404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Clasificarea arbitrajului

Primul criteriu dupa care se face clasificarea arbitrajului sunt regulile urmate in solutionarea litigiilor. Dupa acest criteriu deosebim arbitrajul de drept strict sau de jure si  arbitrajul in echitate sau amiable composition.

Arbitrajul de drept strict este acela in care litigiile se solutioneaza cu respectarea normelor de drept procesual si de drept material aplicabile[1].

Arbitrajul in echitate este acela in cadrul caruia arbitrii nu sunt tinuti sa observe cu rigurozitate orice norma procedurala si nici sa aplice in mod strict toate normele de drept material competente, calauzindu-se in rezolvarea litgiului dupa exigentele echitatii, dar cu respectarea principiilor fundamentale de drept[2].

Cele 2 feluri de arbitraj comercial international se deosebesc intre ele, dar nu se opun unul altuia, arbitrajul de jure situandu-se singur in cadrul dreptului iar arbitrajul in echitate plasandu-se in afara ordinei juridice.

Arbitrajul de drept strict este prevazut cu norme procedurale mai suple si mai elastice decat procedura formala a jurisdictiilor de drept comun si aplica dreptul contractului tinand seama de clauzele stipulate de catre parti in contractul de comert exterior, de uzantele comerciale internationale si de consideratii de echitate comerciala internationala.

Arbitrajul in echitate infatiseaza un caracter mai flexibil si mai putin formal decat arbitrajul de drept strict si nu inceteaza sa ramana subordonat ordinei de drept.

Arbitrajul comercial international se clasifica si dupa structura organizatorica, existand arbitraj ad-hoc (ocazional) si arbitraj institutionalizat (permanent).

Arbitrajul ad-hoc este organizat de parti pentru solutionarea unui litigiu determinat si functioneaza pana la solutionarea respectivei cauze. Nu prezinta o structura prestabilita si partile desemneaza arbitrii si modul lor de numire, stabilesc regulile de procedura si locul arbitrajului. Depinzand de vointa partilor, ele difera de la un litigiu la altul. Sarcina partilor este usurata daca recurg la un regulament tip, de exemplu Regulamentul UNCITRAL din 1976[3].

In unele sisteme juridice, pentru a interveni spre a asigura constituirea unei asemenea instante arbitrale, precum si desfasurarea normala a procedurii, se organizeaza un mecanism administrativ, care poarta denumirea de „appointing authority” sau „autoritate competenta”[4]. Acest mecanism intervine, in principal, pentru desemnarea arbitrilor, atunci cand una dintre parti refuza desemnarea arbitrilor spre a bloca solutionarea cauzei. Appointing authority intervine si in cazul in care se iveste un dezacord in privinta numirii supraarbitrului de catre cei doi arbitrii desemnati de catre parti.

Arbitrajul institutionalizat are existenta permanenta sub aspectul unor structuri organizatorice administrative prestabilite. Cuprinde un mecanism de desemnare a arbitrilor, secretariat, sediu, reguli de procedura, care permit partilor sa le foloseasca in vederea constituirii tribunalului arbitral si solutionarea litigiului. Dupa solutionarea litigiului tribunalul arbitral se dizolva. Altfel spus, caracterul permanent al arbitrajului nu suprima caracterul vremelnic al tribunalului arbitral, el fiind format, cu ajutorul structurilor administrative permanente numai pentru solutionarea unui anumit litigiu. De aceea se spune ca orice arbitraj este in realitate un arbitraj ad-hoc[5].

Dupa competenta, distingem arbitraj cu competenta generala si arbitraj cu competenta specializata.

In categoria arbitrajelor cu competenta generala si internationala in acelasi timp, se situeaza in primul rand comisiile de arbitraj pentru comertul exterior de pe langa camerele de comert si industrie ale tarilor. In aceeasi categorie includem si institutiile de arbitraj din alte state competente sa rezolve litigii de drept intern ca si litigii de drept al comertului international. Ele sunt organizate si functioneaza pe langa alte institutii comerciale cum sunt camerele sau bursele de comert sau ca organisme independente. Printre arbitrajele de pe langa camerele de comert si industrie mentionam camerele arbitrale din Londra, Amsterdam, Hamburg, Bruxelles. Ca arbitraje comerciale independente pot fi citate American Arbitration Association, Camera de arbitraj permanenta de pe langa Comisia vest-germana pentru probleme de arbitraj Institutul permanent de arbitraj[6].

In categoria arbitrajelor specializate se cuprind institutiile pentru comertul cu anumite produse. Aceste arbitraje se caracterizeaza printr-o competenta strict comercializata dar cu vocatie internationala. Aceasta categorie de arbitraje comerciale poate fi ilustrata de Camera arbitrala de bumbac din Havre, Tribunalul de arbitraj al bursei de bumbac din Bremen, London Corn Trade Association, precum si de New York Association Of Food Distributors[7].

Din punctul de vedere al intinderii competentei internationale, institutiile permanente de arbitraj se impart in 3 categorii: arbitraj de tip bilateral, arbitraj de tip regional si arbitraj cu vocatie universala.

Arbitrajele de tip bilateral au sediul in fiecare din cele doua tari participante si sunt competente sa solutioneze litigiile dintre organizatiile economice, persoane fizice sau persoane juridice, ale acelor tari. Ca exemple de arbitraje de tip bilateral putem enumera: Canadian-American Commercial Arbitration Commission, infiintata in 1943 printr-un acord incheiat intre Camera de Comert din Canada si Asociatia americana de arbitraj[8].

Arbitrajele de tip regional au ca scop rezolvarea litigiilor comerciale internationale dintre organizatiile economice ale tarile dintr-o anumita regiune a lumii[9].

Arbitrajele cu vocatie universala sunt competente sa solutioneze litigiile dintre organizatiile economice apartinanand tuturor statelor. Unele dintre acestea au o competenta materiala speciala cum ar fi arbitrajele create in domeniul transportului prin cele doua conventii internationale de la Berna din 25 octombrie 1952, iar alte arbitraje au o competenta materiala generala, cea mai caracteristica in acest sens fiind Curtea de arbitraj de pe langa Camera de Comert internationala cu sediul la Paris[10].


[1] Victor Babiuc, Dreptul comertului international, Editura Sylvi, Bucuresti 2002, pag. 167.

[2] Raspunderea in comertul international, Editata de RevistaEconomica, Bucuresti 1978, pag. 255.

[3] Victor Babiuc, op. cit., pag. 168.

[4] Victor Babiuc, Dreptul comertului international, Editura Sylvi, Bucuresti 2002, pag. 404.

[5] Victor Babiuc, op. cit., pag. 168.

[6] Raspunderea in comertul international, Editata de Revista Economica, Bucuresti 1978, pag. 261.

[7] Idem.

[8] Raspunderea in comertul international, Editata de Revista Economica, Bucuresti 1978, pag. 262.

[9] De exemplu, Comisia Interamericana de Arbitraj Comercial infiintata in anul 1933.

[10] Raspunderea in comertul international, Editata de Revista Economica, Bucuresti 1978, pag. 262.

Substituiţii procesuali

1. Noţiune şi caracterizare

Substituitul procesual este persoana împuternicită de lege să exercite un drept procesual al unei părţi din proces, în numele său, dar în interesul acesteia[1].

Astfel, se poate afirma că substituiţii procesuali au un drept propriu, de natură procesuală, prin mijlocirea căruia valorifică un drept material privind pe cel căruia îi este substituit. Fiind un drept procesual propriu al substituitului, înseamnă că acesta lucrează în nume personal, dar pentru valorificarea unui interes sau drept de natură materială sau substanţială al celui pe care îl substituie. Este posibil, însă, ca substituitul să aibă un interes propriu pentru a valorifica interesul sau dreptul material al altuia, însă acela nu poate înlocui interesul sau dreptul material al celui care îl substituie.

Substituiţii procesuali nu au calitatea de parte în procesul penal, însă rămâne la aprecierea lor efectuarea actelor pentru care sunt îndreptăţiţi de lege, nerăspunzând pentru neîndeplinirea acestora[2]. În acest sens, putem da ca exemplu art. 222 Cod Procedură Penală, conform căruia plângerea poate fi făcută de un soţ pentru celălalt soţ sau de copilul major pentru unul din părinţii săi. Altfel spus, doctrina[3] este în unanimitate de acord cu faptul că substituiţii procesuali au libertatea de apreciere la intervenirea în vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au, însă ei nu sunt ţinuţi să răspundă pentru rămânerea în pasivitate sau pentru neglijenţă.

Substituirea procesuală este un drept, iar nu o obligaţie, astfel cum se întâmplă în cazul reprezentării. Calitatea de substituit procesual rezultă din lege şi se poate referi numai la actele pe care acesta le autorizează în mod expres.

Deoarece substituiţii procesuali sunt subiecţi procesuali care exercită drepturi proprii, dar în valorificarea unor interese ale altora, drepturile în virtutea cărora substituiţii procesuali participă în proces nu sunt implicate în interesele contradictorii litigioase ale părţilor. În consecinţă, subiecţii respectivi nu sunt interesaţi în cauză în aceleaşi condiţii ca părţile.

În finalul acestei secţiuni trebuie să facem precizarea că între reprezentanţi şi substituiţi procesuali există deosebiri esenţiale. Astfel, în toate situaţiile prevăzute de Codul de Procedură Penală, persoana îndreptăţită să facă un act procesual nu este nu reprezentant, ci un substituit procesual care poate în baza împuternicirii legale intrinseci efectua anumite acte pentru o persoană care este parte în procesul penal.

Pe de altă parte, reprezentantul are o însărcinare şi trebuie să o îndeplinească în mod obligatoriu şi conştiincios, răspunzând de comportarea sa chiar în caz de neglijenţă. Substituitul procesual are o abilitate legală pe care este liber să o folosească sau nu, efectuarea actului pentru care are abilitare fiind lăsată la aprecierea sa. El nu răspunde nici de rămânerea voită în pasivitate şi cu atât mai puţin de neglijenţă. Neintroducerea plângerii prealabile, nesesizarea organelor judiciare penale, neintroducerea unei căi de atac de către un substituit ptocesual nu angajează răspunderea procesuală a acestuia.

În cazul în care substituitul procesual este conducătorul unei autorităţi (persoane juridice) sau un organ competent, comportarea sa poate atrage uneori consecinţe, dar nu pe cale procesuală, ci din punct de vedere al disciplinei interne la nivelul acelei persoane juridice. Nu trebuie însă confundată situaţia subtituitului procesual care are facultatea de a aprecia asupra necesităţii sesizării cu situaţia persoanelor obligate să sesizeze organele judiciare (art. 263 Cod Penal şi art. 227 Cod Procedură Penală[4]).

Nu în ultimul rând, trebuie să menţionăm că unii autori[5] au considerat că există şi o categorie aparte de substituiţi procesuali speciali, fiind vorba de fapt de persoana vătămată care poate porni procesul penal numai în temeiul unei plângeri prealabile, argumentându-se că acest act procedural (plângerea prealabilă) este o excepţie de la modul în care este pornit procesul penal şi anume din oficiu (adică de către unul din organele judiciare prevăzute în Codul de Procedură Penală). În prezent, considerăm că această argumentare nu mai are temei, deoarece reglementarea instituţiei plângerii prealabile, inclusiv a cursului procesului penal pornit în această modalitate (posibilitatea retragerii acestei plângeri sau instituţia împăcării părţilor) depinde numai de modul în care persoana vătămată consideră să-şi exercite drepturile conferite de lege.

2. Cazuri în care se pot efectua acte procedurale prin substituire

În acest context, putem menţiona următoarele cazuri în care succesorii pot interveni în procesul penal:

  • cererea de liberare provizorie poate fi făcută şi de substituiţii procesuali, şi anume de soţul inculpatului arestat ori de rudele apropiate ale acestuia (art. 1606 alin. 1 Cod Procedură Penală);
  • în cadrul procedurii de citare, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa (art. 179 alin. 1 Cod Procedură Penală);
  • plângerea se poate face şi de către un soţ pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru unul sau ambii săi părinţi (art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală);
  • apelul şi recursul pot fi declarate şi de soţul sau apărătorul inculpatului (art. 362 alin. 2 şi art. 3851 Cod Procedură Penală);
  • revizuirea poate fi cerută de soţul sau rudele condamnatului (art. 396 alin. 1 lit. b Cod Procedură Penală);
  • legea prevede că uneori acţiunea penală nu va fi pusă în mişcare fără sesizarea unei autorităţi (persoane juridice) sau unui organ competent, astfel încât conducătorul acesteia sau organul competent are dreptul de a aprecia dacă este sau nu locul ca acţiunea penală să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ va face o sesizare (art. 396 lit. b Cod Procedură Penală).

Unii autori[6] menţionează printre aceste cazuri şi pe acela conform căruia legea prvede că în locul statului, titular al acţiunii penale, această acţiune poate fi pusă în mişcare pentru anumite fapte prevăzute de legea penală, numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate printr-o astfel de faptă, deci numai dacă această persoană introduce o plângere prealabilă. Autorii continuă, afirmând că persoana vătămată nu este reprezentant al statului, dar i s-a conferit dreptul de a aprecia dacă acţiunea penală se cuvine sau nu să fie pusă în mişcare şi în caz afirmativ să facă o plângere prealabilă (art. 131 Cod Penal şi art. 279 şi urm. Cod Procedură Penală). Însă, cu privire la poziţia procesuală a statului, care este de fapt poziţia procesuală a părţii vătămate, ne-am exprimat opinia anterior şi am considerat că această opinie a rămas unică în doctrină şi a intrat în desuetudine.

3. Poziţie procesuală

În literatura juridică de specialitate[7] s-a afirmat că substituiţii procesuali sunt participanţi eventuali şi sporadici ai procesului penal. Aceştia, deşi înlocuiesc în anumite acte pe una din părţile procesului penal, nu au calitatea de parte. Actele efectuate de substituiţii procesuali produc efecte în limitele prevăzute de lege. Partea în folosul căreia sunt efectuate are uneori dreptul de a declara că nu-şi însuşeşte acele acte (de exemplu, art. 222 alin. 5 Cod Procedură Penală).

Astfel, substituitul procesual, având un drept procesual propriu, are legitimare procesuală, însă nefiind titular al dreptului material, el nu are „legitimatio ad causam„. Substituiţii procesuali au execiţiul unor drepturi procesuale limitate la anumite aspecte legate de desfăşurarea procesului penal[8].

În cazul în care pentru acelaşi act procesual sunt mai mulţi substituiţi procesuali (cum ar fi, soţ, rudă apropiată, apărător) şi au intervenit fiecare dintre aceştia, actele lor legal îndeplinite vor fi considerate ca un singur act.

În concluzie, poziţia procesuală a substituitului în cazul plângerii prealabile se modifică după introducerea plângerii dacă persoana vătămată se constituie parte civilă sau declară că înţelege să participe în proces ca parte vătămată. Aceşti substituiţi procesuali au numai posibilitatea de a face plângerea, iar dacă aceasta este însuşită procesul penal poate continua. Ei nu au, însă, posibilitatea să se împace cu învinuitul sau inculpatul.

O situaţie specială în cadrul procesului penal o au societăţile de asigurare, care pot intrerveni fie ca parte civilă, fie ca parte responsabilă civilmente, iar numai rareori ca parte vătămată. Au fost şi cazuri, când doctrina a considerat că societatea de asigurare poate fi chemată în procesul penal drept substituit procesual (datorită calităţii de garant).

În ipoteza în care făptuitorul a produs printr-un accident de circulaţie pagube unei terţe persoane şi are calitatea de asigurat în cadrul asigurării de răspundere civilă, indiferent că este vorba de o asigurare obligatorie sau facultativă, trebuie să se facă aplicarea Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România. Asiguratorul datorează despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin accidente de autovehicule, atât pentru bunuri, cât şi pentru persoane, atunci când pentru accident se poate angaja, potrivit legii, răspunderea persoanei asigurate sau a altuia pentru care răspunde persoana asigurată. Despăgubirile se stabilesc pe baza convenţiei tripartite între asigurat, persoana păgubită şi asigurator (societatea de asigurare), iar în cazul în care înţelegerea nu se realizează, se stabilesc printr-o hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă de judecată din România.

Dacă în cazul unui proces penal se realizează convenţia numai între persoana păgubită şi asigurat, hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor nu-l obligă şi pe asigurator. Astfel, în orice proces penal este obligatorie chemarea asiguratorului, iar asiguratul este obligat să se apere (obligaţie de diligenţă), după cum se impune şi citarea celui răspunzător de producerea pagubei, în toate cazurile în care acţiunea civilă este pornită împotriva asiguratorului. Dacă asiguratul dovedeşte că l-a despăgubit pe terţul păgubit, asiguratorul este obligat, dacă plata s-a făcut în baza convenţiei tripartite sau hotărârii judecătoreşti, să-l despăgubească pe asigurat. Dacă asiguratorul nu a fost introdus în procesul penal, pentru recuperarea despăgubirilor plătite terţului păgubit, asiguratul are dreptul la acţiune împotriva asiguratorului în teneiul contractului de asigurare. Aşadar, deşi asiguratorul nu răspunde pentru paguba cauzată, el urmează să suporte plata daunelor potrivit legii şi contractului, putând să refuze plata numai dacă paguba a fost creată intenţionat.

În baza celor exspuse ipotetic mai sus, doctrina şi practica judiciară nu au reuşit să cadă de acord în ceea ce priveşte poziţia procesuală a societăţii de asigurare, catalogând-o ca parte responsabilă civilmente, parte civilă (separată) sau substituit procesual. În cele ce urmează vom menţiona argumentele folosite de susţinătorii celor trei variante.

a) Calitatea de persoană responsabilă civilmente. În procesul penal, art. 23 şi 24 Cod Procedură Penală limitează numărul părţilor, în raportul de răspundere civilă fiind chemaţi să răspundă inculpatul şi partea responsabilă civilmente. Pornind de la această enumerare limitativă, unele instanţe prahovene, cât şi din alte judeţe din circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, au introdus în cauză şi au obligat societăţile de asigurare în calitate de părţi responsabile civilmente la plata despăgubirilor civile către părţile vătămate constituite părţi civile în procesul penal[9]. În această opinie, încercând să de satisfacţie persoanelor păgubite, instanţele au asimilat societatea de asigurare comitenţilor, a căror răspundere pentru fapta prepuşilor este prezumată în baza unui contract de prepuşenie. Deşi instanţele menţionate nu au motivat atribuirea calităţii de parte responsabilă civilmente pentru societatea de asigurare, doctrina a imaginat câteva posibile argumente[10]:

– întocmai ca în cazul răspunderii pentru fapta altuia, instituţia părţii responsabile civilmente se bazează potrivit unor opinii doctrinare pe ideea de garanţie, în speţă garantarea şi protejarea intereselor persoanelor păgubite, dar şi pe ideea de risc asumat;

– rezolvarea acţiunii civile în procesul penal este diriguită de normele de drept civil, astfel că persoana chemată în garanţie din procesul civil devine parte responsabilă civilmente în procesul penal;

– posibilitatea oferită de lege persoanei păgubite de a acţiona în judecată atât asiguratul, cât şi asigurătorul, acesta din urmă putând fi obligat să plătească daune nemijlocit persoanei păgubite;

– deşi în cazuri restrânse, asiguratorul are totuşi posibilitatea acţiunii în regres împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului de circulaţie sau ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni ori autovehiculul a fost condus fără încuviinţarea asiguratului;

– Codul de Procedură Penală nu prevede altă calitate pentru persoanele chemate să plătească în locul inculpatului;

– între persoana păgubită, asigurat şi asigurator se poate perfecta o înţelegere întocmai ca tranzacţia dintre reclamant şi pârât cu participarea părţii responsabile civilmente.

b) Parte civilă separată. Din chiar definiţia dată în art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală rezultă că partea responsabilă civilmente este persoana chemată să răspundă potrivit legii civile pentru pagubele provocate prin fapta inculpatului. Este, deci, o răspundere pentru fapta altei persoane, dar o răspundere care presupune neîndeplinirea culpabilă a unor obligaţii. Însă, în cazul asigurărilor de răspundere civilă, societăţile de asigurare au ca obligaţie despăgubirea persoanelor păgubite prin fapta asiguratului în limitele stabilite de contract sau de lege, o dată cu producerea cazului asigurat. Deci, plata despăgubirilor se face în temeiul contractului şi nu se întemeiază pe ideea de culpă care caracterizează răspunderea pentru fapta altei persoane.

Astfel, asiguratorul este cel care are iniţiativa contractuală pentru a înlătura efectele patrimoniale negative ale unor eventuale fapte ilicite proprii, pe când prepusul încheie contractul cu comitentul în vederea obţinerii unei remuneraţii, şi nu pentru a se asigura de răspundere. Asiguratorul poate fi obligat la plata despăgubirilor, dar dacă nu există vreunul din cazurile prevăzute în art. 58 din Legea nr. 136/1995, nu are posibilitatea exercitării acţiunii în regres, spre deosebire de partea responsabilă civilmente care poate recupera întreaga suma plătită pentru inculpat, pe calea acestei acţiuni. Tot astfel, se poate argumenta cu aceea că prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului şi, deci, fapta sa ilicită este fapta comitentului[11], situaţie ce nu poate fi întâlnită în raporturile de asigurare. Deci, societatea de asigurare trebuie considerată ca fiind parte civilă separată.

c) Nu în ultimul rând, s-a recurs şi la formula introducerii în cauză a asiguratului în calitate de garant, idee care are în vedere asemănările dintre contractul de fidejusiune reglementat în art. 1652 şi urm. Cod Civil, contractul de asigurare şi instituţia giranţilor prevăzută în Legea nr. 22/1969. Astfel, s-a considerat că garantul este substituitul procesual al asiguratului-parte în procesul penal[12].

Este adevărat că, în ambele situaţii, ideea de garantare a posibilităţii de reparare a prejudiciilor cauzate unei persoane fizice sau juridice prin fapta ilicită a altor persoane călăuzeşte preocuparea legiuitorului, dar tot atât de adevărat este că fundamentarea celor două contracta este diferită. Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu faţă de obligaţia principală a debitorului către creditor, un contract prin care se dă naştere la obligaţii numai pentru fidejusor, un contract cu titlu gratuit. Aceste caractere juridice sunt de neimaginat în cazul contractului de asigurare, care este un contract sinalagmatic, cu obligaţii reciproce, oneros, în care asiguratorul se obligă ca, în schimbul primelor de asigurare plătite de asigurat, să-l despăgubească pe acesta la producerea elementului aleatoriu.

Practica fostei instanţe supreme[13] a statuat că garantul urmează să fie chemat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, dar nu a atribuit niciodată această calitate ADAS-ului, care deţinea în acea vreme monopolul pe piaţa asigurărilor din România. De altfel, aceeaşi instanţă a decis că ADAS-ul răspunde în baza unor raporturi juridice speciale de asigurare care se rezolvă în afara procesului penal[14].


[1] Grigore Gr. Theodoru – „Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, pag. 73.

[2] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae – „Manual de drept procesual penal”, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, pag. 39.

[3] 22) Traian Pop – „Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, vol. II, pag. 67;  Nicolae Volonciu – „Tratat de procedură penală”, Ed. Michaela Press, Bucureşti, 2001, pag. 146.; Ion Neagu – „Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.

[4] După modificarea suferită în urma adoptării Legii nr. 281/2003, art. 227 Cod Procedură Penală conţine următoarele:

„Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate la care se referă art. 145 din Codul Penal sau cu atribuţii de control, care a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze de îndată pe procurorul sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.

Obligaţiile prevăzute în alin. 1 revin şi oricărui funcţionar care a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte sarcinile.”

[5] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu – „Explicaţii teoretice ale Codului de Procedură Penală român. Partea generală”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, vol. I, pag. 87.

[6] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[7] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 95.

[8] Vasile Păvăleanu – „Drept procesual penal. Partea generală”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag. 90.

[9] T.j. Prahova, dec. pen. nr. 16/1999; Jud. Ploieşti, sent. pen. nr. 2900/1998.

[10] Gheorghe Dumitru – „Societăţile de asigurare. Calitate procesuală” în R.D.P. nr. 4/2000, pag. 90-91.

[11] T.S., col. civ., dec. nr. 886/1957, în C.D., 1957, pag. 161.

[12] Valentin Mirişan – „Drept procesual penal”, Ed. Treira, Oradea, 2002, pag. 81.

[13] T.S., dec. îndr. nr. 4/1973, în C.D., 1973, pag. 32.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 285/1983, în C.D., 1983, pag. 94.

Etichete: , ,

Drepturile reale imobiliare accesorii

Drepturile reale imobiliare accesorii

Drepturile reale accesorii susceptibile de înscriere în cărţile funciare sunt: drepturile de ipotecă şi privilegiile imobiliare. Aceste drepturi constituie garanţii reale şi constau în afectarea unui bun imobil. Debitorul garantează că-şi va executa obligaţia faţă de creditor, care va putea dobândi dreptul de a-şi acoperi creanţa prin valoarea bunului garantat, având un rang preferenţial faţă de ceilalţi creditori posibili. Prin faptul că acest creditor îşi poate exercita dreptul asupra bunului ipotecat şi fără concursul debitorului, în cazul când acesta nu-şi respectă obligaţia, se conferă acestor drepturi caracterul de drepturi reale.

Dreptul real accesoriu rămâne în posesia debitorului, iar creditorul poate să-l urmărească în mâinile oricui s-ar afla, în situaţia în care debitorul îl înstrăinează altei persoane. Cartea funciară vine să garanteze aceste drepturi reale imobiliare accesorii, ale căror efecte se produc doar dacă sunt înscrise. Pentru siguranţa creditului public, a terţilor şi a debitorului, legea prevede obligaţia de înscriere în cartea funciară a drepturilor reale imobiliare accesorii. Doar astfel cei interesaţi de imobil pot afla în ce măsură bunul este sau nu liber de sarcini.

Dreptul de ipotecă

” Dreptul de ipotecă este dreptul real constituit întotdeauna asupra unui imobil sau unor imobile determinate proprietate a altei persoane, fără deposedare, care-i conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a urmări bunul în stăpânirea oricui s-ar afla şi de a fi plătit, cu prioritate, din preţul acelui bun” [1].

Pentru conducerea cărţii funciare este foarte important a se cunoaşte întinderea ipotecii, deoarece există posibilitatea ca un imobil să nu poată acoperi prin valoarea sa ipoteca ce-l afectează, ceea ce conduce la situaţia în care sunt afecate şi celelalte imobile înscrise în cartea funciară şi care au aceeaşi ipotecă asupra lor. Într-o astfel de situaţie imobilul cu valoarea cea mai ridicată ar trebui înscris în cartea funciară principală, în care să se facă trimitere la celelalte cărţi funciare care au înscrise imobilele aceluiaşi proprietar şi pe care le-a afectat pentru aceleaşi creanţe, grevate adică cu o singură ipotecă. La fel cărţile funciare secundare fac trimitere la cartea funciară principală. Din această cauză există opinia de a nu da aceeaşi soartă mai multor corpuri funciare prin înscrierea într-o singură carte funciară.

În partea a treia a cărţii funciare se înscrie dreptul de ipotecă sau intenţia dreptului de a ipoteca; termeni între care trebuie să se facă distincţie. Un proprietar poate ipoteca unul sau mai multe dintre imobilele pe care le deţine în proprietate, acţiune care poate fi făcută publică şi prin înscrierea în cartea funciară.

Ipoteca constituie o sarcină asupra proprietăţii  şi un drept de garanţie al creditorului ipotecar, iar în cartea funciară este înscrisă ca atare, în partea a treia a acesteia.

” Din economia legii rezultă că s-a avut în vedere înscrierea ipotecilor convenţionale; nu rezultă dacă pot fi înscrise şi ipotecile legale, ceea ce va trebui legislativ precizat” [2]. Probabil că ipotecile legale, din moment ce sunt prevăzute de lege, este de aşteptat ca acestea să fie cunoscute de către terţi şi fără înscrierea în cartea funciară. În schimb, în cazul ipotecilor convenţionale pot apărea condiţii sau alte clauze contractuale a căror diversitate nu poate fi cuprinsă integral de către legislaţie, astfel că publicitatea acestora este condiţionată de înscrierea în cartea funciară.

Privilegiile imobiliare

Privilegiile imobiliare sunt tot o formă de ipotecă izvorâte  din împrumuturile făcute în condiţiile directe numai cu imobile. Atunci când imobilul este pus în situaţia de a fi vândut silit, creditorul are preferinţă asupra preţului care se obţine din vânzare.

Spre deosebire de ipotecă, prin care se garantează o creanţă a proprietăţii şi care nu are legătură cu imobilul, în cazul privilegiului imobiliar creanţa garantată de acesta este legată strict de imobil. „Cu alte cuvinte privilegiul imobiliar garantează o datorie a imobilului şi din această cauză, trece înaintea ipotecii în cazul vânzării silite a imobilului dat în garanţie; pe când ipoteca garantează o datorie a proprietarului indiferent în ce scop a contractat-o” [3].

Privilegiile imobilare se clasifică în două categorii: generale şi speciale. Cele generale se referă la toate bunurile şi sunt acordate statului pentru a-şi satisface creanţele privind impozitele şi taxele. Iar privilegiile speciale sunt prevăzute la art. 1737 Cod civil şi sunt următoarele: vânzătorul asupra plăţii preţului pentru imobilul vândut; creditorii ce au dat banii care au servit la achiziţia unui imobil; coerezii au privilegiu asupra imobilelor succesiunii, pentru garanţia împărţelii făcute între ei şi a sumelor cu care a rămas dator unul către altul; arhitecţii, antreprenorii şi alţi lucrători, cu condiţia să fi încheiat un proces verbal de către un expert care să constate starea şi felul lucrărilor pe care proprietarul vrea să le facă; cei care au împrumutat bani pentru a indemniza pe lucrători, cu condiţia să fi încheiat un act autentic de împrumut.

La fel ca şi ipoteca, privilegiile se înscriu în cartea funciară în partea a treia, care este rezervată sarcinilor; soluţia este acceptată de către legislaţie ca urmare a regimului acestor drepturi reale imobiliare accesorii, asimilate uneori în actele normative şi în jurisprudenţă cu ipotecile.


[1] Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, 2001, p.36;

[2] Ioan Albu, Noile cărţi funciare, Ed. Lumina Lex, 1997, p.79;

[3] Mircea Miclea, Cadastrul şi cartea funciară, Editura All, Bucureşti, 1995., p.302;

Sisteme de publicitate imobiliară folosite în România

1. Sistemul de publicitate personală al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni

Importanţa publicităţii imobiliare este evidenţiată prin obiectivele pe care se sprijină această materie şi anume:

  • asigură securitatea drepturilor imobiliare ale celor care sunt înscrişi în registrele publice;
  • oferă certitudine transmisiunilor imobiliare prin relevarea situaţiei juridice în care se află bunurile imobile din circuitul civil;
  • garantează creditul prin înscrierea ipotecii în registrele publice;
  • permite autorităţilor publice specializate să verifice modificările pe care le suferă situaţia materială a bunurilor, în interesul întregii socetăţi.

În România există mai multe tipuri de sisteme principale de publicitate, deosebindu-se de la o regiune la alta, în funcţiede influenţele germanice sau franceze asupra sistemului juridic. Această coexistenţă va înceta însă în momentul în care noul sistem de publicitate imobiliară, unic pe întreg teritoriul ţării, va putea prelua şi încorpora cele mai importante caracteristici ale vechilor sisteme, în conformitate cu noua Lege a cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Sistemele de publicitate imobiliară care funcţionează la noi în ţară sunt:

1.      Sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni, denumit şi sistemul publicităţii personale, ce funcţionează în Vechiul Regat;

2.      Sistemul cărţilor funciare, denumit şi sistemul publicităţii reale, ce este aplicat în Transilvania, Banat şi Bucovina;

3.      Cărţile de publicitate imobiliară, conform Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii în cărţi de publicitate imobiliară, pentru unele localităţi din fostul judeţ Ilfov unde s-au executat  lucrări complete de cadastru funciar;

4.      Cărţi de evidenţă funciară în unele localităţi din Transilvania în care cărţile funciare au fost distruse, sustrase ori pirdute din cauza evenimentelor istorice;

5.      Cărţile funciare centrale pentru căile ferate şi canaluri.

Primele două sisteme sunt mai importante şi le voi prezenta în continuare; următoarele trei sunt privite

mai degrabă ca derivate ale primelor, aducând unele completări pentru perfecţionare.

„Sistemul de publicitate al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni s-a instituit prin Codul civil din anul 1865 sub influenţa legislaţiei franceze şi belgiene. El a constat din registre ce au fost păstrate la fostele tribunale şi, mai târziu, la fostele notariate de stat, în scopul transcrierii şi înscrierii unor acte juridice expres prevăzute de lege (în prezent preluate de birourile de carte funciară)” [1]. Iniţial sistemul francez fusese unul personal, evidenţa ţinându-se pe proprietari. Abia din anul 1855 s-au creeat registre în care evidenţa se ţinea atât pe persoane, cât şi pe imobile. Sistemul de drept românesc a adoptat acest tip de publicitate imobiliară prin Codul civil şi prin Codul de procedură civilă. Acest sistem de publicitate a drepturilor reale imobiliare se ţine pe persoane, de unde îi vine şi denumirea de publicitate personală. Pentru a cunoaşte care este situaţia juridică a unui imobil este necesar să se cunoască toţi proprietarii care au deţinut respectivul imobil. Publicitatea se realizează prin transcrierea şi înscrierea într-o serie de registre şi anume: registrul de transcriere, de înscriere, de transcriere a comandamentelor şi mapa actelor de amanet, a actelor juridice care privesc imobile funciare expres prevăzute de lege.

Codul civil român actual face referire la sistemul personal de publicitate imobiliară în art. 1295: ” În materie de vindere de imobile, drepturile care rezultă prin vinderea perfectă între părţi, nu pot a se opune, mai înainte de transcripţiunea actului, unei a treia persoane care ar avea şi ar fi conservat, după lege, oarecare drepturi asupra imobilului vândut”. Tot în Codul civil se face referire şi la transcrierea donaţiilor imobiliare, în art.818, sau a ipotecilor şi a privilegiilor imobiliare, în art.1780-1787. Toate aceste prevederi vin să garanteze protecţia drepturilor reale imobiliare, oferindu-le opozabilitate faţă de terţii interesaţi asupra situaţiei materialea imobilelor.

Procedura prin care se realizează acest tip de publicitate imobiliară se poate deduce din chiar denumirea sistemului, respectiv: „Se va ţine la fiecare judecătorie un registru de transcrierea de mutaţie sau strămutarea proprietăţilor, un alt registru de inscripţia privilegiilor şi ipotecilor, un alt registru pentru transcrierea comandamentelor şi o mapă în care se va păstra un exemplar al actelor de amanet”. (art.710 Cod de procedură civilă). Prin transcriere se înţelege acea operaţiune de reproducere  integrală în registrul de publicitate a conţinutului actelor juridice care aduc modificări în situaţia juridică a imobilelor, de constituire, strămutare sau stingere de drepturi reale imobiliare. Iar inscripţiunea constă în reproducerea acelor părţi din actele juridice care fac referire la ipoteci şi privilegii.

Publicitatea imobiliară prin intermediul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni mai poartă şi denumirea de publicitate reală personală, deoarece registrele sunt ţinute pe numele persoanelor care deţin în proprietate bunuri imobile.

Legislaţia în vigoare vine să lămurească şi asupra tipurilor de acte juridice care sunt supuse transcrierii. Astfel art.711 din Codul de procedură civilă face o enumerare a acestor acte, care sunt:

a)      „toate actele de înstrăinare a proprietăţilor nemişcătoare sau a drepturilor reale ce se pot ipoteca;

b)      toate actele prin care se renunţă la aceste drepturi;

c)      toate actele prin care se constituie o servitute, un drept de uzufruct, de uz sau de locuinţă;

d)     toate actele prin care se renunţă la aceste drepturi;

e)      tranzacţiile asupra drepturilor reale;

f)       ordonanţele de adjudecare;

g)      hotărârile date în materie de expropriere pentru utilitate publică;

h)      cesiunile de venituri pe un timp mai mare de doi ani;

i)        extract de pe contractele de arendă sau închiriere pe un timp mai lung de trei ani.”

„Conform art.1738 Cod civil, între creditori, privilegiile nu produc nici un efect, în privinţa imobilelor,

decât când ele au fost aduse la cunoştinţa publică, prin inscripţie în registrele de publicitate imobiliară şi numai de la data acelei inscripţii, cu unele excepţii” [2]. Iată încă o dovadă a importanţei publicităţii imobiliare şi a rolului acesteia de a aduce la cunoştinţa publică situaţia juridică a imobilelor, pentru ca acestea să devină opozabile erga omnes şi nimeni să nu aducă vreun prejudiciu titularilor drepturilor reale, respectiv drepturilor de creanţă. De la această regulă privind înscrierea, face excepţie doar privilegiul persoanei care doreşte să vândă imobile şi care trebuie supus transcrierii.

Există câteva situaţii care nu obligă la realizarea publicităţii imobiliare. Este vorba despre cazurile în care nu se pune în aplicare principiul efectului translativ sau constitutiv de drepturi prin transcriere, şi anume:

1.      hotărârile judecătoreşti declarative de drepturi reale;

2.   transmisiunea proprietăţii prin deces, atât prin succesiune testamentară, cât şi prin succesiune legală;

3.   împărţeala în cazul când imobilul se atribuie unuia din copărtaşi;

4.   actele juridice prin care se renunţă la un drept încă neacceptat (renunţarea moştenitorului la succesiune).

De asemenea între părţi şi succesorii lor în drepturi, actul juridic produce efecte conform principiului relativităţii, fără a mai fi necesară transcrierea sau înscrierea. Alte cazuri în care operează de drept efectul translativ de drepturi sunt cele de accesiune, vânzare silită şi expropriere pentru o cauză de utilitate publică, confiscare, succesiuni vacante ori bunuri părăsite, când o proprietate individuală este trecută în proprietatea statului.

Uneori s-a pus problema priorităţii unei cereri de transcriere sau înscriere faţă de altele, atunci când toate au fost depuse în acelaşi timp şi privesc aceleaşi drepturi. Se întâmplă în cazurile când acelaşi drept real a fost transmis sau constituit în favoarea a două sau mai multe persoane. Atunci se aplică principiul qui prior tempore, potior jure, conform căruia are prioritate şi câştig de cauză acea persoană care a îndeplinit prima formalităţile necesare pentru realizarea transcrierii şi înscrierii. Se apără astfel buna desfăşurare a circuitului civil al imobilelor împotriva vânzătorilor de rea-credinţă, care au intenţia de a vinde acelaşi bun imobil, succesiv,mai multor persoane, ceea ce ar determina caracterul nesigur şi incertitudinea pentru respectivul drept real.

2. Sistemul de publicitate reală al cărţii funciare

„Cărţile funciare au luat naştere din interesul ocrotirii drepturilor reale imobiliare şi, implicit, din interesul economic al sporirii bunurilor materiale ce acestea sunt susceptibile să producă. Îmbunătăţirea pământului mijloc de producţie impune sacrificii, atât materiale cât şi un mare volum de muncă. Aceste sacrificii nu se fac dintr-o simplă plăcere, ci din dorinţa de a obţine un spor de bunuri ca urmare a lucrărilor executate. Dar acest spor, în cele mai multe cazuri, se obţine prin efectul în timp al investiţiilor, ceea ce impune, în mod firesc , siguranţa proprietăţii. Cu cât munca trecută şi prezentă are mai multă siguranţă că va fi răsplătită, cu atât este mai producătoare de valori. Trebuie ca acela care cumpără, repară o casă, plantează o vie sau pomi, ori îngraşă pământul, să ştie că dreptul lui de proprietate este ocrotit de lege şi că nimeni nu-l poate împiedica în exercitarea lui în cadrul legilor existente, şi că el este acela care va culege fructele după munca lui” [3]. Acestei cerinţe de siguranţă îi răspunde instituţia cărţii funciare şi de aceea ea a fost adoptată în multe legislaţii, în ţările care au ştiut şi au înţeles cum să o exploateze pentru a obţine cele mai eficiente rezultate în materia drepturilor reale imobiliare.

Cărţile funciare au ajuns să fie introduse în ţara noastră pe parcursul a mai multe perioade, prin adoptarea unei serii de legi, regulamente, ordonanţe şi instrucţiuni. Procesul a fost destul de lent datorită formei conţinutului acestor norme, destul de greoi, complicat şi dificil de înţeles. Primele atestări ale acestei instituţii datează de prin sec. al XVII-lea, dar manifestătile legale în acest sens s-au înregistrat abia în jurul anului 1840. Prima provincie românească în care cartea funciară a început să-şi desfăşoare beneficiile a fost Transilvania. Aici domina Imperiul Austriac, care a introdus noul sistem de publicitate imobiliară prin Diploma Leopoldină din 1781, sistemul extinzându-se de prin 1855 şi în alte zone precum Banat, Crişana, Satu Mare şi Maramureş.

Cum am menţionat şi anterior, cartea funciară este o instituţie de origine germană. Bineînţeles că pe parcurs au avut loc mai multe îmbunătăţiri ale acestui sistem, legiuitorul român având interesul de a adapta cât mai bine această instituţie în cadrul sistemului nostru de drept, creând astfel cele mai prielnice condiţii. În acest sens s-a ajuns şi la concluzia că cel mai bine ar fi să aibă loc unificarea sistemului de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul ţării odată cu înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 şi s-a adoptat şi promulgat Legea nr.115/1938, privind unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, publicată în Monitorul Oficial nr.95 din 27 aprilie 1938. Este vorba despre un act normativ care cuprinde materia cărţii funciare într-un mod exhaustiv, primul de acest gen. Planul de unificare a sistemului de publicitate a eşuat însă datorită lipsei unui cadastru general, astfel că în materie de publicitate cartea funciară nu a cuprins decât Transilvania, Banat şi Bucovina. Vinovate pentru acest fapt nu au fost evenimentele istorice, astfel că după preluarea Transilvaniei la Coroana României în 1920, juriştii vremii au apreciat pozitiv efectele cărţii funciare, pe care le considerau superioare faţă de ceea ce putea oferi sistemul de publicitate din Vechiul Regat.

Problema în îndeplinirea obiectivelor propuse a constituit-o desfăşurarea extraordinar de lentă a lucrărilor cadastrale, în comparaţie cu Transilvania, unde se pusese în aplicare mai înainte ordinul împăratului Iosif al II-lea în 1786. Prin urmare România a renunţat repede la dezideratele privind publicitatea prin intermediul cărţilor funciare, în preajma celui de-al doilea război mondial, nereuşind să realizeze un cadastru naţional, ceea ce ar fi corespuns atributului de stat naţional, care este prevăzut în art. 1 din Constituţie („România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”).

Dacă ar fi să definim noţiunea de carte funciară ar putea fi: „înscris oficial reprezentând unitatea de bază în sistemul de publicitate imobiliară în cadrul căruia evidenţa se ţine pe imobile şi nu pe proprietari” [4]. Se poate deduce uşor avantajul care rezultă din utilizarea acestui sistem de publicitate reală, respectiv faptul că evidenţa ţinută pe imobile şi nu pe persoane, permite cunoaşterea tuturor proprietarilor unui bun imobil. De această dată se pune accentul pe situaţia juridică pe care o prezintă imobilul, oferind mai multă siguranţă, certitudine şi încredere.

Completări la definiţia dată pot fi extrase din noua Lege a cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr.7/1996 sau din Decretul-lege nr.115/1938, în funcţie de zona de aplicarea fiecărui act în parte. Aşadar cărţile funciare reprezintă registre publice care încearcă să cuprindă integral datele referitoare la imobile şi proprietarii acestora. S-ar putea spune că reprezintă cartea de identitate a imobilului.

Despre sistemul de publicitate imobiliară reală al cărţii funciare se poate afirma nu numai că este doar unul real, ci şi personal, adică mixt. Aceasta se datorează faptului că nu întotdeauna s-a putut întocmi cartea funciară doar pe baza datelor despre imobil, astfel că a fost acceptată şi întocmirea unor foi personale de carte funciară care să treacă de acel obstacol al fărâmiţării proprietăţii funciare care exista la momentul adoptării legii de introducere a noului sistem de publicitate imobiliară.

Modul în care se întocmesc şi se ţin aceste cărţi funciare este stabilit prin lege. Astfel fiecare localitate are o carte funciară, întocmită şi numerotată împreună cu registrul cadastral de publicitate imobiliară al teritoriului respectiv. Iar fiecare registru este ţinut de către biroul de carte funciară al judecătoriei în raza căreia se află situat bunul în cauză.

Drepturile care se înscriu în cartea funciară sunt drepturi reale, care capătă după înscriere denumirea de drepturi tabulare. Acestea sunt: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz şi abitaţie şi dreptul de servitute. Alături de aceste drepturi reale imobiliare principale sunt cuprinse şi drepturile reale imobiliare accesorii, respectiv ipoteca şi privilegiile imobiliare, care sunt de fapt tot o formă de ipotecă în legătură nemijlocită cu imobilul.

Din obiectul cărţii funciare rezultă eficienţa acestei instituţii. Prin cartea funciară se realizează o publicitate completă şi reală a tuturor drepturilor şi raporturilor juridice imobiliare. Riscul de incertitudine s-a eliminat prin faptul că acest sistem de publicitate are la bază imobilul, care este fix faţă de orice operaţiune juridică la care este supus, comparativ cu proprietarii săi succesivi, trecători şi care se perindă prin faţa lui prin diferitele fapte şi operaţiuni juridice (vânzare, succesiune, partaj etc.).

Conform legii cartea funciară este alcătuită din trei părţi şi un titlu care informează asupra numărului ei şi a numelui localităţii în care este situat imobilul. Această structură oferă mai multă claritate şi ajută la o mai rapidă cercetare, care se poate face în decursul a câteva minute. Părţile pe care se bazează înscrierile sunt grupate astfel:

  • partea I este denumită foaia de avere sau a imobilului şi face referire la date descriptive ale imobilului;
  • partea a II-a se numeşte foaia proprietăţii şi informează asupra drepturilor înscrise;
  • partea a III-a, denumită foaia de sarcini face referire la înscrierile privind dezmembrămintele dreptului de proprietate şi sarcini.

Alături de cele trei părţi cartea funciară se întregeşte cu planul privind parcelele din localitate. La fiecare

judecătorie se află, pe lângă registrul de intrare, şi repertorii alfabetice privind numele titularilor drepturilor de proprietate. Este vorba despre un ansamblu de registre şi condici de evidenţă care oferă date foarte exacte referitoare la imobile şi la proprietarii acestora. Aşa s-a ajuns ca juriştii să accepte cartea funciară ca fiind instituţia cea mai adecvată pentru realizarea publicităţii reale imobiliare.


3. Comparaţie între cele două sisteme de publicitate imobiliară

În urma prezentării celor două sisteme de publicitate imobiliară s-a putut constata deosebirile dintre acestea, dar mai ales eficienţa sistemului de publicitate reală al cărţii funciare. În cele ce urmează voi accentua cele mai semnificative criterii care stau la baza delimitării dintre cele două sisteme de publicitate imobiliară.

Sistemul de publicitate imobiliară personală a fost criticat pentru ineficienţă, chiar şi de către juriştii din ţara lui de origine, critici la care se alătură şi altele, inclusiv din ţara noastră. Dovada o reprezintă tentativa de a unifica sistemul de publicitate imobiliară pe întreg teritoriul României, prin noile reglementări care s-au făcut în acestă materie. Sistemul de publicitate personală nu oferă informaţii satisfăcătoare şi necesare pentru buna circulaţie juridică a bunurilor imobile.

Cele mai severe şi de remarcat critici care au fost aduse sistemului de publicitate personală al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni sunt referitoare la următoarele aspecte:

a) În primul rând deficitul sistemului de publicitate personală constă în faptul că acesta are o evidenţă bazată pe numele persoanelor titulari de drepturi reale imobiliare, iar nu pe individualitatea imobilelor ca în cazul publicităţii reale. Caracteristica persoanelor titulari este că sunt foarte schimbători în general, în timp ce imobilele sunt fixe. Datorită acestui fapt este foarte grea şi anevoioasă cerecetarea adevăratei situaţii juridice a unui imobil. În cazul registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni este nevoie să se constate mai întâi cine este persoana care posedă imobilul, dacă numele acesteia a fost trecut corect în documente şi dacă antecesorii săi, în urmă cu o perioadă de 30 de ani, au fost titulari cu titluri de proprietate valabile.Având în vedere operaţia dificilă de cercetare a registrului este necesar ca aceasta să fie efectuată de către un specialist, iar nu de către orice persoană fizică. Doar un reprezentant al autorităţii publice este capabil să efectueze constatarea situaţiei juridice a unui imobil. Acesta a fost şi unul dintre motivele pentru care au eşuat încercările anterioare de a pune temelia unui sistem de publicitate imobiliară unic pe tot cuprinsul ţării. Se spunea că noul sistem de publicitate ar lăsa fără ocupaţie prea mulţi avocaţi, fiind atât de multe procese pe rol pentru a stabili situaţia proprietăţii imobiliare.

b) Publicitatea este imperfectă în cazul registrelor de transcripţiuni deoarece la înregistrare nu se verifică şi nu se cercetează valabilitatea şi legalitatea titlurilor prezentate de către părţi. În aceste condiţii registrele nu au forţă probantă şi nu oferă siguranţă proprietăţii şi creditului, ca la sistemul de carte funciară unde înscrierea se face numai după ce actele doveditoare ale drepturilor se verifică de un funcţionar cu pregătire corespunzătoare” [5]. Şi prin transcriere se realizează opozabilitatea dreptului faţă de terţi, însă valabilitatea actului nu este dovedită prin publicitate. Acest fapt face imposibilă pentru dobânditor apărarea de eventualele cauze de evicţiune datorate unor titluri ulterioare. Au existat cazuri când un bun imobil a fost înstrăinat succesiv de către un proprietar de rea-credinţă mai multor persoane de bună-credinţă. Aici proprietarul de drept este considerat acel achizitor care a realizat primul procedura de publicitate. Acest lucru nu este corect şi poate chiar să constituie un precedent. Bineînţeles că regula se aplică numai atunci când terţul dobânditor nu a fost şi el de rea-credinţă, fiind complice alături de vânzător, dar şi acest lucru trebuie dovedit, ceea ce este foarte greu.

c) Deoarece în sistemul de publicitate personală accentul cade pe proprietar, obiectul publicităţii, care este imobilul, cade în neglijenţă şi este foarte slab individualizat. Se fac referiri doar la teritoriul administrativ, lan şi vecini, ori prin martori, în comparaţie cu sistemul de publicitate reală al cărţii funciare, unde imobilul se bucură de o identificare şi o individualizare deplină. În concluzie nu se poate asigura o securitate juridică mulţumitoare, ceea ce determină apariţia multor procese. În plus această identificare greoaie, de durată şi greu accesibilă în ceea ce priveşte stabilirea situaţiei juridice a imobilului este combătută de sistemul de carte funciară, unde cercetarea situaţiei juridice este mult mai simplă, mai rapidă şi pe înţelesul tuturor.

d) Registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni nu conţin atâtea date despre imobil astfel încât să poată oferi   informaţii complete şi cu privire la situaţia juridică a acestuia, ceea ce caracterizează acest sistem de publicitate imobiliară ca având un caracter parţial. Spre deosebire cartea funciară oferă o publicitate integrală. Astfel registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni nu conţin decât parţial actele prin care se modifică, se constituie, se transmit sau se sting drepturile reale. Iar alte drepturi reale sunt chiar omise total, cum ar fi, spre exemplificare, dobândirile prin prescripţiune, testamente sau succesiuni netestamentare, ori acte declarative de drepturi, ori împărţirile voluntare şi judecătoreşti.Ca o completare ironică la faptul că acest sistem de publicitate imobiliară nu oferă securitatea juridică necesară, nu se cere înscrierea în registru a acţiunilor introduse cu privire la drepturile reale. Respectiv nu se acordă importanţă acţiunii în revendicare , acţiunii pentru cauzele de nulitate, rezoluţiune, revocare, reducţiune, pentru vicii ale actului rezultând dintr-o serie de incapacităţi ce pot caracteriza o persoană: minoritate, interdicţie, faliment, pentru eventuale atingeri ale dreptului, de expropriere eventuală ori hotărâtă de o autoritate de drept.

e) Sistemul de publicitate personală se bazează pe principiul consensualismului, consacrat şi de art.1295        

din Codul civil, conform căruia: „Vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată

la cumpărător, in privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului                    deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat”. Deoarece nu toată lumea cunoaşte bine    legea sau din simplă ignoranţă actul de vânzare-cumpărare sau orice alt act juridic care duce la modificarea situaţiei juridice a unui imobil, nu mai trece şi de procedura transcrierii. Spre deosebire de cartea funciară în care înscrierea reprezintă condiţia de bază şi are efect constitutiv de drepturi şi caracter probator, în cazul transcrierii publicitatea nu este obligatorie şi nici nu are forţă probantă. Din această cauză se ajunge la situaţii în care acte care ar trebui supuse publicităţii nu ajung totuşi să fie cunoscute de către terţii posibil interesaţi.

După reliefarea tuturor inconvenientelor pe care le prezintă sistemul de publicitate reală al registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, şi având în vedere că sistemul de carte funciară acoperă toate aceste deficienţe, nu este greu ca părerea tuturor în materie să fie unanimă pentru al doilea sistem de publicitate imobiliară.

Înscrierea are forţă probantă datorită principiilor după care se conduce publicitatea reală; ea garantează dreptului celui înscris şi rezolvarea unor conflicte de drepturi se face cu uşurinţă, deoarece aflarea situaţiei juridice adevărate a imobilului necesită numai câteva minute de cercetare şi se poate face de oricine, chiar fără o pregătire specială, în prezenţa funcţionarului răspunzător cu conducerea registrelor. Dând siguranţă drepturilor celui înscris (siguranţă statică) sau celor ce au interes în dobândirea unor drepturi reale imobiliare (siguranţă dinamică), publicitatea reală înlesneşte tranzacţiunile imobiliare şi dezvoltarea creditului, care este garantat prin înscrierea unui drept real de ipotecă asupra bunului fix, fiind un factor de mare importanţă în progresul întregii societăţi” [6].

Toate caracterele cărţii funciare întăresc şi susţin adoptarea ei pe întreg teritoriul statului, chiar dacă pentru acest lucru este nevoie de un proces care se desfăşoară pe o perioadă îndelungată de timp şi care presupune uriaşe eforturi materiale. Nu este decât un pas făcut pentru modernizarea şi dezvolterea materiei publicităţii imobiliare, atât de necesar pentru a avea o economie progresivă şi performantă. Este în fond progresul întregii societăţi pe această linie, a drepturilor reale imobiliare.


[1] Florin Scrieciu, Tratat teoretic şi practic de drept funciar, vol. I, Ed.Lumina Lex, 2001, p.239;

[2] Eugen Chelaru, Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, 2000, p.213, p.216;

[3] Mircea Miclea, Cadastrul şi cartea funciară, Editura All, Bucureşti, 1995, p.292;

[4] Mircea N. Costin, Mircea C. Costin, Dicţionr de drept civil, Ed. Lumina Lex, vol. I;

[5] Nicolae Boş, Cartea funciară şi expertiza tehnică topo-cadastrală, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.20;

[6] Mircea Miclea, op. cit., p.295;

Consideraţii generale privind infracţiunea de mărturie mincinoasă

1. Caracterizare generală

Marturia mincinoasă sau în latină „falsitas in judicio” este „fapta martorului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau orce altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat” este incriminată prin dispoziţiile cuprinse în art. 260 din codul penal

Este asimilată cu mărturia mincinoasă fapta similară săvârşită în mod corespunzător de către expert sau interpret.

În activitatea de înfăptuire a justiţiei declaraţiile martorilor, ca şi rapoartele de expertiză sunt considerate mijloace de probă, ele contribuind la aflarea adevărului şi prin aceasta la soluţionarea cauzei în care sunt administrate. De exactitatea probelor şi de probitatea celor care concură la aflarea adevărului, depinde temeinica înfăptuire a justiţiei.

Martorii, având cunoştinţă despre infracţiunea care face obiectul cercetării sau judecării prin declaraţiile lor contribuie la stabilirea modului, timpului, locului şi împrejurărilor săvârşirii faptei, precum şi la realizarea şi deci la pronunţarea unor hotărâri juste, de asemenea persoanei făptuitorului înlesnind astfel aflarea adevărului. Numai în măsura în care însă martorii relatează adevărul asupra celor cunoscute de ei, declaraţiile acestora prezintă un ajutor efectiv dat organelui judiciar la înfăptuirea justiţiei. De aceea datorită orcărui martor este de a declara adevărul şi de a spune tot ce ştie cu privire la împrejurările asupra cărora este întrebat[1] ( a se vedea art. 33 cod procedură penală şi art. 193 cod procedură civilă , întru-cât la baza prestaţiei pe care o au martorul, expertul şi interpretul în îndeplinirea actului de justiţie trebuie să stea buna credinţă.

Declaraţiile acelor martori care fac afirmaţii mincinoase ori nu spun tot ce ştiu privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora au fost întrebaţi, prezintă pericol social, prin aceea că îngreunează, derutează şi compromit activitatea organelor judiciare, putând implicit determina pronunţarea unor soluţii care nu corespund adevărului.

Aceeaşi importanţă o au şi rapoartele efectuate de experţi şi lămuririle date de aceştia ca şi operaţiile efectuate de interpreţi în cauze judiciare.

Aceleaşi obligaţii de respect faţă de adevăr, incubă şi acestora, iar încălcarea ei în condiţiile stabilite de legiuitor, prezintă deasemenea pericol social pentru înfăptuirea justiţiei.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal sau civil consacrat în art. 128 cod procedură penală şi art.142 cod procedură civilă acordă părţilor posibilitatea de a participa la soluţionarea cauzei chiar şi atunci când nu cunosc limba română. Aceasta se realizează fie prin asigurarea folosirii în faţa organelor judiciare, a limbii materne a populaţiei de altă naţionalitate decât cea română în anumite unităţi administrativ teritoriale, fie prin folosirea interpreţilor.

Se dă astfel expresie unor pevederi constituţionale cuprinse în art. 127 al. 2 din Constituţia României unde se arată :

„dreptul la interpret

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.

(2) Cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanelor care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret, în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”[2].

2 Obiectul juridic

2.1. Obiectul juridic generic

Obiectul juridic generic al infracţiunii de mărturire mincinoasă este obiectul juridic comun tuturor infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei şi constă în ansamblul relaţiilor sociale a căror normală formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin apărarea valorilor sociale, a înfăptuirii justiţiei.

2.2. Obiectul juridic special

Obiectul juridic special este însă complex. În el se regăsesc, ca valori ocrotite, atât justiţia cât şi persoana ale cărei atribute sociale esenţiale ( cinste, libertate, demnitate, patrimoniu ) pot fi atinse prin mărturia mincinoasă.

În principal, relaţiile sociale apărute sunt însă cele privitoare la înfăptuirea justiţiei astfel că în absenţa şi a unui obiect juridic secundar, adiacent, fapta nu ar pierde caracterul infracţional. Infracţiunea de mărturie mincinoasă nu are un obiect material, pentru că acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii, nu se îndreaptă direct asupra unui lucru ( bun sau persoană )[3].

Declaraţiile scrise ale martorilor, rapoartele de expertiză şi traducerile scrise nu constituie obiect material al infracţiunii de mărturie mincinoasă ci reprezintă produsul ori mijlocul de săvârşire al infracţiunii.

3. Subiectul activ

Infracţiunea de mărturie mincinoasă are întotdeauna un subiect activ calificat ceea ce înseamnă că ea poate fi săvârşită numai de o persoană care are o anumită calitate desemnată expres prin dispoziţiile art. 260 al. 1 şi 4 din codul penal, respectiv de martori, experţi şi interpreţi care în această calitate sunt prezenţi într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care sunt solicitaţi, în conformitate cu legea.

3.1. MARTORUL

Martorul „este persoana care are cunoştinţă despre o faptă sau despre o împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în proces”[4].

„Martorii sunt persoane stăine de proces, care au cunoştinţă despre fapte ce sunt concludente pentru rezolvarea pricinii”[5].

Infracţiunea de mărturie mincinoasă este destul de frecventă în practica judecătorească, întrucât depoziţiile martorilor sunt printre cele mai frecvente mijloace de probă, deşi art. 64 din codul procedură penală enumeră depoziţiile martorilor (respectiv expertizele) printre celelalte mijloace de probă, nestabilind nici o prioritate pentru vreuna din ele.

Aceasta însemnândpe de o parte că adevărul în cauză poate fi aflat şi fără administrarea probei cu martori, prin intermediul altor mijloace de probă, iar pe de altă parte, că nu trebuie să se considere primordiale depoziţiile martorilor făcute în proces, în dauna altor altor mijloace de probă, care exprimă o altă împrejurare ce se dovedeşte a fi cea reală. Numai neconformitatea cu realitatea obiectivă poate face ca referitor la fondul cauzei – un mijloc de probă să fie înlăturat în favoarea altuia care îndeplineşte condiţia conformării cu adevărul, împrejurare în care este greşită atitudinea unor organe judiciare de a acorda o importanţă mai mare probelor cu martori în dauna altor mijloace de probă sau de a considera suficientă proba cu martori atunci când există presupunerea că administrarea altor mijloace de probă ar apropia instanţa de cunoaşterea adevărului. În acest sens, în art. 63 al 2 cod de procedură penală, se prevede că probele nu au valoare dinainte stabilită, aprecierea fiecăreia făcându-se de către organul judiciar potrivit convingerii lui formate în urma examinării tuturor probelor administrate[6].

Deşi declaraţiile martorilor constituie, în penal, cum scria profesorul Vintilă Dongoroz „o probă plăpândă”, totuşi proba testimonială a reprezentat întotdeauna proba uzuală, de drept comun, cea mai frecventă şi, adeseori esenţială pentru realizarea scopului procesului penal. Spre deosebire de procesul civil, declaraţiile de martori ocupă în procesul penal un loc de prim rang, căci martorii sunt – după celebra expresie a lui Bentham „Ochii şi urechile justiţiei”.

În civil, administrarea probei testimoniale comportă unele restricţii, care nu afectează principiul admiterii orcărei dovezi pe care instanţa o consideră aptă să contribuie la soluţionarea cauzei. Limitările impuse administrării probei testimoniale în civil (acte juridice care au ca obiect o valoare mai mare de 250 lei nu pot fi dovedite cu martori, de asemenea, nu se poate dovedi cu martori împotriva şi peste cuprinsul unui înscris) sunt acceptate în doctrina de specialitate ca fiind expresia grijii legiuitorului de a asigura, în condiţii corespunzătoare, aflarea adevărului[7].

Există şi unele excepţii în care proba testimonială este admisibilă între părţi şi referitor la acte juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei, precum şi împotriva înscrisurilor preconstituite indiferent de valoarea lor – restricţii privitoare la administrarea probei cu martori se regăsesc şi la judecarea chestiunilor prealabile de natură civilă de către instanţa penală şi în conformitate cu art. 44 alin. 2 din codul de procedură penală, prealabilă de judecată de către instanţa penală potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune[8].

În acest sens, nu se face nici o distincţie în cuprinsul prevederilor din art.260 cod penal, privind legătura dintre natura cauzei şi cel care declară într-o cauză penală, civilă sau disciplinară, aceasta putând fi tras la răspundere penală.

Poate fi martor şi deci subiect activ al infracţiunii în condiţiile textului menţionat, atât persoana vătămată (art. 82 cod procedură penală) precum şi apărătorul pentru fapte sau împrejurări cunoscute de el înainte de a deveni apărător sau reprezentant al vreuneia din părţi, calitatea de martor în acest caz având întâietate faţă de cea de apărător, potrivit art. 79 alin. ultim din codul de procedură penală.

În practica judecătorescă s-a pus problema dacă partea vătămată audiată ca martor, în situaţia în care deşi şi-a păstrat această calitate, poate fi sancţionată pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă[9].

Legea prevede că poate fi ascultată ca martor şi persoana care este obligată a păstra secretul profesional dar numai cu consimţământul persoanei sau a organizaţiei faţă de care există obligaţia de a păstra secretul (art.79 alin. 1 cod procedură penală).

Soţul şi rudele apropiate învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori (art.80 alin.1 cod procedură penală) acesta însă nu înseamnă că nu pot fi ascultate ca martori atunci când ele nu sunt de acord cu această situaţie. Această categorie de persoane pot fi ascultate în proces, având statutul unor simpli informatori. În această calitate nu se poate săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă (acestă soluţie, deşi considerată corectă din punct de vedere juridic, este totuşi criticată în doctrină ca fiind inadecvată, deoarece asemenea informaţii pot contribui într-un anumit fel la formarea convingerii judecătorului)[10]. Atunci când aceste persoane consimt să fie martori şi fac depoziţii în acest sens, la fel ca depoziţia oricărui alt martor, să fie decisivă în rezolvarea cauzei pentru că din moment ce consimt acest lucru ei au toate drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege şi deci, ei pot fi pedepsiţi pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă[11].

Totuşi pentru un astfel de autor al mărturiei mincinoase, instanţa va putea acorda, în unele situaţii circumstanţe atenuante.

În procesul civil, conform art. 189 cod procedură civilă nu pot fi ascultaţi ca martori interzişi şi cei stabiliţi de lege incapabili de a mărturisi. De asemenea, nu pot depune mărturie rudele şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, soţul, chiar dacă este despărţit, cei condamnaţi pentru jurământ sau mărturie mincinoasă. În acest sens există însă o excepţie referitoare la cauzele privind starea civilă a persoanei, precum şi la divorţ, în care pot apărea ca martori şi rudele (cu excepţia descendenţilor).

În literatura juridică s-a propus introducerea ca şi în codul de procedură civilă, a unei dispoziţii similare aceleia din art.80 cod de procedură penală în conformitate cu care soţul şi rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună mărturie ca martori. Printr-un „raţionament per a contrario”, ar rezulta că, dacă aceste persoane acceptă, atunci pot apărea ca martori în proces.

Pentru a putea fi săvârşită infracţiunea de mărturie mincinoasă, calitatea de martor a unei persoane trebuie să fie legal atribuită în momentul audierii sale.

Nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă persoanele care nu pot fi audiate ca martori, din orice motiv.

Pot fi subiecţi activi ai infracţiunii, atât martorii citaţi legal, cât şi cei care au fost admişi de organele judiciare, dar s-a comis citarea lor sau nu a primit citaţia (art.319 alin. 3 cod procedură penală).

Nu pot fi ascultaţi ca martori membrii Corpului Diplomatic,o atare incompatibilitate este, credem, absolută, datorită funcţiilor deţinute de aceste persoane şi ea se întemeiază pe reciprocitate.

3.2. Minorul

Minorul poate fi ascultat ca martor, dar dacă are vârsta sub 14 ani el nu va răspunde pentru mărturie mincinoasă, deoarece nu răspunde penal pentru faptele sale (art.99 cod penal). Între 14-16 ani minorul va putea fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ iar dacă acesta a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal pentru faptele sale.

3.3. Expertul

Expertul este o altă persoană care poate fi subiect activ al infracţiunii. În sensul larg al cuvântului, expertul este o persoană care posedă cunoştinţe deosebite într-un anumit domeniu. O astfel de persoană poate fi chemată în această calitate, într-o cauză civilă, penală, administrativă, disciplinară etc. pentru a contribui cu cunoştinţele sale de specialitate la lămurirea unor fapte sau împrejurări ale cauzei, în vederea aflării adevărului. Activitatea expertului are o importanţă deosebită în soluţionarea cauzei respective. Ca mijloc de probă, expertiza contribuie la realizarea cunoaşterii aprofundate şi după criterii ştiinţifice a împrejurărilor la care se referă. Experţii au rol de a contribui ca specialişti la lămurirea unor situaţii de fapt. Rolul instanţei este de a discuta contestările şi concluziile experţilor[12]. Dacă cu această ocazie, în raportul de expertiză se fac afirmaţii cu caracter mincinos referitor la împrejurările esenţiale ale cauzei despre care expertul a fost întrebat, el devine subiect al infracţiunii de mărturie mincinoasă. Art. 260 cod penal se referă numai la expertul chemat sau numit de organul care instrumentează cauza.

În situaţia în care expertiza a fost efectuată de către un serviciu medico-legal, laborator criminalistic sau orice instituţie de specialitate, nu va putea răspunde pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă persoana care, fiind angajatul acelui serviciu, laborator sau institut, a înlocuit raportul sau expertiza (art. 119 alin. 2 şi 3 cod de procedură penală), o astfel de persoană va răspunde pentru abuz de serviciu sau pentru fals în înscrisuri oficiale[13].

Întucât legea distinge între expertiză şi constatarea tehnico-ştiinţifică sau constatarea medico-legală, persoanele care vor produce cele două din urmă mijloace de probă nu pot fi asimilate expertului. De aceea, ele nu pot fi subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă.

3.4. Interpretul

Interpretul este persoana chemată sau numită de organul judiciar care cercetează sau judecă o cauză pentru a servi ca traducător când una din părţi sau o altă persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba română ori nu se poate exprima sau când unele înscrisuri sunt redate într-o altă limbă decât limba română[14].

Aşadar, subiecţi activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă nu pot fi numai martorul, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, expertul sau interpretul, ceea ce înseamnă că suntem în prezenţa unei infracţiuni ce se săvârşeşte în persoana proprie.

În general, coautorul în această materie nu există[15]. În mod excepţional va exista coautor atunci când, spre exemplu, întocmind aceeaşi expertiză, doi experţi s-au înţeles să ateste date neveridice referitoere la întrebări esenţiale puse de organul judiciar, în aceeaşi cauză.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă este susceptibilă de fi săvârşită în participaţie sub forma complicităţii şi a instigării. Pentru instigator şi complice nu se vor cere vreo calitate specială.

Dacă instigarea neurmată de executare a fost săvârşită prin constrângere ori corupere, atunci fapta va intra sub incidenţa art. 261 codul penal (Încercarea de a determina mărturia mincinoasă) şi sub aceea a dispoziţiilor art. 29 cod penal (Instigare neurmată de executare), cu condiţia ca cel instigat să fie acceptat, fie şi numai temporar ideea săvârşirii unei infracţiuni de mărturie mincinoasă.

Există instigator la mărturia mincinoasă atunci când martorii au dat urmare îndemnului şi au făcut declaraţii nereale în faţa organelor judiciare[16]. În acest sens, practica judiciară în materie arată că, odată ce martorii au dat urmare îndemnului inculpatului şi au făcut declaraţii nereale în faţa organelor de cercetare penală, nu poate influenţa situaţia inculpatului, deoarece o asemenea retragere, chiar făcută în condiţiile art.260. alin 2 cod penal (înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie), nu constituie desistare în sensul art. 29 cod penal, ci numai o cauză de imputare, care neavând caracter personal, are ca urmare condamnarea inculpatului pentru instigare la infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Dacă instigarea nu s-a făcut prin constrângere sau corupere şi ea nu a avut nici un moment atitudinea de a determina pe martor, expert sau interpret să-şi însuşească scopul urmărit de instigat, atunci aceasta va fi o faptă care nu intră în câmpul de acţiune al legii penal[17], şi nu o instigare neurmată de executare, pentru a fi incidente dispoziţiile art.29 cod penal. În acest sens, pentru a exista infracţiunea de instigare neurmată de executarea prevăzută în art. 19 cod penal, este necesar ca cel instigat să-şi fi însuşit fie chiar pentru scurt timp, hotărârea de a comite infracţiunea, la care apoi să fi renunţat. Dacă însă instigatorul nu a reuşit să determine nici un moment pe cel faţă de care şi-a efectuat îndemnurile sale să comită fapta, există o simplă instigare eşuată, cu rezultat negativ care în principiu, nu cade sub incidenţa legii penale.

Practica judiciară în materie arată în acest sens, că dacă martorii asistenţi care au semnat procesul verbal încheiat la faţa locului de organele de cercetare, fiind instigate de către învinuit, au trecut sub tăcere unele fapte în legătură cu infracţiunea imputată acestuia, pe care le cunoaşte personal, dar ulterior aceştia, fiind audiaţi de instanţă, au declarat adevărul, în sarcina celui care l-a îndemnat să nu arate ceea ce ştiau, nu se va putea reţine instigare la infracţiunea de mărturia mincinoasă, ci numai o instigare neurmată de executare, în sensul art. 29 cod penal[18]. Dacă, dând urmare îndemnurilor instigatorului, autorul a făcut declaraţii mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat. Ca atare, chiar dacă martorul îşi retrage mărturia în timp util, potrivit art. 260 alin 2 cod penal, instigatorul se va sancţiona conform art. 27 cod penal, cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor, ci nu cu pedeapsa mai uşoară prevăzută de art. 29 cod penal pentru instigare neurmată de executare.

4. Subiectul pasiv

Subiectul pasiv principal al infracţiunii de mărturie mincinoasăeste statul, ca titular al valorii social a înfăptuirii justiţiei, reprezentat prin organul judiciar a cărui activitate a fost periclitată.

Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi o persoană fizică a cărei libertate sau demnitate este ameninţată sau vătămată prin săvârşirea infracţiunii de o persoană judiciară ale cărei interese pot fi atinse sau vătămate print-o mărturie mincinoasă[19].


[1] Ase vedea art. 83 Cod procedură penală şi art. 193 Cod procedură civilă.

[2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 21 noiembrie 1991.

[3] Vintilă Dongoroz şi colaboratorii – Explicaţii teoretice ale Codului penal român – Editura Academiei, Bucureşti, 1969, pag. 10.

[4] Avram Filipaş – Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei – Editura Academiei Bucureşti, 1985. Pag. 49.

[5] I.Stoienescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil – Teoria generală – Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică Bucureşti, 1963, pag. 383.

[6] Tribunalul Suprem – Secţia penală Decizia nr. 1809/1972, în Culegera de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1972, pag. 433. Tribunalul Supem – Secţia penală Decizia nr. 504/1971 în volumulV- Papadopol, Popovici. Repertoriul de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică Bucureşti 1977, pag. 336.

[7] A.Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 174.

[8] A. Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 67.

[9]Tribunalul Judeţean Timiş – Decizia penală nr. 657/1971 -Revista Română de Drept nr. 1/1972, pag.144.

[10] R.Garrand, Trattle theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag.4.

[11] R.Vonia -Droit penal special – Editor teme I Paris Dallas, 1968,PAG. 384.

[12] Tribunalul Suprem- Decizia nr. 1168/1964 – nepublicată.

[13] N.Iliescu, Explicaţii teoretice ale codului penal român, vol.IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1972,  pag.180

[14] Art.128, art.8 Cod procedură penală şi art. 142 şi 143 Cod procedură civilă.

[15] Gh. Dărângă, D. Sucinescu CODUL penal – comentat şi adnotat. Partea specială col. II Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică 1977 pag. 117.

[16] Tribunalul Suprem-Sectia generală-Decizia nr.1877/1976 din Revista Română de Drept nr. 9/1977, pag. 65.

[17] L.Biro-notă criticată la Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului Judeţean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68. Tribunalul Suprem-Secţia generală-Decizia nr. 2809/1972 din Revista Română de Drept nr. 2/1973, 168. Tribunalul Suprem-Secţia generală, Decizia nr. 1650/1972 în CD din 1972, pag. 291

[18] Tribunalul Judeţean Bihor-Decizia penală nr. 294/1982, Revista Română de Drept nr. 12/1982 pag.53

[19] L. Biro notă criticată în Decizia penală nr. 1230/1969 a Tribunalului  Judeţean Cluj din Revista Română de Drept nr. 4/1969, pag.68.

Etichete: , , , ,

Formele şi sancţiunile infracţiunii de mărturie mincinoasă

Posibilitatea desfăşurării în timp a activităţii infracţionale în cazul marturiei mincinoase diferă după cum acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii se realizează prin comisiune sau omisiune şi după cum făptuitorul este martor, expert sau interpret.

1.1. Acte preparatorii

Săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă poate fi precedată de „acte preparatorii[1]„. Actele preparatorii nu sunt incriminate. Aceste acte ar putea avea în relevanţa penală dacă au fost comise de alte persoane decât autorul şi fapta în vederea căreia s-au efectuat, s-a săvârşit )spre exempluŞ sfaturi, indicaţii, sugestii, etc.)

1.2. Tentativa

Tentativa la infracţiunea de mărturie mincinoasă este uneori posibilă, dar nu cade sub incidenţa legii penale, nefiind incriminată.

Mărturia mincinoasă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Codul penal actual nu mai cunoaşte o dozare a pedepsei în funcţie de natura procesului în care se produce mărturia mincinoasă. Noua reglementare se justifică prin aceeacă limitele stabilite pentru pedeapsă sunt suficient de largi pentru a permite înlăuntrul lor o corectă individualizare a pedepsei pentru diferite situaţii izvorâte din natura cauzei respective.

1.3. Consumarea infracţiunii

Mărturia mincinoasă se consumă în momentul în care s-a executat acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii şi s-a produs urmarea imediată, adică s-a creat pericol pentru normala şi buna desfăşurare a activităţii de justiţie. Momentul consumării infracţiunii diferă în funcvţie de specificul acţiunii. Astfel, în cazul în care afirmaţiile mincinoase,omisiunea de a spune tot ce ştie sau în cazul în care s-a trecut sub tăcere împrejurările esenţiale cu privire la care martorul, expertul sau interpretul au fost întrebaţi, fapta se consumă în momentul în care audierea sau ascultarea a luat sfârşit, iar depoziţia este semnată de martor, expert sau interpret. În acelaşi sens este practica instanţei supreme.

Nu are relevanţă, din acest punct de vedere, când s-a dovedit că afirmaţiile făcute în cadrul procesului au avut un caracter mincinos. De asemenea, nu are nici o influenţă asupra momentului de consumare a infracţiunii faptul că, deşi nu s-au făcut afirmaţii mincinoase, ori nu s-a spus nimic despre împrejurările esenţiale care au constituit obiectul unor întrebări puse martorului, expertului sau interpretului, totuşi soluţia dată în cauză a fost justă. În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că existenţa infracţiunii prevăzute de art. 260 alin. 1 cod penal nu este condiţionată de luarea unei măsuri nedrepte ori de pronunţarea unei soluţii nedrepte pe baza afirmaţiilor mincinoaseale martorului, ci nimai pe posibilitatea luării unei astfel de măsuri sau a pronunţării unei asemenea soluţii, cu condiţia ca mărturia mincinoasă să se refere la împrejurări esenţiale în raport cu învinuirea adusă inculpatului, ori cu răspunderea penală ce incubă diferenţiat dacă în cele din urmă, cu ocazia pronunţării, instanţa s-a întemeiat sau nu pe acea mărturie ori a adoptat sau nu o soluţie în concordanţă cu ea.

În cazul întocmirii unui raport de expertiză sau în cazul unei traduceri scrise, infracţiunea în ambele variante se consumă în momentul în care raportul sau traducerea a fost depus, respectiv depusă, la organul care a dispus efectuarea.

Deci, pentru consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă nu se cere producerea unei vătămări efective, nici pentru înfăptuirea JUSTIŢIEI, nici pentru vreo persoană fizică sau juridică, consumarea fiind condiţionată numai de producerea unei stzări de pericol.

Consecinţele infracţiunii în cazul în care ele s-au produs (spre exemplu – s-a dat o soluţie, s-a pronunţat o hotărâre nedreaptă ori s-a luat o măîsură nedreaptă), vor fi luate în seamă la individualizarea sancţiunilor.

Unii autori consideră că infracţiunea se consumă abia atuci când a expirat termenul înlăuntrul căruia retragera mărturiei  conduce la exonerarea de răspundere penală[2]. În practica şi doctrina noastră juridică opinia dominantă este acea că infracţiunea se consumă în momentul în care depoziţia martorului a fost făcută. Faptul că ulterior, depoziţia poate fi retractată nu este altceva decât o clauză specială care are influenţă asupra răspunderii penale, nu şi asupra momentului consumativ al faptei.

După consumarea infracţiunii de mărturie mincinoasă, se poate produce o prelungire în timp a activităţii infracţionale. Astfel, în cazul în care făptuitorul face în temeiul aceleiaşi rezoluţii infracţionale mai multe declaraţii mincinoase în aceeaşi cauză cu privire la aceeaşi faptă, în diferite stadii, ale procesului, există o singură infracţiune săvârşită în formă continuată care se epuizează odată cu săvârşirea ultimului act în realizarea acestei rezoluţii.

1.4. Cauze de nepedepsire

Art. 260 alin. 2 cod penal prevede o cauză de imunitate pentru autor dacă acesta îşi retrage mărturia în anumite condiţii prevăzute în textul de lege.

Fapta nu se pedepseşte dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul, respectiv expertulsau interpretulîşi retrage mărturia.

Retractarea însă, pentru a produce acest efect, nu poate avea loc oricând. Ea trebuie să preîntâmpine consolidarea stării de pericol creată prin infracţiune şi mai ales, să prevină pronunţarea unei soluţii determinată de mărturia mincinoasă. Ca atare, retractarea, pentru a fi o cauză de impunitate, trebuie să intervină în cauzele penale mai înainte de a se fi dat o hotărâre sau a se fi soluţionat procesul ca urmare a mărturiei mincinoase (înainte de a se dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăriri penale ş.a.).

Condiţiile în care se poate dispune arestarea inculpatului sunt prevăzute în art. 148 şi art. 236 cod procedură penală, dar art. 260 alin 2 cod penal se referă nu la momentul în care s-a dispus arestarea, ci la momentul în care inculpatul a fost efectiv arestat. De aceea, dacă s-a dispus arestarea inculpatului, dar din diferite motive ea nu a mai fost realizată, retractarea mărturiei mincinoase făcută după dispunerea arestării va avea efectul unei cauze de impunitate pentru făptuitor (cu condiţia ca să nu se fi dat o hotărâre sau o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase).

Dacă retragerea mărturiei mincinoase se face în aceeaşi zi cu arestarea efectivă a inculpatului ori cu soluţionarea cauzei (sau fazei în care se află), urmează a se face calcululexact, pe ore şi dacă retragerea se plasează în ziua respectivă, înaintea acestora, atunci ea  va apăra de pedeapsă pe făptuitor[3].

Retragerea mărturiei mincinoase nu mai face să fie aplicabile dispoziţiile art. 206 alin. 2 şi 3 cod penal atunci când, chiar dacă sunt întrunite condiţiile acolo prevăzute, urmărirea penală împotriva martorilor, expertului sau interpretului mincinos începuse. În acest caz, momentul începerii urmăririi penale trebuie apreciat în coplexitatea structurii sale, căci uneori, nefiind încă realizate toate condiţiile procesuale pentru începerea urmăriri penale (ci numai unele dintre ele), retractarea poate avea efectul prevăzut de art. 260 alin. 2 şi 3 cod penal), retractarea poate avea efectul prevăzut de art. 260 alin. 2 şi 3 cod penal[4]. Spre exemplu, dacă retractarea se face cu prilejul audierii făptuitorului la organul de cercetare penală, în procesul realizării de către acesta din urmă a unor acte premergătoare în vederea începerii urmăriri penale, această retractare poate atrage incidenţa art. 260 alin. 2şi 3 cod penal.

Prin începerea urmăriri penale vom înţelege numai pornirea efectivă a procesului penal (art. 228 cod procedură penală).

Între acestă cauză de nepedepsire şi aceea prevăzută de art. 22 cod penal există o deosebire esenţială: făptuitorul, în cazul mărturiei mincinoase, îşi poate retrage mărturia chiar şi după descoperirea faptei sale, dar nu numai în condiţiile prevăzute de art. 260 alin. 2 cod penal şi în orice caz până la momentul pornirii acţiunii penale împotriva sa, pe când în cazul infracţiunii de desistare şi împiedicare a rezultatului făptuitorul se poate desista ori poate împiedica producerea rezultatului numai înainte de producerea faptei.

Retragerea mărturiei mincinoase este o cauză personală, de ea profitând numai cel care a făcut-o, adică autorul infracţiunii.

Participanţii (complicele sau instigatorul) nu beneficiază de efectul ei exonerator de pedeapsă[5]. În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că dacă martorul a făcut declaraţii mincinoase în sensul prevederilor art. 260 alin. 1 cod penal, ca urmare a îndemnurilor instigatorului, infracţiunea de mărturie mincinoasă s-a consumat, ca atare, chiar dacă autorul îşi retrage mărturia în timp util, potrivit alin. 2 al art. 260 cod penal, instigatorul se va sancţiona conform art. 27 cod penal cu pedeapsa prevăzută de art. 29 cod penal, pentru instigare neurmată de executare.

Dispoziţiile privitoare la retractarea mărturiei mincinoase cuprinse în art. 260 alin. 2 cod penal se extind în baza art. 260 alin. 4 cod penal respectiv şi asupra expertului şi interpretului.

Potrivit art. 260 alin. 2 cod penal, prin „hotărâre” se înţelege numai hotărârile prin care s-a soluţionat cauza în primă instanţă. Prin expresia „o altă soluţie” se înţelege soluţiile dispuse prin alte acte procesuale decât hotărârile (spre exemplu – ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală)[6].

Astfel, va intra sub incidenţa art. 260 alin. 2 cod penal retractarea (cu ocazia restituirii cauzei la procuror conform art. 333 cod procedură penală) mărturiei mincinoase făcută în şedinţă de judecată[7].

1.5. Cauze de atenuare a pedepsei

În situaţia în care retragerea măîrturiei mincinoase a fost făcută peste limitele stabilite de art. 260 alin. 2 cod penal şi în condiţiile prevăzute de alin. 3 ale aceluiaşi articol (dacă retragerea mărturiei mincinoase a intervenit în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după ce s-a pronunţat o hotărâre s-au după ce s-a dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, instanţa va reduce pedeapsa potrivit art. 76 cod penal), atunci ea va avea valoarea unei circumstanţe atenuante de care instanţa de judecată trebuie să ţină seama în mod obligatoriu.

Raţiunea textului constă tot în intenţia legiuitorului de a ocroti cât mai bine înfăptuirea justiţiei. Interesul său este ca în aceste situaţii să determine prin atenuarea pedepsei, acordându-se obligatoriu circumstanţe atenuante, făptuitorii să-şi retragă mărturia mincinoasă. Prin această retractare s-ar creea posibilitatea corectării caracterului netemeinicit şi nelegal al măsurii arestării sau al soluţiei date în cauză.

Retragerea mărturiei mincinoase, după ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase are valoare unei circumstanţe atenuante obligatorii dacă hotărârea sau soluţia respectivă au rămas definitive. Aceasta înseamnă că, pentru a beneficia dedispoziţiile art. 260 alin. 3 cod penal, făptuitorul trbuie să-şi retragă mărturia mincinoasă în cadrul aceleiaşi cauze în care a făcut-o, adică până la rămânerea definitivă a hotărârii în acea cauză[8].

Retragerea acestei mărturii făcută în procesul propriu, al martorului mincinos, nu mai are relevanţă pe care i-o acorda art. 260 alin. 3 cod penal, ci este o recunoaştere a faptei pe care instanţa, eventual o poate lua în considerare la individualizarea răspunderii penale[9].

Dispoziţiile art. 260 alin. 3 cod  penal se aplică deopotrivă şi expertului sau interpretului.


[1] Vintilă Dongoroz, Gh. Dărângă, D. Sucinescu, A. Nemea, M. Popovici, P. Sârbulescu, V. Stoica, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penalăprin actele normative din anii 1956-1960, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, pag. 186.

[2] R. Voniu – Droit penal special – , editor, teme I Paris Dallas, pag. 386.

[3] Probleme de practică judiciară, examinate în lumina noului cod penal, în Revista Română de Drept nr. 11/1966, pag. 128.

Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 2467/1967 din Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 456.

[4] Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 2416/1967, din Culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem 1967, pag. 456.

[5] Tribunalul Suprem, decizia penală nr.3505/1970, din culegera de decizii ale Tribunalului Suprem, 1970, pag.416-418.

Tribunalul Suprem, decizia penală nr. 2900/1971, din culegerea de decizii ale Tribunalului Suprem, 1991, pag.366-368.

Tribunalul Suprm, secţia penală, decizia nr. 1837/1976, din Revista Română de Drept nr. 9/1972, pag. 65.

[6] Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 2567/1974, nepublicată.

[7] Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 2567/1974, nepublicată.

[8] Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr. 3985/1978, din Revista Română de Drept nr.5/1974, pag. 68.

C.Podgomei, notă la decizia penală nr. 78/1970 a Tribunalului Judeţean Vâlcea, din Revista Română de Drept nr. 10/1970, pag. 153.

[9] În sens contrar, se aplică art. 260 alin. 3, Tribunalul Judeţean Vâlcea, decizia penală nr. 79/1970, din Revista Română de Drept nr. 10/1970, pag. 153.

Etichete: ,

Elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă

Pentru ca să se poată reliza conţinutul infracţiunii de mărturie mincinoasă este necesar să prezinte o anumită situaţie pe care codul penal o denumeşte sintetic „cauză în care se ascultă martori” (art. 260 cod penal) sau conform alineatului ultim al aceluiaşi articol, în care se folosesc serviciile unui expert sau interpret. Este vorba numai de o cauză în care se înfăptuieşte justiţia, deci un proces de natură contencioasă.

Potrivit art.260 cod penal pot exista mai multe genuri de cauze : penală, civilă, disciplinară sau orice altă cauză în care se ascultă martori.

Cauza penală are sensul de proces penal ce se desfăşoară în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţelor de judecară. Este indiferent care este organul de urmărire penală sau a instanţelor de judecată. Este indiferent care este organul de urmărire penală (procurorul sau organul de cercetare penală prevăzute de art. 201 cod procedură penală), precum şi dacă judecata se desfăşoară în primă instanţă, în apel sau recurs.

Cauza civilă – în sensul art. 260 cod penal are sensul restâns de proces civil desfăşurat după procedura contencioasă, în faţa instanţelor judecătoreşti civile.

Clauza disciplinară – în sensil art.260 cod penal înseamnă o judecată desfăşurată în faţa unor organe jurisdicţionale cu caracter disciplinar (exemplu : consiliile disciplinare care judecă abaterile disciplinare comise de judecători).

Prin orice altă cauză în care se ascultă martori se înţelege alte cauze decât cele penale, civile, disciplinare, care se desfăşoară în faţa unor organe de jurisdicţie şi în cadrul cărora pot fi ascultaţi martori ori folosiţi experţi sau interpreţi.

În situaţia în care organul judiciar în faţa căruia s-a consumat mărturia mincinoasă se dovedeşte ulterior a fi complet (spre exemplu : s-au încălcat dispoziţiile referitoare la competenţa materială), fapta nu îşi pierde caracterul infracţional.

De asemenea, constituie infracţiune de mărturie mincinoasă fapta martorului care chiar dacă a depus mincinos în faţa organelor de urmărire penală, nu mai este audiat în instanţă şi aceasta nu poate folosi pentru soluţia pe care o dă declaraţia aceluiaşi martor.

Jurământul martorului este un fapt care precede infracţiunea, dar el nu este şi o situaţie permisă a acestuia. Înainte de a fi ascultat, în conformitate cu art.85 cod de procedură penală, martorul depune jurământ. Lipsa jurământului nu poate înlătura caracterul penal al mărturiei mincinoase atunci când fapta s-a consumat conform dispoziţiilor art. 260 alin. 1 cod penal.

Art. 85 cod procedură penală mai prevede o situaţie care şi ea precede dispoziţiei martorului şi anume atenţionarea acestuia că dacă nu va spune adevărul săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Inexistenţa acestei prevenţii excude imposibilitatea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă.                           

Elementul material

Infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în acţiunea făptuitorului de „a face afirmaţii mincinoase” sau în „omisiunea sa de a spune tot ce ştie” ambele privitor la împrejurări esenţiale asupra cărora a fost întrebat. Deci avem o atitudine comisivă în primul caz şi una omisivă în cel de-al doilea caz. În ambele situaţii, însă, este vorba de o atitudine de camuflare, de ascundere a adevărului.

Dar indiferent de varianta în care se săvârşeşte infracţiunea, mărturia mincinoasă este o infracţiune de acţiune (comisivă) al cărui element material, îl constituie acţiunea de a face o mărturie mincinoasă sau de a efectua o expertiză ori o interpretare mincinoasă.

Aceste subvariante ale acţiunii care constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă sunt alternative, pentru, existenţa infracţiunii fiind suficientă săvârşirea faptei într-una din aceste comportări, dar pot exista însă şi cumulativ, în care caz, când s-au ssăvârşit, în executarea unei rezoluţii unice, există o singură infracţiune[1].

„A face afirmaţii mincinoase” înseamnă a spune altceva decât cele ştiute, a declara ca fiind adevărate ceea ce nu corespunde cu cele cunoscute. Esenţial este să existe o nepotrivire între cele declarate ca martor şi cele ştiute de el.

Deci, criteriul după care se stabileşte dacă o afirmaţie este sau nu mincinoasă nu este acela al raportului în care se află cele declarate de martori faţă de realitate, deoarece martorului I se cere să spună ce ştie, iar nu care este adevărul.

Când însă martorul declară că a văzut sau a auzit anumite lucruri, care au avut loc în realitate, dar pe care nici nu le-a văzut, nici nu le-a auzit, ci doar le-a cunoscut indirect, nu există infracţiune de mărturie mincinoasă, pentru că declaraţia făcută nu constituie o probă mincinoasă în raport cu obiectul de probat, lipsind astfel posibilitatea de a aduce un prejudiciu înfăptuirii justiţiei.

Afirmaţia mincinoasă poate să aibă un conţinut pozitiv, adică a afirma că ceva a existat sau un conţinut negativ, adică afirmarea că ceva nu ar fi existat.

Tăcerea constituie o modalitate de realizare a infracţiunii, dar numai atunci când ea se opune clarificării unei împrejurări esenţiale despre care martorul este întrebat şi pe care desigur, acesta o cunoaşte. În acest caz, tăcerea martorului alterează fundamental depoziţia sa şi induce în eroare organul judiciar, pe care îl împiedică astfel să descopere adevărul. Tăcerea nu atrage însă această calificare atunci când ea este în realitate un refuz de a răspunde.

Trebuie să se facă distincţie între trecerea sub tăcere a unor împrejurări, care constituie una din modalităţile normative de consumare a infracţiunii de mărturie mincinoasă şi refuzul de a depune mărturie. Problema trebuie privită sub un dublu aspect. Oprimă situaţie se referă la refuzul de a depune mărturie. Martorul refuză să jure şi să depune mărturie. În acest caz el nu va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. Singura sancţiune care I se poate aplica, pentru că înţelege să lipsească instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, nu are caracter penal. Astfel, în procesul civil, acest martor este sancţionat cu amendă şi eventualele despăgubiri către persoana vătămată[2]. Obligaţia martorului este un derivat pe planul dreptului, al obligaţiei cetăţeneşti de participare sinceră la aflarea adevărului în cauzele supuse rezolvării judiciare[3]. Această obligaţie este fundamentată pe un interes judiciar important, care constă în obligaţia în faptul că organele judiciare trebuie să ia cunoştinţă nemijlocit de materialul probator[4].

În cazul neprezentării martorului la solicitarea organului judiciar, el poate fi adus cu mandat şi obligat la plata unei amenzi (art.188 cod procedură civilă). În procesul penal, de asemenea, martorul poate fi adus silit (art.183, alin 1 şi art. 327 alin 5 şi respectiv alin. 6 cod procedură penală) şi poate fi amendat dacă lipseşte nejustificat (art. 189 alin. 1 lit. e cod procedură penală).

O a doua situaţie priveşte cazul în care deşi s-a depus jurământ, înţelegând deci să facă depoziţia, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este întrebat. Se consideră că nici în acest caz nu există infracţiunea de mărturie mincinoasă, dacă refuzul a fost explicit, deşi prin aceasta martorul nu s-a conformat obligaţiei legale de a declara ceea ce ştie. (Excepţie fac unele obligaţii legale referitoare la informarea autorităţii în anumite situaţii – spre exemplu, cazurile prevăzute de art. 262 cod penal, respectiv „Omorul” art. 174, „Omorul calificat” art. 175, „Omorul deosebit de grav” art. 175, „Tâlhăria” art. 211, „Pirateria” art.121, ş.a. ale aceluiaşi cod).

Această soluţie se impune deoarece legiuitorul a înţeles să acţioneze ca mărturie mincinoasă numai acele afirmaţii sau treceri în sub tăcere care prezintă pericol pentru înfăptuirea justiţiei, în sensul că ele ar putea induce în eroare organele judiciare. Or, în cazul unui refuz exprimat cu claritate care pune astfel, de la început în cunoştinţă de cauză organul judiciar cu privire la necesitatea de a administra alte probe pentru a afla ceea ce autorul refuză să declare, nu poate avea capacitatea de a pune în pericol înfăptuirea justiţiei.

Totuşi s-ar putea replica faptul că, din moment ce martorul s-a obligat prin jurământ să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, potrivit, art. 85 alin. 2 cod procedură penală, el va săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă dacă va ascunde adevărul. Numai că trăsăturile acestei infracţiuni sunt cuprinse nu în acest text, ci în art. 260 cod penal, iar nerespectarea jurământului de către martor nu înseamnă prin ea însăşi infracţiunea de mărturie mincinoasă – nu spune adevărul – aşa cum prevede art. 260 cod penal – referitor la împrejurări esenţiale, etc.

A nu spune tot ce ştie – înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde totul sau parte din ceea ce martorul ştie.

Atunci când fapta se săvârşeşte prin aceea că martorul nu spune tot ce ştie ne găsim în faţa unei infracţiuni, care se raportează la o obligaţie legală de a răspunde.

Pentru ca acţiunea de „a face afirmaţii mincinoase”, ca şi infracţiunea de „a nu spune tot ce ştie” să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii legale care au caracter de cerinţe esenţiale şi anume:

–       afirmaţia martorului sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească „împrejurări esenţiale”.

–       martorul, expertul sau interpretul „să fi fost întrebat” asupra acelor împrejurări.

Martorul, expertul sau interpretul săvârşesc infracţiunea de mărturie mincinoasă decât atunci când ambele cerinţe sunt întrunite[5].

Prin expresia „împrejurări esenţiale” se înţelege orice fapte, date, situaţii circumstanţe în soluţionarea procesului respectiv.

Caracterul de „împrejurare esenţială” este dat de eficienţa probatorie a acestora, de pertinenţa şi concludenţa lor în cercetarea şi soluţionarea cauzei respective. Aceste împrejurări influenţează direct soluţionarea cauzei[6]. Prin urmare nu v-a întruni elemente esenţiale ale infracţiunii de mărturie mincinoasă relatarea inexactă a unui martor care însă nu priveşte împrejurările esenţiale pentru cauză, chiar dacă afirmaţia sa este un răspuns la o întrebare adresată de organul judiciar.

În speţă, martorul nu a identificat corect poziţia cameri în care s-a purtat discuţia pe care el o relateză[7].

Esenţa pentru cauză era nu poziţia camerei, ci conţinutul discuţiei despre care martorul oferea informaţii[8].

În practică s-a stabilit ca nu se poate reţine existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă în cazul în care martorul a declarat că a fost lovit cu muchia cuţitului, deşi în realitate lovitura fusese dată cu tăişul, deoarece în această situaţie, relatarea neadevărată nu se referă la o „împrejurare esenţială”.În acest caz, neaplicarea prevederilor art. 260 cod penal se impun, cu atât mai mult cu cât martorul, fiind grav rănit şi pierzându-şi cunoştinţa, este posibil să nu-şi mai fi amintit în mod amănunţit împrejurările în care sa-u exercitat asupra sa actele de violenţă

Caracterul esenţial al împrejurărilor despre care a fost întrebat martorul nu se determină în funcţie de soluţia pronunţată în cauza în care s-a făcut mărturia mincinoasă, ci în funcţie de obiectul probei, în sensul că proba respectivă este necesară rezolvării cauzei şi este de natură să influenţeze răspunderea făptuitorului[9].

Dacă în urma examinării atente a răspunsului martorului nu va rezulta că martorul a fost întrebat asupra unor împrejurări esenţiale, acesta nu poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă.

Instanţa de judecată trebuie să aibă un rol activ în procesul administrării probelor[10]. Ea trebuie să insiste a cere lămuriri şi precizări atunci când în depoziţiile martorilor , experţi sau interpreţi apar contradicţii care sunt de natură a altera adevărul[11].Spre exemplu, instanţa trebuie săinsiste pentru ca prezentarea materialului de expertiză să fie completă, motivaţia să aibă un caracter cât mai complex pentru a se evita săvârşirea unor erori judiciare care s-ar datora, parţial lipsei şi rolului său activ[12].

Cerinţa esenţială privitoare la condiţia ca asupra împrejurărilor esenţiale, martorul, expertul, interpretul „să fi fost întrebat”, constituie o a doua limitare a obiectului mărturiei mincinoase, restrângând sfera împrejurărilor esenţiale numai la acelea asupra cărora s-au pus întrebări. Întrebarea poate să privească o anume împrejurare esenţială, dar poate fi şi o întrebare mai generală cu referire implicită la acea împrejurare.

Astfel, subiectul activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă trebuie să fi fost întrebat despre împrejurările esenţiale pe care pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a descris amănunţit sau pe care le-a trecut sub tăcere. Această interpretare este menţionată de către norma juridică penală. În cazul în care martorul, spre exemplu, are cunoştinţe despre anumite împrejurări esenţiale pentru rezolvarea cauzei, dar despre care nu este întrebat şi pe care le trece sub tăcere, el nu va răspunde penal pentru aceasta,deoarece nu se realizează una din cerinţele de bază, expres prevăzute de lege şi anume acele împrejurări.

Raţiunea acestei prevederi este aceea că martorul, expertul sau interpretulnu pot fi prezumaţi a şti că împrejurările trecute de ei sub tăcere ori în legătură cu care au făcut afirmaţii mincinoase erau esenţiale pentru soluţionarea cauzei. O asemenea prezumţie poate fi stabilită numai în sarcina organelor competente să conducă procesul respectiv.

În cauzele în care se examinează şi se rezolvă de către instanţa de judecată nu prezintă importanţă dacă întrebarea a fost formulată de preşedintele completului de judecată, de procuror sau de oricare dintre celelalte părţi din procesul penal sau civil, întrucât de regulă, în toate cazurile întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată, dar acesta poate încuviinţa ca întrebările să fie puse direct (de către procuror sau părţi). De asemenea, nu prezintă importanţă dacă instanţa a ţinut sau nu seama de declaraţia făcută.

Nu constituie infracţiune, afirmaţiile mincinoase pe care martorul le face pentru a justifica depoziţia sa.  Aceste afirmaţii care pot fi determinate de reproşurile uneia din părţi, nu fac parte din depoziţie şi nu se confundă cu răspunderile adresate organului judiciar la întrebările pe care acesta din urmă le-a formulat[13].

Art.86 cod procedură penală arată modul şi limitele ascultării martorului. Din text rezultă că martorului i se face cunoscut obiectul cauzei şi”i se arată care sunt faptele sau împrejurările pentru dovedirea cărora a fost propus ca martor” şi ca atare i se cere „să declare tot ce ştie cu privire la acestea”. Martorului i se poate pune întrebări suplimentare de către instanţă se face potrivit dispoziţiilor art. 327 cod procedură penală (ascultarea inculpatului art. 323 cod procedură penală şi citirea declaraţiilor anterioare ale inculpatului art. 325 cod procedură penală) şi care se aplică în mod corespunzător. După ce martorului I s-au pus întrebări de instanţă şi de procuror el este întrebat de partea care l-a propus şi apoi de celelalte părţi.

Ascultarea martorului în cadrul procesului civil se face potrivit acelor dispoziţii din legea de procedură penală, pentru ca codul de procedură civilă nu indică un procedeu de ascultare al martorilor[14].

Derpoziţia martorului, respectiv făptuitorului, constă nu în aprecieri personale referitoare la faptele şi împrejurările în care s-au săvârşit, ci în acestea din urmă înseşi[15].

Martorul care preziontă corect împrejurările despre care este întrebat, dar care cu rea credinţă le dă o interpretare personală eronată, nu săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă, deoarece aprecierea probelor este de esenţa activităţii organului judiciar, care trebuie să supună la un control extrem de circumspect toate aprecierile ce se fac în cauză, conducându-se numai după propria convingere.

Atunci când persoana căreia i se pun întrebările este un expert, desigur că acesta poate şi trebuie să facă aprecieri care, dacă sunt neadevărate, atrag răspunderea pentru mărturia mincinoasă, aceasta datorită rolului specific al expertului în cauză. Acest raţionament este în aceeaşi măsură valabil şi pentru interpret.

Caracterul mincinos al mărturiei trebuie dovedit. Dovada se face prin coroborarea datelor şi informaţiilor oferite de martor cu celelalte probe administratiuve în cauză. În nici un caz nu se poate trage concluzia de neveridicitate a unui asemenea mijloc de probă – motivaţia spre exemplu, este rudă cu una din părţi[16].

Infracţiunea de mărturie mincinosă se poate săvârşi astfel încât prin ea să se urmărescă favorizarea într-un fel sau altul a unui infractor. În această situaţie nu ne vom găsi în faţa infracţiunii de favorizare a infractorului (art.264 cod penal). Aceasta deoarece legiuitorul a înţeles să facă din mărturia mincinoasă (indiferent de faptul dacă ea favorizează sau nu pe cineva, fie el şi un infractor) o faptă distinctă, cu trăsături proprii. Favorizarea infractorului rămâne, faţă de mărturia mincinoasă, un text cadru mai general, în care este incriminată orice favorizare a unui infractor.

Oproblemă se ridică referitor la situaţia martorului care dacă ar răspunde corect la întrebări, s-ar autoacuza sau ar expune pe soţ sau pe o rudă apropiatăla o sancţiune penală. Obligaţia juridică de a informa organele de stat sau publice cu privire la împrejurări sau fapte de care depinde aflarea adevărului într-o anume cauză nu există, ca o regulă generală, în dreptul nostru. Sunt situaţii însă când referitor la faptele limitativ prevăzute de lege există obligaţia de a încunoşltiinţa organele de stat sau publice, abilitate a primi sesizări de la cetăţeni (nedenunţarea art. 170 cod penal şi nedenunţarea art. 170 cod penal şi nedenunţarea unor infracţiuni – art.262 cod penal) sau de anunţa despre săvârşirea unor infracţiuni, în anumite condiţii, pe procuror sau organul de urmărire penală (omisiunea sesizării organelor judiciare – art 263 cod penal)sau de a încunoştiinţa organele judiciare art. 265 cod penal). În afara acestor situaţii, obligaţia de sesizare rămâne a fi considerată o îndatorire cetăţenească, de ordin moral[17].

În codul penal de la 1963 art. 281 alin. 1 pct. 1, era prevăzută dispoziţia confom căreia nu se pedepseşte acela care, dacă ar fi făcut afirmaţii adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de o infracţiune pe sine sau ar fi acuzat pe o rudă sau o persoană de care este legat, print-om temeinică afecţiune sau şi-ar cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ceea ce priveşte onoarea sau libertatea.

Codul penal actual nu conţine o asemenea dispoziţie şi şi nici codul de procedură penală atunci când se referă la persoane care nu sunt obligate să figureze ca martori în procesul penal. S-a considerat în doctrină, că acestea s-ar datora faptului că „aflarea adevărului trebuie să primeze înrelizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemateă să depună mărturie ca martor”[18].

Cu alte cuvinte, legea noastră penală ar obliga, nici mai mult nici mai puţin, pe infractor să se autodenunţe. Această concepţie este nerealistă. Legea noastră penală nu conţine un asfel de ordin şi el nu poate fi dedus prin prezentarea comparativă a două legi. Obligaţia genertală de denunţare a infracţiunii nu există, „afortioni”, nu poate exista şi nbici aceea de autodenunţare.

Legea civilă are dispoziţii exprese în acest sens, art. 191 cod procedură civilă scuteşte de obligaţia de a depune mărturie pe cei care prin măsurile lor, s-ar expune ei înşişi sau ar expune pe soţ, rude sau afinii până la gradul al treilea la o sancţiune penală ori la dispreţul public. Deci, în ce priveşte procesul civil, problema este soluţionată corespunzător.

Literatura de specialitate este de părere că, atât în procesul civil, cât şi în cel penal, dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii mincinoase sau cu intenţie trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor, deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din momennt ce întrebările ce I se adresează ar conduce la implicarea sa într-un proces penal dacă le-ar răspunde sincer[19]. Într-o asemenea situaţie martorului nu I se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală[20].În acest sens, în practica instanţei supreme se consideră că în cazul în care o persoană, după ce a fost ascultată ca martor în cursul procesului, este trimisă în judecată, pentru o infracţiune în legătură cu ceea care face obiectul judecăţii, ea pierde calitatea de martor, devenind inculpat şi nu mai poate fi trasă la răspundere pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Într-adevăr, din moment ce devenind parte în proces, pierde în cursul acestuia calitatea de martor pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, persoanei respective I se mai pot imputa aspectul realizării elementelor constitutive ale acestei infracţiuni, lipsa de obiectivitate în relatarea adevărului.

Când într-o cauză, cu realizarea condiţiei publicităţii, se fac afirmaţii mincinoase în condiţiile prevăzute de art. 206 Cod penal, fapta va primi calificarea de calomnie dacă afirmaţiile au fost făcute în legătură cu împrejurări neesenţiale pentru rezolvarea obiectului cauzei respective, indiferent dacă acele împrejurări privesc sau nu cauza în care făptuitorul este martor [21]. În acest sens, în practica judiciară se consideră că fapta unui inculpat de a afirma mincinos, în calitate de martor într-un proces civil, despre partea vătămată, că este concubina pârâtului din acel proces constituie calomnie, ca cele afirmate de martori să nu fi constituit împrejurări esenţiale pentru soluţionarea procesului în speţă.

În literatura de specialitate s-a stabilit că atunci când martorul face afirmaţii neadevărate în legătură cu împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, realizându-se în acela-şi timp şi condiţiile prevăzute de art. 260 cod penal există un concurs ideal de infracţiunii între mărturia mincinoasă şi calomnie[22].

Prin urmare, în practica judiciară se consideră că fapta unei inculpate de a afirma mincinos în calitate de martoră într-un proces civil, despre partea vătămată că este concubina pârâtului din acel proces civil, în condiţiile în care cele afirmate de inculpată în calitate de martor constituie concurs ideal de infracţiuni între mărturia mincinoasă şi calomnie, căci nu numai că a făcut afirmaţii mincinoase privind situaţia în proces dar prin aceeaşi acţiune a adus şi o atingere demnităţii unei persoane.

În practica instanţelor judiciare se arată că infracţiunea de mărturie mincinoasă nu poate fi cetrcetată şi judecată de instanţa penală în faţa căreia s-a săvârşit, prin extinderea procesului penal, în baza art. 337, alin. 1 cod procedură penală şi este obligatoriu sesizarea procurului pentru efectuarea urmării penale conform dispoziţiilor art. 299 cod procedură penală, refritoare la constatarea infracţiunilor de audienţă[23]


[1] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrovici, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1985-1960, Bucureşti Editura Academiei, 1962, pag. 182.

[2] I.Stoienescu, S.Zilberrstein, Drept procesual civil – Teoria generală, Bucureşti – Editura didactică şi pedagogică – Bucureşti, 1983, pag. 375.

[3] A.Ionaşcu, Probele în procesul civil – Bucureşti – Editura  Ştiinţifică, 1969, pag. 218 precum şi I.Stoienescu, S. Zilbestein, Drept procesual civil – Teoria generală – Bucureşti – Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983, pag. 383.

[4] Tribunalul Suprem-Secţia civilă – decizia nr. 1032/ 1975, nepublicată. Tribunalul Suprem Colegiul civil – decizia nr. 2194 /1956, nepublicată. Tribunalul Suprem Colegiul civil – decizia nr. 674/1968 în Revista Justiţia Nouă, nr. 5/1958, pag. 945.

[5] Curtea de Apel Cluj Secţiunea a III- a, Decizia nr. 1000/1983 în Revista Penală 1939. Tribunalul regional Ploieşti- Colegiul penal – decizia nr. 157/1964 în I.N. nr. 5/1964 pag. 171.

[6] GH. Dărângă, D. Sucinescu, opere citate – pag. 118 Ghe. Uanci, Gheorghe Dărângă – Despre infracţiunea de mărturie mincinoasă – în Revista Legalitatea Populară nr. 11/1958 – pag. 17, V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, S. Petrobici, modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1956-1960, Bucureşti Editura Academiei, 1962, pag. 184.

[7] Tribunalul Suprem – decizia penală nr. 2563/1958 în Revista Legalitatea Populară nr. 3/1959, pag.88

Tribunalul Suprem decizia penală nr. 592/1958 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1958, pag. 360-361, Codului penal Paris Dallaz 1083-1974, art.361.

[8] Tribunalul Suprem decizia penală nr. 263/1958, în Revista Legalitatea Populară nr. 3/1959, pag.218. Tribunalul Suprm decizia nr. 592/1958 în Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1958, pag.360. Tribunalul Suprem, Secţia generală, decizia nr. 873/1980 din Revista Română de Drept nr. 2/81, pag.69.

[9] Tribunalul Suprem+decizia nr.106/1974, Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem 1974 pag. 425-426.

[10] Art. 4 din codul de procedură penală şi art.129-130 din Codul de procedură civilă.

[11] Tribunalul Suprem -Colegiul Penal-decizia nr. 1009/1969 în Revista Română de Drept nr. 11/1969 pag. 178.

[12] Tribunalul Suprm cal. Civ. Nr. 1051/1956 în nr. 1/1966, pag. 156.

[13] Code penal – Paris Dallaz 1973-1974, art.363.

[14] A. Ionaşcu – Probleme în procesul civil – Bucureşti – Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 22.

[15] Tribunalul Suprem – Secţia Penală – decizia nr. 1746/1971 din Revista Română de Drept nr. 12/1971, pag. 157.

[16] R.Voniu – Droit penal special, editor, teme I Paris Dallas, pag. 348.

[17] N. Volonciu – Drept procesual penal – Bucureşti, Editura didactică şi pedagocică 1972 pag. 172.

[18] V. Dongoroz, Gh. Dărângă, S. Kabane, D. Sucineanu, A. Nemea, M. Popovici, P. Sârb7ulescu, V. Stoica modificările aduse Codului penal şi Codului de procedură penală prin actele normative din anii 1965 – Code penal Paris, Dallaz 1973-1974, art. 361, comentarii pct. 7.

[19]R. Garrand, Tatte theorique et partique de droit francois – vol. III Paris, 1935, pag. 7.

[20] Tribunalul Suprem Secţia penală – decizia nr. 1975/1979 în Revista Română de Drept nr. 6/1980, pag. 62.

[21] C. Turianu, A. Filipaş, notă la şedinţa generală nr. 511/1976 a Judecătoriei sector 8 Bucureşti în Revista Română de Drept nr.6/1977, pag. 50-51.

[22] D. Pavel, notă la şedinţa generală mai sus citată.

[23] Tribunalul Judeţean Sibiu, decizia penală nr. 263/1976 din Revista Română de Drept nr. 2/1977, pag. 56.

Etichete: , ,

Publicitatea imobiliară -definire, obiect şi scurt istoric

Norma juridică a luat naştere şi s-a dezvoltat pe măsură ce s-a simţit tot mai  mult nevoia de a fi apărate actiunile juridice ale oamenilor în cadrul procesului de producţie a bunurilor destinate satisfacerii nevoilor personale. Pornind de la norma morală, prima manifestare a dreptului, s-a ajuns la formarea unui veritabil sistem juridic care poate să menţină echitatea în cadrul raporturilor interumane care se nasc în interiorul circuitului civil. Se tinde spre perfecţionarea sistemului de drept, urmărindu-se apărarea şi delimitarea cât mai bună a drepturilor subiective.

Orice persoană, indiferent că este fizică sau juridică, dar chiar şi societatea, sunt interesate în privinţa protejării drepturilor subiective, prezente sau viitoare. Iar această protecţie poate fi realizată doar dacă este foarte bine cunoscut sistemul de drept şi reglementările pe care acesta le face pentru operaţiunile care vizează drepturile subiective, fapt condiţionat la rândul său de respectarea şi exercitarea cât mai corectă şi mai concisă a dreptului. De aici derivă importanţa realizării unei publicităţii a raporturilor juridice, în special a celor mai importante raporturi juridice patrimoniale.

Ocrotirea drepturilor subiective patrimoniale se înfăptuieşte prin intermediul unor mijloace preventive, concretizate în forma actelor juridice şi publicitatea operaţiunilor juridice care vizează drepturile patrimoniale, dar şi cu ajutorul mijloacelor represive, constând în sancţiuni juridice de natură civilă, penală, administrativă, care sunt prevăzute de lege pentru cazurile de ignorare şi încălcare a drepturilor civile. „Dreptul obiectiv prevede pe de o parte conţinutul juridic şi mijloacele de apărare împotriva oricăror încălcări practice posibile, reglementând statica drepturilor patrimoniale, totodată prevede modurile de dobândire, modificare şi stingere a acestor drepturi în temeiul legii sau prin acte juridice pe de altă parte, realizând dinamica drepturilor patrimoniale. Cu alte cuvinte statica vizează existenţa şi păstrarea drepturilor patrimoniale valabil dobândite, iar dinamica vizează circulaţia acestor drepturi de la naştere până la stingerea lor realizându-se prin aceasta circuitul juridic patrimonial”[1]. Scopul publicităţii este tocmai acela de a da siguranţă totală operaţiunilor juridice sub cele două aspecte, atât static, cât şi dinamic.

În ceea ce priveşte forma actelor juridice , se cunoaşte că aceasta este guvernată de principiul consensualismului, fiind o condiţie exterioară generală de manifestare a voinţei juridice a părţilor contractante; este vorba de o condiţie extrinsecă pe care o stabilesc părţile. Deşi art.1295 din Codul civil statuează principiul consensualismului, există totuşi câteva excepţii: în primul rând pentru ca actul juridic să fie valabil trebuie să aibă o formă ad validatem sau ad solemnitatem, ori este cerută forma ad probationem pentru a putea dovedi actul juridic, ori trebuie îndeplinită o formă care  să facă opozabil erga omnes acel act juridic.

În cadrul vieţii juridice o valoare foarte importantă o reprezintă fondul funciar. Acest fapt este demonstrat prin istoria dreptului, din care rezultă că până în perioada epocii moderne obiectul normelor juridice îl constituiau drepturile reale , în mod deosebit terenurile. Baza drepturilor reale imobiliare o forma dreptul de proprietate, drept pe care nici o terţă persoană nu are drept să-l atingă în vreun fel.Odată cu naşterea acestui drept real imobiliar apar şi obligaţii a căror încălcare duce la formarea raportului de responsabilitate . Însă, pentru a se evita o asemenea situaţie, drepturile reale imobiliare trebuie să se nască şi să se manifeste în mod public, pentru ca toată lumea să le cunoască. Este singurul mijloc prin care s-ar putea pune în aplicare principiile latineşti „Nemo censetur ignorare legem.Nemo ius ignorare censetur” ,astfel că nimeni nu ar putea invoca necunoaşterea acestor drepturi atunci când acestea ar fi încălcate.

Publicitatea imobiliară are menirea de a evita anumite inconveniente în ceea ce priveşte transmiterea unui drept de proprietate  sub aspectul clandestinităţii sau în cazul dobândirii altor drepturi reale, fără să fie asigurată  publicitatea lor. În caz contrar, un vânzător de rea-credinţă ar putea vinde, consecutiv, acelaşi drept real imobiliar mai multor persoane de bună-credinţă, ajungându-se la starea de incertitudine privind dreptul respectiv. Sistemul de publicitate imobiliară vine să înlăture tocmai astfel de situaţii şi de neajunsuri.

Publicitatea cărţii fuciare apără numai drepturile terţilor achizitori dobândite cu titlu oneros şi cu bună-credinţă, iar nu şi drepturile dobândite nevalabil de către achizitorul nemijlocit.

Ca o consecinţă a constatării privitoare la reaua credinţă în dobândirea unui imobil, cumpărătorul nu se poate prevala de excepţia referitoare la prescripţia acţiunii în rectificarea cărţii funciare, deoarece potrivit art.36 din Legea de la 27 aprilie 1938 acţiunea în rectificarea, sub rezerva prescripţiei de fond, este imprescriptibilă faţă de dobânditorul nemijlocit, precum şi faţă de terţul care a dobândit cu rea-credinţă dreptul înscris în folosul său( TS, sc., dec.nr.1086/1972, Repertoriu…1969-1975, p.103)[2].

Organizarea sistemului de publicitate imobiliară se realizează într-o aşa manieră încât adevăraţii proprietari, dobânditorii de bună-credinţă a drepturilor reale, să fie ocrotiţi şi să aibă posibilitatea să-şi apere aceste drepturi.

Definiţia noţiunii de publicitate imobiliară vine să susţină cele afirmate mai sus, aducând un plus de argumentare. Din punct de vedere al analizei juridice, noţiunea de publicitate se manifestă din perspectiva a două aspecte,general şi special, aşa cum reiese din opera citată a domnului profesor Ioan Sabău-Pop.

„În sensul său larg publicitatea desemnează acele modalităţi prin care anumite acte sau operaţiuni juridice sunt aduse la cunoştinţa publicului ori realizate in locuri publice cu sau fără participarea publicului, dar cu scopul de a fi cunoscute şi de a-şi asuma efectele. Legile şi alte acte normative se publică în Monitorul Oficial al României, actele administrative se publică în presa locală, se afişează la locuri anume stabilite; unele acte se încheie în locuri publice pentru a asigura accesul şi intervenţia celor interesaţi (licitaţii, celebrarea căsătoriei, tranzacţii la bursă), anumite operaţiuni juridice sunt transcrise sau evidenţiate în registre publice (registrul comerţului, registrul portului unde sunt înregistrate navele, cărţile funciare etc.)”[3].

Nimeni nu poate susţine că nu cunoaşte legea atâta timp cât legiuitorul  îi asigură mijloacele necesare pentru ca aceasta să fie publică. Cu cât aceste mijloace sunt mai variate, cu atât posibilitatea de a se crea situaţii de inconvenient în ceea ce privesc operaţiunile şi actele cu caracter juridic pe care persoanele le săvârşesc, sunt în număr mai redus. Scopul legiuitorului este tocmai acela  de a elimina,  pe cât posibil, orice tendinţă a cuiva care vrea să sfideze în interesul său personal ceea ce guvernează buna desfăşurare a sistemului de drept, punând în pericol drepturile subiective ale terţilor de bună-credinţă.

„În sensul restrâns al publicităţii imobiliare aceasta desemnează totalitatea mijloacelor juridice prevăzute de lege prin care se evidenţiază situaţia materială şi juridică a imobilelor în mod public pentru a da ocrotire deplină securităţii statice şi dinamice a circuitului civil, referitor la bunurile imobile” [4].

În dreptul obiectiv sunt cuprinse toate acele moduri de dobândire, modificare sau stingere a drepturilor patrimoniale, prin intermediul legii, ceea ce reprezintă  statica acestor drepturi , dar şi prin acte juridice în care este concretizată  dinamica drepturilor patrimoniale. Legea asigură astfel o dublă protecţie juridică a drepturilor patrimoniale pentru titularii acestora, securitatea atât statică, cât şi cea dinamică, aflându-se într-o relaţie de determinare reciprocă. De aceea publicitatea este necesară pentru anumite acte juridice să fie cunoscute în privinţa raporturilor juridice pe care le consacră. De exemplu: contractul de vânzare-cumpărare privind un imobil, încheiat în formă autentică este deplin veritabil, dar pentru a asigura opozabilitatea lui şi că în realitate cumpărătorul este proprietarul actului, acel contract trebuie supus formelor de publicitate legală. Drepturile patrimoniale sunt drepturi garantate şi apărate prin lege, dar acest proces se declanşează numai dacă titularul acestor drepturi subiective are acest interes, apelând la publicitatea imobiliară.

De acest drept beneficiază doar acele persoane care doresc să fie asigurate de protecţie din partea statului; actul normativ care vizează publicitatea imobiliară nu obligă, încă, la aducerea la cunoştinţa publică a drepturilor subiective patrimoniale pe care o persoană fizică sau juridică le deţine. Însă prin publicitatea imobiliară se asigură protecţia juridică a tuturor drepturilor reale faţă de cei care au intenţii ascunse şi neconforme cu normele juridice. Publicitatea imobiliară reprezintă un mijloc de protecţie juridică şi pentru cei care urmăresc dobândirea unor drepturi reale imobiliare.

Publicitatea bunurilor reale vizează atât bunurile mobile, cât mai ales pe cele imobile. În ceea ce priveşte bunurile mobile se poate constata, prin natura lor, că nu este necesară publicitatea acestora. Publicitatea bunurilor mobile nu ar face decât să îngreuneze şi să reprezinte o frână în calea circulaţiei juridice a acestor drepturi care trebuie să se caracterizeze printr-un ritm rapid.”Prin excepţie, există situaţii în care şi în privinţa bunurilor mobile se regăsesc unele dintre cerinţele care au impus crearea instituţiei publicităţii imobiliare. Este cazul navelor fluviale şi maritime, care fac obiectul unui sistem de publicitate distinct, iar mai recent, al bunurilor mobile care fac obiectul garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract încheiat între persoane fizice sau juridice” [5]. Este vorba despre regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, din Legea privind unele măsuri pentru realizarea reformei economice, nr.99/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.236/27 mai 1999, care se va realiza prin intermediul unei noi instituţii apărută  în viaţa juridică, denumită Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

De regulă posesiunea echivalează cu titlu de proprietate şi validează dobândirea bunurilor mobile de la un neproprietar, astfel că posesiunea operează cu rol de publicitate. Acest fapt se datorează prescrierii bunurilor mobile indiferent de scurgerea timpului.

Chiar dacă s-ar încerca realizarea unei publicităţi integrale a bunurilor mobiliare, acest proces nu ar fi posibil datorită caracterului fungibil pe care îl manifestă această categorie de bunuri, precum şi datorită numeroaselor operaţiuni juridice cărora acestea sunt supuse. În plus nu există nici interese ca infinitele operaţiuni mobiliare să fie supuse publicităţii, ceea ce face încă o dată incertă înfăptuirea publicităţii mobiliare.

În schimb, natura şi importanţa pe care le prezintă drepturile reale imobiliare a determinat aplicarea principiului publicităţii, astfel că s-a organizat prin lege modul de realizare a publicităţii acestora. Acest proces a fost pus în aplicare printr-o serie de obiective sau scopuri, a căror îndeplinire a condus la organizarea sistemului de publicitate imobiliară a drepturilor reale. Aceste obiective sunt:

„a)  Se asigură certitudine sporită transmisiunilor drepturilor reale şi implicit circuitului civil, dându-se posibilitatea de a fi adusă la cunoştinţa terţelor persoane situaţia juridică a imobilelor transmise. În acest fel se înlătură primejdia înstrăinărilor clandestine, evitându-se în acest fel, înstrăinarea succesivă de către acelaşi proprietar a imobilului la mai multe persoane.

b) Prin publicitatea imobiliară se instituie un sistem de evidenţă clară, generală, obligatorie şi atotcuprinzătoare a bunurilor imobile pentru exploatarea lor în scopuri productive, cât mai eficientă.

c) Permite organelor competente ale statului şi persoanelor interesate să exercite un control permanent în ce priveşte schimbările ce au loc în situaţia materială şi juridică a bunurilor imobile. Într-adevăr, nu numai organele de stat, dar şi orice altă persoană interesată poate lua la cunoştinţă în orice moment de schimbările produse în situaţia materială a unui bun  rezultând din împărţeli, schimbări a destinaţiei sau a categoriei de folosinţă, transformări, adăugiri etc.. cât şi de schimbările privind situaţia juridică, cum ar fi înstrăinări, grevări cu sarcini etc”[6].

Publicitatea imobiliară reprezintă mijlocul tehnic cel mai adecvat pentru a se realiza securitatea dinamică şi statică a bunurilor imobile. Titularul drepturilor reale imobiliare trebuie să facă cunoscut terţilor actele juridice sau operaţiunile juridice legate de drepturile respective şi săvârşite de către el, pentru că numai astfel poate fi sigur că dreptuirle sale subiective sunt erga omnes şi poate avea câştig de cauză atunci când cineva, un terţ de rea-credinţă îl deranjează în exercitarea acestora. Publicitatea imobiliară garantează opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor reale imobiliare dar cu condiţia  ca şi titularul acestor drepturi să acţioneze legal în acest sens şi să realizeze înscrierea drepturilor imobiliare în cartea funciară, conform prevederilor legii imobiliare. Motivaţia de susţinere a publicităţii constă în interesul de a proteja bunurile imobile care au în general o valoare şi o importanţă mare şi pentru că această securitate a drepturilor subiective are ca scop binele general al societăţii şi al indivizilor, titulari de drepturi , care o compun.

Din timpuri străvechi au existat diferite forme de publicitate imobiliară, mai mult sau mai puţin eficiente, toate având însă acelaşi obiectiv: protecţia drepturilor asupra pământului, mai ales după ce a început să crească valoarea acestuia. Primele mărturii ale existenţei publicităţii au fost atestate în timpul regelui babilonian Hammurabi (2123-2081); este vorba despre o scrisoare a regelui referitoare la soluţionarea unui litigiu de graniţă a unui registru de evidenţă a terenurilor. Au mai  existat şi alte mărturii, constând în registre ce cuprindeau proprietarii de imobile, ipotecile precum şi alte urme ca pietre de hotar, dovezi găsite în Grecia Antică şi în Egipt mai ales. În această perioadă a antichităţii şi dar şi în cea a evului mediu s-a remarcat un sistem mai eficient de publicitate imobiliară. Respectiv bunurile mobile ca şi cele imobile se transmit pe baza consensului dintre părţi, dar în prezenţa unor martori, ceea ce conferea actului juridic solemnitate în faţa autorităţilor.

Un alt sistem de publicitate şi mai eficient în opoziţie cu cel roman, a fost cel din dreptul germanic prin care se impunea înscrierea într-un registru public a oricărei transmisiuni de proprietate privată. Dar pe măsură ce a trecut timpul sistemul de publicitate imobiliară s-a tot perfecţionat. Se constată astfel că prin secolele IX-XII bisericile au ajuns să ţină registrele de evidenţă a transformărilor de proprietate.

Mai târziu, în epoca modernă, formele de publicitate au cunoscut mai multe perfecţionări. Regele Frederic I al Prusiei printr-un edict a ordonat ca toate bunurile şi ipotecile care le grevează să fie trecute în registre succesorale şi cadastrale. Acest edict a stat la baza Codului Civil al Prusiei de mai târziu şi ale cărui principii de publicitate absolută şi de legalitate au fost preluate mai apoi şi în drepturile polonez, bavarez, saxon şi austriac, cu unele perfecţionări bineînţeles.

În Franţa s-a pus accent, prin anul 1970, pe transcripţiuni, realizate prin intermediul unor legi revoluţionare. Aceste transcrieri nu erau obligatorii, la început, dar apoi situaţia s-a schimbat şi numai prin transcriere avea loc transmiterea proprietăţi nemişcătoare faţă de terţi; altfel ar fi considerat proprietar tot vânzătorul. Sistemul nu s-a păstrat însă , odată cu adoptarea Codului Civil al lui Napoleon, revenindu-se la un vechi sistem de publicitate bazat pe transmiterea proprietăţii prin acordul comun al părţilor, vânzător-cumpărător, ceea ce a readus nesiguranţa în circuitul civil al bunurilor nemişcătoare. Această eroare majoră a fost corectată printr-o serie de legi şi decrete, prin care s-a încercat copierea unor aspecte ale publicităţii din modelul german de aceeaşi materie. Astfel Franţa n-a reuşit nici în prezent să aibă un sistem de publicitate care să ofere siguranţa cerută de cetăţeni pentru proprietăţi şi pentru credite.

Drepturile se dobândesc la data perfectării actului translativ sau constitutiv de drepturi reale, dar se consolidează numai ca efect al transcrierii în registrele publice”[7]. Francezii au renunţat la ideile din dreptul  roman conform căruia transferul drepturilor reale presupunea două operaţiuni juridice: crearea obligaţiilor contractuale de a transmite dreptul real şi îndeplinirea formalităţilor solemne. Excepţie fac numai provinciile Alsacia şi Lorena, care beneficiază de un sistem de publicitate reală mai sigur şi mai eficace.

Sistemul de publicitate francez şi-a găsit adepţi şi printre alte state europene care şi-au pus amprenta, totuşi, aducând unele îmbunătăţiri. Astfel sunt: Belgia, Luxemburg, Italia, Portugalia, Spania.

Dreptul german a rămas mai fidel dreptului romanic şi a adoptat sistemul publicităţii reale cu efect constitutiv de drepturi, chiar şi între părţi, prin înscrierea în cărţile funciare. Noul proprietar era recunoscut de către terţi şi avea posibilitatea de a invoca principiul erga omnes pentru apărarea drepturilor sale subiective.

Sistemul de publicitate reală din dreptul germanic a influenţat şi dreptul australian, în cadrul căruia a luat naştere sistemul de publicitate „Torrens”, după numele iniţiatorului său, şi care s-a remarcat în dreptul comparat prin originalitatea sa. Datorită şi teritoriului foarte întins din această ţară era necesară o întocmire de registre de evidenţă a proprietăţilor. În acest mod proprietarii aveau posibilitatea de a vinde ori de a da în garanţie cu credit bunul său imobil.

Sistemul de publicitate imobiliară a cunoscut şi în ţara noastră o serie de etape în evoluţia sa, influenţate mai mult sau mai puţin de condiţiile istorice ale vremii şi care au fost diferite, chiar şi de la o regiune la alta. Toate acestea au condus la perfecţionarea şi dezvoltarea unui sistem de publicitate eficace şi demn de apreciat.

Când a început hotărnicia moşiilor, deci şi vânzarea lor, aceasta se făcea în faţa <<oamenilor buni şi bătrâni>> şi era adusă la cunoştinţa obştei săteşti prin <<strigarea peste sat>>. A fost o perioadă în care bunurile imobile aveau o circulaţie restrânsă numai în interiorul familiei sau al satului şi când nu apăruse nevoia de credite care să fie garantate prin ipoteci. Mai târziu, hotărnicia unei moşii ce se înstrăina s-a făcut pe baza unui ordin de încuviinţare domnească (hrisov), de către o comisie formată din 6-12 hotarnici, care întocmeau o <<carte de alegere a hotarelor sau carte de hotărnicie>> numită ocolniţă. Publicitatea opera în faţa comisiei de hotărnicie şi era consemnată în ocolniţă, pe baza cărora domnul ţării emitea un sinet. Proprietatea, în vechiul drept românesc, se trasmitea nu numai prin consimţământul părţilor, ca în sistemul francez, ci prin predarea lucrului ca în dreptul roman; când existau şi titluri, acte, sineturi acestea trebuiau predate o dată cu imobilul”[8].

La început publicitatea se rezuma doar la o formă orală de manifestare. Se datora faptului că existau prea puţine vânzări şi cumpărări de „moşii”, acestea fiind deţinute de-a lundul generaţiilor doar de către familiile înstărite şi conform obiceiului acestea se moşteneau de la ascendenţi la descendenţi. Abia după ce s-au identificat operaţiunile juridice care vizau moşiile, a apărut şi nevoia de a le consemna în scris, pentru a constitui dovezi necesare în special în cazul unui credit. Acestea, fără a se renunţa la forma orală a publicităţii: sub influenţa puternică a religiei în viaţa oamenilor de atunci, se practica strigarea în biserică de trei ori, în faţa acestora, procedeu identic cu cel al căsătoriei, dovadă a „noii vieţi” pe care noul proprietar urma să o hotărască pentru proprietatea sa.

Primele registre pentru inscripţiunile ipotecare şi-au făcut apariţia în Principate pe la începutul secolului al XIX-lea sub influenţe nord-vestice şi sub imperiul Regulamentului Organic. „În Principarele române publicitatea imobiliară s-a impus odată cu vânzarea moşiilor care presupunea <<hotărnicia>> ,respectiv stabilirea hotarelor de către <<o comisie>>, întocmirea unui act denumit <<ocolniţă>> şi pe baza ei eliberarea unui <<sinet domnesc>>. Mai târziu în secolul 18, au apărut <<condicile>> speciale de

înregistrare a actelor de vânzare-cumpărare unde în perioada Regulamentului organic se menţionau şi ipotecile ajungându-se în a doua jumătate a secolului 19 la <<Registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni>>” [9].

Înscrierile aveau forţă probantă datorită faptului că se realizau sub supravegherea Marelui Logofăt care verifica capacitatea părţilor de a încheia un contract sau dacă exista vreun obstacol în calea încheierii împrumutului. În plus, dovada eliberării de către Marele Logofăt conţinea date esenţiale pentru valabilitatea unui astfel de raport juridic precum: identificarea părţilor, termenul de plată, tipul zălogului şi zapisul întocmit.

Primul cod civil românesc a fost adoptat în anul 1865 şi face referire la publicitatea imobiliară, dar nu aduce reglementări care să fie considerate un progres în materie, ci dimpotrivă a constituit un regres.Din nou se punea accent pe influenţele franceze şi nu mai era necesară transcripţiunea actului decât pentru ca în materie de vindere drepturile să poată fi opozabile terţilor. În rest era valabil principiul francez al consensului, conform căruia vinderea era considerată perfectă între părţi, proprietatea trecând de drept de la vânzător la cumpărător.

După cum am mai spus, nu în toate provinciile româneşti publicitetea imobiliară s-a manifestat sub aceeaşi formă, unică, paradoxal cu faptul că era vorba de ţinuturi locuite de aceeaşi populaţie românească. Prin acapararea Ardealului de către Imperiul Austro-Ungar, s-a ajuns la situaţia ca sistemul de publicitate imobiliară german să influenţeze dreptul din acest ţinut. Astfel, în Transilvania, Banat şi Bucovina operaţiunile juridice privind constituirea, modificarea sau transmiterea de drepturi reale erau considerate valabile doar după înscrierea în registrele de publicitate şi cărţile de proprietate. Era consecinţa aplicării principiului german prin care astfel de operaţiuni juridice deveneau perfecte.

Cea mai semnificativă dovadă pentru domeniul publicităţii imobiliare a influenţei germanice o reprezintă registrele din arhiva oraşului Braşov. Aceste informaţii nu se rezumă doar la oraşul Braşov şi la împrejurimile acestuia, ci conţin şi noutăţi, pentru acea vreme, despre restul ţinutului Transilvaniei, dominate de aceleaşi evenimente istorice. Registrele au apărut la începutul secolului XVII şi au fost comentate de către Alexandru Herlea.

Dintre cele mai importante registre se remarcă:

  • „Liberus publicus, apărut în 18 martie 1615, este o carte de proprietate care cuprinde numele titularului

dreptului cu indicarea titlului de dobândire, precum şi datoriile ce grevau bunul. Registrul nu are la bază măsurători cadastrale şi este redactat după persoana proprietarului deci este un registru de publicitate personală;

  • Protocolum, datat 20 noiembrie 1742, este asemănător cu Liber publicus dar mai complet: cuprinde

imobilele date zălog sau ipotecate;

  • Protocolul public al consiliului orăşenesc datat 1764 cuprinde înscrieri de contracte, evaluări, tranzacţii

şi partaje cu privire la averea <<înlăuntrul şi în afară de oraş>>;

  • Protocolum funduorum (1763) conţine inscripţiile de vânzare cu indicarea titlului de drept de achiziţie

(ex.:<<se vinde cu bani plătiţi în numerar>>);

  • Libri fundualis (1758) cuprinde: numele proprietarului, natura proprietăţii, situarea imobilului,

identificarea lui prin denumirea străzii, a vecinilor de sus şi de jos, evaluarea, eventualele ipoteci cu valoarea

lor şi data constituirii lor, precum şi data transferării dreptului de proprietate prin deces, vânzare sau schimb, arătându-se şi vechiul proprietar. Fiecare poziţie din registru priveşte un singur imobil, deci putem afirma că publicitatea era reală, integrală, şi specializată;

  • Protocol despre cumpărarea, vânzarea şi ipotecarea realităţilor (1780-1781), cuprinde constituirea şi

radierea drepturilor reale imobiliare;

  • Tablou despre ipotecile prenotate şi întabulate în noua carte funduară (1782), care, după cum îl arată

numele, conţine numele datornicilor în ordinea alfabetică, numele creditorilor şi suma dobânzii, cu trimiterea la cartea funduară în care erau înscrise bunurile ipotecate;

  • Cartea funduară cu index alfabetic (1777), în care imobilele sunt înscrise cu număr topografic deci

aveau la bază măsurători cadastrale. Ea mai cuprinde: numărul tabelului de contribuţii fiscale, numele proprietarului, numele celor care dobândeau ulterior pe cale succesorală, cumpărare, donaţie sau oricare alt titlu, denumirea lanului, suprafaţa şi fertilitatea terenului. La sfârşit registrul are un index alfabetic al proprietarilor de unde îi vine şi numele;

  • Cartea funduară rectificată (1794), redactată în ordinea numerelor topografice, în care se ţinea evidenţa

schimbărilor în situaţia imobilelor;

  • Registrul poblicaţiilor (1820), denumit şi <<protocol al strigărilor>> despre vânzarea proprietăţilor

din anii 1820-1825. Deşi celelalte registre au îndeplinit, pe lângă funcţia de evidenţă şi pe cea de publicitate, numai în acest registru se menţionează expres modalitatea publicităţii prin strigări;

  • Cartea funduară a pământului arător (1826), în care terenul arabil este înscris cu numărul topografic,

proprietarul, lanul, clasa, suprafaţa şi titlul pe care se întemeiază proprietatea” [10].

Cartea funduară a mai cunoscut o rectificare în 1846 când s-a consolidat protecţia proprietăţii, a

creditelor şi a cumpărătorilor, prin înfiinţarea unor servicii specializate în cadrul universităţii săseşti de bunuri.

Există totuşi un inconvenient – nu era un cadastru funciar în care să fie cuprinse date despre toate imobilele din Transilvania. Această lacună juridică a fost remediată prin adoptarea Regulamentului de Carte funduară, în 5 februarie 1870 şi care reprezenta prima formă de manifestare a unui sistem modern de publicitate reală integrală şi legală a cărţii funciare.


[1] Ioan Sabău-Pop, Drept civil.Drepturi reale-sinteză teoretică şi practică, U.P.M., 2004, p.375;

[2] Cristiana Turianu, Corneliu Turianu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale.Practică judiciară adnotată, Editura All Beck,

Bucureşti, 1998, p.110;

[3] Ioan Sabău-Pop, op. cit. p.378;

[4] Ibidem;

[5] Eugen Chelaru, Curs  de drept civil. Drepturi reale principale, Ed. All Beck, 2000, p.213;

[6] Dumitru Lupulescu, Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. Lumina Lex, 1997, p.242-243;

[7] Ioan Sabău-Pop, op. cit., p.377;

[8] Mircea Miclea, Cadastrul şi cartea funciară, Ed. All, 1995, p.287;

[9] Nicolae Boş, Cartea funciară şi expertiza tehnică topo-cadastrală, Ed. All Back, 2003, p.18;

[10] Mircea Miclea, op. cit., p. 288-289;

Reprezentarea in procesul penal

1. Noţiune şi caracterizare

Desfăşurarea activităţilor procesuale penale presupune participarea activă în cauză a părţilor care îşi realizează drepturile şi îşi promovează interesele nemijlocit. Totuşi, există situaţii când părţile nu pot fi prezente la activităţile procesual penale, dar procesul trebuie să îşi urmeze cursul. În asemenea cazuri (când părţile lipsesc), pentru a da o continuitate poziţiei acestora, legea permite ca ele să fie reprezentate.

Rezultă deci că reprezentantul este persoana împuternicită să îndeplinească în cadrul procesului penal acte procesuale în numele şi în interesul unei părţin din proces, care nu doreşte sau nu poate să participe la activităţile procesual penale[1].

În literatura de specialitate[2] s-a făcut menţiunea că reprezentanţii sunt obligaţi, în limitele prevăzute de lege şi a împuternicirii pe care o au ca mandatari să facă tot ce este necesar pentru apărarea intereselor părţii pe care o înlocuiesc.

În ceea ce interesează obiectul principal al lucrării noastre, reprezentarea se deosebeşte atât de substituirea procesuală, cât şi de succesiunea în drepturile procesuale. În acelaşi timp, reprezentarea se deosebeşte şi de asistenţa juridică oferită de apărătorul în procesul penal; în cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, pe când, în cadrul reprezentării, partea ale cărei interese sunt reprezentate este înlocuită de reprezentant.

Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale care stau la îndemâna părţii cu excepţia acelora care au un caracter strict personal. De aceea, în doctrină[3] s-a precizat că reprezentantul nu poate exercita drepturile procesuale ale învinuitului sau inculpatului prevăzute „intuitu personae” şi nici nu poate renunţa la vreunul din drepturile acestuia fără un mandat special de renunţare. Astfel, pot fi art. 368 alin. 3, art. 369 alin. 2 şi art. 3854 alin. 2 Cod Procedură Penală privind renunţarea sau retragerea apelului ori a recursului.

O ultimă precizare trebuie făcută în legătură cu instituţia reprezentării în procesul penal şi anume că dacă învinuitul sau inculpatul nu pot fi reprezentaţi decât în câteva situaţii limitativ prevăzute de lege, celelalte părţi pot fi reprezentate totdeauna, pentru ele aplicându-se atât în faza de urmărire penală cât şi în cursul judecăţii regulile generale de reprezentare reglementate de legea civilă.

2. Tipologia reprezentanţilor

Dacă întreaga doctrină este de acord că tipologia reprezentanţilor în procesul penal îi împarte pe aceştia în două clase distincte – reprezentanţii legali şi reprezentanţii convenţionali – ne vom referi în cele ce urmează la o opinie distinctă şi singulară (dar desuetă după cum vom arăta), cum că mai există o categorie de reprezentanţi şi anume cei calificaţi.

Astfel, autorii în cauză[4], pornesc de la faptul că statul, ca subiect pasiv general şi principal al oricărei infracţiuni, este titularul dreptului de a trage la răspundere penală pe infractori. Prin punerea în mişcare a acţiunii penale, statul devine subiect procesual principal al procesului penal, deci parte în acest proces (motivându-se că situaţia este identică cu faptul că statul este parte şi în conflictul de drept penal rezultat din săvârşirea infracţiunii). Apoi, se precizează că statul fiind parte în toate procesele penale, o menţiune specială despre această poziţie procesuală în normele Codului de Procedură Penală nu-şi avea raţiune ca fiind subînţeleasă. Combatem această argumentare deoarece dacă legea nu prevede o anumită normă, nici intrepretul nu trebuie să adauge la lege.

Autorii afirmă că statul, fiind însă o persoană juridică, îşi exercită drepturile sale procesuale, ca orice persoană juridică, prin reprezentanţi, ia aceşti reprezentanţi ai statului sunt subiecţi calificaţi (procurorii) şi uneori anumiţi substituiţi procesuali speciali cu împuterniciri limitate (persoanele vătămate în cazul infracţiunilor pentru care este necesară o plângere prealabilă, precum şi unele organe exclusiv competente să facă sesizări în vederea punerii în mişcare a acţiunii penale).

Astfel, se preciza că reprezentanţii calificaţi, ca şi substituiţii procesuali speciali (cu excepţia persoanei vătămate) nu capătă calitatea de parte în procesul penal, ci numai pe aceea de subiecţi procesuali. Reprezentanţii calificaţi având atribuţia funcţională de a pune în mişcare acţiunea penală şi de a o exercita, deşi nu sunt părţi, sunt totuşi subiecţi ai acţiunii penale. Statul ca parte şi ca titular al acţiunii penale, aşa cum s-a mai arătat, poate dispune de această acţiune fie după comiterea infracţiunii (prin amnistie, prin abrogarea incriminării, prin nesolicitarea extrădării), fie anticipat dar sub condiţie (prin prescripţie, prin retragerea plângerii prealabile sau prin împăcarea părţilor). Reprezentanţii calificaţi pot dispune indirect, în cazurile admise de lege, de desfăşurarea procesului penal. Aceşti reprezentanţi calificaţi, nefiind părţi nu pot acţiona prin reprezentanţi personali, ei pot fi însă înlocuiţi prin alţi reprezentanţi calificaţi. Ca mandatari ai unei părţi, reprezentanţii calificaţi nu pot îndepliniti atribuţii incompatibile în aceeaşi cauză penală.

Concluzia noastră asupra acestei opinii singulare este că statul nefiind parte în raportul de drept procesual penal, cum este în raportul de drept penal, el nu poate fi parte nici în procesul penal, deci nu are temei o reprezentare a sa. Iar, în ceea ce priveşte procurorii (aceştia erau consideraţi a fi „reprezentanţii calificaţi”), în privinţa rolului acestora am discutat în primul capitol al lucrării noastre, iar problema considerăm că este clarificată din punct de vedere juridic.

2.1. Reprezentanţii legali

Reprezentantul legal este acea persoană desemnată de lege să participe la proces în locul părţii interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal, de exemplu, o persoană juridică sau o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu[5].

Astfel, de exemplu, persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu, poate fi reprezentată de părinte, tutore sau curator, iar persoanele juridice sunt reprezentate numai de persoanele abilitate potrivit legii sau statutului lor (director, preşedinte, jurisconsult etc.).

În materia dreptului procesual penal, reprezentarea legală nu este reglementată printr-un text de principiu. Lipsa reglementării reprezentării legale în legislaţia procesual penală se explică prin aceea că învinuitul sau inculpatul lipsit de capacitate de exerciţiu, dacă este minor sub 14 ani, nu răspunde penal, şi în consecinţă nu poate să apară ca subiect în procesul penal[6].

O persoană juridică sau orice unitate dintre cele prevăzute în art. 145 Cod Penal nu poate sta în procesul penal în calitate de parte civilă sau parte responsabilă civilmente decât prin intermediul reprezentantului ei legal.

Art. 132 alin. 3 Cod Penal prevede că pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali. Codul de Procedură Penală prevede mai multe cazuri de reprezentare legală.

În anumite cazuri, poate exista chiar pentru inculpat o reprezentare legală obligatorie. Potrivit art. 134 alin. 3 Cod Procedură Penală, se  stabileşte că atunci când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui apărător din oficiu, care îl va reprezenta. În practica judiciară[7], s-a decis că nerespectarea acestei dispoziţii duce la nulitatea hotărârii în condiţiile art. 197 alin. 2 Cod Procedură Penală. Pe de altă parte, conform art. 1401 alin. 3 şi art. 159 alin. 4 Cod Procedură Penală, în cazul în care inculpatul se află internat în spital şi din cauza sănătăţii nu poate fi adus în faţa instanţei sau în alte cazuri în care deplasarea sa nu este posibilă, plângerea sau propunerea de prelungire a duratei arestării preventive vor fi examinate în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa apărătorului, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.

În ceea ce priveşte forma reprezentării legale, în cazul în care partea civilă sau partea responsabilă civilmente este o persoană juridică, reprezentant în procesul penal este jurisconsultul (consilierul juridic) sau o altă persoană având o funcţie de conducere de rang ierarhic superior (director, preşedinte), care este obligat să participe la rezolvarea cauzei penale printr-o delegaţie semnată de şeful compartamentului juridic din cadrul structurii organizatorice a acelei persoane juridice.

2.2. Reprezentanţii convenţionali

Reprezentantul convenţional este acea persoană care desfăşoără activitatea în baza unui mandat sau procuri speciale[8].

Reprezentarea convenţională sau voluntară constituie tipul obişnuit de reprezentare judiciară, ea întemeindu-se pe existenţa unui contract de mandat intervenit între reprezentat, persoana care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces, şi reprezentant[9]. Altfel spus, reprezentarea convenţională implică un raport juridic rezultat din împuternicirea pe care o dă partea şi din acceptarea pe care o face reprezentantul.

De aceea, reprezentarea convenţională neavând caracter obligatoriu este lăsată la aprecierea părţilor care folosesc această instituţie atunci când înţeleg că în absenţa lor activitatea procesuală poate continua, ca şi cum ele ar fi prezente, interesele celor lipsă fiind promovate şi actele procesuale îndeplinite de reprezentantul convenţional.

În cazul reprezentării convenţionale, o parte (mandant) împuterniceşte o altă persoană (mandatar) să se prezinte în proces în numele şi interesul său, exercitându-i drepturile procesuale şi  îndeplinindu-i obligaţiile care-i revin. Prin mandatul judiciar sau procesual se efectuează o reprezentare în justiţie, în care mandatarul va putea face tot ceea ce ar fi putut face mandantul său, evident în limitele mandatului. În plus, mandatul trebuie să fie special[10], în sensul că, în cuprinsul său trebuie specificată împuternicirea de reprezentare în procesul la care partea înţelege să nu se prezinte. În principiu, mandatul de reprezentare poate fi încredinţat oricărei persoane, însă în practică se dă unui avocat, care, având pregătire juridică, are dreptul de reprezentare, dar şi de asistenţă juridică. O asemenea reprezentare este considerată de unii autori[11] ca fiind o reprezentare tehnică.

Între mandatul de reprezentare dat de parte unei persoane oarecare şi mandatului dat unui apărător care are şi calitatea de reprezentant exsită o diferenţă în sensul că reprezentantul avocat are dreptul şi de a pleda („jus pledandi„), în timp ce persoana particulară nu are acest drept. În realitate, reprezentarea prin apărător este o varietate a reprezentării convenţionale pentru că reprezentant convenţional poate fi orice persoană căreia partea îi încredinţează prin mandat o asemenea sarcină judiciară şi evident cu atât mai mult un avocat.

În ceea ce priveşte reprezentarea convenţională prin intermediul apărătorilor (avocaţilor), am precizat în primul capitol al lucrării noastre, că pe lângă asistenţa judiciară, aceasta este cea de a doua modalitate de exercitarea a profesiei acestora, conform Legii nr. 51/1995, republicată. Se poate spune că reprezentarea convenţională constă în împuternicirea unei persoane numită reprezentant de a îndeplini, în cadrul procesului penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte în faţa organelor judiciare.

Instituind principiul asistenţei juridice facultative, legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să-şi aleagă şi apărătorul pe care-l preferă. Apărătorul poate fi numit şi din oficiu. În cazul în care activitatea procesuală se desfăşoară fără prezenţa apărătorului, când aceasta este obligatorie, hotărârile judecătoreşti pronunţate sunt lovite de nulitate absolută. Deoarece primează posibilitatea alegerii apărătorului faţă de numirea acestuia, legea arată că delegaţia apărătorului desemnat din oficiu încetează la prezenţa apărătorului ales.

Avocatul participă la desfăşurarea procesului penal în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândeşte dată certă în momentul înscrierii în registrul oficial de evidenţă, în cazul în care este ales, sau în urma desemnării sale de către barou, atunci când este numit din oficiu. În ambele cazuri, proba calităţii de apărător se face prin împuternicire avocaţială. În ipoteza în care apărătorul cumulează şi calitatea de reprezentant, pentru exercitarea anumitor drepturi ale părţilor, are nevoie, pe lângă delegaţia de apărător, şi de un mandat special.

3. Cazuri în care intervine reprezentarea procesual penală

Dacă am precizat că în cazul părţii vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, reprezentarea poate interveni la efectuarea oricărui act procesual şi în orice stadiu al procesului penal, alta este situaţia în cazul învinuitului sau inculpatului – reprezentarea învinuitului sau inculpatului se poate realiza numai în acele situaţii prevăzute expres de lege. Restrângeri ale regulii (privind celelalte părţi în procesul penal) nu apar decât în puţine cazuri limitate de caracterul strict personal al activităţilor (de exemplu, audierea nemijlocită a unei părţi în cadrul ascultării ei, astfel cum este reglementată în art. 76-77 Cod Procedură Penală sau acordarea la sfârşitul dezbaterilor a beneficiului ultimului cuvânt).

În faza de urmărire penală, reprezentarea învinuitului sau inculpatului este posibilă numai la acele acte de urmărire penală la care legea indică expres aceasta. Astfel, conform art. 104 Cod Procedură Penală, când învinuitul sau inculpatul se află reţinut sau arestat şi nu poate fi adus la o ridicare de obiecte sau percheziţie, la activitatea respectivă el poate fi reprezentat. La fel, în cazul cercetării la faţa locului, când învinuitul sau inculpatul este reţinut sau arestat, dacă nu poate fi adus la cercetare, organul de urmărire penală îi pune în vedere să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea (art. 129 Cod Procedură Penală).

Anterior modificării Codului de Procedură Penală prin Legea nr. 281/2003, art. 174 alin. 1 prevedea faptul că în cursul judecăţii, inculpatul poate fi reprezentat, numai în următoarele ipoteze:

a)    la judecarea cauzei în primă instanţă ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii de apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecăţii este amenda sau închisoarea de cel mult 1 an;

b)    la judecarea cauzei în căile de atac.

După modificarea legislativă, textul art. 174 alin. 1 Cod Procedură Penală a devenit „În cursul judecăţii învinuitul şi inculpatul, precum şi celelalte părţi pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa învinuitului sau inculpatului este obligatorie”.

Totuşi, chiar şi în cele două situaţii menţionate anterior, dacă instanţa consideră necesară prezenţa inculpatului la judecată poate dispune aducerea acestuia[12].

4. Poziţie procesuală

Trebuie reţinut şi faptul că dreptul de a reprezenta pe una din părţi conferă persoanei mandatate calitatea de subiect procesual şi nu de parte în proces[13]. Astfel, deşi este un participant important, reprezentantul are calitatea doar de subiect al procesului penal şi nu de subiect al cauzei penale, întrucât reprezentantul, apărând în locul părţii vătămate (de exemplu), nu se confundă niciodată cu poziţia procesuală a celui reprezentat.

Când la o activitate procesuală participă în locul părţii reprezentantul acesteia, se aplică regimul juridic corespunzător situaţiei în care ar fi fost de faţă însăşi persoana reprezentată. În practica judiciară[14] s-a decis că pentru partea civilă care a lipsit atât de la dezbateri cât şi de la pronunţare, fiind însă reprezentată de un apărător ales, termenul de declarare a căii de atac curge de la pronunţarea sentinţei, ca şi cum partea ar fi fost prezentă în cursul judecăţii, şi nu de la data comunicării acestei sentinţe.

În ceea ce priveşte poziţia procesuală a apărătorului ca reprezentant, acesta, la fel ca o persoană participară oarecare, nu are poziţia procesuală de parte, deoarece nu are drepturi şi obligaţii izvorâte din exercitarea unei acţiuni penale sau civile într-un proces penal, ci drepturi şi obligaţii care îşi au izvorul în contractul de asistenţă juridică încheiat cu clientul şi în lege. El este subiect procesual care se situează numai pe poziţia procesuală a părţii pe care o apără fără însă a se confunda cu aceasta. Deci, se poate afirma că apărătorul are o poziţie procesuală „sui generis„, distinctă atât de cea a părţilor, de care se apropie numai prin natura activităţilor specifice apărării, constând în exercitarea drepturilor părţilor, cât şi de cea a organelor judiciare, datorită funcţiei procesuale proprii pe care o îndeplineşte în procesul penal.

În exercitarea funcţiei procesuale fundamentale a apărării de pe o poziţie procesuală distinctă, apărătorul trebuie să fie un colaborator al organelor judiciare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Acesta este motivul pentru care aşa cum corect s-a subliniat în literatura de specialitate[15], apărătorul serveşte în procesul penal nu numai interesul privat al părţii pe care o asistă sau o reprezintă (după caz), ci şi un interes general, interesul înfăptuirii justiţiei în cauzele penale.

Apărătorul trebuie să dea dovadă de o temeinică pregătire juridică de specialitate şi de o vastă cultură generală. De asemenea, trebuie să stăpânească instrumentele logicii juridice şi să aibă talent oratoric, să fie un bun psiholog, să dea dovadă de cinste, corectitudine, loialitate şi probitate profesională, atât în relaţiile cu clientul, cât şi în relaţiile cu organele judiciare penale. În exercitarea drepturilor şi obligaţiilor ce-i revin potrivit legii şi contractului civil încheiat cu clientul, apărătorul trebuie să manifeste o înaltă conştiinţă profesională şi să slujească cu cinste şi devotament interesele justiţiei pentru aflarea adevarului şi realizarea scopului procesului penal.

Poziţia procesuală a apărătorului se impune a fi analizată din perspectiva a două categorii de raporturi:

  • raporturile apărătorului cu organele judiciare penale cu care vine în contact în îndeplinirea funcţiei de apărare, adică atât cu organele de urmărire penală, cât şi cu instanţele de judecată, în funcţie de faza procesuală în care acţionează;
  • raporturile dintre apărător şi clientul său.

Apărătorul întreţine relaţiil strânse cu organele judiciare penale, însă numai în măsura în care acestea sunt necesare scopului apărării, pentru realizarea actului de justiţie şi afirmarea rolului său educativ. Raporturile cu organele judiciare trebuie să aibă un caracter strict profesional de colaborare în vederea realizării scopului procesului penal, în raport de fiecare fază procesuală. În cadrul acestor raporturi, se nasc drepturi şi obligaţii corelative, astfel, organele judiciare sunt obligate să garanteze realizarea dreptului la apărarea al părţilor şi execitarea de către apărător a drepturilor prevăzute de lege pentru înfăptuirea apărării[16]. Corelativ aceste obligaţii, apăratorului îi revine la rândul său datoria de a apăra doar interesele legitime ale părţilor şi de a acţiona doar în limitele legii, cu mijloacele juridice prevăzute de lege. Apărătorului nu îi este permis să se servească de mijloace care au ca scop ascunderea sau denaturarea adevărului ori amânarea nejustificată a cauzelor penale. El are obligaţia să apere interesele legale ale părţilor doar prin intermediul cunoştinţelor juridice de specialitate şi a experienţei sale în profesie.

În literatura de specialitate[17] s-a subliniat că „bara constituie o linie de unire între o instanţă şi apărător, între care una împarte dreptatea cerută de cealaltă”. Raporturile dintre apărător şi organele judiciare penale nu trebuie să se lase influenţate în mod negativ de celelalte raporturi dintre apărător şi parte şi nici să nu influenţeze în mod negativ la celelalte raporturi (de exemplu, să conducă la pierderea încrederii părţii în apărăorul său). În contextul acestor raporturi, apărătorul este liber şi independent. Organele judiciare penale nu-i pot prescrie sau limita activitatea profesională specifică, decât atunci când apărarea ar depăşi cadrul legal.

În mod inevitabil, în exercitarea funcţiei procesuale a apărării, apăratorul întreţine raporturi strânse cu clientul său, raporturi izvorâte din contractul de asistenţă juridică sau de reprezentare. Potrivit legii, acestea trebuie să se bazeze pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate. În cadrul acestor raporturi, obligaţia apărătorului este de a depune toate diligenţele necesare pentru realizarea serviciului avocaţial pentru care a fost angajat. El este obligat să păstreze secretul profesional şi să nu divulge informaţiile încredinţate în afară de acelea care aduc atingere siguranţei statului. De asemenea, apărătorul nu poate depune ca martor împotriva părţii apărate fără consimţământul acesteia. Contractul dintre avocat şi client poate fi denunţat prin acordul ambelor părţi; părţile pot denunţa unilateral contractul de asistenţă juridică, în conformitate cu prevederile expres menţionate în contract. În orice caz, în ipoteza în care avocatul renunţă la prestarea serviciilor de apărător pentru motive întemeiate, potrivit clauzelor contractului, are obligaţia să asigure substituirea sa de către un alt avocat pentru a nu prejudicia clientul său.

Având în vedere caracterul unilateral al funcţiei de apărare, se poate spune că apărătorul serveşte doar parţial şi subiectiv legea, deoarece urmăreşte numai lămurirea împrejurărilor ce pledează în favoarea părţii ale cărei interese le susţine şi le apără. Astfel, apărătorul inculpatului, de exemplu, trebuie să se refere numai la aspectele favorabile acestuia, în limitele legii, şi cu utilizarea mijloacelor legale. Din acest punct de vedere, apărătorul se află într-o situaţie de relativă independenţă şi libertate faţă de partea pe care o apără, întrucât este obligat să susţină numai interesele legitime ale acesteia şi să utilizeze doar mijloacele prevăzute de lege.

Referinte:


[1] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan – „Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, pag. 66.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 94.

[3] Grigore Theodoru, „Drept procesual penal. Partea specială”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998 op. cit., pag. 73;  Vasile Păvăleanu,”Drept procesual penal. Partea generală”,  Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, op. cit.,  pag. 89.

[4] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 87.

[5] Gheorghe Nistoreanu, Adrian Ştefan Tulbure, Mihai Apetrei, Laurenţiu Nae, op. cit., pag. 39.

[6] Theodor Mrejeru, „Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 25.

[7] T.S., s. pen., dec. nr. 817/1972, în Rep.pract.jud., 1972, pag. 380.

[8] Nicolae Volonciu, „Tratat de procedură penală. Partea generală” (vol. I), Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, op. cit., pag. 147.

[9] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 24.

[10] Grigore Theodoru, op. cit., pag. 172.

[11] Traian Pop, „Drept procesual penal. Partea specială”, Tipografia Naţională, Cluj-Napoca, 1948, op. cit., vol. II, pag. 60.

[12] Nicolae Volonciu, op. cit., pag. 146.

[13] Alexandru Pintea, „Drept procesual penal. Partea generală şi specială”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002 op. cit., pag. 57.

[14] T.S., s. pen., dec. nr. 10/1979, în C.D., 1979, pag. 507.

[15] Gheorghiţă Mateuţ – „Apărătorul – subiect al procesului penal în lumina ultimelor modificări legislative” în Dreptul nr. 5/1996, pag. 86.

[16] Ioan Doltu – „Rolul procurorului în prima fază a procesului penal cu privire la respectarea normelor procesual penale care asigură şi garantează dreptul la apărare al învinuitului şi inculpatului” în Dreptul nr. 7/1994, pag. 51-57.

[17] Grigore Theodoru, Lucia Moldovan,  „Drept procesual penal”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, op. cit., pag. 20.

Părţile în procesul penal

Făptuitorul-Învinuitul-Inculpatul-Condamnatul

Inculpatul este considerat de întreaga literatură juridică de specialitate ca fiind singura parte principală din procesul penal, fără de care acesta nu se poate desfăşura. Însă, trebuie făcută precizarea că aceeaşi persoană fizică (infractorul) va întruchipa diverse calităţi procesuale pe parcursul procesului penal, fiecare din acestea indicând atât faza în care a ajuns procesul (cercetare, urmărire, judecată, executare), cât şi drepturile şi obligaţiile pe care le are cel care a încălcat legea penală.

Astfel, înainte de pornirea procesului penal, cel care a săvârşit infracţiunea are calitatea de făptuitor. Acesta, ca subiect al raportului juridic de conflict devine, o dată cu declanşarea procesului penal, subiectul principal pasiv al raportului juridic procesual penal. O dată cu pornirea urmăririi penale împotriva făptuitorului, acesta capătă calitatea de învinuit. Învinuitul este subiect de drepturi şi obligaţii procesuale, făptuitorul nu este un asemenea subiect, deoarece nu există cadrul procesual în care el să aibă anumite drepturi şi obligaţii, acest cadru născându-se o dată cu începerea urmăririi penale, care coincide, de regulă, cu pornirea procesului penal[1]. În acest context, precizăm că actele procesuale prin care se conferă făptuitorului calitatea de învinuit sunt rezoluţia şi procesul-verbal.

Calitatea de inculpat apare o dată cu punerea în mişcare a acţiunii penale. Potrivit art. 23 Cod Procedură Penală, persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat. Acesta poate fi numai o persoană fizică, legea română nelăsând posibilitatea (care există în alte legislaţii) ca asupra persoanelor juridice să poată fi pronunţate sancţiuni penale. Momentul în care este pusă în mişcare acţiunea penală este ales de către organele de urmărire penală şi coincide cu existenţa temeiurilor care rezultă din totalitatea probelor de vinovăţie administrate în cauză. Actele procesuale prin care se conferă unei persoane această calitate sunt: ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale, rechizitoriul, declaraţia orală a procurorului şi încheierea instanţei de judecată (în condiţiile prevăzute de art. 336 alin. final Cod Procedură Penală, când plângerea se adresează direct instanţei).

Când o faptă prevăzută de legea penală a fost săvârşită de mai mulţi făptuitori şi aceştia sau o parte dintre ei sunt urmăriţi sau judecaţi deodată, ei formează grupul procesual (litisconsorţiu) al coînvinuiţilor sau coinculpaţilor. Cu privire la coinculpaţi trebuie să se facă deosebire între coinculpaţi în aceeaşi cauză (participanţi) şi coinculpaţi în acelaşi proces[2].

În momentul rămânerii definitive a hotărârii judecăţoreşti penale, calitatea de inculpat se transformă în cea de condamnat. Acesta nu este considerat de toţi autorii de specialitate ca fiind parte a procesului penal, el fiind subiect numai în raportul juridic de drept execuţional, raport plasat în afara sferei procesului penal.

2. Partea vătămată

Categoria juridică de victimă a infracţiunii aparţine dreptului penal, dreptul procesual penal operând cu noţiunea de persoană vătămată, prin care se înţelege persoana nemijlocit vătămată prin infracţiune[3].

Parte vătămată în procesul penal devine numai persoana vătămată care îşi exprimă voinţa în acest sens sau care efectuează acte specifice susţinerii laturii penale a procesului penal, acte care relevă fără echivoc voinţa persoanei vătămate de a participa în procesul penal în calitate de parte vătămată. Cu alte cuvinte, persoana vătămată în vreun mod, printr-o infracţiune, nu dobândeşte automat şi calitatea de parte vătămată.

Neparticipând la procesul penal ca parte, persoana vătămată se regăseşte în cursul urmăririi penale sau al judecăţii numai dacă organele judiciare o solicită în realizarea unor activităţi. Persoana vătămată poate să fie audiată ca martor, poate fi solicitată să participe la reconstituire sau confruntare etc.

Dacă însă victima se constituie ca parte vătamătă, aceasta devine subiect al laturii penale a procesului penal, nevalorificând pretenţii materiale. Decesul acesteia lasă un gol procesual neînlocuibil de succesori, deoarece se exercită un drept personal care se stinge odată cu titularul său.

3. Partea civilă

Constituirea ca parte civilă se poate face numai în cazul în care persoana vătămată cere acoperirea unui prejudiciu material sau moral produs prin infracţiune. Întotdeauna, temeiul constituirii părţii civile trebuie să fie o infracţiune care, prin natura ei, poate produce prejudicii materiale sau morale, obligaţia de acordare a despăgubirilor în cadrul procesului penal neputând avea ca temei un fapt ilicit extrapenal[4].

Constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în procesul penal oferă acesteia avantaje în raport cu exercitarea acţiunii civile în afara procesului penal astfel: rapiditatea obţinerii despăgubirilor materiale (deoarece procesul penal este caracterizat prin operativitate), probele vor fi administrate mult mai uşor (calea procesului penal permiţând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor, precum percheziţii, cercetări la faţa locului etc.), folosirea acestei căi oferă şi avantaje de ordin economic, acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal fiind scutită de taxă de timbru.

Legea nu prevede un anumit mod de exprimare a voinţei persoanei vătămate. În consecinţă, constituirea de parte civilă se poate face atât printr-o cerere scrisă cât şi printr-o cerere orală. Pe de altă parte, constituirea de parte civilă poate fi efectuată atât de persoana vătămată cât şi de alte persoane care au calitatea de reprezentanţi legali sau substituiţi (apărătorul, soţul, copiii minori, procuratorul). În cazul persoanelor juridice, constituirea se face din oficiu sau prin declaraţia reprezentantului acesteia.

4. Partea responsabilă civilmente

În domeniul dreptului civil este reglementată şi răspunderea pentru faptele altuia. De aceea, în cazul în care învinuitul sau inculpatul nu poate fi obligat personal la plata despăgubirilor civile, va răspunde pentru el partea responsabilă civilmente, iar când nu are bunuri îndestulătoare, aceasta va răspunde alături de învinuit sau inculpat, răspunderea fiind solidară[5]. Sediul respectivei instituţii juridice este art. 24 alin. 3 Cod Procedură Penală.

Nu orice persoană fizică sau juridică poate fi responsabilă civilmente. În literatura de specialitate[6] s-a arătat că sunt persoane responsabile civilmente în sensul dispoziţiilor legale (de exemplu, art. 1000-1003 Cod Civil şi Legea nr. 22/1969), următorii:

–       părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor;

–       comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate;

–       institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi în supravegherea lor;

–       persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar;

–       persoanele care s-au făcut vinovate de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de vârstă, studii şi stagiu, antecedente penale etc.;

–       persoanele care au gospodărit împreună cu infractorul ori au avut raporturi strânse cu acesta, în măsura în care s-a constatat judecătoreşte că au obţinut foloase de pe urma săvârşirii infracţiunii.

Potrivit art. 16 Cod Procedură Penală, introducerea în procesul penal a persoanei responsabile civilmente poate avea lor la cerere sau din oficiu, fie în cursul urmăririi penale, fie în faţa instanţei de judecată până la citirea actului de sesizare. Aceasta poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei.


[1] Theodor Mrejeru, „Drept procesual penal”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1999, pag. 17.

[2] Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, George Antoniu, Constantin Bulai, Nicoleta Iliescu, Rodica Mihaela Stănoiu, op. cit., vol. I, pag. 89.

[3] Gheorghe Elian – „Persoana vătămată în procesul penal”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1961, pag. 201.

[4] Theodor Mrejeru, op. cit., pag. 19.

[5] Ovidiu Predescu, „Elemente de drept penal şi procedură penală”, Ed. Printech, Bucureşti, 1999; pag. 328.

[6] Ion Neagu, „Drept procesual penal. Tratat”, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2002, pag. 78.

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro