404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Aspecte specifice riscurilor contractuale in materia comerţului internaţional

Diversificarea riscurilor contractuale este vădit mai accentuată în relaţiile comerciale internaţionale decât în circuitul intern, această situaţie explicându-se prin existenţa unor împrejurări precum: evenimente politice externe (lovitură de stat, razboi), acte locale de guvernământ (măsuri protecţioniste, refuz al autorizaţiilor de import sau prohibiţie de transfer valutar), instabilitatea de pe pieţe (fluctuaţia costurilor de producţie, adoptarea unui nou sistem monetar, voinţa cursurilor de schimb). Evenimentele viitoare şi probabile a căror producere ar putea provoca anumite pierderi, pot fi previzibile atunci când factorii care ar aduce pierderi pot fi prevăzuţi cu anticipaţie şi imprevizibile, determinate de situaţii fortuite.

Neexecutarea contractului comercial internaţional datorită unei împiedicări mai presus de voinţa părţilor, pune problema suportării riscurilor numai în cazul obligaţiilor de rezultat (transportarea unei cantităţi de marfă la destinaţia stabilită, executarea unei lucrări, culegerea unei recolte, fabricarea unor produse etc.) iar nu şi în cazul obligaţiilor de mijloace (de diligentă sau prudenţă), deoarece acestea din urmă impun debitorului numai o comportare corectă, care dacă a fost urmată, prestaţia lui se consideră îndeplinită.

Evenimentul fortuit subsumat ideii de risc poate antrena o împiedicare totală sau parţială, definitivă sau temporară a executării obligaţiei, poate provoca avarierea sau chiar distrugerea totală a bunului, obiect material al obligaţiei.[1]

În prima situaţie, pierderile ocazionate se analizează ca riscuri ale contractului iar în cea de-a doua ipoteză dobândesc semnificaţia de riscuri ale lucrului.[2]

Practica arbitrală de comerţ internaţional aplică în mod constant principiul general în materia suportării riscului contractual, conform căruia aceste riscuri incumbă debitorului obligaţiei imposibil de executat, cu condiţia ca „lex causae” să fie dreptul român. Cu alte cuvinte „res perit debitori „, debitorul neavând dreptul de a pretinde partenerului său contractual să execute obligaţia corelativă.

Se poate însă observa că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri faţă de creditorul prestaţiei devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă din motive ce sunt mai presus de voinţa sa, finanţatorul în calitate de locator nu poate preda spre folosinţă utilizatorului mijlocul de transport închiriat, suportă riscul contractului.

În această situaţie pierde chiria aferentă, dar locatarul (utilizatorul) nu va fi îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosinţa mijlocului de transport închiriat.

Practica a reţinut şi o excepţie, specifică pentru comerţul internaţional, de la regula mentionată, în care riscul aparţine creditorului („res perit creditori”).

Această excepţie constă în suportarea de către creditorul preţului (vânzătorul) a riscului devalorizării monedei de plată între momentul contractării şi scadenţă, datorită aplicării principiului nominalismului liberal, dacă părţile nu au prevăzut în contract o clauză asiguratorie corespunzatoare.

Este însă posibil ca această situaţie excepţională să fie înlăturată, revenindu-se la regula, în cazul în care debitorul plăţii (cumpărătorul) este în culpă, prin executarea incorectă a obligaţiei sale monetare.

Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul material al contractului, în general datorită intervenţiei unor cauze naturale iar uneori ca efect al unor măsuri administrative. (ca de exemplu, măsurile fitosanitare adoptate de autorităţile statale de resort pentru prevenirea sau combaterea unor epizotii), incumbă proprietarului („res perit domino„).

Astfel, riscul este suportat de partea care deţine calitatea de proprietar în momentul când se produce evenimentul fortuit. Domeniul de aplicare a acestei reguli este redus în comerţul internaţional, vizând doar contractele translative de drepturi reale, care au ca obiect bunuri individual determinate.

În primul rând, deoarece aceste contracte (este vorba, în principal, de contractul de vânzare-cumpărare internaţională) au ca obiect bunuri generice (mărfuri), transferul riscurilor operează în momentul preluării mărfii de către cumpărător.[3]

După cum s-a remarcat în doctrină[4], regula „res perit domino” este totuşi înlăturată, iar pe cale de consecinţă riscurile lucrului cad în sarcina debitorului obligaţiei de livrare (adică a vânzătorului), devenită imposibil de executat, în următoarele condiţii:

– obiectul material al contractului îl constituie bunuri viitoare sau de gen, situaţie uzuală în relaţiile comerciale internaţionale, deoarece în asemenea cazuri dreptul de proprietate nu se transferă decât la data individualizării mărfii, care de regulă coincide cu data predării ei, până atunci vânzătorul este debitor al obligaţiei de livrare;

– transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru este subordonată unei condiţii suspensive iar „pendente conditione” acel lucru piere fortuit; astfel, debitorul obligaţiei de livrare nu mai poate executa respectiva obligaţie la data când ea devine exigibilă. În acest caz, riscurile incumbă în mod normal cumpărătorului, care are calitatea de proprietar la data încheierii contractului.

– prin contract s-a stabilit ca transmiterea dreptului de proprietate cu privire la lucru să opereze la un anumit termen, până la împlinirea acestuia vânzătorul fiind debitorul obligaţiei de livrare.

Această ultimă soluţie este cel mai frecvent utilizată în activitatea de comerţ internaţional, cu scopul înlăturării regimului neconvenabil al dobândirii proprietăţii de către cumpărător, concomitent cu încheierea contractului, ce este de natură a-l defavoriza, punându-l în situaţia de a-şi asuma riscuri inutile. De aceea, se obişnuieşte ca în conţinutul contractului să se stipuleze o clauză prin efectul căreia părţile convin ca momentul transmiterii dreptului de proprietate cu privire la marfa vândută, să coincidă cu momentul predării acestei mărfi cumpărătorului. În acest mod se realizează o distribuţie echilibrată între părţi a sarcinii riscului pierderilor fortuite. Imperativul s-a materializat practic în clauze contractuale standardizate, fie

INCOTERMS[5], fie RAFTD[6], cuprinse şi în principiile UNIDROIT[7], care decalează acest moment, astfel încât până la predarea mărfii convenite riscurile să fie suportate de către producător.

Independent de clauzele arătate, participanţii la activitatea de comerţ internaţional urmăresc să estimeze anticipativ riscurile contractuale, prin folosirea unor formule matematice, întemeiate pe calculul probabilităţilor. În acest sens se recurge la criteriile preconizate de Laplace, Wald, Hurvicz sau Savage, în vederea adoptării deciziei de a contracta sau nu, iar în caz de perfectare a operaţiunii comerciale, spre a încorpora în preţ o marjă corespunzătoare unor eventuale evenimente fortuite, cauzatoare de prejudicii. Altfel spus, părţile optează pentru soluţia transferului riscurilor într-un moment ulterior încheierii contractului, fie în mod direct, prin clauze contractuale explicite în acest sens, fie în mod indirect, prin încorporarea contractuală a unor reguli sau uzanţe codificate ce prevăd o asemenea soluţie.

Riscurile contractuale în comerţul internaţional produc o serie de consecinţe negative asupra contractanţilor, după cum se poate lesne constata, din datele anterioare, fapt ce impune necesitatea înlăturării sau atenuării acestor urmări nefaste, o principală modalitate de realizare a acestui obiectiv fiind colaborarea părţilor. Obligaţia de cooperare se exprimă, în special, prin necesitatea ca părţile să depună eforturi conjugate pentru limitarea pagubelor şi readucerea contractului, în măsura posibilă, la situaţia normală, chiar prin renegocierea acestuia sau prin atribuirea către un arbitru a competenţei pentru a-l readapta la noile împrejurări.


[1] Bârsan Corneliu, Dragoş-Alexandru Sitaru , „Dreptul comerţului internaţional„, Ed. Univers, Bucureşti, 1990, pag. 93.

[2] Dragoş-Alexandru Sitaru, „Dreptul comerţului internaţional„, vol 2, partea specială, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, pag. 153.

[3] Această regulă este consacrată şi în Convenţia de la Viena (11 aprilie 1980) asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri – articolul 69 alineat 1.

[4] Căpăţână Octavian, Ştefănescu Brânduşa,  „Tratat de drept al comerţului internaţional”, vol.2, partea specială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984. pag.  75.

[5] Regulile INCOTERMS constituie un set de reglementări internaţionale pentru interpretarea termenilor comerciali cei mai des utilizaţi în comertul exterior. Prin conţinut, ele constituie un ansamblu de termeni sau clauze comerciale prin care se determină în detaliu drepturile şi obligaţiile părţilor la un contract de vânzare internaţională.

[6] R.A.F.T.D. 1941 (The Revised American Foreign Trade Definitions) reprezintă corespondentul regulilor europene INCOTERMS pentru continentul nord-american.

[7] UNIDROIT (Institutul Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat) este organizaţia interguvernamentală independentă, cu sediul la Roma, înfiinţată în 1926, ca organ auxiliar al Ligii Naţiunilor, România fiind membră din 1927, pe baza aprobării date de Ministerul de Justiţie, plata cotizaţiei fiind reglementată prin O.G. nr.41/1994 (M.Of din 9 august 1994).

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro