele de recunoaştere a statutului de refugiat, precum şi condiţiile de primire, cum ar fi asistenţa medicală disponibilă pentru bărbaţi, femei şi copiii care solicită azil. De exemplu, în unele state membre ale U.E., accesul la sprijinul material de bază este atât de limitat că mulţi solicitanţi de azil ajung să doarmă pe străzi.

Prin urmare, U.N.H.C.R. urmează îndeaproape legislaţia şi politicile Uniunii Europene în materie de azil şi oferă recomandări şi consiliere pentru instituţiile U.E. şi cele 27 de state membre cu privire la o gamă largă de probleme legate de protecţia refugiaţilor, relocarea şi integrarea acestora. Agenţia pentru Refugiaţi emite periodic rapoarte, propuneri şi observaţii cu privire la dreptul de azil şi politica U.E..

  

Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului

 

Transformările care au avut loc în Europa Centrală la sfârşitul anilor ΄80 au deschis pentru guvernele ţărilor din regiune o serie de noi perspective şi probleme în domeniul protecţiei refugiaţilor. Ţări, percepute în trecut doar ca „surse”  de refugiaţi[7] ce vroiau să scape de regimul comunist, au devenit ţări care primeau refugiaţi, crescând astfel grupul de state europene în care persoanele care aveau nevoie de protecţie internaţională puteau solicita şi obţine azil.

Toate ţările Europei Centrale au aderat la Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul din 1967 (România a aderat în 1991). În scurt timp, România a promulgat legi privind regimul statutului de refugiat, s-a instituit procedura de azil şi au fost reglementate structurile administrative necesare.

Principalele prevederi legislative ce reglementează actualmente sistemul de azil în România sunt: – Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004 privind statulul şi regimul refugiaţilor în România, Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România, Legea nr. 122/2006  privind azilul în România şi H.G. nr. 1251/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006 privind azilul în România cu modificările şi completările.

Autoritate statală cu competenţe în asistenţa solicitanţilor de azil  şi refugiaţilor este Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi (O.N.R.), structură  a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta este autoritatea desemnată  pentru procesarea cererilor de azil în etapa administrativă. La nivelul O.N.R. se realizează: depunerea cererii de azil, fotografierea şi amprentarea, eliberarea documentului temporar de identitate, intervievarea solicitantului, soluţionarea cererii de azil şi comunicarea soluţiei. Conform legii, procedura administrativă de determinare a statutului de refugiat (la nivelul O.N.R.) durează între 30 şi 60 de zile. Ea se poate suspenda în cazuri speciale, cum ar fi, de exemplu, lipsa interpretului. Solicitanţii de azil au dreptul de a fi intervievaţi într-o limbă pe care o cunosc şi de a beneficia gratuit de un interpret pe toată perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Serviciile  de traducere şi interpretare pot fi asigurate din bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor / Ministerul Justiţiei, numai dacă sunt acordate de traducători autorizaţi.

Judecătoriile procesează cererile de azil respinse de O.N.R. (solicitantul de azil trebuie să depună plângere la judecătorie în termen de 10 zile de la comunicarea soluţiei de către O.N.R.; această etapă de realizare a cererii de azil are durata de 30 de zile de la înregistrarea plângerii şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecatoreşti cu privire la cererea de azil), iar tribunalele pe cele respinse de judecătorii sau cazurile împotriva cărora procurorul a depus recurs. Această etapă are o durată prevazută de  lege de 30 de zile de la înregistrarea recursului (recursul se depune în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei de către judecătorie) şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cazurile respinse intră sub incidenţa legii străinilor.

Solicitanţii de azil pot beneficia de asistenţă materială / financiară pentru acoperirea nevoilor de cazare, hrană, igienă. În centrele administrate de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, două în Bucureşti, unul la Galaţi, unul la Timişoara sunt cazate în special cazurile vulnerabile. Centrele respectă standardele minime de locuit şi sunt dotate cu facilităţi rezonabile pentru  activităţi educative, culturale sau gospodareşti (în fiecare centru de cazare există bucătării comune – dotate cu mese, maşini de gătit, frigidere – grupuri sanitare, maşini de spălat).

Nevoile de hrană şi nutriţie ale solicitanţilor de azil sunt acoperite prin alocaţii lunare[8] acordate din resurse guvernamentale, ONG-urile suplimentând ocazional asistenţa în vederea acoperirii standardelor minime de nutriţie.

 Solicitanţii de azil cazaţi în centre beneficiază de materiale / condiţii pentru igiena personală, iar întreţinerea centrelor de cazare este suportată de către stat, fiecare locuitor al centrului primeşte lunar produse de igienă personală, iar necesarul de articole de curăţenie este acoperit în cooperare  cu organizaţiile non-guvernamentale, care efectuează distribuţii periodice de materiale de igienă generală şi colectivă. Asistenţa medicală primară şi de urgenţă este acordată de către cabinetele medicale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care funcţioneză în centrele de cazare sau, după caz, în instituţii specializate. Probleme întâlnesc solicitanţii de azil care suferă de boli cronice, care nu reprezintă urgenţe. Asistenţa medicală a acestor cazuri se încearcă a fi acoperită  de organizaţiile non-guvernamentale active în domeniu.

În România se depun în medie 1.000 de cereri de azil pe an. Principalele ţări de origine ale solicitanţilor statutului de refugiat în România sunt Irak, India, China, Somalia, Iran. Durata procedurii de determinare a statutului de refugiat pentru un solicitant de azil poate fi în România şi de un ,un an şi jumătate. Rata recunoaşterii cererilor a fost în anul 2003 de aproximativ 19%.

După ce procedura de azil a fost reglementată şi a început să funcţioneze în România, problema prioritară a autorităţilor a devenit cea a integrării refugiaţilor. Protecţia efectivă a refugiaţilor necesita măsuri practice care să le permită acestora atingerea unui nivel corespunzător de independenţă economică pentru a se putea integra în mediul social, economic, cultural al ţării în care trăiesc.

Odată cu primirea unei forme de protecţie, persoanele pot fi incluse la cerere  într-un program de integrare implementat de Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi. Acest program oferă cazarea pentru cazurile vulnerabile pe o perioadă de 6 luni în Centrul nr.2, situat în Bucureşti, precum şi participarea la cursurile de limbă română şi orientarea culturală. Persoanele înscrise în program primesc un ajutor rambursabil din partea statului român în valoare de aproximativ 70 de USD/persoană/lună pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la 9 luni. Prin parteneriatele încheiate  cu Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi prin contractarea diverşilor angajatori, O.N.R. încearcă integrarea refugiaţilor pe piaţa forţei de muncă. Este încurajată integrarea refugiaţilor în alte regiuni ale ţării. Conform legii, refugiatul care îşi găseşte un loc de muncă în afara Bucureştiului poate beneficia de locuinţă socială din partea autorităţilor din partea respectivă sau de plata a 50% din chiria locuinţei dacă nu are posibilitatea să-şi plătească integral chiria.

Fără îndoială, integrarea refugiaţilor în România întâmpină impedimente majore legate în special de condiţiile socio-economice[9]. Refugiaţii întampină o serie  de obstacole  în procesul integrării, obstacole determinate de experienţa exilului involuntar, necunoaşterea limbii din ţara gazdă, izolare, probleme de adaptare în primii ani, tulburări fizice şi psihice generate de traumele din trecut şi în primul rând de torturi. Ei se confruntă, de asemenea, cu o serie de dezavantaje de factură socio-economică. De cele mai multe ori unui refugiat îi este foarte greu să-şi găsească un loc de muncă la nivelul pregătirii pe care o are din ţara de origine în special datorită lipsei documentelor de studii necesare sau recunoaşterii acestora de către autorităţile române.

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi implementează în România prin organizaţiile sale partenere (Consiliul Naţional Pentru Refugiaţi, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi, Salvaţi Copiii România) un program anual de asistenţă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor care are în vedere în special monitorizarea respectării standardelor internaţionale de asistenţă umanitară, promovarea asumării responsabilităţilor de către autorităţile române, finanţarea programelor de asistenţă directă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor (consiliere psihosocială, asistenţă psihologică, cursuri de limbă română pentru solicitanţii de azil) sau a celor de asistenţă indirectă (cum ar fi specializarea practicienilor în  domeniul asistenţei sociale). Practicieni în domeniu, refugiaţi, cetăţeni români, sărbătoresc an de an Ziua Internaţională a Refugiatului pe 20 iunie. Diverse manifestări sunt organizate în Bucureşti şi în ţară (concerte, concursuri radio, campanii informative) având drept scop sensibilizarea societăţii româneşti cu problema refugiaţilor[10].

Momentele marcante ale consolidării sistemului legislativ al azilului în România includ aderarea la Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul adiţional (Legea nr.46/1991), adoptarea primei legi privind statutul şi regimul refugiţilor (Legea nr.15/1996) şi a celor două ordonanţe de guvern (nr.102/2000 şi nr. 43/2004), aprobate ulterior prin lege. Tendinţele europene în materie, precum şi nevoia de armonizare cu legislaţia comunitară au dus la elaborarea unei noi legi (Legea nr.122/2006 privind azilul în România), prin care au fost păstrate majoritatea prevederilor anterioare, dar în acelaşi timp au fost introduse şi noi concepte, precum stabilirea statului membru responsabil, protecţia subsidiară, transferul de responsabilitate etc.

Legea nr. 122/2006 privind azilul ân România cuprinde, de asemenea, în mod expres, principiile şi garanţiile procedurale aplicabile în domeniul azilului ca: asigurarea accesului la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid care solicită protecţia statului român, nediscriminarea pe considerente de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, apartenenţă la o categorie defavorizată, situaţie materială, statut la naştere sau dobândit ş.a;, nereturnarea – care  prevede faptul că împotriva solicitantului de azil nu poate fi luată măsura expulzării, extrădării  sau a returnării forţate de la frontieră ori de pe teritoriul României, respectarea principiului unităţii familiei, confidenţialitatea datelor şi a informaţiilor referitoare la cererea de azil, respectarea interesului superior al copilului, garanţii privind minorii neînsoţiţi, prezumţia de bună-credinţă.

          

Dreptul de azil reglementat în Spania

 

Dreptul de azil, precum şi statutul refugiaţilor sunt reglementate de Legea nr. 5/1994, intitulată Legea azilului şi refugiaţilor, şi în Regulamentul de aplicare al legii, aprobat prin Decretul Regal nr. 203 din 10 februarie 1995.

Art. 4 din Legea azilului şi refugiaţilor prevede că:

a)     toţi străinii care sunt pe teritoriul Spaniei şi care intenţionează să ceară azil trebuie să transmită o cerere autorităţilor competente. Străinul care a intrat ilegal va face dovada imposibilităţii de a solicita azil autorităţilor la punctul de frontieră;

b)    acceptarea cererii de azil la punctul de frontieră permite străinului să intre şi să rămână temporar pe teritoriul Spaniei;

c)     străinul care nu este în posesia documentelor de identitate va fi în custodia Ministerului de Interne la un centru pentru străini;

d)    cererile de azil depuse la misiunile diplomatice și consulare ale Spaniei sunt înaintea Ministerului Afacerilor Externe;

e)     solicitanții de azil trebuie să coopereze cu autoritățile în verificarea identității lor și dovedirea celor afirmate în cererea de azil;

f)      solicitanții trebuie să notifice autorităților competente orice modificare de adresă a lor și a membrilor de familie care îi însoțesc.

Cererea de azil este respinsă în situațiile în care străinul nu a putut convinge autoritățile în legătură cu suținerile sale sau i s-a acordat statutul de refugiat de o terță țară.

Acordarea azilului îi permite străinului să nu fie deportat în țara sa de origine, unde există motive să fie supus persecuțiilor și pedepsit.

Potrivit art. 13 din Legea azilului și a refugiaților, acordarea azilului înseamnă și permisiunea de a locui în Spania, de a avea un permis de muncă, un document de identitate și de călătorie în alte țări.

În concluzie, în prezent se pune într-un mod dramatic problema dreptului de azil. Această chestiune face obiectul multiplelor conferinţe şi documente naţionale şi internaţionale.

  

B i b l i o g r a f i e

 

  • Gheorghe Iancu, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002;
  • Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
  • Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
  • Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
  • Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura  C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
  • Dumitru Mazilu, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
  • Situaţia refugiaţilor în lume 1997-1998. Persoanele deplasate – o problemă umanitară – Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Ed. Carocom 94 SRL, 1999.

 

Autor: Dumitru Ramona


[1] De pildă, în art. 10 din Constituţia Italiei, în preambulul Constituţiei Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova, „Dreptul la azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte”. Un articol cu un conţinut similar ca cel din Constituţia Republicii Moldova îl găsim şi în Constituţia României (art. 18 alin. 2). Potrivit art. 18 alin. 2 din Constituție, dreptul de azil în România se acordă și se retrage, în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte. În ce priveşte ordinea de acordare a azilului şi statutul juridic al persoanelor ce obţin azil, ele sunt determinate prin alte acte normative.

[2] Cuvântul azil vine din grecescul asulon care desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter religios, inviolabil. În timp, acest sens a evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană alungată (urmărită) pentru diverse motive putea să-şi găsească refugiu şi să primească ajutor şi protecţie.

[3] Motivele pentru care o persoană se expatriază şi cere în alt stat protecţia care nu-i este asigurată în statul său de origine sau reşedinţă sunt extrem de diverse. Poate fi vorba de un dezastru natural, de o epidemie sau de o stare de sărăcie gravă a maselor, de război civil, de persecuţii pe motive diverse, exercitate de autorităţile publice sau alte forţe care încalcă drepturile omului. La acestea se pot adăuga motive economice sau delictuale. Evaluarea acestor factori conduc statele la o opţiune care se situează între două poziţii extreme: pe de o parte o reglementare severă, pe de alta, o îngăduinţă peste măsură care lasă câmp deschis mafiei şi instaurării regimurilor totalitare.

[4] „ 1. Oricine are dreptul de a căuta şi de a se bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări;

      2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unei urmăriri pentru infracţiuni fără caracter politic sau pentru acte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.”

[5] Drepturile solicitantului de azil: – de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil, cu excepţia cazului în care cererea de azil a fost respinsă în urma soluţionării în procedură accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care trebuie să părăsească teritoriul României imediat ce procedura a fost finalizată; să fie asistat de avocat; să i se asigure, gratuit, un interpret; să contacteze şi să fie asistat de un funcţionar al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi; să fie consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil; să fie informat cu privire la drepturile şi obligaţiile ce îi revin, într-o limbă pe care o cunoaşte; dreptul la protecţia datelor personale; să i se elibereze un document temporar de identitate; să participe la activităţi de adaptare culturală; să fie cazat în centrele de primire şi cazare; să primească asistenţă medicală şi tratament corespunzător; să primească asistenţă medicală adecvată în cazul celor cu nevoi speciale; acces la piaţa de muncă; acces  la învăţământul obligatoriu în cazul minorilor; minorii neînsoţiţi au dreptul la aceeaşi protecţie oferită minorilor români în dificultate.

Drepturile beneficiarilor de azil: să rămână în România și să obțină documentele pentru dovedirea identității și pentru trecerea frontierei; să își aleagă locul de reședință și să circule liber; să fie angajat; să își transfere bunurile din România într-o altă țară în vederea reinstalării; să beneficieze de protecția proprietății intelectuale; să aibă acces la toate formele de învățământ; libertatea de a practica propria religie; să beneficieze de dreptul la asociere; protecția datelor personale; acces liber la instanțele de judecată și la asistența administrativă; să participe la programele de integrare și să fie cazat în centrele Oficiului Român pentru Imigrări; să își stabilească domiciliul legal în România; să poată beneficia, la cerere, de asistență în vederea repatrierii voluntare.

[6] Obligațiile solicitantului de azil: să prezinte organelor competente, în scris, cererea motivată cu datele indicate de organul la care se depune și de a se supune amprentării (mai puțin persoanele sub 14 ani) și fotografierii; să prezinte informații complete și reale cu privire la cererea de azil și persoana sa; să depună toate documentele pe care le are la dispoziție și sunt relevante; să predea documentul pentru trecerea frontierei și să primească documentul prevăzut de lege; să urmărească stadiul procedurii și să anunțe autoritățile competente cu privire la schimbarea reședinței; să răspundă solicitărilor organelor competente; să nu părăsească localitatea de reședință fără acordul Oficiul Român pentru Imigrări.

Obligațiile beneficiarilor de azil: să respecte Constituția și legile țării; să aibă o conduită corectă și civilizată; să respecte regulamentele centrelor Oficiului Român pentru Imigrări; să evite provocarea unor stări conflictuale; să se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor, dacă legea nu dispune altfel; să restituie ajutorul primit dacă a realizat venituri care permit acest lucru. 

[7] Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.181.

[8] Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 105.

[9] Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.174.

[10] Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura  C.H.Beck, Bucureşti, 2007,  p.174.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro