Prescripţia în cazul drepturilor salariale neacordate

Acţiunile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate pot fi promovate în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate, iar nu de la data la care reclamantul a aflat că a fost păgubit. Recursul în interesul legii produce efecte declarative, nu dă naştere nici unui drept şi nu are nici o influenţă asupra cursului prescripţiei extinctive.

Decizia civilă nr. 760/R/19.08.2009 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 460/10.03.2009 T.G. a respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

A admis acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului sporul de 30 % din indemnizaţia brută lunară pentru perioada 11.04.2002 – 27.12.2004, sumă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F., ca nefondată.

În motivare, Tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept:

Prin cererea înregistrată sub nr. … / … /2008 pe rolul T.G. – Secţia civilă reclamantul G.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.C. a României obligarea acesteia la plata unor drepturi salariale calculate pentru perioada 11.04.2002 – 26.07.2006, reprezentând sporul de 30 % din indemnizaţia brută lunară, sume reactualizate cu indicele de inflaţie calculat la data plăţii efective.

La data de 4.11.2008 reclamantul a precizat că perioada pentru care solicită aplicarea sporului de 30 % este 11.04.2002 – 27.12.2004.

În motivarea în fapt a acţiunii, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei în perioada 22.12.1993 – 22.12.1999, în funcţia de judecător financiar şi în perioada 17.01.2000 – 27.05.2005 în funcţia de procuror financiar pe lângă C.C. G.

A mai susţinut că ambele funcţii pe care le-a îndeplinit în perioada 1992 – 1999 sunt echivalente funcţiei de magistrat şi salarizarea lui s-a făcut potrivit actelor normative în baza cărora erau salarizaţi şi magistraţii.

A mai arătat că potrivit O.U.G. 43/2002 şi O.U.G 24/2004 s-a instituit o majorare a veniturilor salariale iniţial de 30 %, apoi de 40 % din indemnizaţia brută lunară de încadrare pentru procurorii şi judecătorii care soluţionau în complete specializate infracţiunile de corupţie. În această situaţie, salariul unui magistrat care instrumenta infracţiuni de corupţie era net superior salariului celorlalţi magistraţi, cu toate că nici atribuţiile de serviciu şi nici natura cauzelor nu sunt diferite şi nu îndreptăţesc o astfel de diferenţiere, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor O.G. 137/2000.

Reclamantul a mai menţionat că în conformitate cu art. 21 din O.G. 137/2000 persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferi şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, iar prin Decizia nr. VI /2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti – Secţiile Unite s-a statuat că drepturile salariale prevăzute de O.U.G. 43/2002 şi O.U.G. 24/2004 se cuvin tuturor magistraţilor.

Totodată, a precizat că prin sentinţa civilă nr. 219/13.02.2008 a Tribunalului Galaţi, rămasă irevocabilă, i s-a admis o acţiune similară dar pentru perioada 27.12.2004 – 27.05.2005, ceea ce atrage aplicarea aceluiaşi raţionament pentru perioada anterioară datei de 27.12.2004.

Cu privire la aplicarea disp. art. 3 din Decretul 167/1958 reclamantul a precizat că acţiunea nu este prescrisă sub aspect extinctiv întrucât dreptul la acţiune a început să curgă în conformitate cu art. 8 al. 1 din Decret de la data publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. VI/2007 a I.C.C.J. (15.05.2007), prescripţia fiind întreruptă în conformitate cu disp. art. 16 al. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958 şi începând curgerea unui nou termen de prescripţie conform disp. art. 17 al. 1 şi 2 din Decret.

În dovedirea acţiunii, reclamantul a depus la dosar acte, respectiv copii ale cărţii sale de muncă, sentinţei civile nr. 219/2008 a T.G., Deciziei civile nr. 339/R/2008 a C.A. G.

Prin întâmpinare, pârâta C.C. a României Bucureşti a solicitat respingerea acţiunii, ca prescrisă sub aspect extinctiv sau ca nefondată, având în vedere că salarizarea s-a realizat cu realizarea O.U.G. 83/2000 şi O.G. 177/2002, iar volumul de muncă al unui judecător sau procuror financiar era foarte scăzut şi nu justifica acordarea unui salariu de magistrat care soluţionează cauze de drept comun.

În conformitate cu disp. art. 60 C.pr.civ., pârâta C.C. a României Bucureşti a solicitat chemarea în garanţie a M.F.P. Bucureşti pentru ca, în cazul admiterii acţiunii, chematul în garanţie să-i remită pârâtei sumele de bani respective.

În motivarea acestei cereri de chemare în garanţie a arătat că M.F.P. nu este plătitorul direct al drepturilor pretinse de reclamant, dar în conformitate cu art. 19 lit. b, art. 1, art. 2 pct. 30 şi art. 3 şi 4 al. 2 din Legea 500/2002 M.F.P. dispune măsurile necesare pentru aplicarea politicii fiscal bugetare şi finanţează instituţiile publice cu sumele de bani necesare plăţii drepturilor salariale.

În justificarea acestei poziţii, pârâta nu a solicitat administrarea de probatorii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.07.2008 T.G. a dispus scoaterea de pe rol a cauzei şi înaintarea ei la C.A. G. în conformitate cu disp. art. II din OUG 75/2008.

Prin sentinţa civilă nr. 47/F/10.11.2008 C.A. G. a admis excepţia necompetenţii materiale a C.A. G. – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a declinat competenţa în favoarea T.G., apreciind că în conformitate cu disp. art. I al. 1 din O.U.G. 75/2008 competent să soluţioneze cauza în primă instanţă este T.G.

La termenul din data de 5.03.2009 în instanţă s-a prezentat reprezentantul chematei în garanţie, care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în sens material, având în vedere că între M.F.P. şi C.C. a României nu există raporturi juridice care să antreneze răspunderea chematului în garanţie, acţiunea reclamantului s-a prescris sub aspect extinctiv, întrucât a fost formulată după trecerea termenului de 3 ani prev. de disp. art. 3 din Decretul 167/1958. În ceea ce priveşte fondul litigiului, chematul în garanţie a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, dar fără a-şi argumenta această poziţie.

Tribunalul, pe baza actelor şi lucrărilor de la dosar, a reţinut următoarele:

Potrivit art. 83 al. 1 lit. c Codul muncii, normă generală în materie, termenul este de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune pentru situaţia în care obiectul pretenţiilor constă în plata drepturilor salariale. Conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, iar conform disp. art. 1886 Cod civil nicio prescripţie nu poate începe a curge mai înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.

Pur teoretic s-ar putea invoca că dreptul reclamantului la acţiune s-a născut la data apariţiei O.U.G. 43/2002 şi, respectiv, O.U.G nr.24/2004 şi s-ar fi împlinit în anul 2005 şi, respectiv, în anul 2007.

S-a apreciat totuşi că termenul de 3 ani nu a început să curgă decât de la data la care s-a publicat în Monitorul Oficial Decizia nr. VI a Î.C.C.J., respectiv de la data de 15.05.2007, moment de la care a fost previzibil că norma juridică trebuie interpretată în sensul recunoaşterii dreptului şi altor magistraţi, care nu soluţionau cauze în complete specializate în soluţionarea infracţiunilor de corupţie.

Cu privire la fondul cauzei, Tribunalul a considerat că acţiunea este fondată, având în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a îndeplinit funcţia de procuror financiar pe lângă C.C.J.G., salarizarea sa fiind realizată prin asimilare cu aceea a magistraţilor. Potrivit O.U.G. nr. 43/2002 şi O.U.G. nr. 24/2004 prin art. 28 s-a instituit o majorare a venitului salarial cu 30 %, care ulterior a devenit de 40 %, din indemnizaţia de încadrare lunară, printre alte categorii de salariaţi şi pentru procurorii şi judecătorii care compun completele specializate în soluţionarea infracţiunilor de corupţie.

Legiuitorul a justificat acordarea sporului menţionat ca „o necesitate a intensificării neîntârziate a luptei împotriva fenomenului corupţiei” şi a instituirii unor măsuri imediate pentru întărirea instituţiilor specializate în combaterea infracţiunii de corupţie.

Prin apariţia acestor norme legale salariul unui magistrat care cercetează şi instrumentează infracţiuni de corupţie este net superior salariului celorlalţi magistraţi, cu toate că nici atribuţiile de serviciu şi nici natura cauzelor nu sunt diferite şi, implicit, nu îndreptăţesc o astfel de diferenţiere.

Situaţia astfel creată face incidente dispoziţiile art. 1, 2 şi 21 din O.G. nr. 137/2000.

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. VI /2007 a Î.C.C.J. s-a admis recursul în interesul legii şi s-a statuat că sporul de 30 % şi cel de 40 % se cuvenea tuturor magistraţilor, iar potrivit disp. art. 329 C.pr.civ. dezlegarea dată problemelor de drept în recursurile în interesul legii este obligatorie pentru instanţe.

Putere de lucru judecat cu privire la fondul cauzei în ceea ce-l priveşte pe reclamant are şi sentinţa civilă nr. 219/2008 pronunţată de T.G. – Secţia Civilă în dosarul nr. … / … /2007, hotărâre judecătorească prin care reclamantului i s-a recunoscut dreptul dedus judecăţii pentru perioada 27.12.2004 – 27.07.2005.

Referitor la cererea de chemare în garanţie a M.E.P. (fost M.F.P.), Tribunalul a apreciat că acesta nu are calitate procesuală pasivă, deoarece între pârâtă şi chematul în garanţie nu există raporturi juridice de natură a atrage obligarea M.E.F. la plata pretenţiilor solicitate de reclamant, motiv pentru care excepţia invocată de chematul în garanţie a fost admisă.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat recurs pârâta C.C. a României, solicitând modificarea ei şi respingerea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 760/R din 19.08.2009 a C.A. G. instanţa a admis recursul, a modificat în parte sentinţa recurată, iar în rejudecare a respins acţiunea ca prescrisă, fiind menţinute dispoziţiile sentinţei recurate referitoare la modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie.

Au fost avute în vedere următoarele considerente:

Obiectul prezentei acţiuni îl constituie obligarea pârâtei la plata unor drepturi salariale calculate pentru perioada 11.04.2002 – 26.07.2005, reprezentând sporul de anticorupţie de 30 % din indemnizaţia brută lunară, iar nu sporul de suprasolicitare de 50% aşa cum greşit susţine recurenta.

Potrivit art. 166 din Codul Muncii acţiunile având ca obiect plata unor drepturi salariale neacordate pot fi promovate în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

În acest caz, dreptul la acţiune se naşte succesiv, la data la care trebuiau achitate drepturile băneşti, iar nu la data la care persoana a cunoscut că a fost păgubită precum şi pe cel care răspunde de pagubă, situaţie aplicabilă în cazul răspunderii civile delictuale.

De asemenea, nu se poate reţine ca întemeiată susţinerea reclamantului că a aflat de existenţa dreptului abia în luna mai 2007 odată cu publicarea în Monitorul Oficial a deciziei în interesul legii nr. VI/2007.

Un recurs în interesul legii se promovează în condiţiile în care există soluţii diferite în aceeaşi chestiune juridică, deci aceasta presupune promovarea mai multor acţiuni şi pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti, lucru care nu ar fi fost posibil dacă dreptul la acţiune nu s-ar fi născut.

Scopul unui recurs în interesul legii este asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul României aşa cum rezultă din disp.art.329 al.1 din Cod procedură civilă în situaţia în care anumite chestiuni de drept au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

Aşadar, Decizia nr. VI/2007 pronunţată în recursul în interesul legii produce efecte declarative, nu dă naştere nici unui drept şi nu are nici o influenţă asupra cursului prescripţiei extinctive.

Nu se poate vorbi nici de o recunoaştere a dreptului aşa cum afirmă reclamantul, deoarece pentru a interveni o întrerupere a cursului prescripţiei trebuie ca recunoaşterea să vină din partea pârâtei.

Cum la dosar nu există nici o dovadă că debitoarea care este pârâta din prezenta cauză a adoptat o poziţie de recunoaştere a dreptului subiectiv corelativ instanţa apreciază că nu devin aplicabile dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Etichete: Prescripţia în cazul drepturilor salariale neacordate