404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Termenul de prescripţie prevăzut de articolul 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Momentul de la care începe să curgă.

Termenul de prescripţie prevăzut de articolul 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei a început să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă şi care – în speţă – coincide cu momentul depunerii de lichidator a raportului din 8.04.2003, prin intermediul căruia a adus la cunoştinţa creditorilor că este în imposibilitate de a întocmi raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, deoarece administratorii statutari nu i-au predat documentele contabile. Raportând aceste considerente motivelor invocate ca temei al atragerii răspunderii personale – neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi nepredarea actelor contabile – curtea a reţine că în mod corect prima instanţă a stabilit ca moment de început al curgerii prescripţiei data la care recurenta a cunoscut aceste împrejurări.

(decizia nr. 317 din 21 iunie 2010)
Prin sentinţa comercială nr. 5/S/ 12.01.2010, pronunţată de Tribunalul Iaşi – judecător sindic a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi s-a respins, ca fiind prescrisă , acţiunea promovată de Comitetului creditorilor debitoarei SC „P3V” S.R.L., prin preşedintele său, în contradictoriu cu pârâţii BDZ şi AG, având ca obiect stabilirea răspunderii personale a pârâţilor.
Judecătorul sindic a aprobat raportul final propus de lichidator judiciar LC 2003. În temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei debitorului SC „P3V” S.R.L. şi radierea debitorului din registrul comerţului.
În temeiul dispoziţiilor art.136 din Legea privind procedura insolvenţei, a fost descărcat lichidatorul judiciar LC 2003 SPRL, de orice îndatoriri şi responsabilităţi.
În temeiul dispoziţiilor art.135 din Legea privind procedura insolvenţei, s-a dispus notificarea sentinţei debitorului, creditorilor, Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Iaşi şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi pentru efectuarea menţiunii de radiere, prin publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Pentru a se pronunţa astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
1. Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea având ca obiect atragerea răspunderii personale, excepţie ce se soluţionează cu prioritate, conform disp. art. 137 Cod procedură civilă:
Potrivit art. 139 din Legea 85/2006, acţiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de trei ani de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai devreme de doi ani de la data hotărârii de deschidere a procedurii. Aşadar, art. 139 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei leagă momentul începerii curgerii prescripţiei de „data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă”.
Dispoziţiile art. 139 reglementează un moment de natură subiectivă – data la care a fost cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvenţă, precum şi un moment de natură obiectivă – data la care trebuia cunoscută acea persoană, stabilindu-se, astfel, un moment de certitudine cu privire la începerea curgerii termenului de prescripţie, de natură a da valoare principiului previzibilităţii normei juridice sancţionatoare, în vederea garantării dreptului la apărare, ca valenţă esenţială a unui acces efectiv la justiţie. În reglementarea actuală, chiar dacă persoana sau persoanele care au cauzat starea de insolvenţă nu au fost cunoscute de către persoanele cu vocaţie la promovarea acţiunii în răspundere, termenul începe să curgă din momentul în care aceştia trebuiau să cunoască persoanele responsabile. Se instituie aşadar implicit o obligaţie activă în sarcina acestor persoane – administratorului/lichidatorului judiciar şi creditorilor – în a identifica persoanele responsabile de ajungerea debitorului în stare de insolvenţă.
Dacă pentru practicianul în insolvenţă desemnat să administreze procedura momentul de natură obiectivă decurge, în reglementarea actuală, din prevederile art. 59 din Legea nr. 85/2006, practicianul fiind obligat, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, termen care nu va putea depăşi 60 de zile de la desemnarea sa, să prezinte un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă, pentru creditori acest moment de natură obiectivă poate fi anterior declanşării procedurii insolvenţei. Atât titularul cererii de chemare în judecată cât şi ceilalţi creditori ai debitorului înscrişi în tabelul întocmit de lichidatorul judiciar au avut cunoştinţă despre faptele invocate în cuprinsul cererii vizând stabilirea răspunderii personale a pârâtului încă din cursul lunii martie 2003, moment la care a fost depusă la dosar cererea reclamantului, de înscriere în tabelul creditorilor, cerere la care a fost anexat procesul-verbal din 14.03.2003. Nu are relevanţă faptul că practicianul în insolvenţă desemnat în cauză nu a întocmit raportul cu privire la cauzele insolvenţei sau/şi persoanele cărora le-ar putea fi imputabilă şi nici că acesta s-a aflat într-o imposibilitate obiectivă de a întocmi acest raport, în condiţiile în care nu i-au fost predate actele şi documentele, de către administratorii statutari, deoarece şi această din urmă împrejurare a fost adusă la cunoştinţă creditorilor, prin raportul depus la 08.04.2003.
Esenţial, sub aspectul începerii curgerii termenului de prescripţie, rămâne momentul apariţiei în procedură a datelor şi informaţiilor în raport cu care se cunoaşte efectiv sau ar trebui să se cunoască persoana răspunzătoare.
Astfel, analizând procedura în întregul ei, faţă de aspectele invocate de reclamant în acţiunea având ca obiect atragerea răspunderii, a apreciat instanţa că motivele invocate în cuprinsul cererii, respectiv neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi nepredarea documentelor contabile, au fost cunoscute încă din anul 2003. Pe cale de consecinţă, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune se dovedeşte a fi întemeiată.
2. Cu privire la propunerea lichidatorului de închidere a procedurii, în condiţiile art. 131 din legea 85/2006, judecătorul sindic a constatat că debitorul aflat în insolvenţă nu mai deţine bunuri sau elemente de patrimoniu, care să asigure acoperirea creanţelor, nu are disponibil în conturi bancare iar toate sumele obţinute pe parcursul derulării procedurii au fost distribuite creditorilor, conform planurilor aprobate de judecătorul sindic, astfel încât procedura este lipsită de obiect.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, cu următoarea motivare:
Instanţa de fond a respins greşit acţiunea, considerând-o prescrisă, apreciind că aceasta a fost promovată cu mult peste termenul de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 139 Legea nr. 85/2006. Instanţa de fond s-a aflat în eroare, nici un act din dosar neducând la concluzia că DGFPJ ştia cu certitudine – la o anumită dată – cine este persoana a cărei răspundere a solicitat să fie angajată, respectiv administratorii societăţii. Însăşi instanţa de fond foloseşte termenul „apreciază”, deoarece nu se poate stabili data la care recurenta a cunoscut persoanele vinovate de aducerea societăţii în stare de insolvenţă şi – cu toate acestea – consideră cererea de angajare a răspunderii ca fiind prescrisă.
În realitate, a susţinut recurenta, analizarea şi determinarea persoanelor responsabile de ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă s-a realizat abia în cadrul şedinţei Adunării creditorilor din data de 07.12.2007, şedinţă ce a avut ca ordine de zi analizarea oportunităţii promovării acţiunii de atragere a răspunderii personale patrimoniale, creditorii prezenţi – cu unanimitate de voturi – raportat la acţiunile administratorilor, hotărând că se impune promovarea acţiunii privind atragerea răspunderii personale a organelor de conducere ale debitoarei. De la data de 07.12.2007, când creditorii au hotărât oportună promovarea cererii de autorizare a introducerii acţiunii prevăzute de art. 138 împotriva numiţilor BDZ şi AG, trebuia calculat termenul de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 139 din Legea 85/2006 şi nu plecând de la nişte prezumţii. Mai mult, hotărârea privind promovarea cererii de antrenare a răspunderii personale a organelor de conducere reflectă votul creditorilor ce însumează peste 88% din valoarea creanţelor înscrise în tabloul creditorilor, DGFPJ, în calitate de preşedinte a Comitetului creditorilor, promovând acţiunea în numele creditorilor nicidecum în nume propriu.
A solicitat recurenta să se constate că instanţa de fond, analizând cererea de autorizare formulată în temeiul dispoziţiilor art. 138 alin. 3 din Legea 85/2006, a admis-o, considerând că cererea de autorizare în vederea formulării acţiunii de angajare a răspunderii personale este întemeiată, fapt pentru care a fost promovată cererea de antrenare a răspunderii personale a organelor de conducere nr. 7018 din 17.03.2008. În momentul admiterii cererii de autorizare, instanţa a analizat dacă cererea întruneşte dispoziţiile legale şi a constatat că sunt elemente care să ducă la promovarea unei acţiuni fundamentate pe dispoziţiile art. 138 alin. 3, în ciuda omisiunii lichidatorului în promovarea unei asemenea acţiuni, fapt pentru care a admis cererea formulată în numele creditorilor. Or, respingerea acţiunii, după ce aceeaşi instanţă de judecată a constatat că sunt elemente şi a autorizat promovarea unei acţiuni pentru stabilirea răspunderii personale, apare ca o contradicţie, ce duce de fapt la prejudicierea intereselor creditorilor în condiţiile în care organele de conducere ale debitoarei au fost cele ce au cauzat aducerea acesteia în stare de faliment.
Analizând motivele de recurs formulate şi raportându-le la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, curtea a constatat că recursul este nefundat, pentru considerentele expuse în continuare:
Sunt netemeinice toate susţinerile recurentei, referitoare la momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie prevăzut de dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8572006. Sub acest aspect, nu se poate reţine ca moment al începerii curgerii prescripţiei ziua în care a avut loc adunarea creditorilor din 7.12.2007, care a avut pe ordinea de zi analizarea oportunităţii promovării acţiunii de atragere a răspunderii personale patrimoniale. Aşa cum corect a reţinut prima instanţă, acest termen de prescripţie a început să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariţia stării de insolvenţă şi care – în speţă – coincide cu momentul depunerii raportului din 8.04.2003, prin intermediul căruia lichidatorul a adus la cunoştinţa creditorilor că este în imposibilitate de a întocmi raportul asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia stării de insolvenţă, deoarece nu i-au fost predate documentele contabile de către administratorii statutari. Raportând aceste considerente motivelor invocate ca temei al atragerii răspunderii personale – neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea şi nepredarea actelor contabile – curtea a reţinut că în mod corect prima instanţă a stabilit ca moment de început al curgerii prescripţiei data la care recurenta a cunoscut aceste împrejurări.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă curtea a respins recursul şi a menţinut – ca legală şi temeinică – sentinţa recurată.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro