404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Participaţia penală – definiţie, condiţii, forme

Prin pluralitate de infractori, ştiinţa dreptului penal desemnează situaţia în care aceeaşi infracţiune este săvârşită prin conjugarea a două sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem  delictum). Spre deosebire de sutuaţia în care infracţiunea este săvârşită de o singură persoană, fiind rezultatul activităţii ilicite a unui singur subiect activ, pluralitatea de faptuitor atrage în câmpul infracţiunii cel puţin doi subiecţi activi, toţi participanţii la infracţiune urmând a răspunde în raport cu natura şi gradul lor de contribuţie, la săvârşirea uneia şi aceleeaşi fapte penale.1

Dreptul penal consacră trei forme ale pluralităţii de infractori: pluralitate naturală, pluralitate constituită şi pluralitate ocazională (participaţia).

Pluralitatea naturală (necesară) este acea formă a pluralităţii de infractori impusă de  specificul acţiunii incriminate, care nu poate fi săvârşită de cât de două sau mai multe persoane împreună fară, a fi necesar ca toţi făptiitorii să aibă şi calitatea de infractor (art. 203 Cod Penal – incestul; art. 303 Cod Penal – bigamia).

Pluralitatea constituită  există în acele cazuri în care legea a incriminat ca infracţiuni de sine – stătătoare înţelegerea sau asocierea mai multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni (art. 167 Cod Penal – complotul; art. 323 Cod Penal – asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni). Specificul acestei pluralităţi este faptul că toţi subiecţii activi dobândesc calitatea de autori.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralităţii, participarea mai multor făptuitori la săvârşirea aceleeaşi fapte nefiind necesară pentru atingerea rezultatului infracţional, ci dictată de raţiuni conjuncturale. Această formă a pluralităţii este posibilă la orice infracţiune, putând coexista atât cu privire la pluralitatea naturală cât şi cu cea constituită, fără a se absorbi în structura acestora.

Cunoscută în literatură şi în legislaţie sub denumirea de „participaţie”, denumirea de pluralitate penală „este dată acelei pluralităţi de infractori ce se realizează atunci când, deşi o faptă poate fi săvârşită de o singură persoană ori de un număr determinat de persoane (ca şi în cazul pluralităţii constituite sau naturale), ea este săvârşită ocazional de un număr mai mare de persoane decât acela care este necesar potrivit naturii faptei”.2

Sediul legal al participaţiei se găseşte în partea generală a Codului Penal, în Titlul II privitor la „ Infracţiune”, rezervându-i-se un capitol întreg (III) de la art. 23 şi până la art. 31 inclusiv. În acest cadru legal sunt definite categoriile de participanţi (art. 23-26), tratamentul sancţionator pentru aceştia (art. 27-28) şi formele participaţiei prin includerea în dispoziţiile art. 31 a participaţiei improprii.

Deşi capitolul este intitulat „Participaţia” legiuitorul nu consacră o definiţie a acesteia, ci precizează în art. 23 Cod Penal poziţia participanţilor în raport cu fapta săvârşită, prevăzând că: „Participanţi sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori instigatori sau complici”.

Din acest articol reiese că denumirea de participant nu este dată decât persoanelor care contribuie la săvârşirea unei infracţini în forma participaţiei ocazionale, ceilalţi cooperanţi la săvârşirea unei pluralităţi necesare fiind cu toţii consideraţi autori.

In urma modificarii Codului penal in anul 199 s-a largit sfera participanţilor prin includerea şi a „organizatorului” , art. 23 primind urmatoarea formulare: „Participante sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici”.3

În reglementarea anterioară, participaţia era condiţionată de săvărşirea de către autor a unor infracţiuni, de împrejurarea ca acesta să fi acţionat cu vinovăţie şi fapta să fi fost în raport cu el o infracţiune.4 Aşadar rezultă că participaţia există numai în situaţia în care atât instigatorul sau complicele cât şi autorul să fi acţionat cu intenţie. Se consacra deci, în vachiul cod, numai participaţia proprie.

Codul în vigoare a lărgit cadrul participaţiei prin introducerea participaţiei improprii, considerând că există participaţie şi atunci când autorul acţionează fără vinovăţie. În această situaţie, participaţia subzistă, cu menţiunea că fapta săvârşită de autor constituie doar o faptă prevăzută de legea penală şi nu o infracţiune, ceea ce atrage lipsa răspunderii acestuia, iar instigatorul sau complicele care a acţionat cu intenţie răspunde pentru contribuţia adusă în calitatea avută.

Având în vedere actuala reglementate se poate defini participaţia ca fiind cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală a unui număr de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel puţin una a acţionat cu intenţie.5

În definiţia dată, legiuitorul folosind conceptul de „faptă prevăzută de legea penală”, şi nu „infracţiune”, include atât participaţia proprie cât şi  cea improprie.

Deşi definiţia dată poate desemna ambele forme ale participaţiei, se poate contura şi o definiţie a participaţiei proprii, care, de altfel, este forma tipică şi frecvent întâlnită în practică, ce constă în cooperarea la săvârşirea unei infracţiuni a unui număr de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât autorul, cât şi ceilalţi participanţi acţionează cu intenţie.6

Asupra naturii juridice a participaţiei, în literatura penală s-au conturat două opinii: şi anume aceea a autonomiei participaţiei sau a „complicităţii delict distinct”7, pe de-o parte şi a unităţii infracţiunii, pe de altă parte.

În concepţia autonomiei participaţiei, formele în literatura penală străină, se susţine că actele de cooperare ale participanţilor reprezintă fapte cu semnificaţie proprie şi autonomă constituind tot atâtea infracţiuni distincte, dar conexe, câte persoane au contribuit la producerea rezultatului. Deci, participanţii nu săvârşesc o singură infracţiune care apare ca rezultat al eforturilor comune, ci o pluralitate de infracţiuni. Ca o consecinţă a acestei conceptii, susţinută de reprezentanţii Şcolii Pozitiviste, nu numai că fiecare participant va răspunde în calitate de autor al unei fapte distincte, izolată din ansamblul în care de fapt se integrează, dar şi momentul comiterii actelor de cooperare va fi considerat distinct de acela al survenirii rezultatului infracţional, ceea ce antrenează o serie de consecinţe privind aplicarea legii penale în timp, curgerea termenului de prescripţie.

În concepţia participaţiei ca unitate infracţională, consacrată în lagislaţia noastră penală şi în cele mai multe coduri penale, se consideră, dimpotrivă, că activităţile participanţilor nu au individualitate juridică distinctă, ci se integrează în fapta unică, ce atribuie semnificaţie penală tuturor actelor de participatie. Unitatea infracţională reprezintă elementul de legătură dintre participanţi. Actele de participaţie nu pot fi privite ca entităţi autonome deoarece ele sunt dependente de săvârşirea faptei. Aşadar în lipsa săvârşirii faptei de către autor, actele de cooperare nu prezintă relevanţă penală, deci nu sunt apreciate ca forme ale participaţiei, ci pot, eventual, constitui infracţiuni de sine-stătătoare, dacă prin ele însele realizează conţinutul unei infracţiuni determinate sau fapte penale sui-generis, ca instigarea neurmată de executare.

Potrivit opiniei majoritare în domeniu nu numai dispozitiile în materie (art.23,27,30 Cod Penal) dar şi întregul sistem de sanţionare a acesteia consacră concepţia unităţii infracţiunii în caz de participaţie.

Practica instanţei supreme s-a situat în mod constant pe această poziţie, subliniind caracterul indivizibil al actelor de participaţie şi imposibilitatea izolării şi aprecierii lor în mod independent.8

Dispozitia cuprinsă în art.144 Cod Penal, potrivit căreia prin săvârşirea unei infracţiuni se înţelege şi participarea la comiterea acesteia ca autor, instigator sau complice, nu poate constitui un argument de text în sprijinul concepţiei autonomiei actelor de participaţie, în sensul că legea ar caracteriza formele de participaţie ca infracţiuni de sine-stătătoare, ci textul a vrut doar să releve care este temeiul juridic al răspunderii penale în cazul participaţiei, temei ce constă tocmai în actele de cooperare ce au concurat la producerea faptei.9

Potrivit concepţiei unităţii faptei penale, în caz de participaţie decurg,în principal, următoarele consecinţe10:

§  data săvârşirii faptei va fi cea a terminării executării şi producerii rezultatului, indiferent când vor fi comise actele de instigare sau complicitate, astfel încât la aplicarea legii penale în timp, se va ţine seama numai de acel moment;

§  intervenţia unor cauze legale care acţionează in rem, atrăgând împiedicarea constituirii infracţiunii sau modificarea şi înlăturarea răspunderii penale, îşi răsfrâng efectele asupra tuturor participanţilor (amnistie, dezincriminare);

§  încadrarea juridică dată faptei, cu diferenţierile privind forma de participaţie, este unică;

§  constatarea juridică a inexistenţei faptei operează asupra tuturor participanţilor, ca şi  constatarea inexistenţei unui element obiectiv al infracţiunii;

§  plângerea prealabilă făcută numai cu privire la unul dintre participanţi operează erga omnes;

§  întreruperea prescripţiei faţă de unul dintre participanţi produce aceleaşi efecte şi asupra celorlalţi;

§  circumstanţele reala de agravare se răsfrâng asupra tuturor participanţilor care le-au cunoscut sau prevăzut.

Pentru existenţa participaţiei, se cer întrunite cumulativ mai multe cerinţe şi anume: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; cooperarea mai multor persoane decât numărul necesar săvârşirii acelei fapte; cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu intenţie.

Condiţia săvârşirii unei fapte prevăzutr de legea penală se referă la activitatea autorului, adică a persoanei care realizează executarea elementului material al uneia dintre infracţiunile prevăzute de lege, fie în forma unei infracţiuni consumate, fie în forma unei tentative pedepsibile, cu îndeplinirea cerinţei ca orice act de participaţie să se raporteze la o activitate de bază – fapta autorului.

Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este determinată pentru existenţa participaţiei,ea atribuind formelor de participaţie (instigare, complicitate) sens penal. În lipsa faptei, chiar dacă s-a efectuat un act de complicitate, acesta rămâne fără semnificaţie penală. De asemenea instigarea neurmată de executare nu apare ca o formă de participaţie, ci ca o infracţiune de sine-stătătoare.

O situaţie specială o prezintă art.179 Cod Penal-determinarea sau înlesnirea la sinucidere care, deşi aparent, reglementează instigarea sau complicitatea la săvârşirea unei fapte ce nu e incriminată de legea penală, în realitate consacră o infractiune de sine-stătătoare.

Din condiţia examinată rezultă că participaţia nu poate exista decăt pe lângă o altă activitate penală realizată în forma tipică a acesteia, participanţii neputănd exista, în sensul legii penale, independent de autor; de asemenea  rezultă că actele autorului au o poziţie hotărâtoare, determinând atât modalităţile de executare ale infracţiunii (fapt consumat, tentativă pedepsibilă), cât şi încadrarea juridică a faptei săvârşite.

Caracterul determinant al faptei autorului asupra încadrării juridice a actelor de participare este însă relativ. Astfel, când infracţiunea săvârşită de autor prezintă diferenţieri în forma de bază şi agravante, răspunderea penală a participanţilor se va stabili întotdeauna numai în raport de natura, gradul de contribuţie şi poziţia subiectivă necesară naşterii răspunderii penale ale fiecărei forme de participaţie.11

În cazul participaţiei propriu-zise, circumstanţele se vor răsfrânge asupra participanţilor doar în măsura în care aceştia le-au cunoscut sau prevăzut. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt săvârşit în timpul nopţii, prin efracţie-art.209 lit. e şi g Cod Penal-autorul va răspunde pentru forma calificată, deoarece, deoarece, săvârşind nemijlocit fapta, a prevăzut toate condiţiile de comitere, inclusiv circumstanţele de agravare, iar instigatorul sau complicele va răspunde pentru fofma de bază, dacă nu a cunoscut, nici prevăzut circumstanţele agravante. În alte situaţii, tot datorită necunoaşterii unor împrejurări care schimbă tipul de infracţiune şi implicit încadrarea juridică a faptei, activitatea unui participant poate fi raportată la o infracţiune, iar a altuia corelată cu o faptă penală distinctă. De exemplu instigarea se face la vătămare, iar autorul săvârşeşte o lovire cauzatoare de moarte.

În cazul participaţiei improprii – când instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie, iar autorul din culpă – încadrarea juridică este deosebită. În această situaţie instigarea va fi raportată la infracţiunea incriminată ca forma de vinovăţie a intenţiei (omor intenţionat din art.174 Cod Penal), iar activitatea autorului va fi încadrată în textul ce prevede fapta săvârşită din culpă (ucidere din culpă din art.178 Cod Penal).

Condiţia participării mai multor persoane decât numărul cerut de lege la săvârşirea unei fapte penale este esenţială pentru apariţia pluralităţii ocazionale.

Simpla intenţie de a contribui la comiterea unei fapte nemanifestată într-un act de cooperare nu atribuie persoanei respactive calitatea de participant.

Cooperarea trebuie să se încadreze în una din formele de participaţie prevăzută de lege. Aceasta poate consta într-o activitate de determinare a altor persoane la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală urmate de executarea (instigarea); de ajutor sau înlesnire în orice mod la comiterea faptei (complicitatea); de săvârşire nemijlocită a faptei (autorat, coautorat).

Codul penal român nu a consacrat şi forma de participare efectuată de organizatori. Poziţia de cvasiorganizator o are instigatorul, iar când nu se poate desprinde din activitatea sa acest aspect, organizarea revine autorului.12

Activitatea participantului se poate integra în actul de executare propriu-zisă a elementului material al infracţiunii (coautorat) sau contribuie la consolidarea acestuia (complicitate materială). De asemenea, ea poate contribui la formarea laturii subiective (instigare) sau poate contribui la consolidarea acesteia (complicitate morală). După cum sprijină un element sau altul al faptei-latura subiectivă sau obiectivă-participarea poate fi de natură morală sau materială.

Actele de participaţie, indiferent de natura lor şi contribuind într-un fel sau altul la comitarea faptei, trebuie să intervină înainte de comitere sau pe tot parcursul desfăşurării faptei până în momentul consumării sau epuizării.

În cazul infracţiunilor progresive, când momentul consumării este depăşit prin acte prelungite de executare, fapta penală trecând în faza atipică a eouizării, atât patriciparea sub forma coautoratului, cât şi cea sub forma complicităţii pot depăşi şi ele momentul consumativ.13

În cazul infracţiunilor ca durează în timp, cum sunt cele continui, continuate, de obicei, având şi un moment al epuizării care marchează, în general, data lor de săvârşire, contribuţiile participanţilor pot interveni pe tot parcursul desfăşurării lor până la această dată.

Pe cale de consecinţă, după cum actul de participaţie se plasează înainte de începutul executării faptei sau în timpul comiterii sale, participaţia poate fi anterioară şi concomitentă, dar nicidecum nu poate exista participaţie posterioară.

Dacă o persoană intervine după comiterea unei fapte pentru a ascunde bunurile ce provin din săvârşirea ei sau pentru a favoriza pe făptuitor, fără ca acest ajutor să fi fost promis înainte sau în timpul săvârşirii faptei, deşi acivitatea sa este lagată de o faptă comisă anterior, nu va fi calificată ca act de participaţie, ci ca infracţiune autonomă de tăinuire sau favorizare, în măsura în care se realizează condiţiile prevăzute de lege.

Contribuţiile pot fi identice (omogene), ca în cazul coautoratului sau diferite (eterogene), ca în cazul instigării şi complicităţii.

Cooperarea poate fi determinabilă, când se poate stabili felul său şi încadra în una din formele de participaţie conturate de lege şi indeterminabilă, când, datorită condiţiilor de săvârşire a faptei, nu se poate aprecia care dintre făptuitori au acţionat în calitate de instigatori, coautori şi complici.14

Participaţia, sub formele sale, este posibilă, de principiu, la toate infracţiunile cu excepţii în ceea ce priveşte coautoratul. Aşadar, dacă în cazul infracţiunilor cu subiect exclusiv unic precum cerşetoria, mărturia mincinoasă, etc. coautoratul nu este posibil, ele sunt susceptibile de celelalte forme ale participaţiei.

În fine, a treia condiţie a participaţiei este aceea că cel puţin unul dintre participanţi să acţioneze cu forma de vinovăţie a intenţiei.

Dacă, în cazul participaţiei propriu-zise, condiţia subiectivă a existenţei acesteia depinde de coeziunea sa sub forma intenţiei, ca unică formă de vinovăţie posibilă pentru toţi participanţii în sens larg, deci, incluzând atât forma participaţiei proprii, cât şi forma participaţiei improprii, elementul subiectiv al participaţiei se realizează în mod suficient cu condiţia ca cel puţin unul dintre participanţi să fi acţionat cu intenţie.

În cazul participaţiei improprii, coeziunea subiectivă a participaţiei există doar sub forma de vinovăţie a intenţiei, nici autoratul, nici instigarea, nici complicitatea neputând fi concepute împreună, ca activităţi săvârşite din culpă.

Intenţia participantului trebuie analizată prin aceleaşi elemente – intelectiv şi volitiv – care alcătuiesc conţinutul psihologic al acesteia. Prin urmare, participantul are reprezentarea faptei şi a urmărilor periculoase, reprezentare ce se completează cu acceptarea producerii lor. De asemenea, potrivit prevederilor legale, participantul contribuie prin activitate proprie, alături de autor, la săvârşirea faptei.

Activitatea participanţilor are la bază o anumită legătură subiectivă, ce constă în ştiinţa şi voinţa participantului de a-şi uni activitatea de aceea a autorului în vederea comiterii faptei. În lipsa acestei legături subiective, activităţile persoanelor ce au contribuit la săvârşirea faptei vor fi apreciate ca activităţi juridice distincte.

În majoritatea cazurilor, legătura subiectivă este bilaterală sau multilaterală, între instigatori – autori, complici – autori sau chiar între toţi participanţii reciproc şi se poate manifesta sub forma unei înţelegeri exprese sau a unei înţelegeri tacite între participanţi.

Practica şi lagislaţia relevă şi situaţii în care latura este unilaterală, caz în care comunicarea se face numai de la instigator sau complice către autor, nu şi invers. În acest caz, autorul beneficiază în timpul săvârşirii faptei de contribuţia unor participanţi fără a cunoaşte sau recunoaşte existenţa sau aportul acestora, în sensul că nu-şi dă seama că a fost instigat sau ajutat în săvârşirea faptei.

Legătura subiectivă unilaterală, deşi caracteristică participaţiei improprii, poate să apară şi în cazul participaţiei proprii. De exemplu, complicele cu intenţie realizează un act de înlesnire a infracţiunii de furt sau de omor, de care autorul se foloseşte, fără a-şi da seama că a fost ajutat.15

Legătura subiectivă unilaterală este specifică participaţiei improprii deoarece autorul, acţionând din culpă sau fără vinovăţie are o poziţie psihică diferită de cea a celorlalţi participanţi ceea ce face comunicarea între acesta şi instigator sau complice. În concluzie, legătura unilaterală se stabileşte numai de la instigator sau complice către autor, care au urmărit săvârşirea faptei prin intermediul acestuia din urmă.

Dacă participaţia penală propriu-zisă în cazul infracţiunilor din culpă aste admisă numai de o parte din autori16,ca aplicabilă doar formei coautoratului din culpă, în cazul infracţiunilor de intenţie, ştiinţa dreptului consacră, ca şi dreptul penal pozitiv următoarele forme tipice de cooperare:

§  prin savârşirea nemijlocită a actelor de executare ce atribuie calitatea de autor sau executant iar în caz de cooperare la acelaşi nivel, de coautor;

§  prin determinarea altor persoane la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, activitate ce atribuie calitatea de instigator;

§  prin săvârşirea unor acte care ajută sau înlesnesc realizarea actelor de executare, activitate ce atribuie calitatea de complice;

§  prin săvârşirea unor acte de organizare, conducerea sau controlarea activităţii celorlalţi participanţi, în ipoteza în care ar fi consacrată şi calitatea de organizator.

Legiuitorul nostru nu a consacrat şi calitatea de organizator al unui grup de infractori, rolul iniţierii, organizării şi conducerii acţiunii criminale revenind instigatorilor şi autorilor.

Aşadar, principalele forme ale participaţiei penale, potrivit legislatiei noastre, sunt: autoratul, instigarea şi complicitatea. Aceste forme pot fi întâlnite în totalitate la participaţia proprie, dar numai izolat la participaţia improprie.

Sediul material al acestor forme de participaţie îl reprezintă dispoziţiile art. 23-26 Cod Penal inclusiv, articole ce definesc noţiunile de autor, instigator şi complice.


1 Giurgiu Narcis, Drept penal general , Ed. Cantes, Iaşi 2000

2 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 276

3 Giurgiu Narcis, op.cit., pag.276

4 Papadopol V., Condiţiile generale ale participaţiei, R.R.D. nr.5, 1970, pag. 41

5 Giurgiu Narcis,op.cit.,pag.277

6 Zolyneak Maria, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993

7 Giurgiu Narcis, op.cit.,pag.278

8 Papadopol V.,Delimitarea actelor de coautorat de cele de complicotate, în Justiţia Nouă, nr. 7/1963, pag.73

9 Zonyneak Maria,Concepţia  unităţii de infracţiune în materia participatiei şi implicaţiile ei în cazul succesiunii în timp a legilor penale,R.R.D.,NR.10/1971,PAG.80 Şi urm.

10 Giurgiu Narcis,op. cit.,pag.279

11 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 280

12 Zolyneak Maria, Drept Penal, vol. II, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, pag. 354

13 Giurgiu Narcis, op. cit., pag. 281

14 Dincu L., Dincu A., Participaţia penală indeterminabilă, R.R.D.,nr. 7/1988, pag. 29 şi urm.

15 M.Zolyneak,op. cit., pag. 357

16 N.Giurgiu, op. cit., pag. 285

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro