404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Plata contravalorii muncii prestate în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal

Munca suplimentară pate fi efectuată, conform art.118 (1) din Codul muncii, la solicitarea angajatorului, cu respectarea prevederilor art.111 sau 112, după caz. În lipsa acordului angajatorului, prezenţa la serviciu nu poate fi primită ca muncă suplimentară, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art.118 Codul muncii.
Curtea de Apel Iaşi, decizia nr.1128 din 24 noiembrie 2009
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi sub nr.2191/99/10.03.2009, reclamanta D.L. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „S.2004” S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 6854 lei reprezentând drepturi salariale, a sumei de 10.000 lei reprezentând daune materiale şi morale şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut că în perioada 10.09.2007 – 12.02.2009 a fost salariata pârâtei, raporturile de muncă încetând prin acordul părţilor. În toată această perioadă a lucrat în funcţia de reprezentant vânzări, fiind remunerată în perioada 10.09.2007 – 01.10.2008 cu un salariu fix în sumă de 637 lei şi 1% procent din contravaloarea vânzărilor efectiv realizate în contul societăţii. Deşi pentru încasarea acestor „comisioane” nu a avut forme legale, sumele de bani lunare calculate conform algoritmului prezentat i-au fost înmânate prin casieria unităţii, în baza statelor de plată. Începând cu data de 01.10.2008, conform actului adiţional nr.954/28.10.2008, urma să fie remunerată cu suma de 1000 lei lunar. A mai susţinut reclamanta că în realitate a primit şi ulterior acestei date suma de 600 lei lunar. Mai mult, după depunerea cererii de demisie, pârâta nu i-a mai achitat drepturile salariale aferente lunii februarie 2009, respectiv suma de 500 lei brut. Pentru perioada 01.10.2008 – 12.02.2009, a precizat reclamanta că mai trebuia să primească suma de 1633 lei reprezentând diferenţa între salariul înscris în actul adiţional (1000 lei) şi salariul efectiv încasat (637 lei). De asemenea, în baza dispoziţiilor art.141 alin. 4 Codul muncii, pârâta trebuia să îi compenseze în bani concediul de odihnă neefectuat, respectiv 11 zile aferente anului 2008 şi 3 zile aferente anului 2009 (respectiv suma de 280 lei).
Reclamanta a mai învederat faptul că prin aplicarea procentului de 1% pentru perioada ianuarie 2009 – 12.02.2009, nu i-au fost achitate comisioanele aferente încasărilor în sumă de 1402 lei. Totodată, reclamanta a mai susţinut şi faptul că în perioada 10.09.2007 – 12.02.2009 a efectuat ore suplimentare, inclusiv în zilele de sâmbătă, motiv pentru care i se cuvenea suma de 3039 lei reprezentând contravaloarea a 74 de zile de sâmbătă lucrate. Cât priveşte daunele morale, reclamanta a menţionat faptul că, urmare a îndeplinirii sarcinilor de serviciu, din luna octombrie 2008 a dobândit o infirmitate permanentă, respectiv discopatie lombară în stadiu avansat, fapt ce a impus recuperare anuală, conform recomandărilor medicului specialist. Mai mult, la acel moment medicul a intenţionat să anunţe autorităţile competente în vederea înregistrării incidentului ca accident de muncă, însă ea s-a opus vehement, întrucât nu dorea probleme la serviciu. Pentru acest motiv, a susţinut reclamanta că a solicitat suma de 10.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.
Pârâta S.C. „S.2004” S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii. În motivarea poziţiei sale procesuale, pârâta a susţinut că reclamanta a fost salariata societăţii începând cu data de 10.09.2007, cu un salariu de 637 lei/lună, iar începând cu data de 01.10.2008, prin actul adiţional nr.954/28.10.2008, s-a modificat salariul de încadrare la suma de 1000 lei/lună. Din cuprinsul statelor de plată a rezultat că începând cu data de 01.10.2008 reclamanta a încasat suma de 1000 lei lunar, astfel că este neîntemeiată cererea acesteia de obligare la plata diferenţei dintre salariul înscris în actul adiţional şi salariul efectiv încasat. Cât priveşte salariul aferent lunilor ianuarie şi februarie, a susţinut pârâta că reclamanta a primit sumele cuvenite prin transfer bancar în contul personal, conform extrasului de cont pentru perioada 20.03.2009 – 23.03.2009. Prin acelaşi transfer bancar au fost achitate reclamantei şi sumele cuvenite pentru cele 11 zile de concediu neefectuat pentru anul 2008 şi pentru cele 3 zile de concediu neefectuat aferent anului 2009.
Cât priveşte cererea reclamantei privind daunele materiale şi morale, pârâta a susţinut că nu există documente justificative care să ateste infirmitatea permanentă, respectiv nu există o legătură de cauzalitate între această situaţie medicală şi activitatea prestată în cadrul societăţii.
În dovedirea susţinerilor sale, pârâta a depus la dosarul cauzei, în copie, contractul individual de muncă, actul adiţional la acest contract, state de plată şi extras de cont pentru perioada 20.03.2009 – 23.03.2009.
Prin precizările la acţiune formulate de reclamantă, aceasta a susţinut că suma de 3039 lei (din cea totală de 6854 lei) solicitată prin acţiunea introductivă reprezenta contravaloarea a 74 zile de sâmbătă lucrate. În ceea ce priveşte suma de 10.000 lei, reclamanta a precizat că aceasta se compunea din suma de 3000 lei reprezentând daune materiale şi suma de 7000 lei reprezentând daune morale.
Prin sentinţa civilă nr.1196 din 19.06.2009 Tribunalul Iaşi a respins acţiunea formulată de reclamanta D.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. „S.2004” S.R.L.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Începând cu data de 10.09.2007, reclamanta D.L. a fost salariata pârâtei S.C. „S.2004” S.R.L. pe postul de reprezentant vânzări, conform contractului individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Iaşi sub nr.334828/04.10.2007. Din cuprinsul acestui contract a rezultat că salariul de bază lunar este de 637 lei, reclamanta nebeneficiind şi de alte sporuri, indemnizaţii sau adaosuri. Prin actul adiţional nr.954/28.10.2008, părţile au convenit modificarea salariului lunar de la 637 lei lunar, la 1000 lei lunar, începând cu data de 01.10.2008. Raporturile de muncă dintre părţi au încetat la data de 12.02.2009, în baza dispoziţiilor art.79 din Codul muncii, conform notificării nr.1213/12.01.2009.
Prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6854 lei reprezentând drepturi salariale, respectiv: diferenţa dintre salariul înscris în actul adiţional şi salariul efectiv încasat în perioada 01.10.2008 – 12.02.2009, drepturile salariale aferente lunii februarie 2009, comisionul de 1% din vânzări pentru perioada ianuarie – 12 februarie 2009, compensarea în bani a 11 zile de concediu de odihnă neefectuat aferent anului 2008 şi a 3 zile de concediu de odihnă neefectuat cuvenit pentru anul 2009, contravaloarea a 74 zile de sâmbătă lucrate în perioada 10.09.2007 – 12.02.2009. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune materiale şi a sumei de 7000 lei cu titlu de daune morale.
În ceea ce priveşte cererile formulate de reclamantă având ca obiect obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente lunii februarie 2009 şi a drepturilor băneşti reprezentând compensarea în bani a 11 zile de concediu de odihnă neefectuat aferent anului 2008 şi a 3 zile de concediu de odihnă neefectuat cuvenit pentru anul 2009, prima instanţă a reţinut că acestea erau neîntemeiate. Astfel, prin răspunsul la interogatoriu, reclamanta a recunoscut că la data de 23.03.2009 a încasat prin virament bancar suma de 2134 lei, reprezentând salariu pentru lunile ianuarie şi februarie 2009 şi compensarea în bani a celor 11 zile de concediu de odihnă neefectuat aferent anilor 2008 şi 2009.
De asemenea, tribunalul a reţinut ca neîntemeiată şi cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei la plata diferenţelor dintre drepturile salariale înscrise în actul adiţional nr.954 (în sumă de 1000 lei lunar) şi cele efectiv încasate (637 lei lunar) pentru perioada 01.10.2008 – 12.02.2009. Astfel, din cuprinsul statelor de plată pentru perioada octombrie 2008 – decembrie 2008, semnate de reclamantă, a rezultat că aceasta a aceasta a încasat drepturile salariale cuvenite, baza de calcul reprezentând-o salariul de bază de 1000 lei. Pentru perioada ianuarie – februarie 2009, reclamanta a recunoscut prin interogatoriul luat că a primit drepturile salariale cuvenite.
În ceea ce priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata comisionului de 1% din vânzări, instanţa de fond a reţinut că aceasta este neîntemeiată, din cuprinsul contractului individual de muncă nerezultând că părţile ar fi negociat plata acestui comision. De asemenea, nici din celelalte probe administrate în cauză nu a rezultat că reclamanta primea de la pârâtă un comision de 1% din vânzări. Astfel, martora C.A.-E. a declarat că a auzit că personalul din magazin şi agenţii de vânzări primeau un procent din vânzări, fără a preciza însă dacă reclamanta a negociat cu pârâta plata unui astfel de comision. În acelaşi sens, prima instanţă a reţinut şi faptul că înscrisurile depuse de reclamantă la dosar nu erau de natură a face dovada faptului că pârâtei i-ar fi revenit obligaţia de a a-i achita acestei un procent de 1% din vânzări.
Cât priveşte cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 3039 lei reprezentând contravaloarea a 74 de zile de sâmbătă lucrate în perioada 10.09.2007 – 12.02.2009, tribunalul a reţinut că şi această cerere era neîntemeiată. Astfel, din cuprinsul foilor colective de prezenţă depuse la dosarul cauzei nu a rezultat că reclamanta ar fi lucrat în zilele de sâmbătă. De asemenea, martorii R.C.-O. şi D.E.-M. au declarat că nu ştiau dacă reclamanta desfăşura activitate sâmbăta. Cât priveşte declaraţia martorei C.A.-E., instanţa de fond a reţinut că aceasta a fost salariata pârâtei doar în perioada noiembrie – decembrie 2008, perioadă în care a văzut-o pe reclamantă venind sâmbăta la serviciu. Din cuprinsul declaraţiei acestei martore nu a rezultat însă cu exactitate câte zile de sâmbătă a văzut-o pe reclamantă la serviciu sau câte ore stătea reclamanta la serviciu în aceste zile. Mai mult, declaraţia acestei martore nu s-a coroborat cu nici o altă probă administrată în cauză. În consecinţă, tribunalul a reţinut faptul că din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamanta, în perioada 10.09.2007 – 12.02.2009 ar fi desfăşurat activitate în 74 de zile de sâmbătă. De asemenea, s-a mai reţinut şi faptul că înscrisurile intitulate „raport de activitate săptămânal” depuse la dosarul cauzei, nu făceau dovada faptului că reclamanta ar fi prestat activitate în zilele de sâmbătă, aceste înscrisuri nefiind semnate şi nefiind înregistrate la societatea pârâtă.
În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 3000 lei daune materiale şi a sumei de 7000 lei daune morale, prima instanţă a reţinut că acesta era neîntemeiat. Astfel, din probele administrate în cauză nu a rezultat că între afecţiunea reclamantei (cu privire la care reclamanta a depus la dosar doar fişa de tratament balnear din 21.10.2008) şi activitatea pe care aceasta o presta în folosul pârâtei ar fi existat vreo legătură de cauzalitate. Tot astfel, instanţa a reţinut că reclamanta nu a dovedit faptul pe perioada cât a fost salariata pârâtei ar fi efectuat în mod constant manevre de împachetare, ridicare şi încărcare a mărfii în vederea transportului, iar urmare a acestor manevre ar fi dobândit o infirmitate fizică permanentă. În consecinţă, nefiind probate susţinerile reclamantei, tribunalul a reţinut că este neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 10.000 lei cu titlu de daune materiale şi morale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta D.L., considerând-o nelegală şi netemeinică şi motivând că în mod greşit s-a dispus respingerea cererilor privind plata sumelor corespunzătoarelor celor 74 de zile lucrate sâmbăta şi pentru care nu a fost plătită. Din declaraţiile martorilor, precum şi din rapoartele de activitate, facturile şi foile de parcurs depuse la dosar a rezultat că societatea avea program sâmbăta şi că ea a lucrat 74 de zile sâmbăta, pentru care i s-ar fi cuvenit 3039 lei.
A mai motivat recurenta că în baza art.269 din Codul muncii angajatorul era ţinut la repararea prejudiciului suferit de angajat datorită condiţiilor de muncă. Actele medicale depuse la dosar şi depoziţiile martorilor au confirmat faptul că datorită condiţiilor improprii în care a lucrat i s-a declanşat şi întreţinut afecţiunea gravă şi care necesita un tratament continuu şi costisitor.
Sub un ultim aspect, recurenta a considerat că angajatorul trebuia obligat şi la plata contravalorii procentului de 1% din vânzări, aşa cum au convenit prin contractul individual de muncă.
Intimata S.C. „S.2004” S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând probele cauzei în raport de motivele de recurs formulate, apărările intimatei şi dispoziţiile legale aplicabile, curtea de apel a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiei de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 3039 lei reprezentând contravaloarea a 74 de zile de sâmbătă lucrate în perioada 10.09.2007 – 12.02.2009, curtea de apel a constatat că a fost corect soluţionată de judecătorii fondului. Art.117 din Codul muncii defineşte munca suplimentară ca fiind „munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art.109.” Munca suplimentară pate fi efectuată, conform art.118 (1) din Codul muncii, la solicitarea angajatorului, cu respectarea prevederilor art.111 sau 112, după caz.
Analizând contractul individual de muncă al reclamantei, înregistrat sub nr.334828 din 04.10.2007, s-a observat că la lit. H, art.2 lit.c) părţile raportului juridic de muncă au convenit că „nu se vor efectua ore suplimentare, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente sau înlăturării consecinţelor acestora”.
Curtea de apel a constatat aşadar că nici iniţial, la încheierea contractului de muncă, şi nici pe parcursul derulării relaţiilor de muncă, angajatorul nu a solicitat reclamantei efectuarea de ore suplimentare, ci dimpotrivă a interzis acest lucru. Nu au existat dovezi care să ateste impunerea efectuării de muncă suplimentare de reclamantă. Este adevărat că din documentele de expediţie şi facturile fiscale depuse în recurs rezulta că reclamanta a fost prezentă în unele zile de sâmbătă la serviciu. În lipsa acordului angajatorului, prezenţa la serviciu nu poate fi primită ca muncă suplimentară, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele art.118 Codul muncii. În plus nu se cunoştea cu certitudine câte ore a prestat aceasta în zilele de sâmbătă.
În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiei de respingerea a cererii de obligare a pârâtei la plata sumei de 3000 lei daune materiale şi a sumei de 7000 lei daune morale, curtea a constatat că a fost corect soluţionată de prima instanţă.
Despăgubirile solicitate de recurentă, în cadrul raporturilor de muncă, erau întemeiate pe dispoziţiile art.269 alin. 1 şi 2 Codul muncii, potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.
Or, recurenta nu a făcut dovada prejudiciului moral, reprezentat de afectarea stării de sănătate, prejudiciu care să fi fost suferit din culpa angajatorului, în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciu.
Potrivit art.30 alin. 1 din Legea nr.90/1996, bolile profesionale sunt afecţiunile care se produc ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzate de factori nocivi fizici, chimici sau biologici, caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea diferitelor organe sau sisteme ale organismului în procesul de muncă.
Potrivit art.31 alin. 1 din acelaşi act normativ, declararea bolilor profesionale este obligatorie şi se face de medicii unităţii sanitare care acordă asistenţă medicală, participanţilor la procesul de muncă desfăşurat de persoana juridică. Prin urmare, instanţa de judecată nu poate stabili dacă afecţiunile medicale, care au determinat anumite perioade de incapacitate de muncă, sunt boli profesionale.
În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiei de respingerea a cererii de obligare a pârâtei la plata comisionului de 1% din vânzări, curtea de apel a constatat că a fost corect soluţionată de prima instanţă. Contractul individual de muncă reprezintă cea mai concludentă dovadă a ceea ce au convenit părţile, documentul pe baza căruia se poate verifica în ce măsura şi-a îndeplinit obligaţiile oricare dintre părţi, ce drepturi poate revendica şi ce răspunderi are, mai ales în cadrul soluţionării unor eventuale litigii. Contrar celor afirmate de recurentă în ambele cicluri procesual,din contractul individual de muncă a rezultat că părţile nu au negociat plata acestui comision de vânzare. De asemenea, nici din celelalte probe administrate în cauză nu a rezultat că reclamanta primea de la pârâtă un comision de 1% din vânzări. Astfel, martora C.A.-E. a declarat că a auzit că personalul din magazin şi agenţii de vânzări primeau un procent din vânzări, fără a preciza însă dacă reclamanta a negociat cu pârâta plata unui astfel de comision. Pentru aceste considerente, curtea de apel a constatat recursul declarat de reclamanta D.L. ca nefondat, iar în temeiul dispoziţiilor art.312 C.pr.civ l-a respins.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro