404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Reprezentarea in procesul penal

1. Noţiune şi caracterizare

Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit. Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la activităţile procesual penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În asemenea cazuri (când părţile lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.

Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţin din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual penale[1].

În literatura de specialitate[2] s-a făcut menţiunea că reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au ca mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe care o înlocuiesc.

În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre, reprezentarea se deosebeşte atât de substituirea procesuală, cât şi de succesiunea în drepturile procesuale. În acelaşi timp, reprezentarea se deosebeşte şi de asistenţa juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, pe când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită de reprezentant.

Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu excepţia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în doctrină[3] s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute „intuitu personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără un mandat special de renunţare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 şi art. 3854 alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunţarea sau retragerea apelului ori a recursului.

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituţia reprezentării în procesul penal şi anume că dacă învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentaţi decât în câteva situaţii limitativ prevăzute de lege, celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civilă.

2. Tipologia reprezentanţilor

Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanţilor în procesul penal îi împarte pe aceştia în două clase distincte – reprezentanţii legali şi reprezentanţii convenţionali – ne vom referi în cele ce urmează la o opinie distinctă şi singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai există o categorie de reprezentanţi şi anume cei calificaţi.

Astfel, autorii în cauză[4], pornesc de la faptul că statul, ca subiect pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mişcare a acţiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces (motivându-se că situaţia este identică cu faptul că statul este parte şi în conflictul de drept penal rezultat din săvârşirea infracţiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele penale, o menţiune specială despre această poziţie procesuală în normele Codului de Procedură Penală nu-şi avea raţiune ca fiind subînţeleasă. Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.

Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, îşi exercită drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanţi, ia aceşti reprezentanţi ai statului sunt subiecţi calificaţi (procurorii) şi uneori anumiţi substituiţi procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele vătămate în cazul infracţiunilor pentru care este necesară o plângere prealabilă, precum şi unele organe exclusiv competente să facă sesizări în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale).

Astfel, se preciza că reprezentanţii calificaţi, ca şi substituiţii procesuali speciali (cu excepţia persoanei vătămate) nu capătă calitatea de parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecţi procesuali. Reprezentanţii calificaţi având atribuţia funcţională de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a o exercita, deşi nu sunt părţi, sunt totuşi subiecţi ai acţiunii penale. Statul ca parte şi ca titular al acţiunii penale, aşa cum s-a mai arătat, poate dispune de această acţiune fie după comiterea infracţiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie anticipat dar sub condiţie (prin prescripţie, prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părţilor). Reprezentanţii calificaţi pot dispune indirect, în cazurile admise de lege, de desfăşurarea procesului penal. Aceşti reprezentanţi calificaţi, nefiind părţi nu pot acţiona prin reprezentanţi personali, ei pot fi însă înlocuiţi prin alţi reprezentanţi calificaţi. Ca mandatari ai unei părţi, reprezentanţii calificaţi nu pot îndepliniti atribuţii incompatibile în aceeaşi cauză penală.

Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveşte procurorii (aceştia erau consideraţi a fi „reprezentanţii calificaţi”), în privinţa rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este clarificată din punct de vedere juridic.

2.1. Reprezentanţii legali

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe la proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu[5].

Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, preşedinte, jurisconsult etc.).

În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării legale în legislaţia procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exerciţiu, dacă este minor sub 14 ani, nu răspunde penal, şi în consecinţă nu poate să apară ca subiect în procesul penal[6].

O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.

Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare legală.

În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se  stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta. În practica judiciară[7], s-a decis că nerespectarea acestei dispoziţii duce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 alin. 2 Cod Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 1401 alin. 3 şi art. 159 alin. 4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

În ceea ce priveşte forma reprezentării legale, în cazul în care partea civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o altă persoană având o funcţie de conducere de rang ierarhic superior (director, preşedinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.

2.2. Reprezentanţii convenţionali

Reprezentantul convenţional este acea persoană care desfăşoără activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale[8].

Reprezentarea convenţională sau voluntară constituie tipul obişnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant[9]. Altfel spus, reprezentarea convenţională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul.

De aceea, reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu este lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci când înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală poate continua, ca şi cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate şi actele procesuale îndeplinite de reprezentantul convenţional.

În cazul reprezentării convenţionale, o parte (mandant) împuterniceşte o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi  îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie să fie special[10], în sensul că, în cuprinsul său trebuie specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică. O asemenea reprezentare este considerată de unii autori[11] ca fiind o reprezentare tehnică.

Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare şi mandatului dat unui apărător care are şi calitatea de reprezentant exsită o diferenţă în sensul că reprezentantul avocat are dreptul şi de a pleda („jus pledandi„), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenţionale pentru că reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu atât mai mult un avocat.

În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională prin intermediul apărătorilor (avocaţilor), am precizat în primul capitol al lucrării noastre, că pe lângă asistenţa judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se poate spune că reprezentarea convenţională constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.

Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă. Apărătorul poate fi numit şi din oficiu. În cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de numirea acestuia, legea arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezenţa apărătorului ales.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă în momentul înscrierii în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie, pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală

Dacă am precizat că în cazul părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui act procesual şi în orice stadiu al procesului penal, alta este situaţia în cazul învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza numai în acele situaţii prevăzute expres de lege. Restrângeri ale regulii (privind celelalte părţi în procesul penal) nu apar decât în puţine cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de exemplu, audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum este reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârşitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).

În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală, când învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetării la faţa locului, când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).

Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecăţii, inculpatul poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:

a)    la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;

b)    la judecarea cauzei în căile de atac.

După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură Penală a devenit „În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.

Totuşi, chiar şi în cele două situaţii menţionate anterior, dacă instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată poate dispune aducerea acestuia[12].

4. Poziţie procesuală

Trebuie reţinut şi faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părţi conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual şi nu de parte în proces[13]. Astfel, deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părţii vătămate (de exemplu), nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat.

Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost de faţă însăşi persoana reprezentată. În practica judiciară[14] s-a decis că pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare, fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunţarea sentinţei, ca şi cum partea ar fi fost prezentă în cursul judecăţii, şi nu de la data comunicării acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a apărătorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are poziţia procesuală de parte, deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte din exercitarea unei acţiuni penale sau civile într-un proces penal, ci drepturi şi obligaţii care îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul şi în lege. El este subiect procesual care se situează numai pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără fără însă a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziţie procesuală „sui generis„, distinctă atât de cea a părţilor, de care se apropie numai prin natura activităţilor specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor părţilor, cât şi de cea a organelor judiciare, datorită funcţiei procesuale proprii pe care o îndeplineşte în procesul penal.

În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării de pe o poziţie procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care aşa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate[15], apărătorul serveşte în procesul penal nu numai interesul privat al părţii pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci şi un interes general, interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale.

Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de specialitate şi de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să stăpânească instrumentele logicii juridice şi să aibă talent oratoric, să fie un bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate şi probitate profesională, atât în relaţiile cu clientul, cât şi în relaţiile cu organele judiciare penale. În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin potrivit legii şi contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să manifeste o înaltă conştiinţă profesională şi să slujească cu cinste şi devotament interesele justiţiei pentru aflarea adevarului şi realizarea scopului procesului penal.

Poziţia procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din perspectiva a două categorii de raporturi:

  • raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare, adică atât cu organele de urmărire penală, cât şi cu instanţele de judecată, în funcţie de faza procesuală în care acţionează;
  • raporturile dintre apărător şi clientul său.

Apărătorul întreţine relaţiil strânse cu organele judiciare penale, însă numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru realizarea actului de justiţie şi afirmarea rolului său educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi şi obligaţii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze realizarea dreptului la apărarea al părţilor şi execitarea de către apărător a drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării[16]. Corelativ aceste obligaţii, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar interesele legitime ale părţilor şi de a acţiona doar în limitele legii, cu mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligaţia să apere interesele legale ale părţilor doar prin intermediul cunoştinţelor juridice de specialitate şi a experienţei sale în profesie.

În literatura de specialitate[17] s-a subliniat că „bara constituie o linie de unire între o instanţă şi apărător, între care una împarte dreptatea cerută de cealaltă”. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu trebuie să se lase influenţate în mod negativ de celelalte raporturi dintre apărător şi parte şi nici să nu influenţeze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părţii în apărăorul său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber şi independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăşi cadrul legal.

În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei procesuale a apărării, apăratorul întreţine raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din contractul de asistenţă juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. În cadrul acestor raporturi, obligaţia apărătorului este de a depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţiile încredinţate în afară de acelea care aduc atingere siguranţei statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor împotriva părţii apărate fără consimţământul acesteia. Contractul dintre avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi; părţile pot denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunţă la prestarea serviciilor de apărător pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.

Având în vedere caracterul unilateral al funcţiei de apărare, se poate spune că apărătorul serveşte doar parţial şi subiectiv legea, deoarece urmăreşte numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale cărei interese le susţine şi le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de partea pe care o apără, întrucât este obligat să susţină numai interesele legitime ale acesteia şi să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.

Referinte:


[1] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – „Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 66.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[3] Grigore Theodoru, „Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998 op. cit., pag. 73;  Vasile Păvăleanu,”Drept procesual penal. Partea generală”,  Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, op. cit.,  pag. 89.

[4] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

[5] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit., pag. 39.

[6] Theodor Mrejeru, „Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 25.

[7] T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.

[8] Nicolae Volonciu, „Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, op. cit., pag. 147.

[9] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.

[10] Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.

[11] Traian Pop, „Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, op. cit., vol. II, pag. 60.

[12] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.

[13] Alexandru Pintea, „Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 op. cit., pag. 57.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.

[15] Gheorghiţă Mateuţ – „Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative” în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.

[16] Ioan Doltu – „Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.

[17] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan,  „Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, op. cit., pag. 20.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro