404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Inexistenţa nulităţii recursului pentru neindicarea nr. hotărârii recurate; jurisprudenţă CEDO (cazul Saez Maeso contra Spaniei); – condiţiile de admisibilitate a cererii formulate pe cale de ordonanţă preşedinţială.

Prin sentinţa civilă 4840/26.03.2009 Judecătoria Iaşi a respins excepţiile invocate iar pe fond a respins cererea formulată de reclamanţii M. M., S. A., S. M., V. D., L. S., C. D., S. V., Schitul T. prin preot C. în contradictoriu cu pârâta D. C..
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut că respingerea cererii pe calea excepţiei de inadmisibilitate ar echivala cu îngrădirea dreptului de acces la justiţie, pe de altă parte instanţa nu poate analiza prioritar cererea şi a o soluţiona pe cale excepţiei, fără a analiza condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 581 Cod procedură civilă şi fără a analiza susţinerile fiecărei părţi şi apărările pe care se sprijină. Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active este şi ea neîntemeiată faţă de faptul că reclamanţii sunt proprietari vecini cu terenul pârâtei, conform actelor de vânzare cumpărare invocate de reclamanţi şi depuse la dosarul cauzei, astfel că au calitate procesuală şi au şi interes în cauză faţă, de intenţia acestora de a executa lucrări de extindere a reţelelor de gaze şi energie electrică.
Totodată probele administrate în cauză duc la concluzia că reclamanţii doresc ca pârâta să, fie obligată a lăsa liber un drum de acces, care ar trece prin proprietatea pârâtei, dovedită cu actul de proprietate depus la dosarul cauzei – titlul de proprietate 184638 din data de 06.09.1996, ceea ce este o dovadă în plus că reclamanţii au calitate procesuală la fel şi pârâta, astfel că şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive va fi respinsă.
Plecând de la condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 581 Cod procedură civilă instanţa stabileşte următoarele: obligarea pârâtei de a lăsa liberă porţiunea de DE 6549/1 – care ar fi de fapt un drum de acces, astfel cum susţin reclamanţii, în condiţiile în care pârâta a infirmat existenţa acestui drum de acces în suprafaţa de teren proprietatea sa, înseamnă de fapt o prejudecare a fondului cauzei,consacrarea în favoarea reclamanţilor a unui drept de servitute de trecere,ceea ce nu este permis pe calea sumară a ordonanţei preşedinţiale, măsură ce s-ar lua fiind astfel una definitivă şi nu vremelnică.
Argumentarea reclamanţilor ar fi fost valabilă în condiţiile în care anterior s-ar fi stabilit în favoarea reclamanţilor o servitute de trecere, iar pârâta – ca proprietar al fondului aservit ar fi împiedicat pe căi de fapt exercitarea acestui drept, ori nu ne aflăm într-o astfel de situaţie.
Pe cale de consecinţă cum nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 581 Cod procedură civilă, instanţa a respins cererea, cu obligarea reclamanţilor la cheltuieli de judecată către pârâtă – art. 274 Cod procedură civilă, urmând ca reclamanţii să îşi valorifice pretenţiile în condiţiile dreptului comun.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii M. M., S. A., S. M., V. D., L. S., C. D., S. V., Schitul T. prin preot C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. Recursul a fost formulat în termen, semnat şi motivat.
Se arată faptul că în mod greşit instanţa de fond a respins proba cu expertiză topometrică, probă ce putea oferi mai multe elemente concrete, imperios necesare în soluţionarea cererii. Se face referire la excepţiile ce au fost respinse de instanţă, astfel încât – consideră tribunalul – nu reprezintă aceste susţineri un motiv de recurs. Pe fondul cauzei se arată că au făcut dovada îndeplinirii celor trei condiţii prevăzute de art. 581 C.pr.civ.: vremelnicie (s-a solicitat admiterea cererii până la finalizarea lucrărilor de execuţie pentru apă, canal, gaze naturale şi energie electrică), urgenţă (imposibilitatea continuării lucrărilor atrage atât pierderea avansului plătit cât şi a beneficiului de a fi ajutaţi financiar în realizarea acestor investiţii) şi aparenţa de drept (s-a dovedit că DE 6549/1 trece pe proprietatea pârâtei, că aceasta a îngrădit terenul său şi nu permite accesul). Pârâta a încercat să inducă în eroare instanţa, sugerând că ar fi vorba de o servitute de trecere iar reclamanţii ar avea acces pe proprietatea reclamantului M. M.; această cale nu are nici o legătură, însă, cu DE 6549/1.
Legal citată, pârâta a formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului (nu s-a indicat hotărârea atacată, nu au fost arătate motivele de nelegalitate), excepţia inadmisibilităţii cererii pe calea ordonanţei preşedinţiale (atâta timp cât instanţa ar fi nevoită să analizeze titlul de proprietate al pârâtei s-ar încălca condiţia neprejudecării fondului), excepţia lipsei interesului în promovarea acţiunii (nu a finalizat negocierea între părţi privind crearea unei căi de acces pe proprietatea pârâtei), lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei-intimate. Se mai arată că şi pe fond recursul trebuie respins. S-a anexat un act în copie xerox.
Prin registratură s-a depus o declaraţie de renunţare la judecarea cererii formulată de S. M.-E..
Analizând sentinţa atacată în raport de motivele invocate şi raportat la excepţiile ce au fost puse în discuţia părţilor, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 304 1C .pr.civ., Tribunalul a reţinut următoarele:
* În ceea ce priveşte renunţarea la judecată:
Tribunalul reţine că, deşi s-a greşit anul dosarului în declaraţia autentificată depusă la dosar, există suficiente date în cuprinsul acestei declaraţii pentru a determina tribunalul să considere că este vorba despre prezentul dosar. Dispoziţiile art.246 C.pr.civ. prevăd: ” Reclamantul poate să renunţe oricând la judecată fie verbal în şedinţă, fie prin cerere scrisă.” Reiese faptul ca renunţarea la judecata se poate face atat in fata primei instanţe cat si in calea de atac a apelului si a recursului ( CSJ, secţia de contencios administrativ, decizia 169/2000). Instanţa a verificat caracterul expres, clar si neechivoc al declaraţiei de renunţare la judecarea recursului, a reţinut faptul ca aceasta este semnata de recurenta.
* În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului:
Este adevărat că, conform art. 302 al.1 lit.b, neindicarea hotărârii care se atacă se sancţionează cu nulitatea recursului dar prezumţia de vătămare este una relativă, posibil a fi combătută prin dovada contrară – este vorba de indicarea unor elemente ce fac posibilă identificarea hotărârii atacate. Mai mult, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în cuprinsul deciziei 176/24.03.2005, libertatea legiuitorului de a stabili condiţiile de exercitare a căilor de atac şi procedura de judecată nu este absolută, limitele libertăţii de reglementare fiind determinate şi în aceste cazuri de obligativitatea respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că scopul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este „să apere nu drepturi teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective” (Cazul Airey contra Irlandei, 1979, şi Cazul Artico contra Italiei, 1980).
Într-o cauză similară celei deduse controlului de constituţionalitate, Curtea de la Strasbourg a statuat prin Hotărârea din 9 noiembrie 2004, pronunţată în cazul Saez Maeso contra Spaniei, că a existat o violare a art.6 paragraful 1 din convenţie, atunci când normele referitoare la formele ce trebuie respectate pentru introducerea unui recurs şi aplicarea lor îi împiedică pe justiţiabili să se prevaleze de căile de atac disponibile. În considerentele hotărârii Curtea a precizat că, deşi accesul la o instanţă de judecată nu este un drept absolut, ci este susceptibil de limitări, în special în ceea ce priveşte condiţiile de admisibilitate a unei căi de atac, totuşi, aceste limitări nu trebuie să restrângă accesul deschis unui justiţiabil de o asemenea manieră sau până la un asemenea punct încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa lui.
În lumina acestor considerente, atâta timp cât s-au oferit suficiente indicii pentru identificarea hotărârii atacate, sancţiunea nulităţii apărea ca un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie.
Pe de altă parte, în sistemul Codului de procedură civilă, recursul este conceput ca o cale extraordinară de atac, altfel spus, ca un ultim nivel de jurisdicţie în care părţile în litigiu îşi pot apăra drepturile lor subiective, înlăturând efectele hotărârilor pronunţate în condiţiile celor 10 cazuri de nelegalitate prevăzute de art.304 din Codul de procedură civilă. Or, instituirea sancţiunii nulităţii pentru neîndeplinirea acestor cerinţe de formă în însuşi cuprinsul cererii de recurs, fără nici o posibilitate de remediere a omisiunii, îl lipseşte pe recurent, fără o justificare rezonabilă, de posibilitatea de a se examina, pe calea recursului, susţinerile sale întemeiate privind modul eronat, eventual abuziv, prin care s-a soluţionat, prin hotărârea atacată, litigiul în care este parte.
Pentru aceste motive Tribunalul a respins excepţia nulităţii recursului.
* În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii formulării cererii pe calea ordonanţei preşedinţiale:
În cazul ordonanţei preşedinţiale legiuitorul a prevăzut, în mod expres, existenţa unor condiţii de admisibilitate, în lipsa întrunirii lor cumulativ, urmând a se aplica sancţiunea respingerii cererii ca inadmisibilă.
În cauza de faţă Tribunalul reţine că aceste condiţii nu sunt întrunite cumulativ, motiv pentru care va admite excepţia inadmisibilităţii cererii, recurentele-reclamante având deschisă calea dreptului comun.
In ce priveşte condiţia caracterului vremelnic, in cauza se solicita luarea unei masuri provizorii pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, masurile luate pe cale de ordonanţa preşedinţială fiind limitate in timp, până la rezolvarea in fond a litigiului. Însa trebuie observat ca aceasta condiţie se afla in strânsă legătură cu cea privind neprejudecarea fondului. În cauza de faţă nu se poate vorbi de o măsură vremelnică iar soluţionarea acestei cauze ar fi în realitate o soluţionare pe fond (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia 1060/21995). Astfel, în cauză nu se poate vorbi de vremelnicie datorită faptului că măsura solicitată este definitivă prin natura ei (Curtea de Apel Bucureşti, secţia III civilă, decizia 1226/2001); mai mult analizarea titlului de proprietate al pârâtei-intimate este inadmisibilă pe calea ordonanţei preşedinţiale. Nerezolvarea fondului cauzei înseamnă neexaminarea fondului prin interpretarea titlurilor prezentate de părţi. Judecătorul, în această situaţie, nu poate proceda doar la un examen sumar al cauzei, la „o pipăire a fondului”; instanţa ar fi nevoită să analizeze în fond valabilitatea actului, neputând să examineze doar valabilitatea lui formală, eficacitatea sau inopozabilitatea lui.
În aceste condiţii având în vedere caracterul imperativ al acestor dispoziţii (obligativitatea a fost prevăzută în mod expres de către legiuitor) instanţa reţine faptul că prin admiterea excepţiei nu se încalcă dreptul reclamantei de a se adresa unei instanţe, restricţia respectivă urmărind un scop legitim. Faptul că reclamanta nu a înţeles să urmeze paşii prevăzuţi în mod expres de legiuitor pentru apărarea drepturilor părţilor implicate are drept consecinţă inadmisibilitatea acţiunii sale.
În consecinţă, prin admiterea acestei excepţii, nu se realizează o îngrădire a dreptului de acces la justiţie – aşa cum a reţinut instanţa de fond – , reclamanţii având calea dreptului comun
Art.6 CEDO garantează fiecăruia dreptul ca un tribunal să cunoască orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 21 februarie 1975). Desigur, dreptul de acces la un tribunal nu este absolut. El poate conduce la restricţii admise implicit deoarece se referă prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului. Elaborând o asemenea reglementare, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, restricţiile aplicate nu ar putea restrânge accesul deschis individului în aşa fel încât sau până la punctul că dreptul este atins în substanţa sa însăşi. De asemenea, ele nu se armonizează cu articolul 6 § 1 decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. împotriva Franţei, hotărârea din 30 octombrie 1998. Curtea a statuat în cauza Lupaş c. României că reglementarea referitoare la formalităţile de respectat pentru a formula un recurs vizează să asigure buna administrare a justiţiei şi respectarea, în special, a principiului siguranţei juridice (a se vedea Bulena contra Republicii Cehe, nr.57567/00, § 28, 20 aprilie 2004).
Având în vedere soluţia dată asupra acestei excepţii, tribunalul reţine că nu se mai impune analizarea celorlalte excepţii invocate.
În cauză nu se poate reţine că s-a agravat situaţia reclamanţilor în propria cale de atac întrucât cererea acestora era oricum respinsă pe fondul cauzei.
În consecinţă, faţă de dispoziţiile art. 312 C.pr.civ. tribunalul a luat act de renunţarea la judecată, a admis recursul, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii pe calea ordonanţei preşedinţiale şi a respinge cererea ca inadmisibilă.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro