404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Înfiintarea, organizarea, competenta si functionarea curtii penale internationale

ÎNFIINŢAREA , ORGANIZAREA, COMPETENŢA ŞI

FUNCŢIONAREA  CURŢII PENALE INTERNAŢIONALE

Autor:   Docan  Vasile

CAP. I.         SCURT ISTORIC PRIVIND ÎNFIINŢAREA

CURŢII PENALE  INTERNAŢIONALE

Conştiente că toate popoarele sunt unite prin legături strânse, iar culturile lor formează un patrimoniu comun şi preocupate de faptul că acest mozaic delicat ar putea fi distrus în orice moment, statele-părţi  reunite  la Roma, în iulie 1998, având în conştiinţă că în cursul secolului XX milioane de copii, de femei şi de bărbaţi au fost victime ale unor atrocităţi care sfidează imaginaţia şi lezează profund conştiinţa umană,     recunoscând că prin crimele de o asemenea gravitate se ameninţă pacea, securitatea şi bunăstarea lumii,     afirmând că cele mai grave crime care privesc ansamblul comunităţii internaţionale nu pot rămâne nepedepsite şi că reprimarea lor trebuie să fie asigurată efectiv prin măsuri luate în cadrul naţional şi prin întărirea cooperării internaţionale, au  convenit înfiinţarea unei curţi penale internaţionale.

Determinate fiind  să pună capăt impunităţii autorilor acestor crime şi să coopereze astfel pentru prevenirea unor noi crime, reamintind că este de datoria fiecărui stat să supună jurisdicţiei sale penale pe responsabilii de crime internaţionale, reafirmând scopurile şi principiile Cartei Naţiunilor Unite şi, în special, că toate statele trebuie să se abţină de a recurge la ameninţarea sau folosirea forţei, fie împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite, statele-părţi şi-au manifestat voinţa şi au  supus dezbaterii statului curţii penale internaţionale, subliniind în această privinţă că nimic din acest statut nu poate fi interpretat ca autorizând un stat parte să intervină într-un conflict armat sau în afacerile interne ale unui alt stat, astfel că statele-părţi  au fost determinate ca, în aceste scopuri şi în interesul generaţiilor prezente şi viitoare, să înfiinţeze o curte penală internaţională permanentă şi independentă, în relaţie cu sistemul Naţiunilor Unite, având competenţă în legătură cu crimele cele mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaţionale,complementară jurisdicţiilor penale naţionale, ]n scopul  de a  garanta în mod durabil respectarea şi realizarea justiţiei internaţionale,

Astfel, la  17 iulie 1998, la Roma, în cadrul conferinţei O.N.U. organizată în scopul adoptării Statutului Curţii Penale Internaţionale permanente (în engleză, International Criminal Court – I.C.C.), delegaţii din 120 de state au adoptat textul proiectului de statut al acestei Curţi( denumit, în cele ce urmează, Statutul de la Roma). Statutul Curtii a fost adoptat printr-o convenţie între state şi a fost deschis semnării la 17 iulie 1998, la sediul ONU, urmând să intre în vigoare după depunerea a 60 de instrumente de ratificare. Sediul Curţii este la Haga. Prin Statutul său, Curtea dispune de personalitate juridică internaţională, fiind competentă să-şi exercite funcţiile pe teritoriul oricărui stat-parte la Statut.

Convenţia, care cuprinde textul Statutului a fost deschisă spre ratificare, urmând să intre în vigoare, conform art. 126 din Statut, în prima zi după ce-a de-a 60-a zi de la data depunerii celui de-al 60-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, la Secretarul General O.N.U.

Textul Convenţiei a fost adoptat de 120 de state iar până la data ratificării de  către  România  fusese semnat de 139 de state( printre statele semnatare ale Statutului de la Roma s-a aflat şi S.U.A. Ulterior, la 6 mai 2002, S.U.A., sub administraţia Bush, şi-a retras semnătura în mod oficial). Ulterior, textul Convenţiei a fost ratificat de 78  de  state[1].

România a ratificat acest Statut prin Legea nr. 111/2002– publicată în „Monitorul Oficial al României”, Partea I, nr. 211 din 28 martie 2002. Cu prilejul ratificării România  a    formulat următoarele declaraţii:

1. În temeiul articolului 87 paragraful 1 litera a) din Statut:

Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală română competentă să primească cererile Curţii Penale Internaţionale, să le transmită neîntârziat spre rezolvare organelor judiciare române competente şi să comunice Curţii Penale Internaţionale documentele aferente.

2. În temeiul articolului 87 paragraful 2:

Cererile Curţii Penale Internaţionale şi documentele aferente vor fi transmise în limba engleză sau însoţite de traduceri oficiale în această limbă.

Aşadar Curtea Penală  Internaţională  a fost  înfiinţată  în baza art. 1 din Statutul de la  Roma.

La 1 iulie 2002, Statutul de la Roma a intrat în vigoare şi, astfel, s-a înfiinţat prima jurisdicţie internaţională penală cu caracter permanent din istoria omenirii, care a  început să funcţioneze, efectiv, la Haga, cu  începere de la mijlocul anului 2003.

Statutul reglementează, pe lângă cooperarea internaţională a Statelor Părţi la Statut cu jurisdicţia internaţională penală, şi cooperarea Curţii Penale Internaţionale cu organizaţiile internaţionale interguvernamentale.

În cadrul acestor cooperări, un loc esenţial îl ocupă cooperarea Curţii cu O.N.U. al cărei cadru general este reglementat de art. 2 din Statutul de la Roma, potrivit căruia se va încheia un acord special între Curte şi O.N.U., în sensul stabilirii termenilor cooperării între cele două instituţii. Acordul special urmează să fie aprobat de Adunarea Statelor Părţi la Statutul de la Roma.

Statutul de la Roma, pe lângă acordul special între O.N.U. şi Curte,( care va reglementa expres şi detaliat cooperarea între cele două instituţii), prevede expres atribuţiile pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. le va avea în funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale cu caracter permanent de la Haga.

Consiliul de Securitate al O.N.U. (conform Statutului de la Roma), poate să aducă în atenţia Procurorului Curţii o anumită situaţie în care mai multe crime de război au fost comise, astfel încât Curtea să-şi exercite jurisdicţia asupra lor (art. 13 lit. b din Statut) după cum poate, atunci când Procurorul a decis conform art. 53 pct. 2 din Statut, că nu există suficientă bază pentru a începe urmărirea penală într-un caz deferit Curţii de către Consiliul de Securitate, să ceară Camerei Preliminare să revizuiască decizia Procurorului (art. 53 pct. 3).  Asemenea prevederi recunosc, în limitele dreptului internaţional public contemporan, statutul pe care Consiliul de Securitate al O.N.U. l-a dobândit în relaţiile internaţionale. Există însă în Statutul de la Roma şi anumite dispoziţii controversate, care trec dincolo de rolul activ pe care oricine s-ar aştepta să îl joace Consiliului de Securitate al O.N.U. în cadrul jurisdicţiei internaţionale, care merg până la a permite acestuia o imixtiune în exercitarea jurisdicţiei Curţii, putând merge până la amânarea exercitării acesteia pe o anumită perioadă de timp.

În acest sens art. 16 din Statutul de la Roma prevede că „Nici o anchetă şi nici o urmărire nu pot fi angajate, nici conduse în baza prezentului statut în perioada de douăsprezece luni care urmează datei la care Consiliul de Securitate a făcut o cerere în acest sens Curţii printr-o rezoluţie adoptată în baza cap. VII al Cartei Naţiunilor Unite; cererea poate fi reînnoită de către Consiliul de Securitate în aceleaşi condiţii”.

În spatele acestei prevederi, cu oarecare indulgenţă s-ar putea descoperi că,  menţinerea răspunderii primare pe care o are acest organism politic la nivel universal în menţinerea păcii şi securităţii mondiale, conform Cartei O.N.U., nu mai puţin ea reglementează totuşi o imixtiune nedorită la începutul mileniului al III-lea în exercitarea jurisdicţiei unui organ care doreşte a fi independent.   Aşadar, prin prevederile art. 16 din Statutul de la Roma, se creează,  convenţional, o formă de subordonare a exercitării jurisdicţiei Curţii, deciziei Consiliului de Securitate al O.N.U., care poate cere acesteia, iar Curtea va accepta, amânarea declanşării unei anchete sau urmăririi penale conform Statutului pentru o perioadă de 12 luni, ca urmare a adoptării de către Consiliul de Securitate a unei rezoluţii adoptate în baza cap. VII din Carta O.N.U. Această cerere poate fi reînnoită, în acelaşi condiţii.

Dacă în ceea ce priveşte crima de agresiune, o asemenea dispoziţie ar putea fi înţeleasă, având în vedere funcţiunea primară a Consiliului de Securitate al O.N.U., conform art. 39 din Carta O.N.U., în caracterizarea politică a unei situaţii de conflict drept crimă de agresiune, ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale sau încălcare a păcii şi securităţii internaţionale, nu acelaşi lucru se poate afirma raportat la crimele de război, crimele împotriva umanităţii sau genocid.

Posibilitatea ca un organ politic să amâne declanşarea unei anchete sau urmăriri penale de către Curte, reprezintă, din nefericire, rezultatul impus de negociatorii americani în cadrul conferinţei de la Roma din 1998, neputând decât să slăbească funcţionarea viitoare a Curţii. Chiar şi în situaţia în care Consiliul de Securitate nu va opri, nedeterminat, exercitarea jurisdicţiei Curţii, o amânare, fie ea numai de 12 luni, a exercitării jurisdicţiei, echivalează cu o imixtiune politică, inacceptabilă în activitatea unui organ juridic, capabilă să ducă la obstrucţionarea realizării justiţiei universale. În perioada de timp cât poate solicita Consiliul de Securitate amânarea unei anchete sau a unei urmăriri penale desfăşurate de Curte, pot dispare toate probele necesare administrării justiţiei în cazul respectiv.

Posibilitatea aceasta de intervenţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. atrage semne de întrebare, suficient de serioase, cu privire la independenţa Curţii, caracteristică esenţială a oricărei jurisdicţii, pentru realizarea justiţiei universale. S-ar  prefigura o explicaţie juridică a acestei posibile intervenţii a Consiliului de Securitate al O.N.U. în jurisdicţia Curţii, asigurată convenţional prin Statutul de la Roma, ar putea fi legată de dispoziţiile art. 103 din Carta O.N.U., care asigură preeminenţa dispoziţiilor Cartei faţă de orice alte dispoziţii contradictorii. Cu toate acestea, faţă de scopurile propuse prin Statutul de la Roma, imixtiunea Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicţiei Curţii este anacronică.

Practicienii în materie au dezbătut şi reţinut că textul final al art. 16 din Statut, astfel cum acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, apare controversat în cadrul mai larg al funcţionării Curţii, care, ca orice organ jurisdicţional, trebuie să se bucure de deplină independenţă, mai ales din partea organismelor politice, evenimentele care au precedat intrarea în vigoare a Convenţiei de la Roma au creat îngrijorare în rândul comunităţii internaţionale cu privire la rolul efectiv ce îl va juca Curtea.

Faţă de Statutul de la Roma s-a  manifestat virulent opoziţia S.U.A.  , care nu mai reprezintă o noutate pentru nimeni, evidentă încă din cadrul Conferinţei de adoptare a Statutului, a dobândit, în lunile premergătoare intrării sale în vigoare, forme agresive şi vădit nepotrivite raportat la dreptul internaţional public existent.În acest sens, în mai 2002, S.U.A. au încercat(prin aşa-zisa Coalition for the International Court: Open Letter to Members of the U.N. Security Council, 25 iunie 2002) introducerea în mandatul Consiliului de Securitate al O.N.U. pentru Timorul de Est a unei prevederi care ar fi asigurat imunitatea totală a personalului în operaţiunile de menţinere a păcii ce se desfăşoară în prezent. Propunerea S.U.A. nu a trecut în Consiliul de Securitate (Rezoluţiile Consiliului de Securitate al O.N.U. se adoptă cu votul a nouă membrii din cincisprezece. Pentru rezoluţiile, care privesc atribuţiile de bază ale Consiliului de Securitate, între cele nouă state membre care votează pro trebuie să fie toate cele cinci state membre permanente -S.U.A., Federaţia Rusă, China, Franţa şi Marea Britanie. În cazul în care unul din cele cinci state permanente votează împotrivă, rezoluţia nu va mai fi adoptată ca urmare a exercitării dreptului de veto al unui stat membru permanent).

Ulterior, la 19 iunie 2002, încercările S.U.A. de a se sustrage jurisdicţiei Curţii au continuat într-o formă mai persuasivă, oficialii S.U.A. aducând în atenţia Consiliului de Securitate al O.N.U. două proiecte de rezoluţii, care prevedeau imunitatea totală faţă de Curte pentru personalul care serveşte în operaţiunile O.N.U. de menţinere a păcii, precum şi imunitate pentru trupele de menţinere a păcii existente în Bosnia-Herţegovina. Administraţia Bush a ameninţat că, în cazul în care nu primeşte o garanţie din partea Consiliului de Securitate al O.N.U., în sensul că jurisdicţia Curţii nu se va extinde asupra personalului de menţinere a păcii, va retrage personalul şi sprijinul american pentru aceste operaţiuni. Propunerea a fost respinsă, ca urmare a voturilor împotrivă a 12 dintre membrii Consiliului de Securitate al O.N.U., iar operaţiunea de menţinere a păcii din Bosnia-Herţegovina a fost prelungită pentru 10 zile, dată la care S.U.A. a ameninţat că va face uz de dreptul de veto. Pe 2 iulie 2002, S.U.A., în urma presiunilor aliaţilor săi europeni, votează totuşi o prelungire de 12 zile a operaţiunii O.N.U. de menţinere a păcii în Bosnia-Herţegovina. S-a intenţionat, prin această prelungire fragmentată a operaţiunilor O.N.U. în Bosnia-Herţegovina, crearea condiţiilor favorabile ajungerii la un compromis care să satisfacă, în cele din urmă, pretenţiile de imunitate ale S.U.A.

Încercările S.U.A. de a modifica, pe calea unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al O.N.U., Statutul de la Roma, adoptat convenţional, nu pot decât să genereze surprindere şi îngrijorare cu privire la amestecul acestui organism politic, care în concepţia S.U.A., se pretinde a fi un organ legislativ, într-o chestiune care trece dincolo de competenţa sa.  Consiliul de Securitate al O.N.U. are atribuţii precis delimitate, care îi permit să acţioneze conform art. 39 din Cartă, prin luarea de măsuri efective în cazurile de agresiune şi de ameninţare sau de violare a păcii şi securităţii internaţionale. Orice altă intervenţie efectivă nu poate fi justificată, iar jurisdicţia internaţională penală, care s-a înfiinţat o dată cu intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, poate doar prin absurd să fie încadrată în aceste cazuri. Pe de altă parte, modificarea solicitată de S.U.A., ar duce la încălcarea dreptului internaţional cutumiar existent, care, în materia genocidului şi a crimelor împotriva umanităţii, nu permit imunitatea de jurisdicţie.

Art. 27 din Statutul de la Roma, care reflectă dreptul internaţional cutumiar, exclude, în mod expres orice imunităţi bazate pe capacitatea oficială astfel: „prezentul statut se aplică tuturor în mod egal, fără nici o distincţie, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea oficială de şef de stat sau de guvern, de membru al guvernului sau al parlamentului, de reprezentant ales ori de agent al unui stat nu exonerează în nici un caz de răspundere penală, potrivit prezentului statut, şi nici nu constituie ca atare un motiv de reducere a pedepsei. Imunităţile sau regulile de procedură speciale care pot fi legate de calitatea oficială a unei persoane, în baza dreptului intern şi a dreptului internaţional, nu împiedică Curtea să îşi exercite competenţa faţă de această persoană”.

În contextul dreptului internaţional public contemporan, este greu de acceptat, ca personalul operaţiunilor O.N.U. de menţinere a păcii, să se bucure de imunitate faţă de jurisdicţia Curţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm că, în timpul ultimelor intervenţii pe considerente umanitare, au avut loc grave încălcări ale dreptului umanitar de către chiar personalul acestor operaţiuni, care ar fi putut atrage jurisdicţia unui tribunal penal internaţional, prin calificarea lor drept crime de război. Chiar O.N.U. a adoptat în acest sens documentul Respectarea regulilor de drept internaţional umanitar de către forţele Naţiunilor Unite[2].

Rezoluţiile propuse de S.U.A. au încercat, prin intermediul portiţei prevăzute de art. 16 din Statutul de la Roma, să sporească capacitatea de intervenţie a Consiliului de Securitate al O.N.U. în exercitarea jurisdicţiei Curţii, mergând artificial şi împotriva oricărei dispoziţii de drept internaţional spre modificarea de către Consiliul de Securitate al O.N.U. a dispoziţiilor unui tratat în vigoare. Pentru motivele expuse, aceasta este inacceptabil şi nepermis de nici o normă de drept internaţional în vigoare în acest moment.     De altfel, temerea S.U.A., care se ascunde în spatele celor două proiecte de rezoluţie că cetăţenii săi vor ajunge să fie judecaţi de Curte pentru motive politice, nici nu poate fi justificată potrivit dispoziţiilor Statutului de la Roma, care cuprinde suficiente garanţii şi stipulează în mod expres (art. 1) că statele reţin jurisdicţia primară în investigarea penală a propriilor cetăţeni în cazul în care aceştia comit crimele internaţionale prevăzute de art. 5, 6, 7 şi 8 din Statut.

Curtea de la Haga va funcţiona pe baza mecanismelor de verificare şi balanţă incluse în Statutul său, care asigură controlul activităţii sale de către Adunarea Statelor Părţi, împuternicită să acţioneze în situaţia în care vor exista suspiciuni cu privire la existenţa unor cazuri politice. În locul încercărilor de impunere a unor raporturi de subordonare cât mai accentuate între Curte şi Consiliul de Securitate al O.N.U., fundamentate pe temerile acestuia din urmă că funcţionarea Curţii va atenta la statutul său internaţional, relaţia dintre cele două organisme ar trebui abordată şi din punct de vedere al susţinerii acordate de Curte, a Consiliului de Securitate al O.N.U., în misiunea sa de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale. Prin existenţa şi funcţionarea Curţii, Consiliul de Securitate al O.N.U. nu va trebui să înfiinţeze post factum tribunale internaţionale ad hoc, atât de disputate în doctrină, după cum nu va mai exista imunitate necontrolată pentru comiterea crimelor de război sau a crimelor împotriva umanităţii.    Consiliul de Securitate al O.N.U. va trebui să conştientizeze, în cele din urmă, având în vedere natura sa pur politică, că întreaga comunitate internaţională ar avea puţină încredere într-o Curte în care ultimul cuvânt cu privire la înfăptuirea justiţiei l-ar avea un organism politic, care, prin influenţa pe care ar putea să o exercite asupra Curţii, va crea, aşa cum încearcă S.U.A., o permanentă imunitate pentru cetăţenii aparţinând statelor membre permanente. În acest fel, s-ar ajunge, din nou, la o jurisdicţie selectivă, în care cele cinci puteri mondiale, se vor situa, din nou, pentru a câta oară, deasupra legii.

Soluţia de compromis adoptată de Consiliul de Securitate al O.N.U. la solicitările S.U.A., a fost să facă uz, la numai două săptămâni de la intrarea în vigoare a Statutului de la Roma, de dispoziţiile art. 16, solicitând Curţii Penale Internaţionale prin Rezoluţia 1422(2002) adoptată pe 12 iulie 2002, „să nu înceapă sau să nu dea curs unei investigaţii sau urmăriri penale în cazurile care implică foşti sau actuali oficiali, sau personal aparţinând statelor contributoare la operaţiunile de menţinere a păcii, care nu sunt părţi la Statut, în legătură cu acte sau omisiuni comise de aceştia relativ la aceste operaţiuni stabilite sau autorizate de O.N.U.”. Cererea Consiliului de Securitate al O.N.U. a fost făcută pentru o perioadă de 12 luni începând cu 1 iulie 2002. Deşi funcţiunea art. 16 din Statut nu a fost concepută spre crearea unor imunităţi speciale pentru cetăţenii statelor care nu sunt părţi la Statut, această abordare a situaţiei tensionate create de S.U.A. în Consiliul de Securitate O.N.U. cu privire la Curtea Penală Internaţională, se înscrie, cel puţin aparent, în cadrul juridic existent şi foloseşte mecanismul de suspendare a exercitării jurisdicţiei Curţii introdus chiar prin Statut.

Mecanismul oferit de art. 16 nu asigură o imunitate permanentă, astfel că, în eventualitatea în care Consiliul de Securitate nu va mai prelungi suspendarea exercitării de către Curte a jurisdicţiei sale, aceasta va putea să investigheze inclusiv crime internaţionale comise de personalul american implicat în operaţiunile de menţinere a păcii stabilite sau autorizate de O.N.U., comise în cele 12 luni în care jurisdicţia sa a fost suspendată. Totuşi, pe termen scurt, S.U.A. şi-a atins scopul, cetăţenii americani implicaţi în operaţiunile de menţinere a păcii neintrând sub jurisdicţia Curţii pentru următoarele 12 luni. Este posibil ca S.U.A. să reuşească să convingă comunitatea internaţională de utilitatea, dacă există, a acordării unui statut de imunitate cetăţenilor săi pentru crimele internaţionale care ar intra sub jurisdicţia Curţii.   Primele sale încercări s-au soldat cu un succes dubitabil, prin semnarea cu Guvernul Român pe 1 august 2002 a unui acord cu privire la predarea persoanelor către Curtea Penală Internaţională, prin care România este de acord să acorde imunitate faţă de jurisdicţia Curţii cetăţenilor americani aflaţi pe teritoriul său care ar putea atrage această jurisdicţie.

Guvernul Român este primul şi singurul dintre guvernele statelor părţi la Statutul de la Roma care a semnat (până la 1 august 2002) un asemenea acord, discutabil în ceea ce priveşte compatibilitatea acestui acord cu obligaţiile internaţionale asumate prin Statut. Există totuşi posibilitatea aprecierii acestei compatibilităţi şi de Parlamentul României, care va trebui să ratifice acest acord, înainte ca acesta să producă vreun efect. Există   speranţa că ansamblul comunităţii internaţionale va înţelege să se manifeste în scopul păstrării integrităţii şi independenţei abia createi Curţi, iar S.U.A. vor accepta să primeze interesul general al realizării justiţiei faţă de interesul menţinerii statutului său de conducător al destinului comunităţii internaţionale. Toţi membrii comunităţii internaţionale vor accepta, în final, că legea internaţională există, şi că, parafrazându-l pe Nicolae Titulescu, posibilitatea de violare a legii internaţionale, nu atrage acesteia din urmă pierderea caracterului său de lege, iar violarea legii internaţionale angajează răspunderea pentru toţi cei vinovaţi.

S.U.A. au continuat să semneze acorduri bilaterale bazate pe art. 98 din Statutul de la Roma. La finele  anului  2002 se semnaseră deja 13 asemenea acorduri cu Afganistan, Republica Dominicană, Timorul de Est, Gambia, Honduras, Israel, Insulele Marshall, Mauritania, Micronesia, Palau, România, Tadjikistan şi Uzbekistan. Dintre aceste state, Republica Dominicană, Gambia, Honduras, Insulele Marshall, România şi Tadjikistan sunt state părţi la Statutul de la Roma.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a solicitat statelor candidate la organizaţie să nu semneze asemenea acorduri cu S.U.A. până la adoptarea unei poziţii comune asupra acestui aspect. La 30 septembrie 2002 miniştrii de externe ai statelor membre ai Uniunii Europene au stabilit cadrul principiilor călăuzitoare în ceea ce priveşte încheierea unor asemenea acorduri.

Acest cadru cuprinde următoarele principii:

1. Acordurile internaţionale existente, ca de exemplu acordurile cu privire la statutul forţelor (aşa-numitele S.O.F.A. – Status of Forces Agreement – încheiate între O.N.U. sau N.A.T.O. şi statele pe teritoriul cărora au loc operaţiuni de menţinere a păcii, precum şi acordurile cu privire la cooperarea şi asistenţa judiciară în probleme penale, incluzând extrădarea, în particular, cele între statele părţi la Statutul de la Roma şi S.U.A. trebuie luate în considerare;

2. Semnarea acordurilor propuse de S.U.A. de tipul celor deja semnate, este incompatibilă cu obligaţiile asumate de statele părţi la Statutul de la Roma prin acest Statut şi poate fi incompatibilă cu orice alte acorduri internaţionale la care sunt părţi statele părţi la Statutul de Roma;

3. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să includă prevederi operative care să asigure, că persoanele acuzate de crime aflate în competenţa Curţii nu se bucură de imunitate. Asemenea prevederi ar trebui să se refere la investigaţia necesară şi unde există suficiente probe, la urmărirea penală în cadrul jurisdicţiilor naţionale cu privire la persoanele solicitate de Curtea Penală Internaţională;

4. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să se refere exclusiv la persoanele care nu sunt cetăţeni ai statelor părţi la Statutul de la Roma;

5. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să ia în considerare că anumite persoane se bucură de imunitate de stat sau diplomatică potrivit dreptului internaţional, conform art. 98, paragraful 1 din Statutul de la Roma;

6. Orice soluţie privind semnarea unor asemenea acorduri ar trebui să acopere persoanele prezente pe teritoriul statutului căruia i s-a solicitat predarea de către Curtea Penală Internaţională, pentru că au fost trimişi de un stat transmiţător conform art. 98, paragraful 2 din Statutul de la Roma;

7.  Predarea la care se referă art. 98 din Statutul de la Roma nu poate fi invocată ca incluzând şi tranzitul prevăzut de art. 89, paragraful 3 din Statut;

8. Acordurile ar putea să includă o clauză de terminare sau revizuire limitând perioada pentru care acestea ar fi în vigoare;

9. Aprobarea oricărui nou acord sau a unui amendament la un acord existent ar trebui să fie făcută în conformitate cu procedurile constituţionale ale fiecărui stat.Precizăm că aceste principii nu reprezintă obligaţii juridice ale statelor membre ale Uniunii Europene sau ale statelor candidate la aderarea la această organizaţie.

Pe  fondul  acestor  dispute şi  Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a luat atitudine cu privire la acordurile semnate de S.U.A. în baza art. 98 din Statutul de la Roma şi a adoptat, pe 25 septembrie 2002, Rezoluţia nr. 1300. Rezoluţia menţionată declară incompatibilitatea cu Statutul de la Roma a acordurilor propuse de S.U.A. şi cheamă toţi membrii Consiliului Europei ca şi observatorii la această organizaţie să nu intre în acorduri bilaterale de „scutire”, amintind statelor că art. 86 din Statutul de la Roma, prevede că jurisdicţia Curţii se aplică în mod egal tuturor persoanelor.

Faţă de această poziţie comună, exprimată de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei, S.U.A. au afirmat că doresc o abordare a imunităţii faţă de jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale pentru toţi cetăţenii americani şi nu numai pentru militarii americani şi că vor continua încheierea de acorduri bilaterale în acest sens.

Iată deci că, această  instituţie jurisdicţională  permanentă a  fost  supusă deja unor „ aşa-zise atacuri”  din partea chiar a unui membru permanent- Statele Unite ale Americii [3], pe  temeiul unui articol  controversat  din Statutul Curţii( art. 16), cu  punct  de  plecare într-o  situaţie  conjuncturală, dar  cu „  dorinţa” făţişă  de  a  extrage de  sub competenţa  Curţii a  unor cetăţeni, în ciuda  prevederii exprese  a art. 86 din acelaşi Statut,  susmenţionat.


[1] Până la data ratificării de  către  România, textul fusese ratificat de  următoarele  state – Africa de Sud, Andorra, Antigua şi Barbuda, Argentina, Austria, Australia, Belgia, Belize, Benin, Bolivia, Bosnia-Herţegovina, Botswana, Brazilia, Bulgaria, Cambogia, Canada, Cipru, Costa Rica, Columbia, Congo, Croaţia, Danemarca, Dominica, Elveţia, Ecuador, Estonia, Fiji, Finlanda, Franţa, Gambia, Gabon, Ghana, Germania, Grecia, Honduras, Iordania, Irlanda, Italia, Islanda, Iugoslavia, Letonia, Lesotho, Lichtenstein, Luxembourg, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Mali, Marea Britanie, Insulele Marshall, Mauritius, Mongolia, Namibia, Nauru, Nigeria, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda, Panama, Parguay, Peru, Portugalia, Polonia, Republica Centrafricană, România, San Marino, Senegal, Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Tadjikistan, Tanzania, Trinidad-Tobago, Uganda, Ungaria, Uruguay, Venezuela.

[2] S. Scăunaş, „ Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar”, Editura All Beck, 2002, p. 19.

[3] Cele cinci state membre permanente sunt S.U.A., Federaţia Rusă, China, Franţa şi Marea Britanie.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro