404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Exceptiile de procedura etimilogie si evolutie

Etimologie şi evoluţie

Conceptul de excepţie evocã în limbajul obişnuit, orice abatere de la o regulã generalã şi provine din substantivul latin „exceptio”, care înseamnã „a lua din”, „a împuţina”, „a anihila”. Cu aceastã din urmã semnificaţie, termenul de excepţie a fost folosit şi în dreptul roman, spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmãrea sã evite condamnarea sa, ori numai sã obţinã o întârziere a judecãţii.

În limbajul juridic, excepţia a început sã fie folositã în dreptul roman din epoca clasicã, în procedura numitã „formularã”[1], dar cu un înţeles şi un rol diferit faţã de excepţia din dreptul modern. Excepţiile reprezentau, alãturi de prescripţii, prescriptiones, o parte secundarã, accesorie a formulei. Ele erau înscrise în formulã, dacã pãrţile cereau aceasta. În formula pretorului, excepţia era inseratã între intentio[2] şi condemnatio[3], celelalte pãrţi fiind demonstratio[4] şi adiudecatio[5].

La romani, excepţiile erau întrebuinţate când dreptul civil, dreptul vechi, venea în contradicţie cu echitatea, cu dreptul nou de origine pretorianã. Se urmãrea paralizarea aplicãrii regulii de drept civil care forma fundamentul pretenţiei exprimate în „intentio”.

Prin excepţie, pârâtul nu nega dreptul reclamantului, dar invoca un fapt, ridica obiecţii care sã paralizeze pretenţia reclamantului. Apãrarea era o negare directã a pretenţiei şi nu era trecutã în formulã deoarece „judecãtorul trebuie sã se ocupe de ea prin singurul fapt cã trebuie sã vadã dacã pretenţia reclamantului este întemeiatã”[6]. Excepţia, dimpotrivã, era o apãrare indirectã pe care judecãtorul trebuia sã o ia în considerare numai dacã pârâtul ceruse inserarea în formulã. Rezultã, aşadar, cã excepţia a apãrut ca un mijloc de apãrare la care putea sã apeleze pârâtul, nu şi reclamantul.

Excepţia modernã se deosebeşte de cea din procedura formularã a dreptului roman, pentru cã în prezent nu mai existã deosebirea care exista între dreptul civil şi dreptul pretorian. În ambele situaţii, excepţia îndeplineşte o funcţie identicã: aceea de a opri sau de a amâna condamnarea, dar fãrã a contrazice fondul dreptului.

În doctrina româneascã au fost date definiţii care surprind trãsãturile esenţiale ale noţiunii, încã de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Codul nostru de procedurã civilã a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, în timpul guvernãrii lui Mihail Kogãlniceanu, fiind una din reformele de bazã iniţiate şi puse în practicã de distinsul om de stat. Principatele Unite ale Moldovei şi Ţãrii Româneşti erau un stat tânar care avea nevoie de instituţii puternice în fiecare domeniu de activitate, inculsiv în cel al dreptului. Codul Civil adoptat în 1864 avea nevoie de un Cod de procedurã civilã care sã îl impunã definitiv în societatea româneascã.

Destul de devreme, doctrina a definit instituţia juridicã a excepţiunilor ca „mijloace prin care pârâtul face ca cercetarea procesului sã fie amânatã sau supusã la oarecare condiţiuni de formã. Când el invocã excepţiuni, prin aceasta chiar refuzã a accepta sã discute cu reclamantul, sau din cauza calitãţii sale (art. 106), sau pentru cã tribunalul […] nu e competent (art. 108), sau cã instanţa nu e angajatã în mod regulat (art. 111), sau cã legea îi dã dreptul de a amâna procesul pânã la un timp oarecare (art. 112-114). Toate aceste mijloace constituie excepţiuni […] . Excepţiunea propriu-zisã nu constituie o apãrare de fond. Tinde mai mult a critica forma, sau a amâna examinarea fondului.”[7]

În 1928 V. G. Cãdere era de pãrere cã „excepţiile de procedurã propriu-zise” sunt „mijloace invocate de pãrţi în scopul de a opri câtva timp în loc procedura pentru completarea unor formalitãţi… Într-un cuvânt, efectul excepţiilor de procedurã este de a provoca o oprire momentanã în mersul procesului, fãrã a angaja prin aceasta nici o dezbatere asupra fondului.”[8]

În 1983, Al. Bacaci reia teza autorului Gr. Porumb din 1966 şi defineşte noţiunea vizând doar partea formalã a procesului, pentru motivul cã „efectele imediate ale excepţiilor nu trebuie reflectate în definiţie, cãci, datã fiind varietatea excepţiilor, ele nu pot fi relevate decât prin analiza fiecãrei excepţii în parte”.[9] În opinia acestui autor excepţiile de procedurã reprezintã clasa cu sfera de aplicare cea mai largã. În interiorul ei sunt douã subclase şi anume: subclasa excepţiilor de procedurã propriu-zise şi subclasa excepţiilor de fond. Aceastã ordonare a noţiunilor reiese din  înţelegerea excepţiilor de procedurã ca reprezentând „acele mijloace procesuale prin care pãrţile, procurorul când participã la proces, şi uneori, instanţa din oficiu, fãrã a pune în discuţie fondul dreptului dedus judecãţii, cerând refacerea actelor de procedurã neregulat întocmite, declinarea competenţei, anularea cererii ca lipsindu-i elementele esenţiale, respingerea acţiunii ca fiind prescrisã etc. – într-un cuvânt, speculând încãlcãri ale normelor procesuale – asigurã respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind desfãşurarea procesului civil.”[10]

În acelaşi an, alţi autori, S. Zilberstein şi V. M. Ciobanu, au criticat definiţia datã de Al. Bacaci arãtând, în esenţã, cã noţiunea de excepţie de procedurã nu o include pe cea de excepţie de fond, dispoziţiile art. 137 alin. 1 C. proc. civ. fiind clare în acest sens[11]. Aceiaşi autori aduc şi alte critici. Astfel, faţã de intenţia de a da o definiţie generalã, precizarea cã prin excepţiile de procedurã, vazute ca noţiune de gen, se semnaleazã încãlcarea normelor procesuale, nu este riguros exactã, pentru cã prin excepţiile de fond, incluse şi ele în noţiunea de „excepţii de procedurã”, se invocã încãlcãri ale normelor de drept material Putem da exemplul excepţiei autoritãţii de lucru judecat, prin care se invocã nesocotirea dispoziţiilor art. 1201 Cod civil[12], ori al excepţiei prescripţiei, prin care se invocã încãlcarea prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Este criticat de asemenea, faptul cã se pune semnul egalitãţii între cererile de anulare, declinare de competenţã ori respingere a acţiunii – cereri pe care instanţa este obligatã a le soluţiona prin hotãrâri – şi semnalarea unor încãlcãri ale normelor procesuale. În egalã mãsurã constituie o criticã faptul cã excepţiile de procedurã sunt considerate ca fiind singurul mijloc procesual prin care se urmãreşte respectarea cu stricteţe a prevederilor legale privind desfãşurarea procesului civil.”[13] Rezultã, în opinia autorilor S. Zilberstein şi V.M. Ciobanu cã aceastã finalitate nu este un element specific, care sã caracterizeze aceastã instituţie şi sã o diferenţieze de altele. Aceasta nu este diferenţa specificã pe care o definiţie trebuie sã o cuprindã.

La începutul anilor ’90 , G. Boroi şi I. Dealeanu, prin definiţiile pe care le dau excepţiilor de procedurã, fac dovada impunerii opiniei profesorilor S. Zilberstein şi V. M. Ciobanu exprimatã încã din 1983. Se admine, deci, cã excepţiile procesuale reprezintã noţiunea gen, clasa cu sfera de cuprindere cea mai largã. Excepţiile de procedurã şi excepţiile de fond sunt subclasele, noţiunile specie. Criteriul avut în vedere este acela al obiectului.

Excepţiile procesuale „sunt incidente ce apar în cursul procesului civil, urmând a fi soluţionate de cãtre instanţã, de regulã, înainte de abordarea fondului litigiului. Excepţia procesualã ar fi forma prin care se obiectiveazã incidentul.”[14] „Excepţiile de procedurã sunt doar acele mijloace prin care, în cadrul procesului civil, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu invocã în condiţiile prescrise de lege şi fãrã a pune în discuţie fondul pretenţiei dedusã judecãţii, neregularitãţi procedurale […] urmãrind întârzierea sau împiedicarea judecãţii în fond.”[15]

În 1997, prin editarea celui de al II-lea volum al Tratatului teoretic şi practic de procedurã civilã, profesorul V. M. Ciobanu fixeazã definitiv opinia exprimatã încã din 1983, ca rãspuns la teza lui Al Bacaci, ca fiind opinia ce trebuie reţinutã în definirea excepţiilor procesuale[16].

Ca specie a genului, excepţiile de procedurã pot fi definite ca acele excepţii procesuale prin care, în condiţiile legii, partea interesatã, procurorul sau instanţa din oficiu, invocã în cadrul procesului civil şi fãrã a pune în discuţie fondul dreptului neregularitãţii procedurale privitoare la compunerea şi constituirea instanţei, competenţa acesteia şi la procedura de judecatã urmãrind dupã caz, declinarea competenţei, amânarea judecãţii, refacerea unor acte, anularea, respingerea şi perimarea cererii, în alţi termeni întârzierea sau împiedicarea judecãţii.


[1] A se vedea V. Hanga, Drept privat roman, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1978, p. 127: „Denumirea de „formularã” vine de la „formula” care era un foarte scurt program scris al procesului, întocmit dupã declaraţiile pãrţilor, de cãtre magistrat, prin care acesta sesiza pe judecãtor, fixându-i termenii juridici ai litigiului ce se cerea a fi judecat” ;

[2] Intentio era partea principalã a formulei prin care reclamantul îşi arãta pretenţia ;

[3] Condemnatio era ordinul prin care magistratul îl dã judecãtorului sã condamne sau sã achite pe pârât ;

[4] Demonstratio cuprindea cauza juridicã a pretenţiilor reclamantului ;

[5] Adiudecatio era acea parte a formulei prin care magistratul dãdea judecãtorului puterea de a transfera un drept de proprietate ;

[6] A se vedea C. Şt. Tomulescu, Drept privat roman, Bucureşti, 1973,  p. 82 ;

[7] A se vedea I. G. Sãndulescu-Nãvoneanu, Explicaţiunea teoreticã şi practicã a Codicelui de procedurã civilã, Tipografia Curţii (Lucrãtorii asociaţi), Bucureşti, 1875, p. 149-150 ;

[8] A se vedea  V. G. Cãdere, Tratat de procedurã civilã, Ed. Cultura Naţionalã, Bucureşti, 1928, p. 322 ;

[9] A se vedea  Al. Bacaci, Excepţiile de procedurã în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 40 ;

[10] Idem;

[11] Art. 137 alin. 1 C. proc. civ. : „instanţa se va pronunţa mai înâi asupra excepţiilor de procedurã precum şi a celor de fond care fac de prisos în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.” ;

[12] Art. 1201 Cod Civil: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecatã are acelaşi obiect, este întemeiatã pe aceeaşi cauzã şi este între aceleaşi pãrţi, fãcutã de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.” ;

[13] A se vedea S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizãri privind instituţia excepţiilor în dreptul procesual civil, S. C. J., nr. 1/1983, p. 45-46 ;

[14] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedurã civilã, vol. II, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1995, p. 172 ;

[15] A se vedea G. Boroi, Drept procesual civil. Notã de curs, vol. I, Ed. Romfil, 1993, p. 131 ;

[16] A se vedea V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 116 ;

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro