2005. Constatarea existenţei unei discriminări directe în cadrul aceleiaşi categorii profesionale

urtea de Apel Iaşi, decizia nr.700 din 16 noiembrie 2007
Prin sentinţa civilă nr.1641 din 07.09.2007 Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor şi, în consecinţă:
A admis acţiunea formulată de reclamanta X.Y.-Z., în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul I., Curtea de Apel I., Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării .
A obligat pârâţii Tribunalul I., Curtea de Apel I. şi Ministerul Justiţiei să îi plătească reclamantei o despăgubire bănească egală cu suma primită de colegii magistraţi, în cuantum de 1.700 RON net, cu titlu de stimulente în baza Ordinului nr.1291/C/15.12.2005 emis de Ministerul Justiţiei, actualizată la data plăţii efective.
A obligat pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce sumele necesare efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele: Reclamanta are calitatea de judecător de curte de apel.
Ordonanţa nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare cu modificările şi completările ulterioare, arată că prin discriminare se înţelege „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orie alte domenii ale vieţii publice.”
Din argumentarea deciziei nr.294/2001 a Curţii Constituţionale se reţine că, într-adevăr, legiuitorul naţional poate institui tratamente juridice diferite pentru situaţii diferite şi că diferenţa de tratament devine discriminare numai atunci când autorităţile statale introduc distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă.
Tribunalul a constatat însă, că pentru judecătorii de la judecătorii , cu o vechime în funcţie cuprinsă între 0 – 3 ani, s-a hotărât acordarea de stimulente în sumă de 1.700 RON, conform adresei nr.2595/A/2005. În acest context, instanţa a concluzionat că, în lipsa unei justificări rezonabile şi obiective, diferenţa de tratament între judecătorii cu vechime în funcţie cuprinsă între 0-3 ani ce îşi desfăşoară activitatea la judecătorii şi judecătorii cu vechime mai mare de 3 ani şi de la instanţe superioare constituie o evidentă discriminare.
Pentru aceste considerente instanţa, constatând întemeiată acţiunea, a admis-o şi în baza dispoziţiilor art.21 alin. 1 din O.G. 137/2000, a obligat pârâţii să îi plătească reclamantei o despăgubire bănească egală cu suma primită de colegii magistraţi , în cuantum de 1.700 RON net, cu titlu de stimulente în baza Ordinului nr.1291/C/15.12.2005 emis de Ministerul Justiţiei, actualizată la data plăţii efective.
Reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice doar la alocarea sumelor necesare plăţii drepturilor salariale.
Văzând dispoziţiile art.131 din Legea nr.304/2004, privind finanţarea de la bugetul de stat a activităţii instanţelor, instanţa a reţinut că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin reprezentanţi legali, ambii considerând-o nelegală şi netemeinică.
1. Ministerul Justiţiei motivează că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, motiv de recurs prevăzut de art.304 punctul 9 Cod procedură civilă.
Recurentul arată că prin Ordinul ministrului justiţiei nr.1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente pentru personalul din sistemul justiţiei.
Pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor cu o vechime în funcţia de judecător cuprinsă între 0 – 3 ani s-a distribuit suma de 673.030 RON (fond stimulente 62.900 RON şi contribuţie CASS de 7% – 44.030 RON). S-a propus o valoare individuală medie a stimulentelor în sumă brută de 1700 RON pentru judecători, urmând ca ordonatorul de credite de la nivelul instanţelor să stabilească valoarea reală individuală a stimulentului în funcţie de categoria şi aportul fiecărui angajat la îndeplinirea atribuţiilor instituţiei.
Din analiza dispoziţiilor art.25 din Legea 146/1997 şi a Ordinului ministrului justiţiei nr.2404/C/2004 rezultă faptul că principalele criterii de repartizare a stimulentelor au caracter exemplificativ iar nu limitativ, ceea ce înseamnă că ordonatorul de credite este îndreptăţit să evalueze si să stabilească la un moment dat necesitatea stimulării financiare pe baza unor criterii ce corespund obiectivelor fixate la un moment dat în politica de dezvoltare a sistemului judiciar şi/sau a obiectivelor generale ale Ministerului Justiţiei (art.4 alin. 3).
Ceea ce nu s-a analizat este natura acestor stimulente, precum şi obligativitatea recompensării tuturor judecătorilor în acelaşi timp.
În raport de dispoziţiile art.41 din Constituţie şi art.155 din Codul muncii pentru munca prestată de către salariat, angajatorul este obligat să plătească acestuia salariul, din care fac parte şi sporurile ori alte adaosuri la care este îndreptăţit potrivit legii. În schimb, premiile sau stimulentele sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate salariaţilor în funcţie de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritare. Astfel potrivit art.4 din Normele aprobate prin O.M.J. nr.2404/C/2004 „În acordarea stimulentelor prevăzute la alin.(2) se au în vedere obiectivele propuse, importanţa acestora pentru promovarea obiectivelor generale ale ministrului justiţiei, gradul de realizare a acestor obiective în termenele stabilite, precum şi sărbătorile legale aprobate prin acte normative.”
Ca atare, stimulentul financiar nu este un drept conferit de lege cu caracter absolut, inevitabil, nu se confundă cu salariul, el depinzând de o multitudine de factori: existenţa însăşi a unei sume (având în vedere sursa fondului: amenzi judiciare şi cheltuieli avansate de stat şi recuperate de la participanţii la procesul penal), obiectivele urmărite de Ministerul Justiţiei, la un moment dat, în politica sa de reformă a justiţiei, numărul personalului, calitatea activităţii desfăşurate de acesta (performanţe individuale), criterii de performanţă apreciate ca prioritare. Existenţa acestei game atât de largi de factori ce determină acordarea/neacordarea premiului îi conferă acestuia un caracter incert, imposibil de văzut, astfel încât nu putem vorbi de un drept – creanţă lichidă, exigibilă (cauza Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 7 ianuarie, Culegerea de hotărâri şi decizii 2004 – IX, paragraf 52, cauza Rafinăriile Stran şi Stratis c. Greciei, hotărârea din 9 decembrie 1994, Culegerea de hotărâri şi decizii nr.A 301-B, p. 84, paragraf 59).
De asemenea, nu se poate vorbi de un drept care urmează a fi plătit întregului personal din sistemul autorităţii judecătoreşti în acelaşi timp. Este adevărat că prin natura lor stimulentele sunt drepturi suplimentare menite să recompenseze, dar nimic nu împiedică angajatorul să le plaseze alături de alţi factori care deopotrivă să concureze la realizarea unor obiective stabilite ca prioritare la un moment dat, şi este fără îndoială că stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilităţii în sistem şi îmbunătăţirii performanţelor profesionale (cum a fost situaţia celor cu o vechime până la 3 ani) nu reprezintă diferenţe nejustificate de natură a aduce atingere principiului egalităţii, căci beneficiul acestor sume s-a acordat tuturor celor care se încadrau în criteriile stabilite de ordonator în temeiul Normelor, aşadar tuturor celor care se aflau în situaţii similare.
Mai arată recurentul că din examinarea cuprinsului Ordonanţei Guvernului nr.137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relaţii sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: „exercitarea următoarelor drepturi” – art.1 alin. (2), „exercitarea drepturilor enunţate”- art.1 alin. (3), „restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege” – art.2 alin. (1), „comportament discriminatoriu”, „persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei” etc.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluţiilor legislative alese de către legiuitor.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în sensul Ordonanţei Guvernului nr.137/2000, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit faţă de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care ţin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depăşind cadrul legal reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr.137/2000.
În măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art.16 din Constituţie, există posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale.
Stabilirea unor priorităţi la un moment dat nu înseamnă a distinge după unul sau altul dintre criteriile ce caracterizează faptele de discriminare sancţionate de O.G. nr.137/2000.
2. Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin reprezentant legal, motivează că nu are calitate procesuală pasivă. Are răspunderea elaborării proiectului bugetului de stat, însă numai în baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, printre care şi Ministerul Justiţiei, aceasta necorespunzând cu răspunderea plăţii sumelor reclamate în cauză.
În conformitate cu dispoziţiile art.29 alin.3 din Legea 72/1996, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite, prin legea bugetară asumată, nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite. Mai mult, Ministrul Justiţiei nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăţii solicitate, sens în care nu poate fi obligat să aloce fondurile pentru efectuarea plăţii pretinse.
Motivează, de asemenea, recurentul că stabilirea şi acordarea diferitelor sporuri aferente unui raport de muncă sau a unor stimulente constituie atributul exclusiv ce aparţine angajatorului.
În plus, Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezintă Statul Român, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa organelor de justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ (H.G. nr.386/2007).
Examinând actele şi lucrările dosarului în raport de motivele de recurs invocate, dispoziţiile legale aplicabile Curtea a reţinut următoarele:
1.În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Justiţiei, prin reprezentant legal:
Este netăgăduit că prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.1921/C/15 decembrie 2005 s-a aprobat repartizarea unui fond de stimulente financiare pentru personalul din sistemul justiţiei, printre care şi pentru judecătorii, din cadrul judecătoriilor, cu o vechime în funcţie de judecător cuprinsă între 0 – 3 ani. Suma distribuită a fost de 673.030 RON.
În aplicarea acestui ordin, Ministerul Justiţiei a emis şi comunicat Curţii de Apel Iaşi adresa înregistrată sub nr.2595/A/2005 din 15.12.2005 care conţine propunerea ministerului de a se stabili şi acorda o valoare individuală medie, diferenţiată pe categorii de personal, pentru judecători fiind de 1700 RON.
Este reală susţinerea recurentului că ordonatorul de credite de la nivelul instanţelor urma să se stabilească valoarea reală individuală a stimulentului în funcţie de criteriile indicate în adresă şi preluate din art.25 din Legea 146/1997 şi Normele de aplicare a acestei legi, însă această operaţiune privea numai categoria judecătorilor cu o vechime între 0 – 3 ani. Au fost astfel excluşi de la aplicarea ordinului judecătorii cu o vechime de peste 3 ani.
Potrivit dispoziţiilor art.25 alin.(2), (3) din Legea 146/1997 cu modificările ulterioare şi dispoziţiilor art.43(2) din Normele de aplicare a legii din 22.04.1994, repartizarea veniturilor din fondul pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei se face în baza unor norme interne aprobate prin ordin al ministrului justiţiei.
Ministerul Justiţiei susţine că repartizarea stimulentelor s-a făcut în conformitate cu Normele interne aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2404/C/2004.
Pentru a se situa în domeniul de aplicare al art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000, invocat de reclamanţi, deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de acest articol şi trebuie să se refere la persoane comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul art.2 alin.1 şi 2 din O.G. nr.137/2007.
Curtea a mai reţinut că în speţă sunt întrunite condiţiile de analogie şi comparabilitate între situaţia reclamantei – judecător cu o vechime de peste 3 ani (căruia nu i s-au acordat venituri din fondul pentru stimulare) – şi situaţia judecătorilor cu o vechime în specialitate între 0 – 3 ani şi care au fost beneficiarii art.25 din Legea 146/1997.
Sub aspectul acordării stimulentelor doar judecătorilor cu o vechime între 0 – 3 ani şi al excluderii judecătorilor cu o vechime mai mare de 3 ani, se constată întrunirea şi a condiţiei unui tratament diferenţiat.
În acest context, Curtea a analizat în cele ce urmează în ce măsură distincţia de tratament are o justificare obiectivă şi rezonabilă, de natură să o explice.
Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate prin art.41 din Constituţie şi art.1 alin.2 din O.G. nr.137/2000 în exercitarea dreptului la muncă, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare, „precum şi în alte situaţii specifice stabilite prin lege” (art.41 Constituţie).
Pentru munca prestată de către judecător, angajatorul este obligat să plătească acestuia indemnizaţia calculată conform legii de salarizare.
Din sumele obţinute pentru recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat pentru procesele penale şi din amenzile judiciare se constituie potrivit Legii 146/1997 (art.25) un fond pentru stimularea personalului din sistemul justiţiei.
Astfel, judecătorul, pe lângă indemnizaţia lunară, poate primi din aceste fonduri sume suplimentare cu titlu de premii.
Aceste premii sau stimulente sunt concepute ca drepturi suplimentare care pot să fie sau nu acordate judecătorilor în funcţie de o serie de criterii pe care angajatorul le poate stabili ca prioritate.
Dacă este de acceptat argumentarea recurentului, în sensul că Normele interne aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr.2404/C/2004 enumeră exemplificativ iar nu limitativ criteriile de repartizare a stimulentelor, este în aceeaşi măsură justă concluzia că aceste criterii trebuie să se aplice nediferenţiat întregii categorii profesionale a judecătorilor.
Ceea ce Ministerul Justiţiei a dorit a fi o măsură afirmativă pentru judecătorii cu vechimea între 0 – 3 ani (stimularea celor cu venituri mai mici în sensul stabilităţii în sistem şi îmbunătăţirii performanţelor profesionale), este practic o faptă de discriminare.
Aceasta deoarece, chiar dacă scopul este legitim (intenţia de stimulare a celor cu venituri mici), Curtea a considerat că metoda de atingere a acestui scop nu este adecvată. Procedând în acest mod, prin aplicarea unui criteriu neutru de preferinţă faţă de judecătorii cu o vechime sub 3 ani, Ministerul Justiţiei plasează într-o situaţie net dezavantajată judecătorii ce au depăşit această vechime.
Această practică nu legitimează „promovarea obiectivelor generale ale Ministerului Justiţiei”, în sensul art.4 din Normele aprobate prin O.M.J. nr.2404/C/2004.
Curtea a mai reţinut, aşa după cum subliniază şi Ministerul Justiţiei în motivarea recursului, că exercitarea drepturilor (conform dispoziţiilor O.G. 137/2000) se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale care instituie drepturile, iar nu la examinarea soluţiei legislative alese de către legiuitor.
În speţă, se pune problema tocmai a modului de aplicare a dispoziţiilor art.25 din Legea 146/1997 întregii categorii profesionale a judecătorilor şi nicidecum a examinării soluţiilor legislative alese de către legiuitor.
Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că nu este incident motivul de casare prevăzut de art.304 punctul 9 Cod procedură civilă. Prin urmare, în temeiul dispoziţiilor art.312 Cod procedură civilă, a respins recursul şi a menţinut sentinţa ca legală şi temeinică.
2.În ceea ce priveşte recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, s-a reţinut:
Potrivit art.49 din Legea 500/2002 (ce abrogă prin art.80 Legea 72/1996), creditele bugetare aprobate prin bugetul de stat pot fi folosite, la cererea ordonatorilor principali de credite, numai după deschiderea de credite, repartizarea creditelor bugetare şi/sau alimentarea cu fonduri a conturilor deschise pe seama acestora.
Reclamantul nu a solicitat obligarea directă a Ministerului Economiei şi Finanţelor la plata drepturilor băneşti ce fac obiectul acţiunii, pentru a se analiza raporturile de dreptul muncii dintre cele două părţi. Obligaţia stabilită în sarcina Ministerului Economiei şi Finanţelor s-a făcut prin raportare la dispoziţiile art.60 din Codul de procedură civilă şi art.49 din Legea 500/2002 şi art.1 din O.U.G. nr.22/2002.
Pentru aceste considerente Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză.
Prin urmare, raportat la dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, Curtea a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.