404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

LEGALITATEA SENTINŢEI INSTANŢEI DE FOND CARE A ADMIS ACŢIUNEA RECLAMANŢILOR JUDECĂTORI ŞI A OBLIGAT PÂRÂŢII MINISTERUL JUSTIŢIEI, CURTEA DE APEL SUCEAVA, TRIBUNALUL SUCEAVA ŞI MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE LA PLATA DREPTURILOR SALARIALE REPREZENTÂND 30% DI

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava, înregistrată sub nr. 672/C din 27.01.2006 reclamanţii M.T., D.V., ş.a., au chemat în judecată pe pârâţii M.J., C.A.S., T. Suceava şi M. F. P. pentru obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale reprezentând 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, conform OUG 643/2002 pentru perioada decembrie 2002 – aprilie 2004 şi de 40% pentru perioada mai 2004 – decembrie 2005, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, spor acordat pentru magistraţii care efectuează urmărirea penală şi judecă fapte de corupţie, actualizată în temeiul art. 21 din OG nr. 137/2000, aprobată şi modificată prin Legea 27/2000, drepturi salariale reactualizate cu indicele de inflaţie, obligarea M. F. P. de a include în buget sumele necesare plăţii acestor sume, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că prin Hotărârea nr. 185 din 22.07.2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existenţa unei discriminări directe, potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 şi 2 din OG 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi aprobările ulterioare, că potrivit art. 21 alin. 1 din acelaşi act normativ, în toate cazurile de discriminare persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.

Prin întâmpinare, pârâtul M. J. a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată cu motivarea că nu poate fi considerat răspunzător pentru o eventuală despăgubire a reclamanţilor care au fost prejudiciaţi prin instituirea reglementărilor care acordau sporul de 30 şi respectiv 40% având în vedere că această instituţie nu poate răspunde de neadoptarea de către Guvern a unui proiect de act normativ în consens cu Hotărârea nr. 185/2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, arătând că sporul în discuţie nu are un caracter permanent, fiind acordat în funcţie de participarea efectivă în completele specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie astfel încât nu poate fi evaluat.

Totodată, drepturile solicitate prin acţiunea formulată de reclamanţi au fost stabilite de legiuitor exclusiv în favoarea judecătorilor precum şi a celorlalte persoane la care face referire O.U.G. 43/2002, neexistând nici o dispoziţie legală expresă în sensul că persoanele încadrate în funcţia de judecător beneficiază de un spor lunar de 40% din indemnizaţia de încadrare, salarizarea magistraţilor fiind reglementată prin acte normative speciale.

În fine, intimata invocă excepţia necompetenţei materiale a instanţei întrucât litigiul de faţă nu are caracterul unui conflict de drepturi.

Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii.

În cauză au formulat cerere de intervenţie în interes propriu intervenienţii C. A.C. şi V. A. solicitând acordarea aceloraşi drepturi salariale ca şi reclamanţii.

Totodată reclamantul B. O. a solicitat introducerea în cauză în calitate de pârât şi a Tribunalului Bacău motivat de faptul că în perioada 1 ianuarie 2003 – 31 octombrie 2004 a fost judecător la Judecătoria Bacău, respectiv Tribunalul Bacău.

Prin sentinţa nr. 880 din 29.05.2006, Tribunalul Suceava a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei reţinând că, potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă, în speţă, reclamanţii, în calitate de angajaţi ai primilor trei pârâţi solicitând plata de despăgubiri constând din drepturile salariale rezultate prin aplicarea sporului de 30%, respectiv 40% acordate discriminatoriu numai unei categorii de magistraţi.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţiile art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 s-a stabilit că personalul din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 alin. 2 din Legea 78/2000 primesc pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară, ulterior, prin OUG nr. 24/2004, textul art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 fiind modificat, în sensul că procurorii din cadrul PNA şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiuni de corupţie, potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000, beneficiază de o majorare de 40% a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, drepturi extinse prin legea de aprobare a OUG nr. 24/2004 şi la toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la toţi procurorii parchetului de pe lângă această curte, precum şi la toţi procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel, fără a se face vreo distincţie între cei care participă la soluţionarea cauzelor de corupţie şi cei cu alte atribuţii, ca în cazul celorlalţi procurori şi judecători, text care încalcă dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în drepturi.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea includerii în bugetul pe anul 2006 a sumelor necesare pentru plata despăgubirilor reprezentând plata drepturilor salariale, instanţa a reţinut că nu poate fi primit acest capăt de cerere câtă vreme potrivit art. 17 alin. 1 din Legea 500/2002 Parlamentul este cel care adoptă legile bugetare anuale şi legile de rectificare elaborate de Guvern, iar competenţa elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturile salariale aparţine ordonatorului principal de credite.

Împotriva sentinţei au declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea recursului, Ministerul Justiţiei a arătat că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei alte instanţe fiind vorba de o simplă acţiune în pretenţii de competenţa judecătoriei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct.3 C. pr. Civ., că hotărârea este lipsită de temei legal întrucât drepturile solicitate prin acţiune au fost prevăzute de legiuitor exclusiv în favoarea judecătorilor şi a persoanelor specificate conform legii, în compunerea completelor specializate în judecarea infracţiunilor de corupţie, enunţând în acest sens dispoziţiile art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 modificată prin O.U.G. nr. 24/2004, aprobată prin Legea nr. 601/2004, dar şi dispoziţiile Legii nr. 347/2003 de probare a OUG nr. 177/2002.

În lipsa unor dispoziţii exprese privind acordarea sporului de 30 şi 40% tuturor judecătorilor, precum şi a adoptării OUG nr. 27/2006 privind salarizarea judecătorilor şi procurorilor prin care s-au eliminat sporurile menţionate, s-a susţinut că în mod greşit a fost admisă acţiunea atât pentru plata acestor drepturi salariale dar şi a actualizării în funcţie de rata inflaţiei, care nu putea fi acordată decât de la data chemării în judecată.

Recurentul Ministerul Finanţelor Publice, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., a susţinut că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 216/2001 – legea bugetului de stat pe anul 2001, obligaţia de a stabili numărul posturilor, a salariilor de bază dar şi a celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, revine ordonatorilor principali de credite, respectiv Ministerului Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice având doar obligaţia de a aproba statele de funcţii aşa cum au fost avizate de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, invocând în acest sens şi legile bugetare adoptate pentru anii 2002-2005. Pe fond, Ministerul Finanţelor Publice susţine că sporul menţionat nu are natura unei discriminări, legiuitorul având dreptul exclusiv de a stabili cadrul de aplicare a actelor normative pe care le emite, calitatea de magistrat nefiind singură, de natură să garanteze dreptul de a beneficia de un anumit spor.

Recursurile sunt neîntemeiate şi vor fi respinse pentru următoarele considerente:

Referitor la critica privind necompetenţa materială, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea observă că potrivit art. 281 din Codul muncii, jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă în această categorie fiind incluse şi conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă. Ca urmare, salariul reprezentând contraprestaţia muncii depuse de salariat si fiind format din salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile, precum şi alte adaosuri, cererea petenţilor de obligare a pârâtelor la plata de despăgubiri, constând din drepturile salariale rezultate prin aplicarea sporului de 30%, respectiv 40% acordate discriminatoriu numai unei categorii de magistraţi, îmbracă forma unui conflict de drepturi, care, potrivit art. 2 lit. „c” din Codul de procedură civilă, intră în competenţa de soluţionare a tribunalului.

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ, Curtea observă că soluţia de admitere a acţiunii nu derivă din constatarea existenţei unei discriminări prin hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, discriminare recunoscută prin chiar expunerea de motive din actul normativ ce constituie actualul cadru legal al salarizării magistraţilor, O.U.G. nr 27/2006, ci din însăşi faptul discriminării constatate de instanţa de judecată, hotărârea sus-menţionată neconstituind decât un mijloc de probă în acest proces, astfel încât susţinerea recurentei că a respectat recomandarea acestei instituţii constituie în fapt o recunoaştere a discriminării şi nu o cauză exoneratoare de răspundere, aceasta întrucât petenţii nu au urmărit o satisfacţie morală prin introducerea acţiunii, ci un folos material concretizat în plata despăgubirilor reprezentând diferenţa de tratament salarial recunoscut a fi fost discriminatoriu. Iar acest tratament discriminatoriu este legat temporal, nu de momentul pronunţării hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, ci de cel al naşterii sporului în discuţie în favoarea unei anumite categorii de magistraţi, ceea ce justifică acordarea de despăgubiri cu acest titlu începând din chiar ziua intrării în vigoare a reglementării discriminatorii, evident în măsura în care nu a operat prescripţia răspunderii civile.

Întrucât prin încercarea de justificare a acordării sporului numai unei anumite categorii de magistraţi, recurenta se contrazice în argumentare, negând în fapt discriminarea pe care tocmai o recunoscuse, Curtea este nevoită să reia argumentarea primei instanţe cu privire la neconstituţionalitatea OUG nr. 43/2002 şi O.U.G nr. 24/2004, neconstituţionalitate ce poate fi apreciată de instanţa de drept comun ca urmare a abrogării respectivelor acte normative. În concret, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 4 din OUG nr. 43/2002 s-a stabilit că personalul din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie şi judecătorii care compun completele specializate în infracţiunile de corupţie, potrivit art. 29 alin. 2 din Legea 78/2000, primesc pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie un spor de 30% din indemnizaţia de încadrare lunară, spor ridicat la 40% prin OUG nr. 24/2004 şi extins la toţi judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la toţi procurorii parchetului de pe lângă această curte, precum şi la toţi procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel, fără a se face vreo distincţie între cei care participă la soluţionarea cauzelor de corupţie şi cei cu alte atribuţii, ca în cazul celorlalţi procurori şi judecători.

Curtea apreciază că textul art. 28 alin. 4 din OUG 43/2002 încalcă dispoziţiile constituţionale privind egalitatea în drepturi şi ignoră de asemenea disp. art. 5 din Legea nr. 53/2003 referitoare la egalitatea de tratament a salariaţilor precum şi cele ale art. 2 pct. 1 şi art. 29 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului privitoare la dreptul la salariu egal pentru muncă egală, fiind evident că soluţionarea cauzelor de corupţie nu presupune o specializare anume faţă de alte categorii de litigii, aceste cauze nu au un grad sporit de dificultate faţă de cauzele soluţionate de secţiile civile şi comerciale ale instanţelor şi chiar de secţiile penale, nu supun judecătorul cauzei unor pericole mai mari decât cele la care este expus procurorul ce instrumentează cauze în cadrul parchetelor de pe lângă curţile de apel sau tribunale sau decât cele la care este expus orice alt judecător, nu presupun o responsabilitate sporită faţă de alte categorii de cauze. Faptul că lupta împotriva corupţiei constituie o prioritate a programului de guvernare al partidelor aflate la putere, nu reprezintă, un criteriu raţional, obiectiv, pentru diferenţa de tratament salarial între magistraţii ce funcţionează la aceiaşi instanţă, cu atât mai mult cu cât, de multe ori, ponderea acestor cauze în totalul cauzelor instrumentate de un magistrat poate fi extrem de redusă.

În ce priveşte critica referitoare la imposibilitatea evaluării prejudiciu-lui, Curtea consideră că raportarea acestuia la diferenţele salariale născute prin aplicarea sporului la categoriile menţionate în actele normative evocate constituie o aplicare corectă a regulilor privind stabilirea prejudiciului, fiind de notorietate că, deşi stabilit pe baza unor criterii prevăzute prin norme metodologice, în practică aceste sporuri au fost acordate, fără excepţii notabile, cu titlu permanent. Mai mult decât atât, judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei, procurorilor din Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei şi procurorilor generali ai curţilor de apel sporurile le-au fost acordate fără nici o legătură cu natura cauzelor soluţionate, din chiar momentul modificărilor operate prin legea de aprobare a O.U.G. nr. 24/2004.

În fine, acordarea actualizată a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri reprezentând drepturi salariale nu constituie decât aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1073 C. civil, respectiv a dreptului creditorului la îndeplinirea exactă a obligaţiilor, actualizarea sumelor datorate cu indicele de inflaţie constituind o practică constantă a instanţelor de judecată, născută din nevoia de a apăra drepturile creditorilor într-o economie a cărei instabilitate a determinat dispariţia sau cel puţin atenuarea principiului nominalismului monetar.

În ce priveşte recursul formulat de Ministerul Finanţelor, Curtea constată pe de o parte că în ce priveşte acest pârât, calitatea procesuală pasivă este justificată pe dispoziţiile art. 28 lit. f din Legea nr. 500/2002, text de lege care prevede că elaborarea bugetelor se realizează de către Guvern, prin Ministerul Finanţelor pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, propuneri pe care le avizează favorabil sau le respinge iar pe de altă parte, prezenţa acestui pârât în judecată este de natură a asigura sumele necesare pentru plata despăgubirilor stabilite prin hotărârea recurată.

Având în vedere că cea de a doua critică din recursul Ministerului Finanţelor se bazează pe argumente privind inexistenţa unei discriminări, aspecte care au fost analizate cu ocazia cercetării motivelor de recurs formulate de Ministerul Justiţie, analiza separată a acestui motiv de recurs nu se justifică.

(Decizia nr. 887/23.10.2006 a Curţii de Apel Suceava – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale)

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro