404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Concepţii privind natura juridică a arbitrajului şi importanţa determinării acesteia

În literatura de specialitate[1] s-a atras atenţia asupra naturii juridice duble a convenţiei de arbitraj, care are aplicaţii procedurale indiscutabile, grefate pe o certă structură contractuală.

Natura contractuală a convenţiei de arbitraj rezultă din manifestarea de voinţă a părţilor. În ambele forme ale convenţie, părţile se obligă să supună litigiul lor unui arbitraj, să desemneze arbitrii şi să execute de bună voie hotărârea arbitrală.

Natura procedurală a convenţiei de arbitraj este configurată de finalitatea urmărită. Prin convenţia de arbitraj nu se determină drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, ci se reglementează modalitatea în care ele vor fi stabilite de organul arbitral.

Soluţiile preconizate nu pot fi însă absolutizate. Prin prisma componentelor sale, convenţia de arbitraj are o natură dublă. Consecinţele de ordin procedural ale convenţiei de arbitraj sunt generate de o structură contractuală.

Tot convenţia de arbitraj este şi un act de dispoziţie, întrucât părţile renunţă la garanţiile oferite de jurisdicţia de stat şi se obligă să respecte hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală.[2]

Nu trebuie neglijată nici concepţia portrivit căreia natura juridică a arbitrajului ar fi una juridiscţională, ţinând cont de de faptul că statul deţine monopolul jurisdicţional  iar arbitrajul nu  înfăptuieşte decât o justiţie delegată de puterea suverană.

Natura juridică a arbitrajului prezintă interes practic in raporturile de drept  privat internaţional, atunci când trebuie să  legiea aplicabilă convenţiei de arbitraj operaţiune care nu se poate face fără să se ţină seama de natura juridică a acesteia.

Sub influenţa dreptului englez, Institutul de Drept Internaţional a admis implicit calificarea procedurală a convenţiei de arbitraj, stabilind prin două rezoluţii că validitatea convenţiei de arbitraj se apreciază în funcţie de prevederile legii statului unde se află sediul tribunalului arbitral.[3] Soluţia poate să fie regăsită, fireşte, în jurisprudenţa engleză.[4] În trecut, arbitrii de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ din Paris s-au pronunţat în acelaşi sens.[5]

Interpretarea arătată nu permite nici părţilor, nici arbitrilor (în absenţa opţiunii părţilor) să aleagă legea aplicabilă procedurii arbitrale şi, în consecinţă, nu poate să fie împărtăşită.

Natura contractuală a convenţiei de arbitraj nu poate să fie contestată şi pentru că este vorba de un act juridic distinct, ce precede procedura arbitrală, convenţia de arbitraj neconstituind o fază a procedurii arbitrale.

În plus, se poate observa că potrivit art. V din Convenţia de la New-York, părţile pot să aleagă legea aplicabilă procedurii arbitrale; conform art. IV din Convenţia de la Geneva părţile pot să fixeze regulile de procedură pe care le vor urma arbitrii, iar corespunzător ambelor convenţii menţionate părţile pot să desemneze legea care va guverna convenţia de arbitraj.

Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti foloseşte metoda conflictelor de legi pentru a determina legea aplicabilă convenţiei de arbitraj şi fondului litigiului.

Potrivit unei practici constante, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional din Bucureşti recurge atunci când judecă în arbitraj instituţionalizat, în calitate de organ naţional român, la lex fori, adică la normele dreptului internaţional privat român.[6]

Majoritatea normelor conflictuale române sunt imperative. Aşadar, C.A.B. trebuie să aplice legea străină în situaţia în care norma conflictuală română realizează o asemenea trimitere.[7]

Jurisprudenţa C.A.B. poate să suscite, în opinia noastră, unele rezerve.

Astfel, corespunzător art. VII din Convenţia de la Geneva, în cazul în care părţile nu au indicat legea pe care arbitrii trebuie să o aplica fondului litigiului, aceştia vor aplica legea desemnată de norma conflictuală pe care ei o vor considera corespunzătoare în cauză. Convenţia de la Geneva se aplică deopotrivă arbitrajului instituţional şi celui ad-hoc.[8]

Aplicarea constantă de către tribunalul arbitral a normelor conflictuale din statul unde se găseşte sediul instituţiei de arbitraj conduce la apropierea arbitrilor de poziţia judecătorilor din ţara respectivă, în condiţiile în care natura juridică a arbitrajului este diferită, arbitrajul având natură mixtă, contractuală şi jurisdicţională.


[1] Ioan Macovei, Dreptul comertului international, Editura Junimea, Iasi, 1980, p. 361.

[2] Tudor Popescu, Drept internaţional privat, Editura Romfel, Bucuresti, 1994; p. 180.

[3] Annuaire de l’Institut de Droit International, 1955, t. II, p. 479 şi urm., precum şi 1959, t. II, p. 374 şi urm.

[4] Court of Appeal, 10 november 1987, Naviera Amazonica Peruan, „Yearbook Commercial Arbitration”, 1988, p. 156

[5] Sentinţa CCI nr. 5832/1988, în „Journal du Droit International”, 1988, p. 1198, cu obs. de G. Aguilar Alvarez.

[6] A se vedea, sentinţele CAB nr. 34 din 29 noiembrie 1958, nr. 11 din 27 aprilie 1972, nr. 48 din 22 octombrie 1973, nr. 21 din 20 aprilie 1976, nr. 179 din 7 iulie 1978, nr. 102 din 27 martie 1979 şi nr. 158 din 19 iunie 1980, în Jurisprudenţa comercială arbitrală 1953-2000, 2002, p. 142

[7] A se vedea, sentinţa CAB nr. 53 din 26 februarie 1985, în Repertoriul practicii arbitrale române de comerţ exterior 1981-1985, 1987, p. 122

[8] A se vedea, art. I par. 2 din Convenţie.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro