404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Rolul terților în rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace politico-diplomatice

Experienţa istorică a dovedit existenţa în practica internaţională a unor diferende, conflicte şi stări conflictuale, care sunt o reflectare a lumii în care trăim. Totodată experienţa a dovedit necesitatea şi posibilitatea soluţionării lor.

În drumul său spre progres şi civilizaţie, omenirea este confruntată necontenit cu numeroase probleme noi şi din ce în ce mai complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor statelor. Adesea abordările şi punctele lor de vedere sunt diferite, uneori chiar diametral opuse, ceea ce generează neînţelegeri, diferende sau fricţiuni.

Este un fapt că dezvoltarea colaborării şi multiplicarea legăturilor dintre state conduc în mod inevitabil la sporirea diferendelor internaţionale, cel puţin din punct de vedere numeric. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe, posibilitatea şi probabilitatea ivirii diferendelor sunt în mod obiectiv mai mari. Apariţia diferendelor internaţionale nu este un fenomen  negativ în sine. Negative şi profund dăunătoare în condiţiile internaţionale de astăzi sunt nesoluţionarea lor şi încercările de a le soluţiona pe alte căi decât cele paşnice.

Soluţionarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul istoriei, prin două categorii de mijloace: prin forţă, inclusiv prin recurgerea la război şi prin mijloacele paşnice.

Secole şi milenii, războiul a constituit principalul mijloc de rezolvare a diferendelor, statele puternice impunându-şi pe această cale propriile interese.

Războiul era considerat ca un mijloc legitim pentru rezolvarea diferendelor internaționale, existând în acest sens un drept de a recurge la război (jus ad bellum). Importante contribuţii la ideea excluderii războiului, a adus eminentul jurist olandez Hugo Grotius, în special în celebra sa lucrare “De jure belli ac pacis” publicată la Paris în 1625.

Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state şi de impunere a mijloacelor paşnice au avut loc către sfârşitul secolului al XIX-lea. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, reunite sub auspiciile “păcii, dezarmării şi arbitrajului” conţin numai recomandarea de a se folosi de mijloace pașnice în soluționarea diferendelor internaționale.

Pactul Societăţii Naţiunilor, intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, îşi propunea, printre principalele sale scopuri, pe acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi un cadru instituţional al organizării societăţii internaţionale în vederea evitării războaielor.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, sub egida Societăţii Naţiunilor, dar în special în epoca contemporană, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, o dată cu renunţarea la război – ca instrument al politicii naţionale – prin Pactul Briand-Kellogg din 1928[1] şi apoi cu interzicerea războiului de agresiune sub ameninţarea sancţiunilor internaţionale potrivit Cartei O.N.U., recurgerea la mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor dintre state a devenit o alternativă tot mai viabilă, fiind ridicată la rangul de principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan.

Carta O.N.U. prevede în art. 2, paragraful 3, următoarele: Toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”. Acest text defineşte elementele esenţiale ale principiului reglementării pașnice a diferendelor internaționale şi ale obligaţiei tuturor statelor de protejare a valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale care se cer apărate de recurgerea la forţă.

Obligaţia statelor de a proceda în acest fel este o obligaţie erga omnes, o obligaţie faţă de umanitate şi faţă de comunitatea internaţională în ansamblu.

Mijloace politico – diplomatice de soluționare paşnică a diferendelor internaţionale

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, după definiţia dată de Dicţionarul de drept internaţional public, sunt : “instituţii de drept internaţional la care statele au obligaţia să recurgă pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, fără a folosi forţa sau ameninţarea cu forţa”.

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică, în raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, în 3 categorii: a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele (negocierile), bunele oficii, mediaţiunea (medierea), ancheta şi concilierea; b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională; c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală).

Printre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, procedurile diplomatice, dintre care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cele mai des folosite, deoarece se bazează pe credinţa părţilor, iar suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfăşoară direct între părţi şi sunt confidenţiale, iar în condiţiile recurgerii la sprijinul unui terţ, părţile sunt libere să accepte sau să refuze eventuala soluţie propusă de acesta; spre deosebire de situaţia în care se recurge la mijloacele jurisdicţionale, în acele cazuri părţile la diferend sunt obligate să accepte soluţia judecătorului sau arbitrului internaţional.

Mijloacele diplomatice se caracterizează: – printr-o anumită lipsă de formalism, în sensul desfăşurării lor în afara unui cadru instituţional prestabilit; – în cazul mijloacelor diplomatice realizate prin intermediul unui terţ, soluţia propusă de acesta nu este obligatorie; – în contextul unui anumit diferend internaţional, mijloacele diplomatice sunt considerate ca având un caracter prealabil, în raport cu cele de natură jurisdicţională; – părţile au libertatea de a alege oricare dintre mijloacele de soluţionare paşnică, dar şi libertatea de a combina, în contextul aceluiaşi diferend, modalităţile diplomatice între ele sau cu acelea de tip jurisdicţional.

Negocierile (tratativele) diplomatice

a) Rolul şi funcţia negocierilor diplomatice în lumea contemporană

Ca metodă de corelare a raporturilor interstatale, negocierile diplomatice directe sunt cunoscute încă din vremuri îndepărtate, ele apărând odată cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre acestea.

Relaţiile internaţionale reclamă prin însăşi natura lor intervenţia permanentă a tratativelor şi contactelor între factorii de răspundere politică ori de câte ori apar neconcordanţe de interese, probleme litigioase sau controverse de orice natură între state. Marele diplomat şi om politic român Nicolae Titulescu spunea că atunci când diplomaţii discută tunurile tac.

Rolul tratativelor în viaţa internaţională este, însă, mult mai larg, pentru că tratativele constituie, în acelaşi timp, un eficient mijloc de prevenire a litigiilor şi diferendelor dintre state, precum şi principalul instrument politico-diplomatic în relaţiile de colaborare şi cooperare pe diferite planuri în cadrul relaţiilor internaţionale, cu finalităţi multiple.

Juristul indian Arthur Lall, în teza sa de doctorat, susținută la Institutul de Înalte Studii Internaționale de la Geneva, definește tratativele drept „procesul de abordare a unei dispute sau a unei instituții internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova sau a realiza o anumită înțelegere, îmbunătățire, aplanare sau reglementare a disputei sau a situației între părțile interesate.

Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că acestea nu au doar rolul de preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci trebuie desfăşurate cu bună – credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat.

Importanța sa este recunoscută de către Curtea Internațională de Justiție în Hotărârea sa din 25 iulie 1974: „Metoda cea mai potrivită de soluționare a diferendului este cea a negocierilor”, după cum reiese din hotărârea dată în litigiul pescuitului islandez.[2]

Dreptul de a duce tratativele este universal, el fiind un atribut implicit al dreptului statului la suveranitate şi independenţă, decurgând din cerinţa firească a încercării de a se soluţiona orice diferend sau litigiu pe cale politico-diplomatică, cea mai uzuală şi la dispoziţia tuturor statelor.

În perioada de după adoptarea Cartei O.N.U., tratativele ca metodă de soluţionare paşnică a diferendelor au cunoscut o largă afirmare şi consacrare internaţională.

Ca metodă de soluţionare a diferendelor tratativele au fost folosite uneori cu deplin succes, alteori cu rezultate parţiale sau temporare, dar întotdeauna în mod util în conflictele ce au apărut în diferite zone ale globului, cum au fost: situaţia din Laos (1961-1962), criza din Vietnam (1953), criza din zona Caraibelor (1962), problema Ciprului, disputa privind Iranul de Vest (1962), conflictul indo-pakistanez, situaţia din Orientul Mijlociu sau din unele zone africane (Congo – Zimbabwe, Rodenzia) etc.

Specifică pentru epoca contemporană este amploarea deosebită pe care au luat-o tratativele multilaterale (diplomaţia prin conferinţe internaţionale) în cadrul cărora se abordează problemele globale ale păcii, securităţii internaţionale şi dezarmării, ale soluţionării unor situaţii grave şi complexe privind relaţiile directe dintre state sau ale codificării regulilor de drept internaţional.

b) Principalul mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale

Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-diplomatică, a problemelor litigioase. Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în primul rând la negocieri.

Primordialitatea tratativelor ca mijloc de soluţionare paşnică este consacrată de art. 33 al Cartei O.N.U., precum şi în alte documente unde ele figurează pe primul loc în cadrul metodelor de rezolvare paşnică a diferendelor. Potrivit principiului primordialităţii tratativelor (cunoscut și sub denumirea de „principiul anteriorității tratativelor”), statele sunt obligate să recurgă mai întâi la tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în care tratativele directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace de soluţionare paşnică.

Curtea Permanentă dă următoarea soluție în litigiul concesiunilor Mavrommatis: „Înainte ca un diferend să ajungă în fața justiției se impune ca obiectul său să fie clar definit prin intermediul negocierilor diplomatice” [3]. Aceeași soluție este dată și de către Curtea Internațională de Justiție în cazul litigiului cu privire la dreptul de trecere prin teritoriul indian [4].

În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor, metoda tratativelor se caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii, printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la diversitatea situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale.

Tratativele reprezintă metoda cea mai puţin încorsetată de detalii procedurale, prin care se rezolvă sau se previn cele mai multe diferende, celelalte metode având în mare măsură menirea de a sprijini procesul de negociere [5].

De altfel, tratativele sunt prezente, într-o măsură sau alta, într-o fază sau alta, în orice proces de soluţionare paşnică, chiar dacă diferendul se rezolvă pe o altă cale, deoarece însăşi hotărârea de a se apela la un anumit alt mijloc de soluţionare este, de regulă, rezultatul unor tratative fie şi cu caracter preliminar sau exploratoriu între părţi, iar pe parcursul folosirii altor metode de soluţionare paşnică dintre cele menţionate, asupra cărora părţile au căzut de acord, poate apărea necesitatea ca anumite aspecte să fie clarificate prin dialog direct între părţile aflate în diferend ori ca anumite momente de impas să fie depăşite tot pe această cale, aşa cum practica internaţională a demonstrat-o adesea.

Tratativele constituie, de fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfăşoară în întregime direct între părţile implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu este exclusă, şi participarea altor părţi, care nu presupune organe sau organisme internaţionale preexistente, ceea ce reprezintă un avantaj important întrucât, prin confruntarea nemijlocită a poziţiilor, părţile pot adopta o atitudine mai flexibilă şi pot păstra secretul discuţiilor, creându-se astfel posibilitatea determinării mai exacte a conţinutului diferendului, înlăturându-se cu mai mică dificultate exagerările şi falsele susceptibilităţi şi evidenţiindu-se mai pregnant punctele de acord[6].

Pentru a se ajunge la rezultate pozitive, în cadrul procesului de negociere este necesar, însă, ca părţile să fie de bună-credinţă, să fie receptive la argumentele pe care le avansează partenerul de negociere, să dea dovadă de spirit de cooperare şi de dorinţa de a se ajunge realmente la soluţii reciproc acceptabile [7]. În caz contrar contactele directe dintre părţi pot căpăta caracterul unui „dialog între surzi”, al unei farse ce poate avea consecinţe periculoase pentru rezolvarea problemei în cauză, ca şi pentru relaţiile dintre cei doi parteneri de dialog.

Pentru ca tratativele să ducă la promovarea scopurilor pentru care au fost angajate, respectiv la rezolvarea diferendelor sau a problemelor litigioase şi convenirea unor soluţii viabile, este necesar ca părţile implicate să acţioneze în strictă conformitate cu principiile dreptului internaţional şi cu prevederile tratatelor în vigoare, în metoda tratativelor găsindu-şi oglindirea toate principiile de drept internaţional care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state. Nerespectarea acestor principii, cât şi a prevederilor eventualelor tratate anterior încheiate între statele respective în domeniul în care este localizat diferendul, poate avea drept urmare o soluţie precară cu eficacitate limitată sau imposibilitatea ajungerii la o soluţie, iar în situaţia în care una din părţi acţionează de pe poziţii de forţă, prin presiuni, şantaje sau ameninţări ori prin punerea în situaţie de inferioritate a celeilalte părţi, negocierile se transformă în contrariul lor, rezultatul fiind un dictat, o soluţie impusă, fără valabilitate din punct de vedere al dreptului internaţional, creatoare de noi surse de tensiune sau de conflict.

Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe și/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar pot fi și alte personalități care posedă experiență și prestigiu în domeniile ce formează obiectul diferendului. În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar șefi de stat ori de guvern.

Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz. Prin anumite tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor, după care, dacă nu se ajunge la o soluție acceptată de părți, se poate trece la alte mijloace pașnice.

În condițiile lumii contemporane, a complexității problemelor internaționale ce se ivesc spre a fi rezolvate, calea ce se impune este cea a negocierilor diplomatice, pentru a menține pacea și securitatea internațională, prelungindu-se apoi în bunele oficii, mediere, conciliere care sunt în esență tratative cu participarea unor terți. Se poate remarca că tratativele domină mijloacele fără caracter jurisdicțional de reglementare pașnică.

Bunele oficii


În sistemul metodelor politico-diplomatice de rezolvare a diferendelor internaționale bunele oficii ocupă un loc mai puțin important.

În literatura de specialitate, mai precis Dicționarul de drept internațional public, definește bunele oficii astfel: ”demersul întreprins pe lângă statele părți la litigiu de un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să le rezolve pe calea negocierilor diplomatice”. Charles Rousseau definește bunele oficii ca fiind „acțiunea amicală a unei terțe persoane care propune o bază de înțelegere între cele două state în dezacord și care caută să o facă acceptată printr-o intervenție discretă”.

Bunele oficii au fost consacrate într-o serie de documente internaționale, tratate internaționale și anume: – În cadrul Conferinței de la Paris din 1856, în cadrul Congresului de la Berlin din 1878. O importanță deosebită o are Convenția de la Haga din 1907, care prevede în art. 3: „….puterile contractante socotesc util și de dorit ca una sau mai multe părți participante la conflict să ofere, din proprie inițiativă, pe cât o permit împrejurările, bunele oficii sau mediațiunea lor statelor în diferend”. Bunele oficii sunt reglementate și de Tratatul american de reglementare pașnică de la Bogota din 1948, care prevede următoarele în art. 9: „Procedura bunelor oficii constă din demersurile unuia sau a mai multor guverne americane sau a unuia sau a mai multor cetățeni eminenți, din oricare stat străin de controversă în vederea apropierii părților, oferindu-le posibilitatea de a găsi direct soluția adecvată”.

În practica internaţională, bunele oficii au fost utilizate foarte frecvent, ele contribuind la soluţionarea a numeroase diferende şi la evitarea unor conflicte armate iminente, dar au avut mai puţini sorţi de izbândă în oprirea unui conflict armat deja angajat. Un rol tot mai mare în acţiunile de bune oficii revine în perioada contemporană, alături de contribuţia unor şefi de state sau de guverne ori a unor persoane influente, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organizaţiilor regionale. Secretarul general al O.N.U. a avut în această privinţă un rol important, el fiind adesea solicitat să exercite în numele organizaţiei mondiale bunele oficii pentru rezolvarea unor situaţii litigioase care apar între state în diferite zone geografice ale lumii.

Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend deja produs. Astfel, putem observa că rolul bunelor oficii este de a apropia părțile litigante, de a facilita începerea tratativelor între ele în vederea soluționării diferendului sau de a le determina să reia negocierile diplomatice directe dintre ele. Funcția lor principală este de a menține bunele relații între state prin asistența amicală acordată, terțul neavând dreptul de a se implica în reglementarea de fond a litigiului. Bunele oficii pot fi folosite în timp de pace sau pe timp de război, atât la cererea părților, cât și la cererea terțului, care își oferă bunele sale oficii, atunci când constată că pe calea tratativelor directe nu s-a putut și nici nu există perspective să se ajungă la un acord. De regulă, dreptul de a oferi bunele oficii aparține unui stat[8], unei organizații internaționale sau a unei persoane oficiale[9], care necesită acordul prealabil al părților.

În cadrul misiunii sale de bune oficii terțul binevoitor are o contribuție discretă, el neparticipând direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci propunând doar un teren de înțelegere între statele aflate în dezacord pentru a le aduce în situația să trateze direct.

Desfășurându-și activitatea în limitele prescrise de normele dreptului internațional, terțul își îndeplinește în mod firesc misiunea ce și-a asumat-o în momentul în care bunele oficii și-au produs efectul: acceptarea de către părțile litigante a negocierilor. Bunele oficii pot înceta însă și pe alte căi: prin renunțarea de către terț (când a ajuns la convingerea că ele nu pot duce la rezultatul urmărit); prin refuzarea lor pe parcurs de către una sau de către ambele părți litigante[10] sau prin transformarea lor în acte de mediațiune.

În concluzie, rezultatul utilizării bunelor oficii este de a evita un conflict armat între state exercitat la timpul potrivit, rezolvarea unui diferend internațional existent sau de a pune capăt unui conflict armat dintre state, de a duce părțile litigante la masa tratativelor și de a soluționa litigiul în mod pașnic.

Ca exemple de bune oficii sunt cele oferite de Franța Statelor Unite ale Americii, Vietnamului de Nord și Vietnamului de Sud, pentru a pune capăt ostilităților militare; ori cele oferite de Elveția, în cursul anilor 1960-1961, pentru realizarea acordurilor dintre Franța și Guvernul provizoriu al Republicii Algeria, privind independența acestei foste colonii franceze.

Medierea (Mediațiunea)


Mediațiunea este un mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, care constă în acțiunea unui terț (stat[11], organizație internaționale[12] sau persoană oficială[13], care se bucură de reputație și de prestigiul imparțialității) de a participa în mod direct la organizarea tratativelor, pe care de regulă le conduce având calitatea de mediator, examinând fondul diferendului și făcând propuneri de natură a constitui o bază de soluționare a acestuia.

Medierea este o procedură autonomă de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, având un obiect bine definit, respectiv examinarea fondului diferendului; funcția mediatorului începe de abia când s-a ajuns la masa tratativelor: – el participă direct la organizarea negocierilor pe care le conduce, el examinează împreună cu părțile fondul litigiului și sugerează soluții pentru rezolvarea acestuia. Aceasta are o finalitate clară și anume descoperirea unor formule de înțelegere exclusiv contractuale. În sistemul mijloacelor pașnice, medierea este cunoscută ca fiind o procedură secundară alături de tratativele diplomatice. Însă ea are vocație de universalitate, toate diferendele internaționale, indiferent de natura lor, putând fi supuse acestei proceduri.

Acțiunea de mediere poate fi pornită:

– la cererea părților aflate în litigiu (mediațiune cerută);

– ca urmare a acceptării unei oferte (mediațiune oferită).[14]

Angajarea unei asemenea proceduri este însă deosebit de delicată, pentru că în primul caz este destul de greu ca statele implicate să cadă de acord asupra necesități de a apela la un mediator și asupra statului terț, organizației internaționale sau persoanei convenabile ambelor părți și care să fie dispuse să-și asume o asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz, există riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din partea statelor aflate în diferend.

Medierea a fost reglementată de câteva acte internaționale, cum sunt:

– Convenția de la Haga din 1907 prin art.3, conform căruia oferta de mediere nu trebuie să fie considerată ca un act inamical; dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul ostilităților; art.4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de acord pretențiile opuse și de a calma resentimentele care, poate, s-au ivit între statele în conflict; în art.6 se arată că: “Bunele oficii și mediațiunea au în mod exclusiv însemnătatea unui sfat și nu pot fi considerate nicidecum obligatorii”.

– în Carta O.N.U., precum și în cadrul sesiunii a XXXIV-a a Adunării Generale a O.N.U., în Carta O.S.A., Carta O.U.A., Protocolul de mediere, conciliere și arbitraj din 1964, Tratatul american de reglementare pașnică (Pactul de la Bogota) din 1948 etc.

Din punct de vedere procedural, medierea se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend. Regulile după care se desfășoară aceasta au cel mai adesea un caracter ad-hoc. Detaliile de desfășurare, locul, termenele, data ședințelor, participanții, limba etc. se stabilesc de părți cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în prealabil, ci și pe parcurs. În acest mod se asigură un foarte larg câmp de acțiune pentru găsirea soluției. Mediatorul discută uneori cu ambele părți prezente, el conducând discuțiile, alteori separat cu fiecare. El poate să-și prezinte propunerile oral, însă nmic nu-l împiedică să le enunțe în scris. Se poate începe prin a negocia verbal și apoi se poate trece la note scrise. Propunerile acestuia trebuie, în principiu, să fie scrise și comunicate simultan părților în cauză. Astfel, mediatorul trebuie să imprime convingerea părților că el este absolut imparțial, pentru a obține un adevărat succes în soluționarea litigiilor. Mediatorul trebuie să dea dovadă de prestigiu internațional general recunoscut, suplețe, cât și de cunoașterea temeinică a problemei în fond. În practică s-a putut observa că acțiunea de mediere permite întrepătrunderea cu negocierile directe între părțile la un diferend[15].

Spre deosebire de bunele oficii, în cazul medierii terțul nu se limitează numai la determinarea părților în diferend și a situației de fapt, ci el participă efectiv, în mod activ, la desfășurarea negocierilor directe între părți, cu propuneri pentru părți pentru soluționarea amiabilă a diferendului. Totuși propunerile mediatorului nu sunt obligatorii, ele au doar un caracter facultativ, ceea ce deosebește medierea de mijloacele jurisdicționale.

Medierea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord pe baza propunerilor mediatorului (în forma lor inițială sau într-o formă amendată ca urmare a discuțiilor purtate), fie în momentul în care părțile constată că prin continuarea acțiunii de mediere nu s-ar contribui la rezolvarea diferendului, cel puțin într-o anumită perioadă mai lungă de timp, fie atunci când părțile în litigiu sau mediatorul însuși constată că mijloacele de împăcare propuse nu sunt acceptate.

Ancheta internațională

Ancheta internațională face parte din mijloacele instituționalizate, alături de concilierea internțională, cazuri în care se face apelul la un terț  (stat sau organizație internațională) pentru soluționarea diferendului internațional. Aceasta se bazează pe ideea că tratativele dintre părțile aflate în diferend, pentru găsirea unor soluții echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoștere corectă și exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanția stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitate instituirii, în acest scop, a unor Comisii Internaționale de Anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.

Ancheta internațională constă atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor (fact – finding), conform Convențiilor de la Haga, cât și în forme mai noi, mai perfecționate care presupun căutarea unor informații în beneficiul unor organizații internaționale cum ar fi O.N.U.

Ca metoda de soluționare a diferendelor, ancheta internațională a fost pentru prima dată reglementată prin Convenția de la Haga din 1889, în care se sublinia caracterul temporizator al acesteia, de calmare a stării de spirit a părților în conflict, ancheta acționând ca o “supapă de siguranță”. Ancheta are însă și o funcție preventivă, deoarece împiedică agravarea unui diferend internațional în măsura în care se recurge la ea. De asemenea, ea nu este o modalitate de soluționare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară pentru o altă modalitate pașnică de soluționare (concilierea, arbitrajul) și având un caracter facultativ.

Finalitatea și procedura anchetei internaționale au fost precizate și dezvoltate prin Convenția de la Haga din 1907 care în art.9 prevedea că “în litigiile de ordin internațional care nu angajează nici onoarea, nici interesele esențiale și care provin dintr-o divergență de apreciere asupra unor elemente de fapt, părțile contractante consideră util și de dorit ca părțile care nu se vor fi putut pune de acord pe cale diplomatică să instituie, atât cât o vor permite circumstanțele, o comisie internațională de anchetă însărcinată să faciliteze soluționarea acestor litigii, clarificând printr-un examen imparțial și conștiincios unele chestiuni de fapt”.

Astfel, ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendința de a se aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reținerea statelor de a nu recurge prea des la ancheta.

Ancheta internațională poate fi, deci, definită ca o modalitate de soluționare pașnică care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internațional, de către o comisie desemnată în acest scop de părțile aflate în diferend sau de către o organizație internațională, comisie ale cărei concluzii  au un caracter facultativ.

În măsura, în care printr-un tratat anterior nu s-a prevăzut constituirea unor comisii permanente de anchetă, angajarea unei asemena comisii se realizează prin acordul expres al celor două părți aflate în diferend, care ia forma unei convenții speciale, în cuprinsul căreia se stabilesc faptele ce urmează a fi analizate și împrejurările de clarificat, numele persoanelor ce compun comisia, modul de lucru al comisiei, inclusiv drepturile și obligațiile pe care aceștia le au în îndeplinirea sarcinii încredințate, facilitățile pe care statele trebuie să le asigure pentru efectuarea investigațiilor necesare și alte aspecte care au menirea de a garanta imparțialitatea și succesul misiunii.

Comisia este formată dintr-un număr impar de membri – comisari având cetățenia părților în conflict și comisari terți. Comisarii sunt aleși intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părțile sunt reprezentate prin agenți speciali care servesc ca intermediari între ele și comisie; ei pot fi asistați de către consilieri sau avocați care să susțină interesele părților în fața comisiei.

Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în primul rând, expunerile părților asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia martori și experți, poate să se deplaseze la fața locului (aceasta presupune însă acordul părții care exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv). Părțile la convenție se angajează să ofere comisiei de anchetă toate mijloacele și toate înlesnirile necesare pentru cunoșterea completă și pentru aprecierea exactă a faptelor sau pentru a intra în posesia informațiilor pe care le consideră necesare. Lucrările ședințelor și documentele nu sunt făcute publice decât cu consimtământul părților și prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, în prezența agenților naționali, interogarea lor fiind făcută de către președintele comisiei, iar mărturiile consemnate într-un proces verbal. Activitatea unei comisii de anchetă se încheie printr-un raport care se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor componenți, după care se înaintează statelor implicate. Concluziile raportului sunt facultative pentru părți, acestea putând hotărî fie să și le însușească și să treacă la rezolvarea de fond a problemei, fie să le respingă. Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunța în vreun mod asupra răspunderii părților.

Prin unele convenții multilaterale și, în special, bilaterale, de după primul război mondial, s-a încercat să se lărgească competența comisiei de anchetă. Așa-numitele “tratate Knox” (denumite după numele secretarului de stat american Knox), încheiate între S.U.A., Franța și Marea Britanie în 1911, prevedeau procedura anchetei obligatorii, ale cărei rezultate trebuiau să folosească la arbitrajul instituit între părți în vederea soluționării diferendelor (acestea nu au fost ratificate de Senatul american).

Prin “tratatele Bryan” (aproximativ 30 de tratate încheiate între 1913-1914 și denumite după numele secretarului de stat american Bryan) s-a urmărit extinderea competențelor comisiilor de anchetă care trebuiau să se pronunțe asupra elementelor de fapt, cât și de drept. Specific și pozitiv în aceste tratate este faptul că semnatarii lor se angajau să nu recurgă la război până la încheierea procedurii de anchetă.

În practică, acest mijloc are un rol relativ, în sensul că are o serie de neajunsuri: – sub paravanul restabilirii unei situații de fapt se ascunde, în realitate, o adevărată prejudecare, iar simpla întocmire a raportului stabilește cine are sau nu are dreptate; aprecierile făcute de particulari sunt subiective, comisiile fiind un mijloc de imixtiune în treburile externe ale statelor. Toate acestea au făcut ca ancheta internațională să fie lipsită de o largă aplicare practică. Ea a fost aplicată de regulă în incidente navale, dar au fost și două cazuri celebre: cazul Dogger Bank și cazul Red Crusader.

Concilierea internațională


Institutul de Drept internaţional public a definit concilierea internaţională ca fiind „un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie numai pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la examinarea imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui angajament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care va fi avut în vederea reglementării”.

Concilierea internaţională este un mijloc relativ nou de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, el nefiind prevăzut de Convenţia I de la Haga din 1907.

În raport cu celelalte mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, concilierea a apărut mult mai târziu în practica convenţională, deşi unele elemente proprii concilierii se intâlnesc la mediere şi anchetă. Concilierea reprezintă o combinare a metodelor de mediere şi anchetă, având însă trăsături caracteristice proprii. Astfel, spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare care se realizează de către un organ indepedent, şi nu de către un terţ care acţionează ca un mediator. În raport de anchetă, concilierea are ca obiectiv nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, inclusiv citarea şi audierea martorilor şi experţilor pentru colectarea informaţiilor necesare, ci organul de conciliere efectuând aceste operaţii nu-şi epuizează misiunea, el procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, adică la faza formulării de propuneri pe care le prezintă părţilor şi acesta urmează a se pronunţa asupra conţinutului lor.

De asemenea, concilierea, care face într-un fel trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele jurisdicţionale, se deosebește de arbitraj şi de soluţionarea judiciară prin aceea că presupune nu obligaţia, ci numai facultatea părţilor în diferend de a accepta soluţia recomandată de comisia de conciliere. Totodată însă, concilierea prezintă şi elemente ce sunt de esenţă unor proceduri jurisdicţionale, ea înfăptuindu-se după o procedură în contradictoriu, în cadrul căreia părţile au dreptul la întrebări şi replici în vederea apărării nu numai a drepturilor, dar şi a intereselor lor. Prin elementele sale specifice şi trăsăturile proprii concilierii, a cărei principală funcţie este de a împăca părţile ci nu de dictare şi impunere a unei soluţii, acţionează ca un mijloc cu un grad sporit de flexibilitate şi operativitate, menit a asigura părţilor condiţii egale pe întregul parcurs al desfăşurării lucrărilor.

Astfel, o caracteristică a concilierii o constituie strânsa conlucrare între organul de conciliere şi părţile în diferend, pe de o parte, iar pe de alta, între însăşi părţile în diferend. Lucrările de conciliere sunt înfăptuite de organul special creat, părţile în diferend nefiind implicate în mod direct, dar acest organ trebuie să se bucure de încrederea părţilor cu atât mai mult cu cât ele sunt acelea care propun organul de conciliere şi cu atât mai mult cu cât procedura concilierii nu implică sancţiuni juridice.

Comisia de conciliere poate să fie preexistentă diferendului, iar părţile să apeleze la serviciile acesteia în baza unui angajament anterior asumat printr-un tratat sau acord internaţional sau poate să se constituie după declanşarea diferendului prin înţelegerea dintre părţi. Prima variantă prezintă avantajul operativităţii, iar cea de a doua pe cel al competenţei, întrucât în acest caz membrii comisiei se numesc dintre persoanele cele mai avizate în raport de natura diferendului.

În componenţa comisiei de conciliere intră un număr impar de membri, de regulă 3 sau 5, dintre care 1 sau 2 membri, după caz, sunt desemnaţi de către fiecare dintre statele implicate dintre cetăţenii proprii sau dintre cetăţenii unui stat neimplicat în conflict, iar preşedintele se desemnează întodeauna dintre cetăţenii unui alt stat, el trebuind însă să corespundă încrederii comune a celor două părţi. Practica internaţională este relativ diversificată în această privinţă, dar în principiu variantele utilizate până în prezent au la bază sistemul enunţat.

În situaţia în care la numirea membrilor comisiei, părţile nu se pot pune de acord asupra persoanei sau persoanelor membre pe care trebuie să le numească împreună, se recurge de regulă la autoritatea unei personalităţi de prestigiu sau a unei organizaţii internaţionale care să desemneze persoana (persoanele) respective.

Membrii comisiilor de conciliere trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare şi să dea dovadă de imparţialitate, indiferent de poziţia lor faţă de părţi. Ei sunt irevocabili, trebuind să acţioneze pe toată durata procesului de conciliere, putând fi înlocuiţi numai în cadrul comisiilor de conciliere permanente, dar şi atunci numai până la începerea executării misiunii.

În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori alcătuită dintr-un număr fix de naționali desemnați de fiecare stat-parte la tratat. În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un membru național înscris pe listă, iar aceștia, de comun acord, președintele comisiei dintre ceilalți conciliatori înscriși pe listă de celelalte state.

Comisia se poate întruni pe teritoriul uneia dintre părți, al unui stat terț sau la sediul unei organizații internaționale. Această comisie poate efectua și o anchetă prealabilă (art.11 alin.1 din Actul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale). Tot astfel, o comisie de anchetă va avea, de asemenea, și caracter de comisie de conciliere (Convenția Generală de conciliere internațională).

Potrivit Pactului de la Bogota, funcțiile comisiei vor fi exercitate începând printr-o tentativă în vederea concilierii diferendelor supuse examinării sale, pentru a se ajunge la o reglementare între părți, acestea încheindu-se într-un termen fixat de tratat pe baza căruia comisia își desfășoară activitatea.

În ceea ce privește procedurile ce vor fi folosite în fața comisiei, aceasta va fi sesizată printr-o cerere adresată președintelui de către cele două părți acționând de comun acord sau separat, după caz. Comisia își va stabili ea însăși procedura, care va trebui însă să fie contradictorie.

Comisia de conciliere va avea sarcina să elucideze chestiunile în litigiu, primind toate informațiile utile prin anchetă sau altfel, și să prezinte părților, în final, termenii anganjamentului.

Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimității comisiei și a acordului părților în litigiu.

La sfârșitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces-verbal sau un raport în care va expune rezultatele concilierii. Raportul și recomandările comisiei, în cazul în care acționează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentințe arbitrale și nu vor angaja părțile nici în ceea ce privește expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce privește problemele juridice.

Se constată însă că, după cel de-al doilea război mondial, nu s-a mai recurs la conciliere, în timp ce procedura anchetei s-a dezvoltat o dată cu creșterea rolului organizațiilor internaționale.

Ancheta și concilierea sunt efectuate de comisii alcătuite din persoane ce se bucură de încrederea părților. În diferite împrejurări, în special în cazul stabilirii unor violări ale drepturilor persoanei umane, Comisia drepturilor omului, de pildă, în cadrul procedurilor de control al respectării acestora (constând în rapoarte și petiții), s-a izbit de contestarea unor fapte (încălcări ale acestor drepturi de către  unele state membre).

În practică această comisie de conciliere a jucat un rol important înaintea și imediat după primul război mondial, “vârsta de aur” a concilierii internaționale, fiind remarcată prin instituirea comisiilor permanente bilaterale[16]. După această perioadă de vastă prolifiere a concilierii internaționale, ea a avut o aplicare foarte limitată.

S-a încercat o reevaluare a concilierii, o detehnicizare a procedurii, mai întâi prin Sesiunea Institutului de Drept de la Salzburg din 1959-1961, care a elaborat un regulament de conciliere internațională[17].

Comisii de conciliere au fost instituite și în cadrul unor organizații internaționale[18]. În 1962, s-a instituit o comisie de conciliere, în cadrul organizației UNESCO, pentru a soluționa diferendele ce au apărut în lupta împotriva discriminării în materie de învățământ. La fel au fost instituite asemenea comisii în legătură cu acordul GATT pentru a soluționa anumite diferende economice. În cadrul O.N.U., prin Pactul privind drepturile civile și politice din 1966, în art.42 se organizează o procedură de conciliere, facultativă, pentru a soluționa diferendele ce vor apărea în legătură cu aplicarea acestui act internațional.

Se remarcă, totodată, că acest mijloc diplomatic poate fi considerat ca fiind necesar aplicabil conform unor reguli prestabilite. Astfel, Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor (art. 66), ca și Convenția de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile cu organizațiile internaționale au prevăzut că părțile într-un diferend privind anumite texte din aceste convenții pot să recurgă la procedura de conciliere, prevăzută în anexa convențiilor. Comisia de conciliere instituită conține dispoziții pentru desemnare a conciliatorilor, determinarea procedurii de către comisie, propuneri ale acesteia privind modul de aplanare a diferendului și prezentarea unui raport după 12 luni de la constituirea comisiei. Raportul comisiei, inclusiv concluziile prevăzute în acesta privind probleme juridice, nu vor fi obligatorii pentru părți și vor avea numai valoarea unor recomandări supuse părților pentru examinarea lor în vederea soluționării amiabile a diferendului.

Mai poate fi menționată reglementarea concilierii în Convenția privind dreptul mării din 1982, de la Montego Bay, Jamaica. Art. 284 din convenție prevede că un stat-parte într-un diferend privind interpretarea sau aplicarea convenției poate invita cealaltă parte sau părți să supună diferendul concilierii.

Ca exemplu, România, care a devenit parte la Actul general de arbitraj din 1928, a încheiat apoi un Act general de conciliațiune, de arbitraj și de aranjament juridiciar între statele Micii Înțelegeri, semnat de România, Iugoslavia și Cehoslovacia la 21 mai 1929, la Belgrad, și intrat în vigoare la 16 noiembrie 1929. Urmarea directă a recomandărilor făcute de Adunarea Societății Națiunilor prin rezoluția sa din 28 septembrie 1928 către toate statele de a încheia convenții de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, are 5 capitole (Cap.I – Reglementare pașnică în general; Cap.II – Reglementarea juridică; Cap.III – Concilierea ; Cap.IV – Reglementarea arbitrală; Cap.V – Diferendele dintre cele trei părți contractante; Cap.VI – Dispoziții generale) și 38 de articole. Părțile se angajează ca diferendele de orice natură dintre ele și care nu au putut fi rezolvate pe cale diplomatică să fie supuse unui aranjament judiciar sau arbitral precedat, după caz obligatoriu sau facultativ, de un recurs la procedura de conciliere. Procedura nu se aplică unor fapte anterioare încheierii Actului, precum și diferendelor referitoare la chestiuni pe care dreptul internațional le lasă în competența exclusivă a statelor. Urmând, în general, metodologia stabilită în Actul general de arbitraj, Actul general de conciliațiune, de arbitraj și de aranjament judiciar între statele Micii Întelegeri stabilește o metodologie asemănătoare acestuia. Prin Pactul de organizarea a Micii Înțelegerii, semnat la 16 februarie 1933, a fost prorogat fără termen.

Considerații finale


Pericolele cele mai grave pentru pacea lumii le comportă recurgerea la mijloacele militare, folosirea sau tentația de a folosi forța și amenințarea cu forța, care așa cum dovedește cu prisosință viața însăși, nu a dus niciodată la rezolvarea reală și trainică a problemelor, ci dimpotrivă nu a făcut decât să le complice și să le agraveze, să genereze noi forme de tensiune, să compromită cursul relațiilor dintre statele respective pentru îndelungate perioade de timp, să aducă mari daune materiale și umane statelor.

Unul dintre obiectivele fundamentale urmărite de comunitatea mondială, cu precădere în perioada postbelică, a fost excluderea forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale și, pe cale de consecință, consolidarea și dezvoltarea instrumentelor de menținere a păcii și securității, în rândul cărora mijloacele pașnice de reglementare a diferendelor internaționale ocupă un loc central. Aceste mijloace au fost consacrate într-o serie de documente juridico – diplomatice (Carta O.N.U., Carta O.S.A., Carta O.U.A, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa etc.), unele dintre ele, cum ar fi tratativele diplomatice, fiind cunoscute din cele mai vechi timpuri.

Indiferent de prevederile lor specifice, fiecare din documente stipulează, într-un fel sau altul, că diferendele dintre state nu trebuie reglementate decât pe cale pașnică, prin respectarea principiilor dreptului internațional contemporan.

Dreptul internațional a creat și cadrul adecvat pentru ca mijloacele politico – diplomatice să-și îndeplinească funcțiile care le-au fost atribuite, prin consacrarea principiului reglementării pașnice, care stabilește obligația juridică de soluționare a diferendelor numai pe cale pașnică.

Am observat că tratativele sunt primul pas spre o mai bună cooperare între state, pentru soluționarea diferendelor internaționale. Prin trăsăturile lor specifice, tratativele presupun o perseverentă activitate de negocieri diplomatice și politice. Ele au o contribuție indiscutabilă în rezolvarea diferendelor internaționale.

Dacă statele nu vor putea rezolva diferendul prin intermediul tratativelor directe se cere ca ele să continue procesul de soluționare a acestuia prin folosirea celorlalte mijloace cu caracter pașnic prevăzute de documentele internaționale: bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, prin arbitraj sau justiție internațională, prin apelarea la mijloace politice la organismele internaționale sau regionale sau prin alte mijloace alese de părți de comun acord.

Carta O.N.U. prevede în art.33 că statele părți la orice diferend „a cărei prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale” trebuie să caute să-l rezolve prin mecanisme politico-diplomatice (tratative, anchetă, mediațiune, conciliere), dar și „pe calea arbitrajului și reglementare judiciară”.

Unul dintre obiectivele majore în materia soluționării diferendelor internaționale este să se întreprindă măsuri pentru a face efectivă aplicarea acestui principiu, astfel ca între angajamentul solemn al statelor de a nu recurge în reglementarea diferendelor lor internaționale decât numai la mijloacele pașnice și activitatea lor practică în acest sens să nu mai existe nici o divergență.

În concluzie, practica vieții internaționale atestă că nu există problemă litigioasă, situație conflictuală, indiferent cât de complicată și dificilă ar fi, care să nu poată fi soluționată pe căi pașnice. Desigur, datorită complexității unor probleme, nu întotdeauna se poate ajunge rapid la rezolvarea lor. Uneori, pe calea spre înțelegere și soluționare apar obstacole, a căror depășire se poate dovedi. Esențialul este ca părțile să acționeze cu răbdare și perseverență, precum și cu bună-credință, pentru a contribui la netezirea terenului spre realizarea înțelegerii. Acționându-se în acest fel, multe dintre diferendele cele mai complicate, care au afectat pe o perioadă lungă de timp raporturile dintre state și chiar situația internațională în ansamblul ei, și-au putut găsi în cele din urmă soluționări echitabile, prin mijloace pașnice.

BIBLIOGRAFIE

  1. Dumitru Mazilu, ”Drept internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 2010;
  2. Adrian Dumitru Crăciunescu, „Drept internaţional contemporan”, Editura Concordia, Arad, 2004.
  3. Vasile Creţu, „Drept Internaţional Public”, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.
  4. Grigore Geamănu, „Drept internaţional public” – Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
  5. Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional public” – Volumul 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
  6. Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Adrian Năstase, Victor Duculescu, Alexandru Bolintineanu, Ioan Voicu, Olimpiu Crauciuc, Brînduşa Ştefănescu, Octavian Căpăţînă, Roxana Munteanu, „Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983.
  7. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept internaţional contemporan”, Ediţie a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
  8. Bianca Selejan – Guţan, Laura – Maria Crăciunean, „Drept internaţional public”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
  9. Mihaela Alexandru, Sorin Bucur, „Drept internaţional public”, Editura Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2004.
  10. Ionel Cloşcă, „Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state”, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
  11. Mircea Malița, ”Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state”, Editura Politică, Bucureşti, 1982.


[1] Art. 1 din acest tratat: ”Înaltele părți contractante declară solemn în numele popoarelor lor respective, că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și renunță la el ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce”.

[2] Islanda a hotărât ca de la 1 septembrie 1972 să-și extindă zona sa de pescuit de la 12 la 50 de mile marine. La 14 aprilie 1972, Marea Britanie, iar la 5 iunie același an, Republica Federală Germania au introdus câte o cerere în fața C.I.J., cerându-i să declare că măsura guvernului islandez de extindere a apelor sale teritoriale este incompatibilă cu normele dreptului internațional. Contestând competența Curții în acest diferend, Islanda a refuzat să producă piesele de procedură. În ciuda opoziției Islandei, Curtea a ordonat în 1972 și 1973, măsuri conservatorii, în baza cărora se cerea guvernului islandez să nu aplice noul regulament, prin care își extindea drepturile exclusive de pescuit asupra navelor celor două state reclamante, în schimb, acestora li se putea limita plafonul anual de pește în zona contestată. Prin Hotărârea din 2 februarie 1973, Curtea s-a declarat competentă în diferendele respective, iar prin Hotărârea din 25 iulie 1974, Curtea a decis că regulamentul islandez prin care s-au extins în mod unilateral drepturile de pescuit ale Islandei până la 50 de mile marine nu este opozabil R.F. Germania și Marii Britanii; că Islanda nu este în drept să excludă în mod unilateral din zona contestată navele de pescuit ale celor două state; că, dat fiind că au început lucrările conferinței asupra dreptului mării și că nu poate enunța dreptul pe care conferința îl va edicta, părțile au obligația de a începe negocieri cu bună-credință pentru a ajunge la o soluție echitabilă a dreptului dintre ele.

[3] C.P.J.I. Recueil, Serie A, no.2, p.15.

[4] C.I.J. Reports, 1975, p.148-149.

[5] Max Sörensen, “Manual of Public International Law”, Mac Millan, London, 1968, p.675; Mircea Maliţa, op.cit., p. 61.

[6] Ionel Cloşcă, “Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state”, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 45.

[7] C.I.J. în cazul litigiului privind platoul continental din Marea Nordului a dat următoarea soluție: “Părțile au obligația de a se comporta în așa fel încât negocierile să aibe sens, ceea ce nu este cazul atunci când una dintre ele insistă asupra propriei sale poziții, fără a lua în considerare nicio modificare. Părțile sunt ținute să acționeze astfel încât în situația concretă și ținând seama de toate împrejurările, să fie aplicate principii echitabile”. (I.C.J. Reports, 1969, p.47; Declarația de la Manilla).

[8] Convenția de la Paris din 1856 prevedea că această funcție poate fi îndeplinită de o „putere prietenă”. Tratatul semnat în cadrul Conferinței de la Panama din 1926 conferea acest drept „aliaților lor”, iar Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 ” uneia sau a mai multor puteri prietene”.

[9] Reprezentantul țării noastre Take Ionescu a fost invitat de guvernele Greciei și Turciei să presteze bunele oficii în urma conflictului ce izbucnise între ele după pacea de la București din 1913, precum și de Guvernele Poloniei și Cehoslovaciei în conflictul de frontieră ivit între cele două state după primul război mondial.

[10] De pildă, în anul 1884 Franța a respins bunele oficii oferite de S.U.A. în conflictul cu privire la Tonkin; în anul 1914, de asemenea, Franța a cerut guvernului spaniol să renunțe la bunele sale oficii oferite la sugestia Belgiei, în urma atacării de către Germania a posesiunilor franceze și belgiene din Bazinul convențional al Congoului. “Guvernul francez – se arată în Nota Ministerului francez al Afacerilor Externe din 28 septembrie 1914 adresată Oficiului german al Afacerilor Externe – s-a văzut obligat să roage guvernul spaniol să nu dea urmare propunerii de bune oficii pe care le-a adresat deja la cererea guvernului Belgian, în termenii art. 11 al Pactului de la Berlin”.

[11] În 1966, fosta U.R.S.S. a avut rolul de mediator în conflictul dintre India și Pakistan.

[12] O.N.U. de câteva ori la rând a jucat rolul de mediator în Orientul Apropiat.

[13] În 1979, Papa a fost mediator sugerând soluționarea conflictului izbucnit între Argentina și Chile.

[14] Mediere oferită de puterile europene în conflicul de frontieră ce opunea Grecia și Turcia, pe baza art.24 al Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878; cea oferită de Anglia în afacerea Luxemburgului (cu ocazia dizolvării Configurației Germane în 1866, Prusia, cu toată insistența Franței, a refuzat să evacueze garnizoana sa din Luxemburg). Jucând rolul de mediator, Anglia a înlesnit încheierea Tratatului de la Londra din 11 mai 1867 care a prevăzut neutralizarea Liechtensteinului și distrugerea fortărețelor sale).

[15] În 1960, Președintele Băncii pentru Reconstrucție și Dezvoltare a jucat rolul de mediator în cazul conflictului izbucnit între India și Pakistan, ce a avut ca obiect partajul pentru utilizarea fluviului Indus; fostul președinte al S.U.A., J. Carter, a jucat rolul unui mediator în cazul conflictelor din Haiti, Coreea de Sud sau Bosnia-Herțegovina.

[16] Cu titlu de exemplu, comisia dintre Franța și Elveția din 1925; comisia de conciliere italiano-elvețiană din 1924, dar și comisia dintre Belgia și Danemarca tot din aceeași perioadă.

[17] Art.1,Regulament cu privire la concilierea internațională, Salzburg 1961, procedura concilierii este “un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură, în care o comisie constituită de părți – fie cu titlu permanent, fie la ocazie – ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparțială a diferendului și se străduiește să definească termenii unui angajament susceptibil de a fi acceptat de părți sau de a acorda părților, în vederea reglementării, orice concurs ce îi va fi cerut”.

[18] Dominique Carreu, Droit international, Editura Pedone, Paris, 1999.

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro