404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

CONT. FISCAL : Înlocuirea amenzii contravenţionale cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii. Jurisprudenţă CEDO : cazul Van der Mussele c. Belgia, 1983; cazul Iversen c. Norvegia, 1962

Situaţia în fapt şi în drept dedusă judecăţii face obiectul dosarului nr. 2311/200/2009 al Judecătoriei Buzău , privind sesizarea formulată de petentul I.P.J. Buzău în sensul înlocuirii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii a amenzii în sumă de 200 lei aplicată contravenientului M.N. prin procesul verbal de contravenţie seria AZ nr. 0080960 din 20.03.2006, pentru comiterea contravenţiei prevăzute la art. 100 alin.3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002 în referire la art. 120 alin.1 lit. h) din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002, constând în nerespectarea regulilor referitoare la depăşire.

Prin sentinţa civilă nr. 2969 din 24.04.2009 pronunţată de Judecătoria Buzău s-a respins sesizarea ca neîntemeiată, reţinându-se în esenţă prevederile art. 4.2. din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar ca jurisprudenţă CEDO: cazul Van der Mussele c. Belgia, 1983.

Avându-se în vedere practica neunitară, în materie, atât la nivelul judecătoriilor cât şi a tribunalului, prezentăm în extras motivaţia în fapt şi în drept ce face obiectul considerentelor sentinţei invocate.

” Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 2311/200/2009 din 03.03.2009, petentul I.P.J. Buzău a solicitat înlocuirea sancţiunii amenzii aplicate intimatului M.N. cu sancţiunea obligării acestuia la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Intimatul M.N., fiind legal citat, s-a prezentat la termenul de judecată din 20.03.2009, ocazie cu care a solicitat acordarea unui termen pentru a plăti amenda contravenţională, însă, deşi, în temeiul art. 9 alin. 4 din O.G. nr. 2/2001, s-a amânat judecarea cauzei, acesta nu s-a mai prezentat în faţa instanţei şi nu a făcut dovada achitării amenzii.

Analizând probele din dosar, instanţa reţine următoarele:

Prin procesul verbal seria AY nr. 0080960, intimatul M.N. a fost sancţionat cu amendă contravenţională de 200 lei. Întrucât intimatul nu a achitat această amendă, Primăria comunei Unguriu a încercat executarea ei silită, întocmind în acest sens titlul executoriu nr. 110/ 2008 şi somaţia nr. 3395/ 16.12.2008 ( dosar filele 8 – 9 ), ce i-au fost comunicate prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire ( dosar fila 6 ). Totodată, la data de 19.01.2009, s-a încheiat nota de constatare nr. 272 ( dosar fila 7 ), în care s-a consemnat că intimatul nu are bunuri urmăribile, nu realizează venituri şi nu lucrează.

Ca urmare a faptului că intimatul nu a achitat amenda şi nu a existat posibilitatea executării silite a acestuia, Primăria comunei Unguriu a înaintat petentului I.P.J. Buzău adresa nr. 271/ 01.2009 ( dosar fila 4 ), pentru a se sesiza instanţa de judecată, în vederea înlocuirii amenzii cu prestarea activităţii în folosul comunităţii.

Art. 9 alin. 3 din OG nr. 2/2001 prevede că, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată. Conform alin. 4, la primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii, alin. 5 prevăzând că, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termenul prevăzut la alin. 4, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul acestuia.

Prin decizia nr. 1354/ 10.12.2008, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 9 alin. 5 din O.G. nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi art. 1 alin. 3, art. 8 alin. 5 lit. b şi art. 13 din O.G. nr. 55/ 2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii şi a statuat că „sintagma „cu acordul acestuia” din art. 9 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/ 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi sintagmele „numai dacă există consimţământul contravenientului”, „cu consimţământul contravenientului” şi „după luarea consimţământului contravenientului” din art. 1 alin. 3, art. 8 alin. 5 lit. b şi, respectiv, art. 13 din Ordonanţa Guvernului

nr. 55/ 2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în

folosul comunităţii, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/ 2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale, sunt neconstituţionale”.

Instanţa de judecată va reţine însă dispoziţiile art. 4.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora ” nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie ”.

În ceea ce priveşte noţiunea de “munca forţată sau obligatorie” autorii Convenţiei s-au inspirat din Convenţia nr. 29 privind munca forţată sau obligatorie, a Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine în cauza Van der Mussele c. Belgiei ca menţionata Convenţie defineşte in art. 2 par. 1 ca respectiva sintagma desemnează “orice muncă sau serviciu cerută unei persoane sub ameninţarea oricărei sancţiuni şi pentru care persoana în cauză nu s-a oferit” şi apreciază că această definiţie furnizează un punct de pornire în interpretarea art. 4 din Convenţie.

Analizând dispoziţiile legale interne prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte obligarea la muncă în folosul comunităţii, un rol esenţial joacă împrejurarea că, prin ea însăşi, această măsură este o sancţiune şi se execută în baza unui mandat de executare ( art. 15 din O.G. 55/ 2002 ). În acest sens, câte o copie de pe dispozitivul hotărârii, însoţită de mandatul de executare, se comunică primarului unităţii administrativ – teritoriale şi unităţii de poliţie în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa contravenientul, precum şi contravenientului.

Rezultă, aşadar, că executarea acestei sancţiuni este similară prin conţinutul ei, executării unei pedepse penale şi se realizează prin constrângere, cu ajutorul organelor de poliţie şi sub supravegherea acestora.

De asemenea, Curtea a apreciat că, pentru a intra sub incidenţa art. 4 din Convenţie, munca trebuie să fie “cerută sub ameninţarea oricărei sancţiuni” şi de asemenea să fie prestată împotriva voinţei persoanei, care “nu s-a oferit voluntar” .

Or, apare ca evident, din conţinutul textelor ce reglementează instituţia înlocuirii amenzii contravenţionale cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, că aceasta nu este în nici un caz o activitate pentru care contravenientul să se fi oferit voluntar, ci o sancţiune ce i se aplică, în măsura în care nu are venituri spre a putea fi executată silit amenda contravenţională. Paragraful 3 al art. 4 din Convenţie nu este menit să limiteze exerciţiul dreptului garantat de par. 2 din acelaşi articol, ci să delimiteze conţinutul exact al acestuia, cu care formează un tot, şi indică ce noţiunea de „ munca forţată sau obligatorie ” nu include, servind astfel ca ajutor în interpretarea art. 4.2 din Convenţie. În acest sens, asemănător art. 3, care interzice tortura, art. 4 nu cuprinde nicio restricţie autorizată, toate formele de interdicţie a aservirii unei persoane având caracter absolut.

Cele patru sub-paragrafe ale art. 4.3, in ciuda diversităţii lor, derivă din principiile de interes general, social, solidaritate şi din ceea ce este normal în cursul firesc al lucrurilor. De altfel, principiile care rezidă din aceste dispoziţii, au fost preluate şi de art. 42 alin. 2 din Constituţia României.

Având în vedere caracterul de sancţiune al acestei măsuri, instanţa constată că, în conformitate cu lit. „a” a paragrafului 3 din art. 4, nu se consideră muncă forţată sau obligatorie orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie sau în timpul în care se află în libertate condiţionată. Or, dispoziţiile respective, preluate şi de legea fundamentală, sunt destul de clare, excluzând din sfera noţiunii muncă impusă unei persoane condamnate, care este privată de libertate sau este liberată condiţionat, obligaţie ce apare ca un accesoriu al pedepsei principale.

În nici un caz însă, nu se poate considera că s-ar permite o astfel de sancţiune autonomă, în cazul unei persoane care nu a fost condamnată, nefiind nici în detenţie şi nici în libertate condiţionată.

În ce priveşte sub-paragraful final, respectiv 4.3 lit. d, Curtea a arătat că, prin noţiunea de “obligaţii civice normale”, se înţeleg obligaţiile ce incumbă unei “categorii specifice de cetăţeni, prin raportare la poziţia pe care o ocupă ori funcţia pe care sunt chemaţi să o îndeplinească în comunitate”, făcând obiectul unui consens social ( Van der Mussele c. Belgiei ).

Or, activitatea la care contravenientul ar fi „obligat”, nu se încadrează în dispoziţiile niciunuia dintre sub-paragrafele art. 4.3 din Convenţie, astfel încât, în cazul în care o astfel de măsură ar fi luată independent de acordul acestuia, s-ar produce o încălcare a art. 4.2 din Convenţie.

Având în vedere conflictul dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte un drept fundamental al cetăţeanului, conform art. 20 alin. 2 din Constituţia României, au prioritate normele din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală.

Pentru aceste considerente, ţinând cont că, din actele dosarului nu rezultă acordul intimatului M.N. de a presta o activitate în folosul comunităţii, instanţa urmează să respingă cererea petentului I.P.J. Buzău, ca neîntemeiată.”

NOTĂ: Prin decizia civilă nr.538 din 15.06.2009 pronunţată de Tribunalul Buzău s-a admis recursul declarat de petentul I.P.J. Buzău, modificându-se în tot soluţia fondului în sensul admiterii sesizării şi înlocuirii amenzii aplicate contravenientului cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a avut în vedere în esenţă prevederile art. 4.2. din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, iar ca jurisprudenţă CEDO: cazul Iversen c. Norvegia, 1962.

Prezentăm în extras considerentele soluţiei pronunţate în recurs:

”În adevăr, potrivit art. 4 pct.2 din Convenţia Europeană este interzisă executarea unei munci forţate sau obligatorii.

Întrucât Convenţia nu a oferit o definiţie a expresiei „muncă forţată sau obligatorie” în interpretarea art.4 s-a avut în vedere definiţia inclusă în Convenţia nr. 29 a Organizaţiei Internaţionale de Muncă cu privire la munca forţată sau obligatorie, adoptată la 28 iunie 1930, care a intrat în vigoare la 8 mai 1932.

Potrivit art.2 paragraf 2 al Convenţie nr. 29 munca forţată şi obligatorie înseamnă „ toate felurile de muncă sau servicii solicitate unei persoane sub pericolul de pedeapsă şi pentru îndeplinirea cărora persoana în cauză s-a oferit în mod voluntar”.

S-a statuat însă că această definiţie poate constitui numai un punct de plecare în interpretarea art.4 din Convenţia Europeană, că trebuie să se ţină seama de caracterul special al Convenţiei de a fi un „instrument viu” care trebuie citit „ în lumina noţiunilor care prevalează la un moment dat în statele democratice” (hotărârea din 6 noiembrie 1980 în cauza Guzzardi, seria A nr.39, p.34, paragraf 95).

Conform jurisprudenţei CEDO, de pildă cauza Iversen C. Norvegiei (Yearbook of tho Convention , vol.6, p.327-329), instanţa reţine că pentru a stabili dacă munca este forţată sau obligatorie, în sensul art.4 paragraf 2 din convenţie, trebuie întrunite cumulativ condiţiile:

1) este necesar nu numai ca munca să fie efectuată de o persoană împotriva voinţei sale, dar şi

2) obligaţia de a o executa trebuie să aibă un caracter „ injust” sau„agresiv” sau executarea ei trebuie să constituie „ o nedreptate echitabilă”,cu alte cuvinte „ să fie inutil de dureros”sau „oarecum deranjant”.

În fapt , în cauză prin procesul verbal de contravenţie seria AZ nr.0080960 încheiat la 20.03.2006, de către IPJ Buzău, petentul M. N. a fost sancţionat cu 200 lei amendă pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art.120 alin.1 lit.h) din Regulamentul de aplicare al OUG nr. 95/2002, constând în aceea că în data de 20.03.2005 , ora 2030, în localitatea Cândeşti, judeţul Buzău, a condus auto BZ-05-DEN, şi a depăşit un alt autovehicul în raza de acţiune a indicatorului „depăşirea interzisă”.

În vederea încasării amenzii, Primarul comunei Unguriu, judeţul Buzău a emis titlul executor nr.110/2008 şi somaţia nr.3395/16.12.2008 ( fila 8-9).

Întrucât nu a existat posibilitatea executării titlului deoarece pârâtul nu a realizat venituri, nu lucrează, nu deţine bunuri urmăribile (Nota de constatare a Primăriei nr. 272/2009, fila 7)conform art.9 alin 3 din OG nr.2/2001, reclamantul I.P.J. Buzău a solicitat Judecătoriei Buzău să dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

Raportat la dispoziţiile Convenţiei Europene, precizate , tribunalul apreciază că în speţă obligarea pârâtului la prestarea activităţii în folosul comunităţii, nu reprezintă o „ muncă forţată sau obligatorie” întrucât nu sunt întrunite cumulativ condiţiile art.4 paragraf 2 din Convenţie examinate „ în lumina noţiunilor ce prevalează” în România, ca stat democratic.

Astfel, privitor la prima condiţie instanţa constată că prin Decizia nr. 1354 din 10.12.2008, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ cu acordul acestuia „ din art.9 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor precum şi sintagmele „ numai dacă există consimţământul contravenientului”, „cu consimţământul contravenientului” şi „după luarea consimţământului contravenientului ” din art.1 alin.3 , art.8 alin.5 şi respectiv art.13 din OG nr.55/2002 privind regimul juridic al sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii, aşa cum a fost modificată prin OUG nr.108/2003 privind desfiinţarea închisorii contravenţionale, sunt neconstituţionale.

Se mai constată că decizia evocată este definitivă şi general obligatorie .

Privitor la cea de-a doua condiţie, tribunalul apreciază că nu se poate susţine că prestarea activităţii în folosul comunităţii ar avea un caracter „injust” sau „agresiv”, ar fi „ o nedreptate echitabilă”.

Aceasta întrucât, pe de o parte situaţia de fapt izvorăşte din neplata de către contravenient a amenzii stabilite printr-un proces verbal de contravenţie legal şi temeinic iar pe de altă parte, în cazul nerealizării prestaţiei s-ar aduce prejudicii bugetului statului şi nu pârâtului întrucât prin neîncasarea amenzilor s-ar realiza o diminuare a veniturilor ca sursă a cheltuielilor bugetare.

Pentru motivele invocate conform art.304 pct.9 Cod procedură civilă, instanţa constată că sentinţa pronunţată de judecătorie este nelegală, astfel că potrivit art.312 Cod procedură civilă se va admite recursul declarat ca fiind fondat, se va modifica în tot sentinţa recurată în sensul că se va admite sesizarea I.P.J. Buzău şi se va dispune înlocuirea sancţiunii amenzii în sumă de 200 lei, aplicată cu procesul verbal de contravenţie seria AY nr.0080960 din 20.03.2006 cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii pe o durată de 50 de ore , conform art.391alin.(2) din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.

Potrivit art.391alin.(4) din OG nr.2/2001, urmărirea punerii în executare a prezentei decizii se va realizează de către Biroul de executări civile de pe lângă Judecătoria Buzău, în colaborare cu serviciul specializat din Primăria comunei Unguriu.”

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro