404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Cheltuieli de judecată – neacordarea de către instanţă a cheltuielilor de judecată nu înseamnă nepronunţarea asupra unui capăt de cerere şi nu atrage incidenţa vreunui motiv de casarea hotărârii.

Dacă instanţa a omis să se pronunţe partea le poate solicita pe calea unei cereri separate.

Accesiune imobiliară – disp.art.494 cod civil cu privire la accesiunea imobiliară nu vor fi aplicabile dacă construcţia a fost edificată în temeiul unei convenţii încheiate între proprietarul terenului şi constructor.

Decizia civilă nr.1410/R/2008

Prin sentinţa civilă nr. 1520/2008 a Judecătoriei Vaslui a fost respinsă acţiunea civilă formulată de A. F. în contradictoriu cu pârâta J. E.

A fost respinsă şi cererea reconvenţională formulată de J.E. în contradictoriu cu A. F.

Pentru a pronunţa această sentinţă Judecătoria Vaslui a reţinut următoarele:

Prin apelarea la dispoziţiile legii fondului funciar, a fost emis în beneficiul pârâtei J.E. titlul de proprietate nr. 1592/48272/22.08.2002 în care a fost înscrisă suprafaţa de teren de 4056 m.p. dispusă pe teritoriul satului Rateşu-Cuzei, com. Rebricea, jud. Vaslui.

S-a procedat la edificarea de către reclamant, pe terenul proprietatea pârâtei, a unui imobil-construcţie în baza documentaţiei emisă de Primăria com. Rebricea, având ca şi componente: certificatul de urbanism nr. 11/26.12.1997 şi autorizaţia de construire nr. 10/26.12.1997.

A existat o convenţie încheiată între părţile litigante – aspect necontestat de altfel – ce i-a permis reclamantului ridicarea imobilului – construcţie pe terenul proprietatea pârâtei, dar înainte de operaţiunea de interpretare a unui contract, era necesară probarea existenţei acestuia în afara oricărui dubiu, prin mijloacele prevăzute de lege.

Codul civil precizează că „interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante” (art. 977), interpretarea fiind operaţiunea de stabilire a conţinutului concret al contractului, a sensului şi întinderii lui, precum şi a obligaţiilor cărora el le dă naştere.

Normele cu caracter supletiv după care se poate efectua interpretarea contractului, înscrise în art. 970 alin. 2 şi art. 977-985 Cod civil, permit judecătorului să stabilească intenţia părţilor în raport de toate circumstanţele cauzei.

Legea dă prioritate voinţei reale a părţilor, ea fiind cea care într-o convenţie, determină natura, cuprinsul şi întinderea raporturilor dintre ele.

Voinţa reală trebuie să fie dovedită, partea interesată având sarcina de a proba că voinţa reală este alta decât cea care s-a reuşit a se exprima prin cuvinte.

S-a procedat la administrarea probatoriului testimonial, în aprecierea acestor dovezi (declaraţii de martor) existând anumite particularităţi, fiind necesară rezolvarea a două probleme: în primul rând dacă martorul este sincer, iar apoi presupunând că martorul este de bună-credinţă, dacă declaraţia lui corespunde realităţii.

Depoziţiile martorilor reclamantului au fost unanime în a susţine doar faptul edificării construcţiei pe terenul proprietatea pârâtei, suprafaţa construită, materialele de construcţie folosite, sumele de bani avansate de reclamant, destinaţia spaţiilor rezultate prin compartimentare sau mobilierul existent, nepercepând aspecte referitoare la convenţia părţilor, la clauzele stipulate.

Nici martorii pârâtei, cea care susţinea încheierea unui contract având ca obiect închirierea unei suprafeţe de teren, nu au lămurit aspecte tehnice, contractuale, clauze care să conducă la concluzia calificării convenţiei părţilor ca şi contract de închiriere, ci au făcut trimitere fie la existenţa unei înţelegeri între părţi constând în posibilitatea reclamantului de a edifica o construcţie pe terenul proprietatea pârâtei, cu obligarea reclamantului de a da lunar soţului pârâtei, alimente (depoziţia martorului B.M.), fie nu au cunoştinţă de existenţa vreunei convenţii, relatările privind fapte nepercepute direct ci aduse la cunoştinţa sa de către pârâtă (declaraţia martorului G.N.)., legislaţia noastră nereglementând însă mărturia asupra opiniei răspândită în public, ce nu este acceptată nici de doctrină, nici de jurisprudenţă.

Ca atare, din probatoriul administrat, a reieşit existenţa unei convenţii – necontestată în sine de către părţi – dar în aceeaşi măsură, informaţiile insuficiente oferite, nu au permis o cercetare amănunţită a clauzelor convenite şi astfel o definire a contractului din punct de vedere juridic, o calificare, o încadrare juridică a acestuia într-o anumită categorie ce ar da posibilitatea urmăririi efectelor juridice respective.

Raportat celor arătate, instanţa a respins cererea reconvenţională a pârâtei privind obligarea reclamantului la plata chiriei, datele reieşite din probe, neconducând la clauze care să alcătuiască un tot indisolubil şi care să oblige în acest mod.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului, instanţa a apreciat că analiza sa trebuie pornită de la momentul ridicării imobilului, de la ideea că accesiunea imobiliară artificială este un mod de dobândire a dreptului de sine stătător, din acest fapt al edificării construcţiei pe terenul altuia, din chiar momentul încorporării materialelor de construcţie în sol, în virtutea legii, rezultă, pe de o parte, un drept de proprietate asupra construcţiei aparţinând proprietarului terenului, drept pur şi simplu, în temeiul accesiunii, iar pe de altă parte, un drept de creanţă al cărui titular este constructorul, născut pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Proprietarul terenului este „ex lege” şi proprietarul construcţiei în procesul ridicării acelei construcţii.

În perioada dintre data realizării construcţiei şi a invocării accesiunii de către proprietarul terenului, constructorul exercită asupra construcţiei o posesie, ca simplă stare de fapt, care nu face parte din conţinutul juridic al unui drept real.

Instanţa a apreciat că dreptul real de creanţă al reclamantului-constructor, până la manifestarea de voinţă a proprietarei terenului, pârâta J.E., de a prelua construcţia este un drept afectat de modalităţi.

Astfel, instanţa a considerat că apare ca prezent în cauză un drept sub condiţie suspensivă, a cărei realizare depinde de opţiunea proprietarei terenului.

Din probatoriul administrat, ce nu releva o opoziţie a pârâtei la posesia reclamantului asupra construcţiei, – acesta dobândind venituri din închirierea spaţiului – nu reieşea că proprietara terenului a invocat accesiunea, pentru ca dreptul de creanţă al constructorului-reclamant să se considere născut concomitent cu naşterea dreptului de proprietate al debitorului obligaţiei de despăgubire, ce devine exigibil doar de la data realizării condiţiei.

Chiar în ipoteza, evidenţiată de părţi prin fixarea cadrului procesual, a existenţei unei convenţii ce a stat la baza edificării imobilului-construcţie, ipoteză ce excludea aplicabilitatea dispoziţiilor art. 494 Cod civil şi presupune că reclamantul-constructor devine proprietarul construcţiei şi titularul dreptului de superficie, trebuia analizată natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, prin trimiterea la prevederile art. 969 Cod civil, şi art. 970 Cod civil.

Din probatoriul administrat nu a reieşit clar condiţiile contractuale, aspecte ce ar fi condus la o caracterizare corectă a drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la modalitatea în care s-a convenit plata unor eventuale despăgubiri

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs A.F., criticând-o pentru următoarele motive:

1) Instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii de acordare cheltuieli de judecată.

2) Instanţa de fond a schimbat obiectul judecăţii în sensul că a examinat existenţa unor modalităţi care afectează o convenţie, aspecte cu care instanţa de fond nu a fost învestită.

În aceste condiţii, pentru ambele motive de recurs formulate, se impune casarea sentinţei Judecătoriei Vaslui şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata a depus la dosar o întâmpinare în care arată că recursul formulat este nefondat.

O dată ce pentru pretenţiile reclamantului nu s-a indicat un temei în drept, instanţa a reţinut în hotărârea pronunţată temeiul juridic de drept al pretenţiilor.

Nu reiese că intimata a invocat obţinerea dreptului de proprietate prin accesiune pentru ca dreptul de creanţă să se considere născut concomitent cu naşterea dreptului de proprietate al debitorului obligaţiei de despăgubiri, drept care devine exigibil la data realizării condiţiei respective.

Din analiza lucrărilor dosarului tribunalul a constatat că recursul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:

Prima critică adusă instanţei de hotărârii cu privire la omisiunea instanţei de a acorda cheltuieli de judecată este nefondată.

Într-adevăr, ambele părţi au solicitat acordarea de cheltuieli de judecată şi chiar dacă instanţa a intenţionat să le compenseze ca urmare a respingerii, atât a acţiunii principale, cât şi a cererii reconvenţionale, în considerentele hotărârii nu se aduc nici un fel de argumente cu privire la aceste cereri ale părţilor.

Cu toate acestea, neacordarea de către instanţă a acestor cheltuieli de judecată nu înseamnă nepronunţarea asupra unui capăt de cerere şi nu atrage incidenţa vreunui motiv de casare a hotărârii. Dacă instanţa a omis să se pronunţe, partea le poate solicita pe calea unei cereri separate.

În condiţiile în care acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă acesta, oricum nu mai este îndreptăţit la plata cheltuielilor de judecată.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs formulat nu este fondat.

În anul 1997 între reclamant şi pârâta J. E. împreună cu soţul său (în prezent decedat) a avut loc o înţelegere prin care soţii J. au pus la dispoziţia reclamantului o suprafaţă de teren din proprietatea lor, situată în sat. Rateşu – Cuzei, pentru a edifica o construcţie pentru deschiderea unui magazin alimentar.

Din cele relatate de pârâta, suprafaţa pusă la dispoziţia reclamantei nu trebuia să depăşească 20 m.p.

De fapt şi martorii audiaţi au relatat că înţelegerea a fost pentru folosirea unei suprafeţe mici de teren, iar construcţia edificată să fie una provizorie.

Deoarece pârâta era proprietara terenului, autorizaţia de construcţie a fost eliberată pe numele ei şi pentru „casă de locuit”.

Din actele depuse la dosar nu rezultă că între părţi s-ar fi încheiat şi un contract de închiriere. Acest contract nu poate fi dovedit cu martori sau prezumţii decât dacă există un început de dovadă scrisă ori preconstituirea sau conservarea dovezii scrise a fost cu neputinţă (art. 1197 – 1198 Cod civil). Contractul de închiriere trebuie să îmbrace, ad probationem, forma scrisă.

Chiar în situaţia în care s-ar aplica art. 1197 – 1198 Cod civil, din depoziţiile martorilor audiaţi nu rezultă, cu certitudine, faptul că pârâta a cedat folosinţa unei suprafeţe de teren reclamantului, în schimbul unei chirii.

Cu toate acestea nu pot fi primite argumentele instanţei de fond cu privire la imposibilitatea de definire a contractului dintre părţi din punct de vedere juridic.

Este de necontestat faptul că pârâta a remis reclamantului, spre folosinţa temporară, o suprafaţă de teren, în individualitatea sa. Nerezultând din probele administrate, că s-a convenit plata unei chirii, rezultă că între părţi s-a încheiat cel puţin un contract de comodat pentru că obiectul acestui contract poate fi orice bun.

Acest contract este esenţialmente gratuit.

Chiar dacă nu ar exista o înţelegere între părţi sau clauzele acestei înţelegeri nu ar putea fi calificate din punct de vedere juridic, în cauză ar fi vorba de un contract nenumit căruia i s-ar aplica principiile generale care cârmuiesc contractul şi obligaţiile.

Concluzionând, tribunalul constată că între părţi s-a încheiat un contract de comodat.

Dovada acestui contract rezultă din declaraţiile celor două părţi, dar şi din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, contractul nefiind încheiat în formă scrisă, dat fiind imposibilitatea de a preconstitui un astfel de înscris (părţile erau la data înţelegerii în relaţii foarte apropiate).

Deşi instanţa de fond a adus prin considerentele hotărârii mai multe argumente cu privire la dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară, tribunalul constată că acestea sunt străine de natura pricinii pentru mai multe considerente ce vor fi expuse în continuare.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, între părţi a existat o convenţie cu privire la cedarea folosinţei unei suprafeţe de teren în scopul ridicării unei construcţii.

În aceste condiţii art. 494 Cod civ. nu va mai fi aplicabil dacă construcţia a fost edificată în temeiul convenţiei încheiate între proprietarul terenului şi constructor.

Potrivit art. 494 Cod civ., ca principiu, proprietarul terenului pe care a fost făcută o construcţie devine, prin accesiune, proprietar, având obligaţia unei anumite dezdăunări faţă de constructor, după cum constructorul este de bună credinţă sau de rea credinţă.

Chiar dacă s-ar pune problema inexistenţei vreunei convenţii între părţi (ceea ce nu este cazul), din cererea reconvenţională formulată de pârâtă (fila 15 dosar fond) rezultă că aceasta nu doreşte să păstreze construcţia şi solicită demolarea ei.

Pârâta nici nu a invocat accesiunea imobiliară.

Pe lângă faptul că pârâta nu a invocat accesiunea imobiliară, constructorul, în persoana reclamantului, nu poate fi considerat că este de bună credinţă pentru că, în mod obligatoriu proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei, fără a se putea cerere dărâmarea acesteia sau ridicarea lucrărilor efectuate.

Constructorul este de bună credinţă atunci când ridică o construcţie cu convingerea eronată că acel teren este proprietatea sa.

Or, rezultă din toate probele administrate că reclamantul a ridicat construcţia cu permisiunea pârâtei, cunoscând că ea este proprietara terenului.

Cele relatate mai sus au fost considerate argumente în sprijinul ideii că pârâta nu a invocat accesiunea imobiliară, pe care de altfel, nici nu o putea invoca, relaţiile dintre părţi fiind guvernate de clauzele lor contractuale.

Faptul că pârâta nu şi-a manifestat dorinţa de a păstra pentru ea construcţia edificată conduce la netemeinicia pretenţiilor formulate de reclamant pentru obligarea pârâtei la plata c/v construcţiei. Aceasta poate fi ridicată de reclamant pe cheltuiala sa, fără ca pârâta să poată să se opună.

Tribunalul constată că recursul formulat este nefondat şi prin urmare, în baza art. 312 Cod pr. civ. va fi respins.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro