404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Contestaţie în anulare formulată în temeiul art. 386 alin. l lit. c Cod procedură penală, respectiv: „când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art.10 alin.1 lit.f-i/1 Cod procedură penală”, mai precis cel prevăzut de art.10 alin. l lit-i/1 Cod procedură penală, cu privire la care existau probe la dosar.

Cod procedură penală. Căi extraordinare de atac.

Art. 386 alin. l lit. c Cod procedură penală;

Art. 10 alin. l lit. f-i/1 Cod procedură penală;

Art. 10 alin. 1 lit. a şi d Cod procedură penală.

Invocând ca temei drept al cererii de contestaţie în anulare prevederile art.386 alin.l litc, respectiv art.10 alin.l lit-i/1 Cod procedură penală, nu se poate solicita achitarea în temeiul art.10 alin.l lit.a sau d Cod procedură penală, deoarece în art.10 alin.l lit.a-e Cod procedură penală sunt prevăzute cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei şi au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii de achitare, pe când în art.10 alin.l lit.f-i/1 Cod procedură penală, sunt prevăzute cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect şi au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal.

Curtea de Apel Bacău – Secţia penală

Decizia nr. 743 din 03 decembrie 2008

Asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr.347/32/2008 din data de 27 mai 2008, contestatorul L. I. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei penale nr.298 din data de 24.04.2008, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. 117/32/2008.

În drept, contestatorul şi-a fundamentat contestaţia în anulare pe prevederile art.386 alin.l lit.c Cod procedură penală, susţinând că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în ari 10 alin. l lit. i/l Cod procedură penală, în speţă existând o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

În fapt, contestatorul, în cererea introductivă, în concluziile scrise şi în completările la acestea, a susţinut că hotărârea de condamnare este nelegală, în esenţă, pentru următoarele motive: nelegala sesizare a organelor de urmărire penală, inclusiv a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, necompetenţa materială a Poliţiei municipiului Tulcea, necomunicarea de Poliţia municipiului Tulcea către Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea despre infracţiunile de care a luat la cunoştinţă, „lipsa calităţii de declinare directă a Politiei economice a municipiului Tulcea întrucât îi lipseşte confirmarea procurorului care exercită supravegherea”, lipsa avizului Camerei Deputaţilor şi pe cale de consecinţă, faptul că sesizarea instanţei s-ar fă făcut cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală, neluarea măsurilor legale de organele fiscale, fapt de a permis transformarea S.C. „D & CO P” în S.R.L. şi cesionării acţiunilor deţinute de D. I. unui nerezident, prin complicitate, dispariţia documentaţiei contabile şi imposibilitatea efectuării în moc corespunzător a expertizelor contabile, nelegalitatea obţinerii probelor şi greşita interpretare şi apreciere a acestora, precum şi a dispoziţiilor din Codul civil şi Codul Comercial de instanţele de judecată, inclusiv prin aprecierea că S.C. „D & CO P” în S.R.L. era scutită de la plata impozitului pe profit, neaplicarea legii mai favorabile, care în interpretarea sa o constituie Legea nr. 241/2005.

S-a mai invocat şi faptul că deoarece valoarea totală a presupusului prejudiciu era de 1.084.533,466 lei, care în echivalent euro (la data de 12.02.2001 1 euro = 24.847 lei cursul BNR), reprezenta 43.648 Euro, deci mai mic de 50.000 euro, în temeiul art. 10 al Legii 241/2005, sancţiunea minimă prevăzută este de sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, astfel că legea mai favorabilă este cea care prevede sancţionarea infracţiunii cu amendă administrativă, adică Legea nr.241/2005, iar nu Legea nr. 87/1994.

Pentru aceste motive contestatorul a solicitat:

a) achitarea în baza art. l 1 pct. 2 lit. a, raportat la art. 10 lit. a şi lit. d Cod procedură penală întrucât faptele prezentate în rechizitoriul parchetului ca fiind infracţiuni, fie că nu există (vânzări fictive, fals intelectual), fie celor care există le lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii:

b) respingerea acţiunii civile formulată de către partea civilă D. G. F.P. – A. Finanţelor P.T. ca fiind netemeinică şi nelegală şi exonerarea de la plata sumei de 1.664.828.726 lei (166.482,87 RON) către partea civilă, întrucât în urma tranzacţiei privind vânzarea celor 17 vagoane.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a inculpatului L. I. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.292 Cod penal, de fals în declaraţii, art. 40 din Legea 82/1991, de fals intelectual constând în omisiunea de a înregistra în contabilitate unele profituri şi art. 12 din Legea 87/1994 de evaziune fiscală.

S-a reţinut prin actul, de sesizare al instanţei că în anii 1998 şi 1999 S.C. „A” S.R.L. a cărui administrator era inculpatul a făcut o ofertă de cumpărare pentru 17 vagoane tip CFR către S.C. „C” S.A. T. şi s-a emis o factură pentru suma de 1.700.000.000 ROL plus TVA, factură care a fost anulată deoarece nu s-a achitata TVA-ul.

S-a mai reţinut prin rechizitoriu că la insistenţele inculpatului la data de 23 iulie 1999 S.C. „C” S.A. T. a emis o nouă factură care ulterior a fost anulată întrucât inculpatul a refuzat să semneze de luare la cunoştinţă, iar prin calitatea de deputat pe care o avea la acea dată a obţinut emiterea altei facturi nr. 0048430 din 2 august 1999.

Pe data de 5.08.1999, inculpatul a participat la o licitaţie organizată de C.F.R. Marfa S.A. însă doar pe baza unei declaraţii dată pe propria răspundere la notariat, în sensul că este proprietarul vagoanelor oferite spre vânzare şi fără a prezenta vreo factură sau vreun contract. Pentru a se îndeplini condiţiile de desfăşurare a licitaţiei referitoare la numărul de participanţi, inculpatul a transferat fictiv printr-o factură fiscală din 24.07.1999 proprietatea a 15 vagoane către S.C. „D. & Co P.” T. factura neincluzând adaos comercial. La momentul acestei operaţiuni S.C. „D. & Co P. era scutită de plata impozitului pe profit pe anul 1999.

S-a mai arătat în rechizitoriu că a doua zi după licitaţie, pe data de 6.08.1999, ştiind rezultatul acesteia, inculpatul a redactat un înscris intitulat „Hotărâre” prin care cei doi asociaţi ai S.C. „D. & Co P. hotărau ca inculpatul să fie numit director economic al societăţii, cu obligaţia de a urmări legalitatea plăţilor. Pe data de 9.08.1999, inculpatul a redactat un alt înscris numit „înţelegere”, prin care S.C. „D & Co P.” se obliga să îi transfere în cont 85,75% din adaosul comercial obţinut din vânzarea celor 15 vagoane, adică 1.548.645.000 lei, plus 65.000.000 lei (6.500 RON). Pe data de 27.08.1999, inculpatul a redactat şi un contract de împrumut, acesta fiind însă un act fictiv în care se consemna că D. I. îl împrumutase cu 1.100.000.000 ROL (110.000 RON) pentru un an, act care fiind încheiat între două persoane fizice nu putea produce efecte în relaţia dintre două societăţi comerciale. In calitatea sa de director economic al S.C. „D. & Co P.”, inculpatul a semnat la data de 27.09.1999 şi de 4.10.1999 două ordine de plată, prin care a trimisa în contul numitului D. I. în sumă totală de 1.080.400.000 lei (108.040 RON), bani care în aceeaşi zi au ajuns în contul său personal. Din adaosul comercial inculpatul a pretins 85,75% (154.8624,50 RON, diferenţa primind-o direct de la numitul D. I. – asociat al S.C. „D. & Co P. S.A.

Prin sentinţa penală nr.82/24.01.2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Tulcea, reţinându-se în motivarea acestei soluţii că în cauză competenţa instanţei iniţial sesizată a fost determinată de calitatea inculpatului la data sesizării, aceea de deputat, calitate pe care inculpatul nu o mai are motiv pentru care competenţa nu mai poate aparţine instanţei iniţial sesizată întrucât faptele reţinute în sarcina inculpatului nu au avut legătură cu atribuţiile acestuia în calitate de deputat în legislatura 1996 – 2000, motiv pentru care trebuie aplicate dispoziţiile care reglementează competenţa după materie, iar nu după calitatea persoanei.

Prin sentinţa penală nr.2100 din 14 dec 2006, a Judecătoriei Tulcea, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută art.12 din Legea 87/1994 în ceea prevăzută de art. 12 din Legea 87/1994, cu aplicarea art. 13 Cod penal, text în baza căruia 1-a condamnat pe inculpatul L. I. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare, care a fost suspendată condiţionat pe durata unui termen de încercare de 4 ani.

În baza art.40 din Legea 82/1991 (în prezent art. 43 din Legea nr. 82/1991 republicată în temeiul art. IV din OG 70/2004 aprobată cu modificări prin Legea nr. 420/2004) a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual pedeapsă, care a fost constatată graţiată, conform Legii 543/2002.

Totodată, în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, a fost achitat inculpatul pentru infracţiunea prevăzută de art. 292 Cod penal de fals în declaraţii.

A fost admisă acţiunea civilă formulată de partea civilă D.G.F.P. -A. F. P. T. şi în baza art. 14 şi 346 Cod procedură penală, cu referire la art. 998 şi următoarele Cod civil, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.664.828.726 ROL (166.482, 87 RON) către partea civilă.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel inculpatul L. I. care a criticat-o pentru nelegalitate şi a solicitat achitarea pentru infracţiunile de evaziune fiscală şi fals intelectual în temeiul art. 10 lit. a si respectiv art. 10 lit. d Cod procedură penală şi s-a solicitat respingerea acţiunii civile formulate de D.G.F.P. T. şi exonerarea sa de plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia penală nr.82 din 13.06.2007, pronunţată de Tribunalul Tulcea, s-a dispus respingerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracţiunile prevăzute de art. 12 din Legea 87/1994 şi art. 40 din Legea 82/1991 în infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b din Legea 241/2005, ca nefondată.

S-a admis apelul declarat de inculpatul L.I.

În baza art. 379 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, s-a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 2100/14 decembrie 2006 a Judecătoriei Tulcea cu privire la intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 şi rejudecând;

În baza art. 11 pct. 2 lit. b, raportat la art. 10 lit.g Cod procedură penală, cu referire la art. 122 lit.d şi art. 124 Cod penal, s-a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului Ion pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1991 (în prezent art. 43 din Legea 82/1991, republicată în temeiul art. IV din O.G. nr. 70/2004 aprobată cu modificări prin Lega 420/2004), întrucât s-a împlinit termenul special de prescripţie.

S-a înlăturat prevederea privind condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 40 din Legea 82/1999 şi graţierea pedepsei de 6 luni închisoare.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.

Împotriva deciziei penale mai sus menţionate a declarat recurs în termen legal recurentul inculpat L.I.

Ca urmare a admiterii cererii de strămutare formulată de petiţionarul L.I. de către I.C.C.J., instanţa de recurs, Curtea de Apel Constanţa, prin încheierea nr. 8l/P din 14 februarie 2008, a dispus scoaterea dosarului de pe rolul instanţei şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bacău instanţă la care s-a dispus strămutarea.

Dosarul cauzei s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel sub nr. 117/32/2008.

Recurentul inculpat L. I. a criticat decizia apelată, invocând, în principal, incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 385/9 al.l pct.3 teza finală Cod Cpp şi, în consecinţă apreciază că se impune admiterea recursului şi trimiterea spre rejudecare a apelului, dat fiind faptul că decizia recurată a fost pronunţată de un complet de judecată compus dintr-un judecător incompatibil.

În subsidiar, recurentul inculpat invocă existenţa cazului de casare prevăzut de art.385/9 alin.l pct.l8 Cod procedură penală, apreciind că soluţia de condamnare pronunţată în cauză s-a întemeiat pe evaluarea unor probele în acuzare administrate în cursul urmăririi penale, care au fost obţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale. In consecinţă, solicită casarea hotărârilor pronunţate anterior şi achitarea sa în temeiul art. 11 pct.2 lit.b, raportat la art. 10 lit.a, sau 10 lit.d Cod procedură penală.

Prin decizia penală nr.289 din 24.04.2008, Curtea de Apel Bacău, în temeiul art. 385/15 pct.l lit. b Cod procedură penală, s-a respins ca salariu recursul declarat de recurentul inculpat, hotărârea de condamnare rămânând astfel definitivă.

Examinând cauza în raport de motivele contestaţiei în anulare formulate, Curtea a constatat că cererea este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă pentru considerentele care vor fi prezentate.

Aşa cum se arăta prin respingerea de Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr.298 din data de 24.04.2008, a recursului declarat de inculpat împotriva deciziei nr.82 din data de 13.06.2007 pronunţată de Tribunalul Tulcea, hotărârea de condamnare a rămas definitivă, intrând în puterea lucrului judecat.

Autoritatea de lucru judecat împiedică atacarea pe căi obişnuite a hotărârilor judecătoreşti care au această putere, admiţându-se ideea că numai o împrejurare excepţională poate permite supunerea hotărârii definitive unei examinări şi numai printr-o procedură având caracter excepţional.

Natura juridică deosebită a căilor de atac extraordinare a determinat o reglementare foarte prudentă din partea legii. Astfel sunt prevăzute condiţiile care să permită posibilitatea declanşării acestor căi de atac.

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară având o natură juridică mixtă de anulare şi de retractare.

Fiind o cale de atac extraordinară, nu lasă la libertatea părţilor să invoce orice motiv care, după aprecierea lor, ar afecta legalitatea şi temeinicia hotărârii rămase definitivă, fiind prevăzute în mod expres şi limitativ, în art.386 Cod procedură penală, cazurile în care se poate uza de această cale extraordinară de atac, acestea fiind următoarele:

a) când procedura de citare a părţii pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedeşte că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a încunoştinţa instanţa despre această împiedicare;

c) când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art, 10 alin. 1 lit. f) – i/l), cu privire la care existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă;

e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia

este obligatorie potrivit art, 385/14 alin. 1/1 ori art. 385/16 alin. 1.

Curtea va examina, în conformitate cu prevederile art.391 Cod procedură penală, admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, respectiv întemeierea ei pe unul dintre cazurile prevăzute de lege, existenţa dovezilor pe care se sprijină contestaţia, ori la invocarea unor dovezi care sunt la dosar.

În ceea ce priveşte motivele contestaţiei, aşa cum se arăta, contestatorul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 386 lit.c Cod procedură penală, respectiv, „când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art, 10 alin. 1 lit.f) – i/l), cu privire la care existau probe în dosar”.

Verificând contestaţia în anulare formulată de contestator, rezultă că în partea introductivă a acesteia, contestatorul îşi întemeiază în drept contestaţia în anulare pe dispoziţiile art.386 alin.l lit.c Cod penal, susţinând că „că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în ari 10 alin.l lit. i/l Cod procedură penală, în speţă existând o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.”

Curtea analizând prevederile art. 10 Cod procedură penală, constată că acest text enumera cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei (inexistenţa infracţiunii sau excluderea răspunderii penale)- art. 10 lit.a- e Cod procedură penală, precum şi cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect- art. 10 lit.f- j Cod procedură penală.

Până la modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr.281/2003, nu era prevăzut cazul prevăzut de art. 10 lit.i/1 Cod procedură penală.

Introducerea acestui caz în care punerea în mişcare a acţiunii penale este împiedicată era imperios necesară, deoarece cazurile prevăzute de art.10 alin. llit.a-j Cod procedură penală, anterior modificării prin Legea nr.281/2003, nu prevedea şi alte situaţii în care punerea în mişcare a acţiunii penale era împiedicată, deoarece nu mai poate interveni răspunderea penală, printre care desistare şi împiedicarea rezultatului în caz de tentativă (art.22 Cod penal), împiedicarea consumării infracţiunii în caz de complicitate (art.30 Cod penal), denunţarea faptei mai înainte de a fi descoperită (art.167, 170, 255 şi 262 Cod penal), înlesnirea arestării celorlalţi participanţi (art.170, 172, 262 Cod penal, retragerea în termen util a mărturiei mincinoase (art.260 Cod penal), tăinuirea, favorizarea sau omisiunea de a denunţa pentru unele infracţiuni săvârşite de soţ sau o rudă apropiată (art.221, 262 alin.2, 264 alin.4 Cod penal), anularea uneia din căsătorii (art.303 Cod penal), imunitatea de jurisdicţie, prevăzută de art.8 Cod penal, precum şi unele legii care au dispoziţii penale, care prevăd asemenea cazuri de nepedepsire.

Deşi aceste cazuri nu erau incluse în cazurile prevăzute de art.lO Cod procedură penală, având acelaşi efect de înlăturare a răspunderii penale, aceste cazuri de nepedepsire sau de apărare de răspundere, atrăgeau aceleaşi soluţii ca şi cele prevăzute de art.10 lit.f-j Cod procedură penală, dar întrucât aveau o existenţă proprie, neregăsindu-se printre cele prevăzute de art.10 lit.f-j Cod procedură penală, instanţele nu făceau trimitere în hotărâri la vreunul dintre cazurile prevăzute de ar. 10 Cod procedură penală, ci la textul special care în prevedea din legea de drept material (Codul penal, legea specială, etc).

Pentru a evita astfel de situaţii şi a fi prevăzute în acelaşi text toate cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei (inexistenţa infracţiunii sau excluderea răspunderii penale) – art. 10 lit.a-e Cod procedură penală, precum şi cazurile în care acţiunea penală poate fi exercitată numai în anumite condiţii sau este lipsită de obiect – art.lO lit.f-j Cod procedură penală şi prin Legea nr.281/2003 a fost introdusă lit.i/1 Cod procedură penală, înglobând toate situaţiile de mai sus în „există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege”.

Evident, în raport de susţinerile contestatorului motivele în fapt invocate de acesta nu constituie nici unul dintre cazurile de nepedepsire prevăzută de art.lO lit.i/1 Cod procedură penală.

De altfel, deşi în partea introductivă invocă acest temei în drept al contestaţiei în anulare, din toată motivarea în fapt şi din concluziile sale se solicită achitarea în temeiul art.10 alin.l lit.a Cod procedură penală, respectiv art.lO lit.d Cod procedură penală, adică „fapta nu există” şi „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni”.

Ori, nu se poate invoca ca temei al contestaţiei dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit.i/1 Cod procedură penală, care ar avea drept consecinţă încetarea procesului penal, dar să soliciţi achitarea în temeiul art.lO alin.l lit.a şi art.lO lit.d Cod procedură penală, cazuri care nu pot constitui temeiuri pentru formularea unei contestaţii în anulare.

De altfel, examinând motivele în fapt ale contestaţiei în anulare: nelegala sesizare a organelor de urmărire penală, inclusiv a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, necompetenţa materială a Poliţiei municipiului Tulcea, necomunicarea de Poliţia municipiului Tulcea către Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea despre infracţiunile de care a luat la cunoştinţă, „lipsa calităţii de declinare directă a Politiei economice a municipiului Tulcea întrucât îi lipseşte confirmarea procurorului care exercită supravegherea”, lipsa avizului Camerei Deputaţilor şi pe cale de consecinţă, faptul că sesizarea instanţei s-ar fă făcut cu încălcarea prevederilor Codului de procedură penală, neluarea măsurilor legale de organele fiscale, fapt de a permis transformarea S.C. „D. & CO P. şi cesionării acţiunilor deţinute de D. I. unui nerezident, prin complicitate, dispariţia documentaţiei contabile şi imposibilitatea efectuării în moc corespunzător a expertizelor contabile, nelegalitatea obţinerii probelor şi greşita interpretare şi apreciere a acestora, precum şi a dispoziţiilor din Codul civil şi Codul Comercial de instanţele de judecată, inclusiv prin aprecierea că S.C. „D. & CO P. era scutită de la plata impozitului pe profit, neaplicarea legii mai favorabile, care în interpretarea sa o constituie Legea nr.241/2005, Curtea constată că acestea sunt în marea lor majoritate apărări care s-au făcut pe parcursul soluţionării cauzei de instanţa de fond, de instanţa de apel, sau de instanţa de recurs, şi toate sunt apărări de fond, dar toate susţinerile contestatorului nu se încadrează în nici unul dintre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.386 Cod procedură penală.

S-a mai invocat şi faptul că deoarece valoarea totală a presupusului prejudiciu era de 1.084.533,466 lei, care în echivalent euro (la data de 12.02.2001 1 euro = 24.847 lei cursul BNR), reprezenta 43.648 Euro, deci mai mic de 50.000 euro, în temeiul art.10 al Legii 241/2005, sancţiunea minimă prevăzută este de sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, astfel că legea mai favorabilă este cea care prevede sancţionarea infracţiunii cu amendă administrativă, adică Legea nr.241/2005, iar nu Legea nr.87/1994.

Desigur că, deoarece problema aplicării legii mai favorabile, în circumstanţele prezentate mai sus, a fost tranşată cu autoritate de lucru judecat de instanţa de recurs, nu poate fi analizată, neregăsindu-se printre cazurile expres şi limitativ prevăzute de art.386 alin.l Cod procedură penală.

De altfel, potrivit art.10 alin.l din Legea nr.241/2005: „în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro,în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar”.

Potrivit acestui text, pentru a se aplica doar o sancţiune administrativă care să se înregistreze în cazierul judiciar, se impun mai multe condiţii cumulative, printre care valoarea prejudiciului cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală să fie până la 50.000 euro, iar acest prejudiciu să fie achitat în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată.

Ori, din examinarea hotărârilor pronunţate, rezultă că, contestatorul a fost obligat la plata să plătească D. F. P. J. – A. F. P. T. la plata sumei de 1.664.828.726 ROL (166.482, 87 RON), prejudiciul nefiind achitat nici în prezent.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.391 Cod procedură penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestator.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro