Top

Mandatul European De Arestare

Capitolul I
Noţiuni intoductive
Secţiunea I
Aspecte generale asupra legăturii dintre
dreptul comunitar şi dreptul penal

Conform prevederilor din Tratatul de la Roma şi pe baza deciziilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, legislaţia penală şi cea procesual penală rămâne de competanţa statelor membre. Mai exact, Comunitatea Europeană va interveni în activitatea statelor membre doar atunci când acestea nu ar realiza obiectivele urmărite în respectivul tratat, într-o manieră satisfăcătoare, iar la nivelul Comunităţii acestea s-ar realiza mult mai bine – principiul subsidiarităţii. Reglementările comunitare vizează în special domeniile susceptibile să satisfacă principiile directoare ale Comunităţii . Legislaţia comunitară are prioritate asupra legii naţionale a statelor membre. Sistemul actual de incriminări şi pedepse prevăzut în legea naţională este într-o continuă schimbare de perfecţionare în raport cu exigenţelor legislaţiei comunitare. După modelul francez, unde atunci când legislaţia penală internă trebuia să cedeze locul reglementărilor comunitare se invoca art. 55 din Constituţia franceză (conform căruia tratatele au o autoritate superioară normelor de drept intern) şi, legiuitorii români au adoptat o metodă asemănătoare în dispoziţiile Constituţiei .
Curtea de Justiţie a enunţat mai întâi ca regulă, că modalităţile procedurale ale recursurilor în justiţie destinate asigurării salvgardării drepturilor pe care justiţiabilii le pot invoca din dreptul comunitar, nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele ce privesc recursuri similare de natură internă, şi nici amenajate într-o asemenea manieră încât ar face practic imposibil exerciţiul drepturilor conferite de ordinea juridica comunitară. Ea a lărgit apoi această regulă indicând că statele membre trebuie să facă în aşa fel încât să asigure un control jurisdicţional efectiv, de natură să permită interesaţilor să controleze respectarea dispoziţiilor dreptului comunitar, precizând că era vorba despre un drept fundamental .
Din aceasta rezultă că statele membre sunt ţinute să procedeze în aşa fel încât orice interesat să poată deferi unui judecător o dispoziţie a dreptului naţional pentru ca acesta să poată controla compatibilitatea sa cu dreptul comunitar. În plus, Curtea, fundamentându-se pe caracterul efectiv al controlului a decis într-un anumit număr de situaţii să impună tribunalelor naţionale reguli de conduită, inclusiv pe planul procedurii, fundamentate numai pe dreptul comunitar. Astfel Curtea a considerat că aplicarea efectivă a dreptului comunitar implică:
 excluderea unei puteri de apreciere total discreţionară în profitul unei autorităţi administrative;
 obligaţia pentru autoritatea administrativă de a comunica motivele unei decizii de refuz justiţiabilului pentru ca acesta să poată să-şi asigure mai bine apărarea şi pentru ca judecătorul să poată controla validitatea motivelor respective;
 obligaţia pentru judecătorul naţional de a considera admisibil un recurs îndreptat împotriva unui aviz al unei autorităţi naţionale care a determinat acordarea unui ajutor comunitar, în timp ce de regulă, conform dreptului statului avizele nu sunt susceptibile de recurs;
 imposibilitatea pentru stat de a lipsi un particular – de un termen de prescripţie care a antamat o acţiune în vederea obţinerii, recunoaşterii drepturilor pe care doreşte să le valorifice dintr-o directivă atâta timp cât directiva respectivă nu a fost pusă corect în aplicare (25 iulie 1991, Emmott );
 obligaţia pentru statele membre de a face să fie respectate regulile comunitare de către resortisnaţii lor.
Principiul aplicării prioritare a dreptului comunitar ar fi pus în pericol dacă persoanele private nu ar risca să fie sancţionate în cazul în care ele nu s-ar conforma prescripţiilor. Pentru acest motiv, Curtea, fără a prejudicia puterea de sancţionare directă pe care o deţine Comunitatea şi care există în anumite cazuri, fundamentându-se pe principiul aplicării prioritare a dreptului comunitar şi pe obligaţia de cooperare a statelor membre cu Comunitatea decurgând din art. 5 al C.E., a afirmat regula că statele membre trebuie să controleze aplicarea regulilor comunitare şi să sancţioneze nerespectarea lor prin “sancţiuni eficace, proporţionale, comparabile celor aplicabile violărilor dreptului naţional”. Procedura conform căreia aceste sancţiuni sunt puse în aplicare depinde în principiu de dreptul naţional, în cadrul anumitor limite impuse de dreptul comunitar.
Tratatul de la Roma prevede necesitatea unei largi cooperări a statelor membre pentru realizarea obiectivelor , cooperare ce nu trebuie asimilată infracţiunii de trădare prin transmiterea de secrete – art. 157 C. pen. –. De aceea prin art. 223 alin. (1) lit. a) din Tratatul de la Roma se menţionează regula după care, nici un stat membru nu este obligat să furnieze altui stat informaţii a căror divulgare o consideră contrară intereselor esenţiale ale securităţii sale. De asemenea titlul al VI-lea din Tratatul privind Uniunea Europeană cuprinde reglementări legate de cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală . Dintre domeniile de interes comun amintim de lupta contra toxicomaniei, contra fraudei pe scară largă, contra crimei grave internaţionale, prevenirea şi combaterea terorismului, prevenirea şi combaterea traficului de droguri precum şi a altor forme grave ale criminalităţii internaţionale.
În literatura de specialitate s-a conturat ideea că unitatea dreptului penal european se fundamentează pe trei idei, şi anume:
1. că dreptul penal european este un drept convenţional;
2. că acest drept ocupă un loc important în ierarhizarea naţională a izvoarelor dreptului;
3. că acest drept asigură respectarea drepturilor omului,
iar diversitatea sa are la bază trei realităţi fundamentale:
A: Cooperarea interstatală europeană
Cu privire la dreptul penal al cooperării interstatale europene s-au conturat două astfel de categorii. În primul rând există o cooperare cu caracter general care cuprinde o colaborare de ordin primar şi una de ordin secundar, adiacent. Cea dintâi apare în două cazuri:
 în transmiterea urmăririi, când un stat care are competenţa de a urmări o infracţiune cere unui alt stat să urmărească în locul său respectiva infracţiune;
 în transmiterea executării condamnărilor , această formă de cooperare fiind prevăzută în convenţiile de supraveghere a condamnaţilor; ea presupune transferul condamnaţilor şi plata amenzii, acte exercitate de alt stat decât cel în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare şi care şi-a abandonat prerogativele de executare, transmiţându-le unui alt stat.
Cea de-a doua (colaborarea de ordin secundar) îmbracă diverse forme, dintre acestea cea mai importantă constituind-o extrădarea, amplu reglementată de Convenţia Europeană din 1957 . Convenţia prezintă totuşi unele limitări izvorâte din cauze pertinente precum: grija ocrotirii suveranităţii naţionale, lipsa unor valori comune – fiind cea mai importantă – explică principiul dublei incriminări. Demersurile extrădării presupuneau un sistem greoi, anevoios, care nu era întrebuinţat la reala valoare. Astfel, dorindu-se simplificarea şi celeritatea procedurilor, au fost adoptate o serie de acte menite să satisfacă aceste obiective. Alături de extrădare se mai întâlnesc şi alte forme de „întrajutorare secundară”.
Cooperarea poliţienească, instaurată de documente precum Tratatul de la Maastricht, Acordul Schengen şi Convenţia de aplicare a acestui acord, este o altă formă ce conferă poliţiilor naţionale anumite puteri şi creând totodată şi anumite structuri de poliţie europeană. Ideea de poliţie europeană a apărut însă mult mai înainte, în anul 1914, determinată fiind de internaţionalizarea criminalităţii care trebuia combătută prin constituirea unui astfel de organism . O altă formă este şi cooperarea judiciară, în acest sens fiind adoptată Convenţia eropeană de întrajutorare judiciară din anul 1959. Modalităţile prin care se realizează această colaborare este dată de comisiile rogatorii internaţionale, de remiterea actelor de procedură (în sens larg), de audierea persoanelor, etc.
A doua categorie a dreptului penal al cooperării europene interstatale prezintă un caracter particular, referindu-se la anumite infracţiuni sau la anumite persoane. În acest caz cadrul legilativ este dat de o serie de convenţii europene .
B: Drepturile omului
Sub aspectul raportului dintre dreptul penal şi Convenţia Europeană A Drepturilor Omului, autorii în domeniu, stabilesc o strânsă legătură între cele două pe fondul rolului determinativ al Convenţiei, în apariţia şi dezvoltarea dreptului penal european . În prezent jurisdicţia drepturilor omului se realizează exclusiv prin Curtea Europeană a Drepturilor Omului . Deşi hotărârile Curţii au caracter definitiv, fiind supuse doar revizuirii, nu sunt executorii, ci doar obligatorii în temeiul Convenţiei. Caracterul neexecutoriu rezulă tocmai din suveranitatea penală a fiecărui stat şi din faptul că judecătorii europeni operează asupra unor decizii definitive care au intrat în puterea lucrului judecat.

C: Dreptul comunitar
Dacă ne raportăm la ce-a dea treia realitate fundamentală care stă la baza dreptului penal european – dreptul comunitar – trebuie să precizăm că în doctrină s-au stabilit două categorii de efecte: cele pozitive, care constau în armonizarea legislaţiilor penale naţionale cu normele dreptului comunitar, asigurarea obligaţiilor ce decurg din dreptul comunitar; şi cele negative, care se referă la situaţia în care dreptul naţional este neutralizat de cel comunitar prin aceea că atunci când o normă de drept penal naţional este incompatibilă cu dreptul comunitar, prima este înlăturată de norma dreptului comunitar.

Secţiunea a II-a
Particularităţile mandatului european de arestare

1. Repere cronologice
Dintre etapele care au dus la acceptarea unui mandat european de arestare amintim de primul şi cel mai important, care a fost semnarea la 13 decembrie 1957 a Convenţiei Europene de Extrădare, completată de două Protocoale adiţionale semnate la Strasbourg – 15 octombrie 1957 şi 17 martie 1978 –. În doctrină se precizează că trecerea către mandatul european de arestare a fost făcută prin termenii concluziilor de după întâlnirea de la Tampere : „procedura formală a extrădării ar trebui să fie suprimată între statele membre, pentru persoanele care au tendinţa de a scăpa de răspunderea în faţa justiţiei, după ce au făcut obiectul unei condamnări definitive, şi înlocuită de un simplu transfer al persoanei” . Următorul pas l-a constituit producerea evenimentelor de la 11 septembrie 2001, din New York, când s-a invocat crearea mandatului european de arestare, de către oficialii europeni, printr-o decizie-cadru. O altă premisă a creării mandatului european de arestare s-a datorat ineficienţei proceduri de extrădare. De asemenea, Tratatul de la Amsterdam a jucat un rol decisiv, deoarece printr-o decizie-cadru a fost reformat complet mecanismul de remitere a unei persoane aflate pe teritoriul unui Stat membru la solicitarea unui alt Stat membru . Ultima etapă o constituie emiterea Deciziei-cadru a C.E. din 13 iulie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.
2. Aspecte terminologice
Pentru elaborarea unei definiţii a mandatului european de arestare autorii în domeniu fie au preluat-o şi transpus-o conform Deciziei-cadru sau legislaţiei naţionale , fie au conceput o explicare proprie a termenului. Definiţia mandatului european de arestare conformă cu preambulul Deciziei-cadru este următoarea: „Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate”. Într-o altă accepţiune „mandatul european de arestare este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal care implementează principiul recunoaşterii reciproce, pe care Consiliul European o aprecia ca fiind „cheia de boltă” a cooperării judiciare” . Mandatul european de arestare este un instrument juridic cu rol determinant în prevenirea şi combaterea criminalităţii .
Conform prevederilor art. 77 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, cu modificările ulterioare , mandatul european de arestare este „o decizie juridică prin care o autoritate judiciară competentă, a unui stat membru al U.E. solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane în scopul efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau a executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate”. El acoperă un câmp de aplicare identic cu cel al extrădării, căruia i se substituie, referindu-se atât la faza dinaintea pronunţării sentinţei într-un proces penal, cât şi la cea de după pronunţarea ei . Este valabil numai în interiorul Uniunii Europene, înlocuind Convenţia europeană de extrădare. Domeniul de aplicare al Convenţiei de extrădare, în actualele condiţii vizează două ipoteze: a) în cazul relaţiilor dintre un stat membru şi un altul care nu are această calitate; şi b) în relaţiile dintre două state care nu sunt membre ale U.E.
Trebuie precizat că deciziile-cadru ale U.E. nu au efect direct, ci trebuie transpuse în dreptul intern al statelor membre.
În materie penală U.E. recunoaşte două forme de cooperare: asistenţa judiciară şi recunoaşterea reciprocă a hotărârilor .

3. Necesitatea şi scopul mandatului european de arestare
Aderarea unui număr mare de state la Uniunea Europeană a creat oportunitatea crimei organizate, greu de combătut deoarece procedura de extrădare era una dificilă. Necesitatea dreptului penal european decurge din faptul că odată cu edificarea Uniunii Europene se dezvoltă şi criminalitatea transnaţională . De aici rezultă şi importanţa unei cooperări penale între organele de justiţie şi de poliţie ale statelor. Observăm că legiuitorul european a simţit nevoia să înlocuiască, exclusiv în relaţia dintre statele membre ale Uniunii Europene, procedurile clasice de extrădare cu procedurile de predare în baza unui mandat european de arestare tocmai din cauza faptului ca în toate statele membre ale Uniunii Europene, ca şi în alte state (inclusiv Statele Unite ale Americii), extrădarea este reglementată în primul rând ca un act de suveranitate al statului, decizia finală aparţinând executivului (Consiliul de Miniştri în Franţa şi Spania, Departamentul de Stat în S.U.A., ministerele de justiţie, eventual împreună cu ministerul de externe, în marea majoritate a statelor europene). Necesitatea şi importanţa creării mandatului european de arestare a trecut dincolo de barierele impuse de extrădarea propriilor cetăţeni, care a constituit o problemă fundamntală provocând numeroase discuţii la nivel politico-juridic între statele lumii . Tentativa de globalizare a unor forme grave de manifestare a crimei organizate a determinat guvernele statelor europene să perfecţioneze şi să modernizeze instituţia extrădării. În cadrul Uniunii Europene s-a dorit realizarea unei cooperări judiciare simplificată şi de maximă operativitate. Noutăţile aduse de mandatul european de arestare comparativ cu procedura extrădării sunt multiple. Astfel, se renunţă la procedura dublei incriminări pentru grupele de infracţiuni de o gravitate sporită; este simplificată procedura de predare ; este posibilă predarea propriilor cetăţeni, cu respectarea anumitor condiţii; ş.a.
În aceste circumstanţe Decizia-cadru C.E. nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre (documentul european), vine să ajute le crearea unui spaţiu european bazat pe libertate, securitate şi justiţie.
Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007 a intrat în vigoare Titlul III din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, cu modificările şi completările ulterioare, prin care a fost transpusă Decizia-cadru nr. 584/JAI/13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene. Pe cale de consecinţă, de la această dată în relaţia cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, procedura de extrădare reglementată de tratatele internaţionale în materie sunt înlocuite cu cele de predare în baza unui mandat de arestare. În privinţa armonizării legislaţiei naţionale cu cea comunitară, România respectă obligaţiile privind cooperarea judiciară internaţională, inclusiv cele din Decizie, prin adoptarea Legii nr. 302/2004, modificată şi completată prin Legea nr. 222/2008. Legea nr. 222/2008 reprezintă un amplu amendament adus actului normativ ce reglementează cooperarea judiciară internaţională în materie penală . Astfel, în art. III din Legea modificatoare se dispune republicarea Legii nr. 302/2004 şi atribuirea unei noi renumerotări. Dintre motivele ce au stat la baza proiectului Legii nr. 222/2008 amintim de transpunerea unor decizii-cadru ale Consiliului bazate pe principiul recunoaşterii reciproce a hotărârilor în materie penală ; îmbunătăţirea reglementărilor în materia mandatului european de arestare, ţinând seama de propunerile şi constatările practicienilor ca urmare a primelor luni de aplicare a acestui deosebit de important instrument de cooperare judiciară în materie penală; eliminarea unor neconcordanţe semnalate în cuprinsul legii în vigoare în materia extrădării .
În prezent mandatul european de arestare este cea mai importantă formă a cooperării judiciare înternaţională în materie penală la nivelul Uniunii Europene, contribuind substanţial la combaterea şi la ducerea unei lupte eficiente împotriva infracţiunilor săvârşite pe teritoriul statelor membre.

Capitolul II
Procedura de emitere a mandatului european de arestare
Secţiunea I
Mandatul european de arestare emis de către
autorităţile române competente

Forma pe care trebuie să o îmbrace mandatul european de arestare este aceea prevăzută de Anexa Nr. 1 din Legea nr. 222/2008. Conform Legii nr. 302/2004, cu modificările ulterioare, mandatul european de arestare conţine următoarele date :
 identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate
 denumirea, adresa, nr. de telefon şi fax, adresa de e-mail a autorităţii judiciare emitente;
 indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii având acelaşi efect, care se încadrează în procedura de emitere a mandatului european de arestare şi se referă la una din faptele menţionate în lege;
 natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, avându-se în vedere prevederile art. 85 din lege;
 o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea (momentul, locul comiterii, gradul de implicare a prsoanei solicitate);
 pedeapsa pronunţată (dacă hotărârea a rămas definitivă) sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru infracţiunea comisă;
 alte consecinţe ale săvârşirii infracţiunii.
Conform legii speciale, în România sunt desemnate a fi compatibile două categorii de organe judiciare în funcţie de activitateea judiciară ce urmează a fi executată:
a. instanţele judecătoreşti – ca autorităţi de emitere a mandatului european de arestare;
b. Curţile de Apel – ca autorităţi judiciare române de executare a unui mandat european de arestare.
Autorităţile române competente să primească mandatul european de arestare sunt: Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă Curţile de Apel în a căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. Dacă acest lucru nu se ştie, mandatul european de arestare va fi transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti . Aşa cum prevede legea, autoritatea centrală română este Ministerul Justiţiei care, printre activităţile în acest domeniu primeşte şi transmite mandatul european de arestare parchetului de pe lângă Curtea de Apel competentă sau de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti; transmite mandatul european de arestare emis de o autoritate judiciară română; ţine evidenţa mandatelor europene de arestare primite şi emise pentru statistici ; etc.
Un rol important în emiterea şi transmiterea mandatului european de arestare îl are Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională , unitate aflată în structura Ministerului de Interne şi Reformei Administrative, fără personalitate juridică. C.C.P.I. îşi propune să localizeze persoana în cauză, deoarece mandatul european de arestare nu poate fi transmis organului competent, decât după ce organele poliţieneşti au localizat persoana în cauză. În cadrul C.C.P.I. funcţionează Biroul Naţional Interpol.
Procedura de emitere poate fi declanşată când un mandat de arestare preventivă sau un mandat de executare a pedepsei nu poate fi dus la îndeplinire, pentru că inculpatul sau condamnatul nu se mai află pe teritoriul României. În acest caz instanţa care a emis unul din cele două mandate, după caz, va emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, care se va transmite C.C.P.I. Sesizarea instanţei competente se face de către procuror. Sintetizând, mandatul european de arestare se emite numai:
1. în vederea creării posibilităţii executării:
a. fie a unui mandat de arestare emis de o autoritate judecătorească competentă;
b. fie a unui mandat de executare a unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative de libertate emis de o autoritate judecătorească competentă.
Mandatele prevăzute la a. şi b. trebuie să fie emise anterior emiterii mandatului european de arestare.
2. şi când persoana împotriva căreia s-a emis unul din mandatele enunţate la 1.a. şi b., se sustrage de la executare, refugiindu-se pe teritoriul unui alt stat, membru al U.E.
Mandatul european de arestare nu trebuie confundat cu mandatul de arestare preventivă a învinuitului / inculpatului sau cu mandatul de executare a unei pedepse, prevăzute de art. 146-148; 151. C. proc. pen.
De asemenea, dacă nu a intervenit prescripţia răspunderii penale, prescripţia executării pedepsei, amnistia sau graţierea, conform legii române, şi este îndeplinită după caz una din următoarele condiţii , se poate emite mandat european de artestare:
a. pedeapsa prevăzută de legea română pentru infracţiunea săvârşită este de cel puţin un an, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii;
b. pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel puţin 4 luni, dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă privative de libertate.
Mandatul european de arestare se va emite de către instanţă doar dacă în afară de îndeplinirea uneia dintre cele două condiţii de mai sus, sunt îndeplinite cumulativ următoarele:
a) a fost emis un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei de către o instanţă de judecată din România ;
b) persoana împotriva căreia s-a emis un mandat de arestare preventivă sau de executare a unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertaete, se sustrage de la executarea mandatului;
c) persoana căutată să se ascundă pe teritoriul unui stat membru al U.E.
În faza de urmărire penală manadatul european se emite de judecătorul delegat de preşedintele instanţei căreia i-a revenit competenţa să judece cauza în fond. În faza de judecată şi de executare mandatul european de arestare se emite de judecătorul delegat de către preşedintele primei instanţe ori de cel al instanţei de executare în două situaţii: la sesizarea procurorului în faza de urmărire penală; la sesizarea instanţei/ organului la care se află spre executare mandatul.
După verificarea condiţiilor, judecătorul competent va proceda la:
 emiterea mandatului de arestare şi va supraveghea luarea măsurilor pentru transmiterea acestuia ;
 constatarea prin încheiere motivată că nu sunt îndeplinite condiţiile arătate anterior pentru a emite un mandat european de arestare.
Împotriva încheierilor se poate exercita ca şi cale de atac recursul .

Secţiunea a II-a
Transmiterea şi Retragerea
mandatului european de arestare

Mandatul emis de autorităţile române competente va fi transmis autorităţilor competente ale statului solicitat, membru al U.E., tradus în limba sau limbile oficiale ale statului de executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acel stat le acceptă, conform declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului U.E. Limbile în care autorităţile române competente – ca stat de executare – vor primi mandatul european de executare va fi limba română sau limba engleză ori limba franceză. Transmiterea mandatului european de arestare poate fi efectuată direct autorităţii judiciare de executare, de pe teritoriul oricărui stat membru al U.E., dacă se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată. Transmiterea se poate realiza prin orice mijloc prin care să se poată verifica autenticitatea acestuia. Cea de-a doua varintă de transmitere este indirectă, transmiterea realizându-se prin intermediul C.C.P.I. care, procedează la difuzarea în Sistemul Informatic Schengen sau pe canalele Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (Interpol), după caz. Acest tip de transmitere se poate efectua şi prin sistemul securizat al Reţelei Judiciare Europene, când nu se cunoaşte locul unde se află persoana solicitată.
Sub aspectul situaţiilor în care operează retragerea mandatului european de arestare art. 843 din Legea nr. 302/2004 stabileşte următoarele posibilităţi: când au dispărut temeiurile care au justificat emiterea sa; când persoana solicitată a decedat; când s-a emis un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării, dacă persoana urmărită internaţional a fost extrădată sau predată în România.

Capitolul III
Executarea mandatului european de arestare
de către autorităţile române
Secţiunea I
Pincipii, condiţii şi motivele de refuz ale executării
mandatului european de arestare

Mandatul european de arestare se execută pe baza principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce. Executarea trebuie să asigure respectarea drepturilor şi a principiilor fundamentale astfel cum sunt acestea prevăzute de art. 6 din Tratatul privind U.E. . Legea nr. 302/2004 prevede la art. 85 o serie de fapte care permit predare . Astfel, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 302/2004 la art. 85 alin. (1) , dacă sunt sancţionate şi de legea statului emitent cu o pedeapsă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate a cărei durată maximă este de cel puţin 3 ani, nu vor fi supuse verificării îndeplinirii condiţiei dublei incriminări. În toate celelate cazuri (comiterea de infracţiuni, altele decât cele stabilite în legea specială) faptele trebuie să constituie infracţiuni potrivit legii române. Din cele arătate anterior putem stabili că există două categorii distincte de infracţiuni pentru care un mandat european de arestare poate fi pus în executare de autorităţile judiciare române:
a. infracţiunile preluate din Decizia-cadru C.E. nr. 2003/514/JAI în art. 85 alin. (1) Legea nr. 302/2004 modificată şi completată de Legea nr. 222/2008;
b. infracţiuni prevăzute de legea statului emitent cu condiţia existenţei dublei incriminări.
Conform dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 302/2004 executarea poate fi supusă unor condiţii în raport cu elemntele concrete ale fiecărei situaţii. Potrivit art. 881 din Legea nr. 302/2004 , procedurile prealabile executării mandatului european de arestare sunt de competanţa parchetelor de pe lângă Curţile de Apel, procedura propriu-zisă de executare intrând în sfera de competenţă a Curţilor de Apel. În unele situaţii, expres prevăzute de lege, autorităţile române pot refuza executarea mandatului european de arestare.
Motivele de refuz privind executarea mandatului european de arestare de către autorităţile judiciare române se împart în două categorii:
1. motivele obligatorii (prevăzute şi preluate din art. 3 al Deciziei-cadru, menţionate în cuprinsul art. 88 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 302/2004):
a) când, din informaţiile de care dispune, reiese că persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării, sancţiunea să fi fost executată ori să fie în acel moment în curs de executare sau executarea să fie prescrisă, pedeapsa să fi fost graţiată ori infracţiunea să fi fost amnistiată sau sa fi intervenit o altă cauza care impiedică executarea, potrivit legii statului de condamnare;
b) când infracţiunea pe care se bazează mandatul este acoperită de amnistie în România dacă autorităţile au, potrivit legii române, competenţa de a urmări acea infracţiune;
c) când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul, conform cu legea română.
2. şi nouă motive facultative sabilite la alin. (2) al aceluiaşi articol, aşa cum au fost modificate şi completate de prevederile pct. 40 din Legea nr. 222/2008.
După ce procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel verifică mandatul european de arestare cu privire la traducere şi toate celelalte informaţii necesare, procedează la identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanei căutate, solicitând organului local de poliţie identificarea şi prinderea persoanei solicitate. Dacă se constată că persoana în cauză este dispărută de la domiciliu, procurorul, la sesizarea poliţiei, va solicita acesteia, darea în urmărire a persoanei respective. În vederea prinderii persoanei solicitate, procurorul va aplica prevederile Capitolului II Titlul IV din C. proc. pen. În caz de constatare a necompetenţei teritoriale procurorul astfel sesizat, va trimite de îndată mandatul european de arestare parchetului competent informând autoritatea emitentă şi Ministerul Justiţiei. Dacă rezultă, în mod neîndoielnic, că persoana solicitată nu se află pe teritoriul României, procurorul dispune clasarea şi informează cele două organe judiciare – autoritatea emitentă şi Ministerul Justiţiei.

Secţiunea a II-a
Executarea propriu-zisă a mandatului european de arestare

Judecătorul verifică în primul rând identitatea persoanei solicitate, dacă acesteia i s-a comunicat o copie a mandatului european de arestare, iar în cazul reţinerii sau arestării se verifică dacă persoana în cauză a fost informată despre motivul reţinerii. După ce primeşte de la procuror mandatul european de arestare, judecătorul aduce la la cunoştinţa persoanei solicitate drepturile prevăzute de lege, efectele regulii specialităţii , posibilitatea de a consimţi la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i în vedere îndeosebi caracterul irevocabil al consimţământului de predare. Chiar dacă mandatul european de arestare a fost emis împotriva unui cetăţean român, persoana solicitată poate:
 Să consimtă la predarea sa către autoritatea judiciară emitetentă, predarea efectuându-se de către C.C.P.I. cu sprijinul unităţii de poliţie pe raza căreia se află locul de detenţie. În acest caz se va întocmi un proces-verbal care se va semna de către judecător, grefier, apărător şi persona solicitată.
 Să nu consimtă la predarea sa către autoritatea emitentă, caz în care procedura de executare a mandatului european de executare continuă cu audierea persoanei solicitate.
După întocmirea sentinţei sau a încheierii prevăzute de lege, după caz, judecătorul va emite de îndată un mandat de arestare aplicându-se dispoziţiile C. proc. pen.
O situaţuie deosebită se ridică atunci când se constată un concurs de cereri. În practică s-au semnalat două tipuri de concursuri:
1. Când două sau mai multe state membre au emis fiecare câte un mandat european de arestare împotriva aceleiaşi persoane, autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare, având în vedere în special circumstanţele referitoare la locul săvârşirii infracţiunii, gravitatea faptei comise, data emiterii mandatelor, la împrejurarea în care au fost emise mandatele (urmărire penală, judecată, executarea unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă).
2. Când s-a emis un mandat european de arestare şi existând în acelaşi timp şi o cerere de extrădare prezentată de către un stat terţ. În această situaţie se va decide care cerere are prioritate în funcţie de cele arătate la punctul anterior şi de cele prevăzute în Convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu un stat terţ.
Bibliografie

1. LUCRĂRI CITATE:

1. Antoniu George – Legislaţia comunitară şi legea penală – în R.D.P. nr. 2/2000.
2. Boroi Alexandru, Rusu Ion – Cooperarea judiciară internaţională în materie penală – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
3. Dobrinoiu Maxim – Infracţiuni în domeniul informatic – Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
4. Fuerea Augustin – Manualul Uniunii Europene, Ediţia a III-a – Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006.
5. Ionescu Diana – Legea nr. 222 din 28 octombrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală (I) şi (II)– în Revista „Caiet de Drept Penal” nr. 1/2009 şi nr. 2/2009, Ed. C.H. Beck.
6. Pradel Jean, Corsterns Geert. – Droit pénal européen – Ed. Dalloz, Paris, 1999.
7. Radu Florin Răzvan – Cooperarea judiciară internaţională şi europeană în materie penală – Editura Wolters Kluwer România, 2009.
8. Radu Florin Răzvan – De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică – în Revista „Dreptul” nr. 2/2006.
9. Rusu Ion – Mandatul european de arestare, în urma modificărilor aduse de Legea nr. 222/2008 – în Revista „Caiet de Drept Penal” nr. 1/2009, Ed. C.H. Beck.
10. Streteanu Florin – Câteva cosideraţii privind mandatul European de arestare – în Caiet de Drept Penal nr. 1/2008, Ed. C.H. Beck.
11. Tudor Georgiana, Constantinescu Mariana – Mandatul european de arestare. Aspecte teoretice şi practică judiciară – Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.
12. Ţuculeanu Alexandru – Arestarea unei persoane în cursul procedurii de extrădare – Revista „Dretul” nr. 1/2003.

2 . ACTE NORMATIVE:
13. Decizia-cadru a Consiliului 2002/584/JAI, privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, din 13 iunie 2002.
14. Decizia-cadru a Consiliului 2009/299/JAI din 26 februarie 2009, de modificare a Deciziilor-cadru 2002/584/JAI, 2005/214/JAI, 2006/783/JAI, 2008/909/JAI şi de consolidare a drepturilor procedurale ale personalor şi de încurajare a aplicării principiului recunoaşterii reciproce cu privire la deciziile pronunţate în absenţa persoanei în cauză de la proces.
15. Convenţia europeană de extrădare – semnată la 13 decembrie 1957 la Paris şi Protocoalele sale adiţionale din 15 octombrie 1975 şi 17 martie 1978.
16. Legea nr. 74 din 7/aprilie/2005 privind modificarea Legii nr. 80/1997 pentru ratificarea Convenţiei Europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957 şi, a protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, publicată în M. Of. nr. 324 din 18/aprilie/2005.
17. Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
18. Legea nr. 224 din 01/iunie/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr. 534 din 21/iunie/2006
19. Legea nr. 222/2008, publicată în M. Of. nr. 758 din 10 noiembrie 2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

SURSE WEB:
20. http://www.cdep.ro
21. http://www.eroparl.europa.eu.

Etichete:

Bottom