Top

Reprezentarea în dreptul francez

În dreptul francez, reprezentarea, ca posibilitate de a angaja pe altul, a fost admisă destul de greu. Totuşi, ea a găsit în mandat un teren destul de favorabil, în care s-a putut dezvolta. Trei sisteme de drept au participat la evoluţie: dreptul roman, dreptul canonic şi vechiul drept.

Dreptul roman a înregistrat mari dificultăţi în a admite reprezentarea voluntară a unei persoane private printr-o persoană, explicaţiile fiind, pe de o parte, faptul că formalismul juridic interzicea reprezentarea iar, pe de altă parte, că obligaţia avea în dreptul roman un caracter personal care presupunea confruntarea directă între debitor şi creditorul său.

Sub presiunea practicii şi a comerţului, mandatul s-a dezvoltat. Astfel, s-au folosit mai multe procedee indirecte printre care: nuntius, cel care reprezenta fidel voinţa reprezentantului; prepusul maestrului care avea independenţă mai mare decât cea a nuntiu-lui, dar era un alieni juris şi, nu în cele din urmă, jussum. În final, s-a ajuns la o reprezentare imperfectă, în care mandatarul era obligat faţă de terţi, iar mandantul se angaja faţă de mandatar.[1]

Roma nu a cunoscut reprezentarea perfectă, în care doar reprezentatul este responsabil faţă de actele încheiate de reprezentant. Prin urmare, reprezentarea nu s-a produs niciodată în Roma în plenitudinea sa.

În secolul al XII-lea, dreptul canonic dă o lovitură decisivă formalismului contractelor, permiţând în acest fel dezvoltarea consensualismului. În aceste condiţii s-a extins şi mecanismul mandatului.

În vechiul drept, o dată cu dezvoltarea consensualismului, a dispărut şi obstacolul pe care formalismul îl constituia pentru reprezentare. Totuşi, recunoasşterea reprezentării voluntare s-a făcut foarte lent. Tehnica nunti-ului din vechiul drept roman s-a reluat, fără a se face o delimitare între acesta şi mandat.

La sfârşitul secolului al XVI-lea, când consensualismul progresa, reprezentarea voluntară a fost mai clar înţeleasă; mandantul putea lăsa mandatarului o putere de iniţiativă iar mandatarul nu era responsabil de acţiunile sale, în cazul în care acţiona în limitele mandatului său. Astfel, începând cu secolul al XVI-lea, principiul reprezentării în mandat este câştigat. Pothier defineşte mandatul ca fiind contrectul „prin care unul din contractanţi încredinţează gestiunea uneia ori mai multor afaceri, pentru a o efectua în locul său şi pe riscurile sale, unui alt contractant care este împuternicit în mod gratuit şi se obligă să-i dea socoteală”.[2]

Pasul cel mai important a fost făcut în secolul al XVI-lea când reprezentarea a devenit un element esenţial al mandatului. Totuşi, reprezentarea, privită ca o caracteristică distinctivă, nu a fost adoptată imediat. Noua teorie nu a fost scutită de reproşuri, aşa încât autorii francezi s-au divizat: unii în susţinători ai şcolii vechi bazate pe natura faptelor – obiect al mantatului, alţii susţinători ai şcolii moderne bazate pe reprezentare.[3]

Mai târziu, în epoca contemporană, Codul civil francez recunoaşte, prin art. 119, existenţa reprezentării dar numai în textele referitoare la contractul de mandat (art. 1994-210). Codul comercial francez consacră puţine dispoziţii contractului de comision, şi anume în art. 94-95.

Pe scurt, evoluţia reprezenării a cunoscut patru direcţii: primele trei se referă la relaţiile dintre mandat şi reprezentare iar ultima are în vedere „profesionalizarea” contemporană a contractului de mandat.[4] Dacă la început au existat tentative din partea autorilor francezi de a explica reprezentarea, astăzi, având în vedere vitalitatea acestei instituţii, ei consideră inutilă justificarea acesteia. Începând cu secolul al XIX-lea, se disting progresiv relaţiile dintre mandanţişi mandatari şi raporturile dintre mandatari şi terţii care nu erau parte a contractului de mandat.  Distincţia nu a mai fost făcută şi tot timpul s-a considerat că aceste relaţii constituiau un ansamblu. La sfârşitul secolului al XIX-lea, reprezentarea se detaşează de contractul de mandat. Astfel, se dezvoltă reprezentarea fără mandat (reprezentarea legală, judiciară, gestiunea de afaceri şi mandatul aparent). În perioada interbelică mandatul devine activitatea profesioniştilor, ceea ce a generat unele consecinţe: la început, se observă dezvoltarea mandatarului salariat, apoi, în vederea asigurării stabilităţii locului de muncă, se reglementează mijloacele de protecţie a mandatarului faţă de mandant (indemnizaţia de reziliere a contractului) şi, nu în ultimul rînd, se invocă protecţia consumatorului împotriva mandatarului (obligaţia de informare, formalismul informativ).

În concluzie, istoria ne indică faptul că, alături de mandat, există şi alte cazuri care pot fi asimilate reprezentării. Analizarea pe părţi a istoriei reprezentării ne conduce la concluzia că aceasta nu poate fi redusă la o variaţiune în jurul unui model ideal care ar fi acela al mandatului. Cu alte cuvinte, instituţia reprezentării are o vocaţie mult mai largă. A întemeia o teorie a reprezentării pe modelul mandatului apare ca nefondată din punct de vedre istoric. Totuşi, rămâne de văzut dacă, în ciuda caracterului său parţial, teoria reprezentării, aşa cum este ea studiată în mod obişnuit, oferă o construcţie suficientă.[5]

Referinte:


[1] Ph. Malaurie, L. Aynès, Droit civil. Contrats spéciaux, 12 e édition, 1998/1999, Édition Cujas, Paris, p. 289.

[2] Pothier, Traité du mandat, 1781, article préliminaore. Pothier nu a făcut distincţie între instituţia gestiunii de afaceri şi cea a mandatului prin aceea că una este contract iar cealaltă nu.

[3] Ph. Didier, De la représentation en droit privé, L.G.D.J., Paris, 2000, p. 48-49.

[4] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 289-290.

[5] Ph- Didier, op. cit., p. 50.

Etichete: , ,