404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Contractul de time-sharing

 Contractul de time-sharing

 Nistor Tudor – Ioan ,

 student Universitatea ,,Petru Maior’’

Drept anul II, Tg. Mureş 2010

                                                                        *Coordonator Lacrima Rodica Boila

 

 

          1.Terminologie

Expresia englezească time sharing, inedită în materia dreptului, este împrumutată din domeniul informaticii, în cadrul căreia desemnează „un sistem sau serviciu în care un număr de abonaţi folosesc simultan din locuri diferite un singur calculator” [1] sau „o tehnică de utilizare simultană a unui calculator pornind de la mai multe terminale, fiecărui utilizator acordându-i-se o «felie» de timp” [2].

Această expresie, cu înţelesul de divizare a timpului, a pătruns din domeniul informaticii în cel al dreptului, mai întâi în Statele Unite ale Americii, unde, pe lângă sensul originar, a dobândit altul mai larg, şi anume, „deţinerea sau închirierea în comun a unei proprietăţi vacante de către mai multe persoane care o ocupă pe rând pe o perioadă determinată” [3].

În Franţa, expresia time sharing, considerată un anglicism, a fost înlocuită prin autohtonul temps partagé, chiar în domeniul informaticii. În ceea ce priveşte domeniul dreptului, deşi nu se întrebuinţează nici englezescul time sharing, nici franţuzescul temps partagé, doctrina a relevat apariţia unei noi forme a dreptului de proprietate, cu un conţinut cvasiidentic proprietăţii în sistem time sharing din dreptul american, şi anume, de proprietatea exercitată în comun asupra unor imobile cu destinaţia de locuinţe secundare, de către mai multe persoane care au, pe perioade determinate, folosinţa succesivă a imobilelor, folosinţă care decurge din calitatea lor de proprietari.

 

2. Cadru Normativ. Geneza. Directiva 94/97/CE. Directiva 2004/122/CE

Începând cu anul 1990, asociaţii ale consumatorilor, au sesizat Parlamentul şi Consiliul Europei asupra numeroaselor reclamaţii referitoare la dreptul de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor bunuri imobile, în special asupra situaţiei din Spania, ţară lipsită de legislaţie care să protejeze consumatorul în această privinţă. Ca urmare a acestor sesizări, în septembrie s-a organizat un simpozion care a reunit consumatori şi specialişti în protecţia consumatorilor. Simpozionul a fost urmat de o conferinţă a experţilor în domeniu, iar apoi de economic şi social. În urma dezbaterilor, la 5 septembrie 1993, s-a publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) un text de lege propus de Comisie pentru a remedia situaţia în acest domeniu, iar la 25 octombrie 1994, Consiliul de Miniştri, după o dezbatere care a durat 4 ore, adoptă cu majoritate calificată, textul final al directivei.

Directiva 94/47/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din data de 26 octombrie 1994 privind protecţia dobânditorului pentru diverse aspecte ale contractului privind achiziţionarea unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată, de bunuri imobile a avut ca scop constituirea unei baze comune pentru amenajarea unei mai bune protecţii a consumatorului, mai presus de prevederile contractuale, în diferitele state membre ale UE. Această directivă a fost dezvoltată din dreptul consumatorilor, tinzând să reacţioneze împotriva practicilor dubioase constatate, în scopul armonizări legislaţiilor naţionale, a reducerii dezacordurilor dintre ele precum şi pentru a preveni riscul apariţiei unei concurenţe patologice. Această din urmă preocupare vrea să remedieze dezechilibrele constatate.

În data de 23 iunie 2004, Parlamentul României a adoptat legea nr. 282 , privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale  contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare [4].

În articolul 16 al legii se face menţiunea că s-a făcut o transpunere a Directivei 94/47/CEE privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe timp parţial a unor bunuri imobiliare [5].

Interesant este faptul că, acest tip de contract ,,time-sharing’’ cade în momentul de fata sub incidenţa legii mai sus mentionată, lege care transpune o directivă europeană recent abrogată (94/97/Ce). Asadar această directivă este abrogată în prezent de către Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protectia consumatorilor în ceea ce priveşte anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durata limitată, la contractele privind produsele de vacantă cu drept de folosinţă pe termen lung, precum şi la contractele de revânzare şi de schimb.[6]

Potrivit expunerii de motive, directiva a fost adoptată în contextul în care turismul joacă un rol din ce în ce mai important în economiile statelor membre.

Adoptarea directivei 2008/122/CE a fost impusă de apariţia noilor produse de vacanţă, precum şi de anumite tranzacţii referitoare la dreptul de folosinţă a bunurilor pe durata limitată, precum contractele de revânzare şi contractele de schimb. Trebuie sa avem în vedere şi  lacunele existente în vechea  reglementare, care au creat cazuri de denaturare substanțială a concurenței și au cauzat probleme grave consumatorilor, împiedicând astfel funcționarea corespunzătoare a pieței interne.

Directiva nu aduce atingere legislaţiei nationale referitoare la: căile de atac prevăzute în dreptul contractual general, înregistrarea bunurilor imobile sau mobile, precum si transferul bunurilor imobile, regimul de autorizare, determinarea naturii juridice a drepturilor care fac obiectul contractelor reglementate de prezenta directivă.

Dispoziţiile Directivei 2008/122/CE se aplică raporturilor dintre „consumatori” şi „comercianţi”, aşa cum sunt aceste două noţiuni definite în Directivă. Astfel, consumator înseamnă „orice persoană fizică care acţionează în scopuri care nu sunt legate de activităţile sale comerciale, de afaceri, artizanale sau profesionale”; iar comerciantul este definit ca „orice persoană fizică sau juridică ce acţionează în scopuri legate de activitatea sa comercială, de afaceri, artizanală sau profesională și orice persoană care acţionează în numele sau în folosul unui comerciant”.

În plus, Directiva 2008/122/CE conţine dispoziţii importante în ceea ce priveşte condiţiile de publicitate şi informaţiile precontractuale pe care comercianţii trebuie să le ofere consumatorilor, care trebuie să fie suficient de clare, inteligibile şi suficiente. Directiva cuprinde 6 anexe, dintre care 4 conţin formulare standard de informaţii referitoare la fiecare dintre contractele avute în vedere, şi câte una având ca obiect formularul standard separat de denunţare unilaterală pentru facilitarea exercitării dreptului de denunţare unilaterală a contractului şi, respectiv, tabel de corespondenţă între dispoziţiile prezentei directive şi directiva abrogată.

Un articol relevant din Directiva 2008/122 se referă la instituirea unui termen de 14 zile calendaristice înăuntrul căruia consumatorul îşi poate exercita dreptul de denunţare unilaterală a contractului, în cazul în care i-au fost încălcate drepturile conferite prin Directivă. De asemenea, în cazul în care își exercită dreptul de denunţare unilaterală a contractului, consumatorul nu suportă niciun cost și nici nu este răspunzător pentru plata vreunei sume aferente eventualelor servicii prestate înainte de denunţarea unilaterală a contractului.

Directiva 2008/122/CE interzice expres efectuarea unor plăţi în avans, această noţiune având un conţinut complex şi diferenţiat în funcţie de tipul de contract la care se referă, după cum urmează: în ceea ce priveşte contractele privind dreptul de folosintă a bunurilor pe durată limitată, contractele privind produsele de vacanţă cu drept de folosintă pe termen lung și contractele de schimb, sunt interzise orice plăţi în avans, precum şi acordarea de garanţii, rezervarea de  bani prin intermediul conturilor, recunoașterea explicită a datoriilor, precum și orice alte plăţi efectuate de consumator către comerciant sau către orice alt terţ înainte de sfârșitul termenului de denunţare unilaterală a contractului, aşa cum este acesta stabilit în Directiva 2008/122/CE.

În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de denunţare unilaterală a contractului privind dreptul de folosinţă a bunurilor pe durată limitată sau a contractului privind produsele de vacanţă cu drept de folosinţă pe termen lung, orice contract de schimb care depinde de acesta sau orice alt contract accesoriu este reziliat în mod automat, fără costuri pentru consumator.

Tot prin directivă se mai reglementează limba în care va fi redactat contractul şi legea aplicabilă contractului, pentru situaţia în care bunul la care se referă este situat pe teritoriul unui stat membru.

Potrivit principiului subsidiarităţii, textul lasă statelor membre posibilitatea de a stabili sancţiunile care vor fi aplicate în cazul nerespectării normelor imperative adoptate pentru transpunerea directivei precum şi pentru reglementarea altor aspecte ale contractelor, în special asupra naturii juridice a dreptului care dă vocaţie la folosinţa bunului.

În ceea ce priveşte ţara noastră, acesta îşi va armoniza legislaţia cu prevederile  Directivei, prin adoptarea unei legi, care in momentul de fata este avută in vedere de către Asociatia Nationala a Protectiei Consumatorului. Conform art.16 alin(1) statele membre sunt obligate să adopte şi să publice până la 23 februarie 2011, actele cu putere de lege și actele administrative necesare pentru a implementa noua Directivă.

 

 

3.Aplicaţii ale contractului de time-sharing în România, înainte de 2004

După cum era de aşteptat, lipsa dispoziţiilor în domeniu a generat în practică foarte multe litigii, multe firme oferind produse de turism similare unui drept de folosinţă pe perioadă determinată asupra unui imobil, dar prin publicitate mincinoasă sau chiar prin înşelătorie fapt care a denaturat acestă modalitate de turism.

În presă din acea perioadă au tot apărut numeroase articole referitoare la acte de înşelătorie în care se utiliza conceptul de „time-sharing”. Un prim exemplu este ziarul „Monitorul” din data de 17 noiembrie 2001 în care se prezintă situaţia unei societăţi comerciale, Solo Marketing SRL, care pretindea că vinde dreptul de folosinţă pentru o săptămână anual a unei locuinţe în Spania. În urma cercetărilor efectuate de Poliţie şi Garda Financiară, s-a constatat că respectiva societate comercială a înşelat un număr de 62 de persoane, prejudiciul înregistrat fiind de 125.996 RON.

O altă aplicare a contractului de time-sharing este oferită de Regia Autonomă „Loteria Naţională” care începând cu anul 1995 a lansat o nouă emisiune de loz în plic, denumită „Vila de aur”[7]. Prospectul publicitar îl informează pe cititor de faptul că acest sistem conferă câştigătorului dreptul de proprietate, pentru o perioadă de o săptămână dintr-un an, asupra unui apartament cu trei camere, mobilat şi utilat cu aparatură electronică şi electrocasnică, situat într-o vilă de lux din Poiana Braşov. Lozurile câştigătoare au înscrise vilele, apartamentele precum şi perioadele de proprietate. Dreptul de proprietate poate fi vândut, închiriat, cesionat sau transmis ca moştenire, întreţinerea apartamentului fiind asigurată contra unei sume fixe anuale.

Încă din acea perioadă, se naşte în literatura de specialitate[8] ideea că dreptul asupra acestor locuinţe este un drept de proprietate, născându-se astfel o nouă modalitate juridică a dreptului de proprietate, şi anume proprietatea periodică construcţie juridică definită ca fiind o „modalitate a dreptului de proprietate, în cadrul căreia fiecare titular exercită în nume şi în interes propriu prerogativele dreptului său de proprietate pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi perpetuu, la intervale regulate, presupunând cel puţin doi titulari care pot fi persoane fizice sau juridice, inclusiv statul, între care nu există nici un raport juridic.[9]” Sorgintea dreptului de proprietate periodică se consideră a fi emisiunea de loz în  plic intitulată „Vila de aur”, iniţiată de Regia Autonomă „Loteria Naţională”.

Specific acestei modalităţi juridice este faptul că fiecare proprietar exercită prerogativele dreptului său asupra unui bun, pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi la intervale regulate. Actele de conservare şi de administrare privesc numai pe proprietar în parte, iar actele materiale asupra bunului pot fi făcute nestingherit de către proprietar cu privire la întregul bun, dar numai pe perioada dreptului său.

Cheltuielile de întreţinere revin fiecărui proprietar proporţional tranşei sale de timp. Totodată, proprietatea periodică odată constituită prin voinţa fiecărui proprietar, devine obligatorie şi partajarea ei nu este cu putinţă, fiind posibilă doar consolidare, adică dobândirea tuturor tranşelor de timp iniţial convenite, dreptul devenind astfel pur şi simplu.

După cum se poate observa,  reglementarea acestui drept de proprietate a fost făcută pentru prima printr-o formă de publicitate dată de o regie autonomă, specializată în organizarea jocurilor de noroc. Privind din acest aspect, întelegem de ce era absolut necesară integrarea prevederilor primei Directivei şi armonizarea legislaşiei româneşti cu cea a Uniunii Europene.

 

4.Cadrul juridic oferit de legea 282/ 2004

            Legea nr.282/2004 oferă măsuri legale de protejare a dobânditorilor unui drept de utilizare, pe perioadă determinată, a unor bunuri imobiliare. Formularea este largă, şi tocmai de aceea, în practică, s-au ridicat numeroase probleme legate atât de obiectul acestui drept cât şi legate de natura juridică a raporturilor obligaţionale contractuale. (se asteapta acum transpunerea noii directive in legislatia romaneasca, respectiv Directiva 2008/122/CE, care aduce cateva modificari majore, care tin sa completeze lacunele din vechea directiva).

Pentru a lămuri aceste aspecte, este necesară studierea atentă a textului de lege din mai multe puncte de vedere, în primul rând deoarece se observă o serie de neconcordanţe la nivel terminologic. Când denumeşte contractul, în art. 3, lit.a, legiuitorul român specifică faptul că acesta priveşte un “drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare”, ceea ce pare a restrânge încă de la început aria drepturilor transmise la acest unic drept, cu toate că, în continuare menţionează că prin acest contract se constituie sau se transferă “un drept real sau orice alt drept care priveşte folosinţa unuia ori mai multor bunuri imobiliare”.

Tot cu privire la acest aspect, trebuie să se analizeze dacă traducerea termenului de time-sharing este cea mai potrivită sau într-adevar legiuitorul a folosit deliberat această sintagmă. În ţările în care au fost încheiate contracte având un asemenea obiect denumirile au apărut, la rândul lor, ca fiind diverse: Interval Ownership, Teilzeiteigentum, multipropriété, propriedad periodica etc. Apare întrebarea dacă art. 3, lit.a se referă la posibilitatea transmiterii dreptului de proprietate prin contractul de time-sharing sau ar trebui să înţelegem, aşa cum sugerează denumirea lui, că de fapt contractul are ca obiect doar un drept de utilizare, adică un drept de folosinţă? Mergând mai departe, ne întrebăm: care este natura juridică a dreptului transmis prin contract – drept real sau drept de creanţă, având în vedere faptul că Legea nr. 282/2004 nu face această precizare? Problema prezintă o deosebită importanţă, deoarece legea prevede obligativitatea ofertantului de a furniza dobânditorului informaţii complete şi detaliate cu privire la bunul oferit în cadrul unui prospect (art. 4, alin.1), care trebuie să includă în conţinutul său, pe lângă descrierea imobilului şi alte asemenea informaţii prevăzute în anexa legii, şi precizări legate de natura juridică a dreptului conferit prin contract şi condiţiile de exercitare a acestuia în statul pe teritoriul căruia este situat bunul.

Dacă alegem să considerăm dreptul de time-sharing ca fiind un drept de proprietate în cadrul căruia fiecare titular exercită prerogativele dreptului său în decursul unor perioade determinate care se repetă succesiv, la intervale regulate, trebuie stabilit dacă ne aflăm în prezenţa unui drept de proprietate pur şi simplu sau a unui drept de proprietate afectat de modalităţi.

Dreptul de proprietate este pur şi simplu atunci când are o existenţă certă[10] şi când aparţine unui singur titular, care exercită toate cele trei atribute ale proprietăţiii: usus, fructus şi abusus. Dacă existenţa certă a dreptului se regăseşte şi la time-sharing, însă de esenţa acestuia este tocmai lipsa caracterului exclusiv, de unde rezultă că dreptul de time-sharing nu este un drept de proprietate pur şi simplu, deci putem să concluzionăm faptul că suntem în prezenţa unui drept de proprietate afectat de modalităţi.

În doctrină, opinia cvasiunitară este aceea că modalităţile dreptului de proprietate sunt următoarele: proprietatea rezolubilă, anulabilă, comună cu formele sale (pe cote-părţi obişnuită sau temporară, pe cote-părţi forţată şi perpetuă şi în devălmăşie).

Proprietatea revocabilă este aceea modalitate juridică a dreptului de proprietate care exprimă situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, ameninţat cu pierderea sa în cazul îndeplinirii unei condiţii rezolutorii sau în cazul admiterii acţiunii în anulare. Acestă modalitate juridică cuprinde două forme: proprietatea rezolubilă şi proprietatea anulabilă, când dreptul de proprietate a fost dobândit în baza unui act anulabil- nul relativ[11].

Proprietatea în sistem time-sharing se aseamănă cu proprietatea revocabilă prin faptul că, în abele cazuri, prerogativele dreptului se exercită asupra întregului bun, obiectul şi însuşi dreptul rămânând nefracţionate.

Deosebirea esenţială este aceea că proprietatea în time-sharing are o existenţă certă, în timp ce proprietatea revocabilă este nesigură în ceea ce priveste existenţa sa, fiind supusă riscului dispariţiei.

În cazul proprietăţii comune titularii dreptului exercită prerogativele lor împreuna şi concomitent, dar în cazul time-sharing-ului fiecare exercită singur şi în mod exclusiv prerogativele dreptului de proprietate. Astfel, se înregistrează diferenţe majore în raport de proprietatea  pe cote-părţi obişnuită sau temporară: de esenţa acestui tip de proprietate ţine caracterul ei temporar, art. 728 C. Civ. precizănd că “nimeni nu poate fi obligat a rămăne în indiviziune”, pe când, în cazul titularilor dreptului de time-sharing nu se pune problema ieşirii din indiviziune, pentru simplul motiv că aceştia nu sunt în indiviziune; în cazul coproprietăţii pe cote-părţi obişnuite sau temporare, cota-parte reprezintă măsura întinderii dreptului fiecărui coproprietar asupra bunului, în timp ce în cazul time-sharing-ului conceptul operaţional de bază constă în tranşa de timp în care fiecare titular exercită prerogativele dreptului său; dacă nu se înţeleg în ceea ce priveşte folosinţa bunului, coproprietarii, conform dreptului nostru, nu pot face partaj de folosinţă, având ca unică soluţie ieşirea din indiviziune pe de altă parte, coproprietarii exercită un drept continuu şi perpetuu, pe când dreptul de time-sharing nu este nici continuu, ci este periodic, şi nici perpetuu (contractul, conform Legii nr. 282/2004, se încheie “pe o durată minimă de 3 ani … pentru o perioadă determinată sau determinabilă a anului care nu poate fi mai mică de o săptămănă” – în lipsa unei dispoziţii maximale, în temeiul regulilor generale ale dreptului civil, putem spune că durata contractului poate fi determinată sau determinabilă, dar nu veşnică).

Proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă are ca obiect un bun sau o universalitate de bunuri care, prin natura lor, sunt destinate folosinţei commune a tuturor coproprietarilor neputând fi împărţite în natură, fără ca prin această operaţie juridică să nu devină improprii folosinţei căreia erau destinate iniţial. Spre deosebire, proprietatea în sistem time-sharing are ca obiect orice fel de bunuri, divizibile sau indivizibile.

O altă deosebire este aceea că, în timp ce proprietatea pe cote-părţi forţată şi perpetuă are, aşa cum arată şi denumirea, un caracter forţat (constituindu-se şi menţinându-se independent de voinţa coproprietarilor), proprietatea în sistem time-sharing se constituie printr-o manifestare de voinţă (contract aleatoriu, ca în cazul Lozului Vila de Aur)

Mai există o ultimă diferenţă între cele doua tipuri de proprietate. În timp ce primul are un caracter accesoriu şi ca urmare nu poate fi valorificat, instrăinat sau ipotecat decât odată cu dreptul principal, proprietatea în sistem time-sharing este un drept de sine stătător, nedepinzând de niciun alt drept.

Şi faţă de proprietatea comună în devălmăşie diferenţele sunt multiple. Un aspect important ce trebuie luat în calcul este faptul că această modalitate a dreptului de proprietate este aplicabilă doar în ceea ce priveşte regimul comunităţii de bunuri a soţilor, regim legal, pe când, în cazul dreptului de time-sharing acesta este obţinut prin manifestarea de voinţă a dobânditorilor, care pot fi personae fizice şi-sau juridice în număr de minim doi (nu maxim doi, ca în cazul soţilor).

Deasemenea, o altă diferenţă, este aceea că proprietatea comună în devălmăşie se naşte în virtutea legii, indifferent de voinţa soţilor, pe când proprietatea în time-sharing ia naştere prin manifestarea de voinţă a dobînditorului, aşă cum am spus şi într-un paragraf anterior. Mai trebuie precizat şi faptul că, în cazul proprietăţii în sistem time-sharing, titularul dispune în mod exclusiv de dreptul său de proprietate, pe când, în situaţia propietăţii comune in devălmăşie titularii nu pot dispune de dreptul lor decât cu consimţământul celuilalt, care de multe ori se presupune că există.

O ultimă deosebire este aceea că în cazul proprietăţii commune în devălmăşie, titularii nu cunosc nici întinderea dreptului lor şi nici bunurile în materialitatea lor, ceea ce nu este valabil si în cazul proprietăţii în sistem time-sharing.

Având în vedere aceste deosebiri de substanţă, unii autori susţin faptul că dreptul de time-sharing nu poate fi încadrat în nici una dintre modalităţile cunoscute ale dreptului de proprietate şi că suntem în prezenţa unei noi modalităţi, şi anume proprietatea periodică[12], în cadrul căreia “fiecare titular exercită în nume şi în interes propriu prerogativele dreptului său de proprietate pe perioade determinate, care se repetă succesiv şi perpetuu, la intervale regulate, presupunănd cel puţin doi titulari, care pot fi persoane fizice sau juridice (inclusiv statul), între care nu există nici un raport juridic[13].”

Raportată la caracteristica perpetuităţii dreptului de proprietate, noţiunea de proprietate periodică pare un non-sens. Într-adevăr, cu rare excepţii, care ţin de specificitatea proprietăţii intelectuale, dreptul de proprietate este un drept perpetuu, fie el simplu sau afectat de modalităţi. În ceea ce priveşte pretinsa proprietate temporară, aceasta este analizată numai ca modalitate de transmisiune temporară a utilizării unor bunuri şi nu pare a fi pusă în discuţie problema că folosinţa obiectului dreptului poate fi temporară, dar dreptul ca atare nu are cum să apară ca fiind periodic. Acest lucru trebuie luat în considerare cu atât mai mult cu cât se prevede posibilitatea ca bunul aflat în proprietate periodică poate fi vândut, închiriat, ipotecat, poate face obiectul unui contract de schimb între titularii de time-sharing asupra unor imobile sau perioade de timp diferite sau transmis prin moştenire, astfel încât dreptul se poate obţine prin acte juridice, dar şi prin fapte juridice, cum ar fi uzucapiunea. Dar ideea de proprietate periodică vine în contradicţie cu una dintre calităţile posesiei cerută pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, şi anume continuitatea. Pe de altă parte, doctrina este unanimă în a aprecia continuitatea în funcţie de natura bunului asupra căruia poartă dreptul ce se doreşte a fi uzucapat; extrapolând la specificul dreptului transmis prin contractul de time-sharing, considerăm că s-ar putea admite ideea unei continuităţi în discontinuitate, atâta vreme cât folosinţa s-ar exercita în decursul aceleiaşi perioade în fiecare an. Aceasta deoarece obiectul uzucapiunii ar fi, în cazul proprietăţii periodice, unul dual, referindu-se nu numai la drept în sine, ci şi la perioada de timp în care acesta se exercită, ţinând cont de faptul că dreptul nu poate fi conceput în afara perioadei de timp. În concluzie, în varianta admiterii posibilităţii uzucapiunii unui astfel de drept, s-ar impune statuarea unei noi condiţii, alături de cele existente, şi anume exercitarea folosinţei în aceeaşi perioadă în fiecare an.

În acest context, să fie dreptul transmis prin contractul de time-sharing un dezmembrămănt al dreptului de proprietate? Dreptul dobânditorului nu poate fi înscris în categoria dreptului de uz sau de abitaţie, deoarece uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie nu numai că nu pot înstrăina, dar nu pot nici măcar ceda dreptul lor, pe când dreptul de time-sharing poate fi înstrăinat, donat etc. Din acelaşi motiv nu poate fi vorba în cauză nici de un drept de uzufruct, deoarece, dacă uzufructuarul are dreptul sa cedeze beneficiul dreptului sau, el rămâne mai departe titular al dreptului de uzufruct şi răspunzător faţă de nudul proprietar (care păstrează după constituirea dreptului dispoziţia, transmiţănd doar posesia şi folosinţa), cedarea dreptului însuşi nefiind posibilă.

Referitor la posibila încadrare a dreptului de time-sharing în categoria dezmembrămintelor dreptului de proprietate, consider ca fiind necesară şi comparaţia acestuia cu instituţia emfiteozei (instituţie ce nu se mai regăseşte astăzi în sistemul nostru de drept), consacrată în opera compilatorilor justinieni ca fiind un drept real de folosinţă asupra terenului agricol al altuia, drept perpetuu şi transmisibil atât inter vivos, cât şi mortis causa, cu obligaţia corelativă a emfiteotului de plată periodică a folosinţei[14]. Emfiteoza a apărut ca o instituţie intermediară între proprietate şi uzufruct, deosebindu-se de cea dintâi prin aceea că exercitarea prerogativei dispoziţiei (abusus) de către emfiteot era condiţionată de existenţa unui acord prealabil din partea nudului-proprietar. În ceea ce priveşte delimitarea sa faţă de uzufruct sunt semnificative următoarele aspecte: emfiteotul dobândeşte în deplină proprietate toate fructele bunului prin simpla lor separaţie (separatio), în timp ce în cazul uzufructului, aproprierea se face prin perceptio; uzufructuarul beneficiază de cautio fructuaria, dreptul de folosinţă al emfiteotului nefiind însoţit de nicio garanţie reală de folosinţă a terenului agricol respectiv; emfiteotul beneficiază şi de posesia bunului, dar plăteşte un preţ al locaţiunii, probleme ce nu se regăsesc în cazul uzufructului. Pe cale de consecinţă se poate pune întrebarea dacă dreptul de time-sharing ar constitui o variantă modernă şi stilizată a defunctei emfiteoze.

Cercetând contextul social şi istoric, precum şi modalităţile de exercitare ale celor două drepturi am descoperit deosebiri substanţiale. Astfel, emfiteoza vizează doar dreptul de folosinţă asupra terenurilor agricole, scopul instituirii acesteia fiind exploatarea numeroaselor terenuri agricole lăsate în paragină, în timp ce principalul obiectiv al time-sharing-ului constă în oferirea unei alternative consumatorului în privinţa locurilor de petrecere a concediilor. Emfiteotul era titularul unui drept real în virtutea căruia putea folosi şi culege fructele bunului pe o perioadă îndelungată de timp (18 – 99 ani), fiind asimilat în cele din urmă proprietarului din motive ce ţin de îndelungata exploatare a bunului, aspecte ce nu pot fi aplicate în cazul time-sharing-ului, dincolo de multitudinea beneficiarilor unui astfel de drept asupra aceluiaşi bun sau de posibilitatea exercitării drepturilor doar în anumite perioade de timp. Ca ultim argument în detrimentul identităţii între cele două instituţii invoc posibilitatea emfiteotului de a înstrăina terenul închiriat, cu consimţămăntul proprietarului, drept inaplicabil dobânditorului în ipoteza încheierii unui contract de time-sharing.

Teoriei proprietăţii periodice i se mai poate aduce încă o critică, şi anume faptul că partajarea în timp a folosinţei poate fi mai avantajoasă în ceea ce priveşte apărarea din punct de vedere juridic a dreptului dobândit decât situaţia în care s-ar partaja însuşi dreptul de proprietate, operaţiune care nu ar aduce niciun avantaj suplimentar celor interesaţi. Într-adevar, între titularii dreptului nu se nasc raporturi juridice (nu se pune nici problema regulii unanimităţii, a mandatului tacit sau a gestiunii de afaceri, ca în cazul coproprietarilor), ei fiind unii faţă de alţii terţi la contractele încheiate de fiecare dintre ei cu vănzătorul. În situaţia în care unul dintre dobânditori ar aduce atingere drepturilor celorlalţi, aceştia nu s-ar putea apăra în justiţie decât prin intermediul vânzătorului, neavând nicio acţiune directă împotriva dobânditorului care a abuzat de dreptul său.

Pentru a veni să suplinească neajunsurile acestei viziuni, o serie de autori[15] consideră acest contract ca fiind o locaţiune sezonieră, pornind de la ideea că locaţiunea mai este cunoscută în doctrină şi sub denumirea de “vânzare a folosinţei”. “Locaţiunile sezoniere sunt contracte comerciale caracterizate prin întărirea încrederii consumatorilor în achizitiile transfrontaliere, rod al unor reglementări europene uniforme şi stricte”[16].

Acestă soluţie mi se pare cea mai adecvată deoarece, în opinia mea, este singura care pare a avea suport şi în Legea nr.282/2004, care reglementează faptul că prin acest contract se transmite “un drept real sau orice alt drept care priveşte folosinţa”. Din exprimarea legii rezultă, per a contrario, că prin “orice alt drept” nu se înţelege tot un drept real, deci acest “alt drept” nu ar putea fi decât un drept de creanţă.

Ca principalele argumente în favoarea acestei teorii mă bazez pe următoarele aspecte:

– doctrina franceză califică acest tip de contract drept “contracts de location saisonniers”;

– având în vedere calitatea de comerciant a înstrăinătorului, ce rezultă din specificul activităţii sale, precum şi menţiunea din art. 12, alin. 1 din Legea nr. 282/2004 că dispoziţiile acesteia se vor completa cu cele ale unor acte normative din materia dreptului comercial, dreptul transmis nu poate fi decât unul de creanţă, cu atât mai mult cu cât contractul are ca obiect bunuri imobile din categoria hotelieră, care fac parte dintr-un fond de comerţ;

– în Expunerea de motive a directivei se face precizarea că principala deosebire dintre acest tip de contract şi cel de locaţiune constă în modalitatea de plată, locatarul achitând chiria în mai multe tranşe, pe când titularul dreptului de time-sharing plateşte o sumă globală.

De asemenea, mai observ o traducere improprie a textului Directivei 94/47/CE în limba română. Directiva foloseşte termenul “l’acquereur” (achizitor) şi nu de “dobânditor” (în doctrina noastră termenii de “înstrăinare” şi “dobândire” au semnificaţia transferului dreptului de proprietate). Pe de altă parte, persoana care transmite un drept de folosinţă asupra unui bun pe durată determinată este cunoscută, de regulă, ca locator, arendator, proprietar şi nu “vânzător”, care, prin natura sa, transmite un drept de proprietate.

Art. 2, alin. 2 din Legea nr. 282/2004 prevede că “regimul juridic al contractelor încheiate în baza prezentei legi se completează cu dispoziţiile din dreptul comun sau din legi speciale aplicabile, după caz”. În acest caz, consider că prevederile speciale ale acestora se vor completa cu cele ale contractului de locaţiune, deoarece reprezintă dreptul comun în materie deoarece, după cum am demonstrat mai sus, locaţiunile sezoniere constituie o varietate a contractului de locaţiune din dreptul comun.

Legea nu clarifică nici aspectul modurilor de constituire sau de transferare a dreptului la care se referă contractul, necorelând dispoziţiile art. 3 lit.a (“prin care, direct ori indirect… este constituit… un astfel de drept”) cu celelalte dispoziţii din cuprinsul său. Prin dobândire “directă” (nemijlocită) persoana îndreptăţită primeşte dreptul (fie el personal, real sau decurgând dintr-o societate) chiar în temeiul contractului (solo consensu), fapt ce denotă caracterul consensual al contractului. Expresia “dobândire indirectă” are în vedere acoperirea situaţiilor întâlnite în unele sisteme de drept (de exemplu, cele germanice despre care voi vorbi pe larg în următorul capitol) în care funcţionează principiul separaţiei şi al abstracţiunii, transferul neoperând decât după ce exprimarea consimţământului este urmată de punerea la dispoziţie a bunului, de unde, într-adevăr se poate concluziona că acest contract este unul real. Însă din modul în care este reglementat contractul în legislaţia noastră – art. 5, alin.1 prevede: “contractul se încheie în forma scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute” – rezultă că pentru acest contract se cere forma scrisă ad validitatem, deci este un contract solemn. El nu poate fi nici real, având în vedere că părţile pot contracta şi cu privire la bunuri viitoare. Astfel, dacă imobilul este încă în curs de construire, înscrisul trebuie să indice numărul autorizaţiei, stadiul lucrărilor, inclusiv al utilităţilor comune (racordul de gaze, electricitate, apă, telefon) şi termenul probabil al terminării lucrării, ca şi garanţiile aferente în cazul neexecutării corespunzătoare a construcţiei (Anexa la Legea nr. 282/2004, lit.d). Informaţiile trebuie să privească, potrivit lit.h, indicarea precisă a perioadei în care dreptul dobândit prin contract se poate exercita, precum şi data de la care dobânditorul poate începe să îşi exercite drepturile contractuale.

 

4.1.Durata şi forma contractului.

a) Durata. Potrivit art. 3 lit. a), contractul privind dobândirea unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, se încheie “pentru o durată minimă de 3 ani… pentru o perioadă determinată sau determinabilă a anului care nu poate fi mai mică de o săptă­mână”

Contractele reglementate de Legea nr. 282/2004 se caracterizează prin introducerea, în materie, a două noţiuni distincte. în primul rând, legea introduce termenul de „durată” (desemnând timpul scurs până la încetarea contractului), dar şi pe cel de „perioadă” (desemnând un timp determinat sau determinabil din cursul unui an calendaristic)[17].

O altă caracteristică este introducerea limitei minime (a celor două termene). Astfel, „durata contractului” nu poate fi mai mică de 3 ani, iar „perioada” de folosinţă efectivă (în timpul unui an) a imobilului, nu poate fi mai mică de o săptămână.

În lipsa unei dispoziţii speciale privind existenţa unei limite maximale, în temeiul dreptului comun, se poate aprecia că „durata contractului” poate fi determinată sau nedeterminată (dar nu veşnică).

b) Forma. Ad validitatem, se cere ca redactarea să se facă în formă scrisă şi „în mod obliga­toriu, în limba română”. Dacă dobânditorul este cetăţean străin sau are reşedinţa în străinătate, contractul se va redacta şi în limba sau în una dintre limbile oficiale ale statului pe teritoriul căruia îşi are reşedinţa ori al cărui cetăţean este dobânditorul, la alegerea acestuia, în cazul în care aceasta este o limbă oficială a Comunităţii Europene.

În conţinutul contractului trebuie incluse „elementele obligatorii minime” (din anexa la lege), precum: datele de identificare a părţilor contractante, descrierea imo­bilului, serviciile la care dobânditorul are acces, durata contractului, preţul ce va fi plătit de dobânditor, informaţii privind dreptul de reziliere, anulare sau denunţare unilaterală a contractului etc.

 

4.2.Dreptul de dezicere al dobânditorului.

Potrivit art. 6 alin. (1) din lege dobânditorul are dreptul, fie „să denunţe unilateral contractul”, fie „să solicite anularea contractului” (s.n.). De exemplu, „dobânditorul” are dreptul „să denunţe unilateral contractul, fără a fi necesară invocarea vreunui motiv, în termen de 10 zile calendaristice de la data semnării lui de ambele părţi contractante sau „să solicite anularea contractului în termen de 3 luni dacă nu conţine toate informaţiile cerute de lege. (noua directiva garantează că acesta dispune de un termen de 14 zile calendaristice pentru a-și exercita dreptul de denunțare unilaterală a contractului privind dreptul de folosință a bunurilor pe durată limitată).

Consider că sintagma „de se retracter” folosită în directivă este folosintă cu scopul de a oferi posibilitatea juridică a dobânditorului lui de a se dezice, a reveni (retroactiv) asupra consimţământului dat la perfectarea contractului (fapt care duce la neîndeplinirea condiţiilor de validitate).

 

5.Scurt istoric al contractului de time-sharing

Elemente ale instituţiei de time-sharing s-au manifestat iniţial în Franţa în mediul rural în secolul al XIX-lea. Coproprietarii unei mori au hotărât printr-o înţelegere contractuală ca fiecare dintre ei să folosească moara în mod periodic şi pentru o perioadă limitată de timp. În acest caz nu se poate vorbi de un time-sharing propriu-zis, pentru că înţelegerea a fost ulterioară constituirii coproprietăţii, iar time-sharing-ul implică simultaneitate în ceea ce priveşte dobândirea dreptului şi împărţirea folosinţei între diferiţi consumatori.

Originea nemijlocită a ideii de time-sharing nu poate fi determinată cu exactitate, însă un reper cert în ceea ce priveşte punctul de pornire îl constituie iarna anului 1967 când în staţiunea pentru sporturi de iarnă Super Dévoluy siuată în Alpii francezi, societatea “Grand Travaux de Marseille” a înstrăinat pentru prima dată părţi din case de vacanţă sub sloganul “Ne louez plus la chambre, achetez l’hotel, c’est moins onéreux!” ( “Nu închiriaţi camera, cumpăraţi hotelul, e mai ieftin!”), folosind în acest sens noţiunea de multiproprietate[18]. Deşi  s-a bucurat de un real succes, în special în staţiunile în care se practicau sporturi de iarnă, formula suferea de o lipsă de flexibilitate, generată din obligaţia de a folosi întotdeauna aceeaşi săptămână de vacanţă, în aceeaşi locuinţă, precum şi de costurile de întreţinere şi administrare ridicată. Având în vedere aceste inconveniente, activitatea de time-sharing a cunoscut o expansiune de scurtă durată ţinând cont de apariţia unui număr mare de firme neserioase care au folosit diverse tertipuri pentru a-şi determina clienţii să încheie contracte dezavantajoase pentru ei şi care au dat faliment în scurt timp. Urmarea firească a fost pierderea încrederii consumatorilor în astfel de contracte.

Totuşi, în ciuda acestor inconveninte, fenomenul a cunoscut o amplă dezvoltare în SUA, înregistrând numai succese. La mijlocul anilor 70, conceptul era deja exploatat în state, fiind adaptat la condiţiile socio-juridice existente în acea perioadă. În 1974 se crează prima bursă de schimb Resort Condominium International, care ocupă şi în prezent primul loc pe piaţă, iar după 2 ani, se va înfiinţă o noua bursă, Interval International. Aceste burse au avut ca rol flexibilizarea pieţei şi controlul calităţii serviciilor [19].

În anii 80, conceptul fost reimportat în Europa, unde s-au organizat asociaţii şi cluburi de time-sharing, bazate pe coduri foarte stricte de conduită, pentru eliminarea concurenţei neserioase şi a posibilităţii de înşelare a consumatorilor[20].  Principalii clienţi au cei din spaţiul anglo-saxon iar primele locuinţe destinate pentru a fi utilizate în sistem time-sharing s-au contruit în Insulele Canare, Baleare şi în Costa deel Sol.

În Franţa, leagănul acestui produs de turism, s-a  remarcat o creştere semnificativă începând cu anul 1985. Performanţele industriei turistice franceze în acest domeniu, comparativ cu alte ţări europene, erau limitate, în ciuda faptului că Franţa rămâne principala destinaţie turistică mondială. Potrivit unui studiu[21] efectuat în Franţa, 42,8% dintre titularii unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată erau rezidenţi în Anglia, 12% în Germania, 8,5% în Italia şi doar 8,1% în Franţa.

În perioada 1980-1985, la nivel mondial, această activitate cunoaşte o creştere deosebit, dezvoltarea fiind mult mai rapidă decât a turismului internaţional. Între 1980 şi 1994, numărul deţinătorilor unui drept de folosinţă pe o perioadă determinată a crescut cu 24% pe an. La sfârşitul anului 1994, în lume erau 4145 de destinaţii turistice în care erau locuinţe alocate acestui sistem, dintre care în Europa erau 1188, iar în Franţa 143.

Acestă creaţie a operatorilor de servicii turistice din Europa ajunge să fie cunoscută de toate ţările Europei sub diferite denumiri: în Franţa – „multipropriété”, „pluripropriété”, „propriété spatiotemporelle”, „copropriété ou propriété dans le temps”, „multi-jouissance”, „propriété à temps partiel (partagé)”, „propriété par periodes”, în Anglia – „time sharing”, în timp ce în Germania era denumită „Teilzeitwohnrechte”. În orice mod ar fi utilizat acest termen,  acesta va reliefa folosinţa pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor bunuri imobile ce constituie o formă de comercializare a imobilelor reprezentând o operaţiune de reunire, în acelaşi imobil, a mai multor persoane care au achiziţionat fiecare folosinţa periodică şi succesivă a aceluiaşi apartament..

Putem constata că dreptul de folosinţă a unei locuinţe pe o perioadă determinată reprezintă o formă flexibilă şi atractivă din punct de vedere financiar [22]. Deasemeni, prezintă şi un puternic potenţial de dezvoltare regională şi o sursă de dinamism. Apariţia posibilităţii de schimbare a destinaţiei, concomitent cu crearea burselor de schimb, au conferit flexibilitate dreptului de folosinţă, precum şi înmulţirea serviciilor oferite în ceea ce priveşte acest drept de folosinţă. Toate acestea au schimbat dreptul de folosinţă a unei locuinţe pe o perioadă determinată într-un adevărat produs de consum cu vocaţie turistică. Prin urmare, acest drept are tendinţa de a se detaşa de originea sa imobiliară şi de dreptul de proprietate în accepţiunea sa tradiţională. Scopul urmărit de titularul său nu este de a efectua o investiţie ci, mai curând, de a achiziţiona o destinaţie pentru petrecerea timpului liber.

6.Tabel comparativ

În această parte voi prezenta un tabel comparativ care să reliefeze pentru fiecare stat european modul în care este reglementat contractul de time-sharing, in urma transpunerii vechii directive europene.

 

Ţara

Data punerii în

aplicare

Termenul de retractare şi principalele diferenţe în raport cu directiva europeană

Anglia  29 aprilie 1997 Termenul de retractare de 14 zile. Plăţile în avans sunt formal interzise. Borderourile de anulare trebuie să fie remise beneficiarului. Rezidenţilor britanici li se aplică regula locului cumpărării, pentru a avea efect în zona economică europeană.
Austria   1 aprilie 1997 Termenul de retractare de 14 zile; plata în avans terţilor giranţi poate fi recuperată în totalitate de către beneficiar în termenul de retractare
Belgia   1 iulie 1999 Termenul de retractare de 15 zile cu o extensie de 1 an dacă contractul nu respectă forma cerută. Plăţile în avans sunt interzise.Câmpul de aplicare al Directivei 94/47/CE a fost extins, incluzând şi dreptul de folosinţă pe o perioadă mai mică de 1 săptămână, dar mai mare de 2 zile.
Danemarca   15 aprilie 1997 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans pentru alte persoane decât cele efectuate vânzătorului sau organismelor de creditare sunt permise
Finlanda   1 martie 1998 Termenul de retractare este de 10 zile şi curge de la data semnării contractului de către cele două părţi. Nici un fel de plată în avans făcută vânzătorului sau organismului de credit nu este permisă. Invitaţiile la o prezentare a unor astfel de produse de turism trebuie să indice în mod expres scopul evenimentului, natura şi preţul produsului. 
Franţa   9 iulie 1998 Termenul de retractare este de 10 zile. Pentru a fi aplicat contractul, beneficiarul trebuie să expedieze vânzătorului o confirmare în scris, sub forma unei scrisori recomandate, cu confirmare de primire.Termenul de retractare începe să curgă de la data transmiterii acestei scrisori.
Germania   30 iunie 2000 (legeaoriginală a fost

implementată de la 1

ianuarie 1997)

Termenul de retractare este de 15 zile. Plăţile în avans sunt permise doar către un terţ girant. 
Grecia    25 august 1999 Termenul de retractare este de 10 zile, dar poate fi prelungit la trei luni dacă informaţiile esenţiale nu au fost furnizate. Plăţile în avans sunt interzise.
Irlanda 30 aprilie 1997 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans efectuate unui vânzător sau unui agent al vânzătorului sunt interzise. Orice persoană interesată poate cere în instanţă anularea vânzării.
Italia 12 februarie 1999  Termenul de retractare este de 10 zile. Virarea unei prime garanţii este permisă, dacă nu este controlată de vânzător sau iniţiator.
Luxemburg    26 ianuarie 1999 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans suntinterzise.
Olanda   11 iulie 1997 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans suntinterzise.
Norvegia   13 iunie 1997 Deşi nu este stat membru al Uniunii Europene, a fost adoptată o lege similară cu cea din Danemarca şi Suedia. Vânzătorul nu poate recepţiona nici o plată în avans în termenul de retractare; totodată, este prevăzută şi o garanţie de rambursare în caz de anulare a contractului.
Portugalia   22 mai 1999 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans sunt formal interzise. Intr-un imobil de locuit, doar 70% din spaţiu poate fi folosit pentru acest produs, restul de 30% putând fi utilizat ca hotel.
Spania   5 ianuarie 1999 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans cătrevânzător sunt interzise.
Suedia.  1 iulie 1997 Termenul de retractare este de 10 zile. Plăţile în avans cătrevânzător sunt interzise

Bibliografie

Acte normative:

  1. Directiva Consiliului 94/47/CEE, din 26.10.1985, privind protecţia cumpărătorilor în contractele referitoare la cumpărarea  dreptului de utilizare temporară a unuia sau a mai multor bunuri imobiliare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L. 280 din 29 octombrie 1994.
  2. Legea nr. 282/  2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale  contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, publicată in Monitorul Oficial,  nr. 580 din 30. 05. 2004.
  3. Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 ianuarie 2009 privind protectia consumatorilor in ceea ce priveste anumite aspecte referitoare la contractele privind dreptul de folosinta a bunurilor pe durata limitata, la contractele privind produsele de vacanta cu drept de folosinta pe termen lung, precum si la contractele de revanzare si de schimb, publicata in Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr.L.33 din 3 februarie 2009.

 

Tratate, studii de specialitate, reviste:

 

  1. 1.      Bârsan C, Drept civil. Drepturi reale principale. Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
  2. 2.      Constantinovici R. , Equity” şi “Trust,  Dreptul nr. 1/2004.
  3. 3.      Costin M. , Marile instituţii de drept civil român, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982.
  4. 4.      Molcuţ Emil, Oancea Dan, Drept roman, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996.
  5. 5.      Pătulea V. , Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor unui drept de  utilizare a unor bunuri imobiliare, Dreptul nr. 1/2005.
  6. 6.      Sâmbrian. T., Proprietatea în sistem time-sharing – proprietatea periodică – o 

     nouă modalitate a dreptului de proprietate, Dreptul nr. 5/1997.

  1. 7.      Stănciulescu L., Particularităţile contractelor de “locaţiune sezonieră” reglementate de Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, Dreptul nr. 9/2004.
  2. 8.      Toader C., Drept civil. Contracte speciale.  Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
  3. 9.      Vîtcă L. M., Studii, opinii, informăriDreptul de folosinţă pe o perioadă determinată a unuia sau mai multor bunuri determinate, Buletinul de informare legislativă, nr. 4/2003.

 

Surse internet:

1.   www.consumerlawpage.com

2.   www.ote-info.com

3.   www.timesharebeat.com

4.   www.resortcondos.com

5.   www.reca.ab.ca/timeshar.htm

6.   www.mediacity.ro

7.   www. eur-lex.europa.eu


Webster`s Encycolopedic Unabridged Dictionary of English Language, Granercy Books, New York, 1994, p. 1486.

[2]Le petit Larousse en couleurs, Paris, p. 998, p. 1010.

[3]The American Dictionary of English Language, third edition, Honghton Hefflin Company, Boston – New York – London, 1992.           

[4]Legea a fost  publicată în Monitorul Oficial,  nr. 580 din 30  iunie 2004.

[5] Directiva CEE a fost publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L. 280 din 29 octombrie 1994.

[6]  In Jurnalul Oficial la Uniunii Europene nr. L 33 din 3 februarie 2009 a fost publicata Directiva 2008/122/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 14 ianuarie 2009.

[7] Revista „Loto-prono” nr. 33 din 14 august 1995.

[8] Teodor Sâmbrian, Proprietatea în sistem time-sharing ,proprietate periodică, o nouă modalitate a dreptului de proprietate, Revista Dreptul, nr 5/1997, p.35-43.

[9] Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturi reale principale. Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p.194.

[10] M. Costin, Marile instituţii de drept civil român, vol. I, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.242

[11] V.Pătulea , Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor unui drept de utilizare a unor bunuri imobiliare, Dreptul nr. 1/2005

[12] C. Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2001, p.194 – 198.

[13] T. Sâmbrian, Proprietatea în sistem time-sharing – proprietatea periodică – o nouă modalitate a dreptului de proprietate, Dreptul nr. 5/1997, p.39- 41.

 

[14] E. Molcuţ, D. Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996, p. 288.

 

[15] L. Stănciulescu, Particularităţile contractelor de “locaţiune sezonieră” reglementate de Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobânditorilor cu privire la unele aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durată limitată a unor bunuri imobiliare, Dreptul nr. 9/2004, p.25

[16]  L. Stănciulescu, op. cit. p.30.

[17]Toader  C. op.cit. pag. 385

[18] Camelia Toader, Contractul de time-sharing, acum reglementat şi în România, Revista de drept comercial nr. 9/2004, p.153.

[19] Buletinul de informare legislativă, nr. 4/2003, p.20.

[20] www.consumerlawpage.com. (23.02.2005) – Code of Ethics on Resale Practices and Standards.

[21] REXECODE – Centrul pentru creştere economică şi dezvoltare întreprinderilor, „Studiu de impact referitor la time-share în Franţa, octombrie, 1996”.

[22] Potrivit unui studiu efectuat de Consiliul Naţional al Comunicaţiilor din Franţa în anul 1995, achiziţionarea unei săptămâni de vacanţă pe viaţă costa între 60.000 şi 110.000 franci, în funcţie de suprafaţa locuinţei, de sezonul turistic ales, precum şi de zona rezidenţială, iar cheltuielile de întreţinere se ridicau la 1000-1500 franci pe an.

 

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro