404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Regimul primar imperativ

 

Introducere

 

Prin intrarea in vigoare a Noului Cod Civil a fost abrogat Codul Familiei, reglementarea relatiilor de familie fiind astfel inclusa in prevederile Codului Civil. Adoptarea acestui nou cod a adus multiple modificari, inclusiv in ceea ce priveste relatiile de familie in general si regimurile matrimoniale in special. Posibilitatea de a opta pentru unul din mai multe regimuri matrimoniale exista de multe generatii in legislatiile straine, legislatia romana raman in urma cu modificare legii in functie de nevoile omului modern.

Desi au exista numeroase discutii la elaborarea Codului Civil raportat la libertatea sotilor din punct de vedere al alegerii regimului matrimonial, in sensul permiterii incheierii oricaror tipuri de conventii matrimoniale sau limitarii acestora la cateva prevazute limitativ de lege, existand sustinatori ai ideii unei libertati absolute in privinta conventiei matrimoniale, legiuitorul a optat pentru o libertate limitata la regimul separatiei de bunuri ori cel al comunitatii conventionale.

 

Efectele incheierii casatoriei

Odata cu incheierea casatoriei, se nasc atat efecte personale (reglementate prin art. 307-311 NCC) cat si efecte patrimoniale (prevazute de art 312-372 NCC) in sarcina sotilor.

In ceea ce priveste raporturie dintre soti, acestea sunt guvernate de art 48 alin. (1) din Constitutie si art 258 alin (1) din NCC din ambele texte de lege reiesind egalitatea juridica a sotilor. Aceasta egalitate trebuie exercitata la incheierea, in cursul si eventual, la desfacerea casatoriei.

 

Drepturi si indatoriri personale ale sotilor

Din punct de vedere al drepturilor si indatoririlor nepatrimoniale nascute in sarcina sotilor odata cu incheierea casatoriei, din interpretarea Noului Cod Civil reies obligatii referitoare la:

–         numele sotilor,

–         sprijinul moral datorat intre soti,

–         fidelitatea datorata intre soti,

–         indatorirea de a locui impreuna.

Literatura judiciara completeaza aceste indatoriri cu obligatia conjugala.

Din punct de vedere al primului aspect, respectiv numele sotilor, art. 311 NCC prevede faptul ca acestia sunt obligati sa poarte numele declarat la incheierea casatoriei. Sotii pot opta pentru a-si pastra numele dinaintea casatoriei, a prelua numele oricaruia dintre ei ori numele lor reunite. De asemenea NCC prevede posibilitatea ca unul din soti sa-si pastreze numele avut inaintea incheierii casatoriei, in timp ce cel de-al doilea sot sa poarte numele lor reunite. Aceasta enumerare este limitativa si sotii nu pot opta pentru alte variante ce ies de sub incidenta legii. Spre exemplu este interzis sotilor sa poarte fiecare numele celuilalt. Odata cu alegerea unui nume comun, unul din soti poate cere schimbarea acestuia in temeiul Ordonantei Guvernului nr. 41/2005 numai cu acordul celuilalt sot.

Conform art. 309 NCC, „sotii isi datoreaza reciproc respect, fidelitate si sprijin moral”. Solidaritatea dintre soti si sprijinul moral sunt prevazute si prin art. 1 din Legea 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei in familie. Sprijinul moral se materializeaza prin „atitudini de incurajare, de sustinere, de acceptare sau toleranta a celuilalt sot”[1]. Sprijinul reciproc este in stransa legatura cu afectiunea reciproca dintre soti.

Obligatia de fidelitate este in stransa legatura cu obligatia de sprijin moral. In principal se refera la obligatia reciproca a sotilor de a nu intretine raporturi sexuale cu alte persoane. Adulterul a fost in trecut reglementat prin Codul Penal care pedepsea fapta persoanei de a avea relatii sexuale afara de casatorie cu inchisoarea de la o luna la sase luni sau cu amenda. Desi a fost dezincriminat prin Legea 278/2006, din punct de vedere al dreptului familiei, adulterul constituie inca un motiv intemeiat de divort din culpa exclusiva a sotului adulterin.

Indatorirea de a locui impreuna „constituie o premisa pentru realizarea si mentinerea unitatii familiale si chiar a mediului familial”.[2] Noul Cod Civil prevede posibilitatea sotilor de a hotari sa locuiasca separat pentru motive temeinice. In practica s-au considerat motive temeinice : exercitarea profesiei, pregatirea profesionala in alta localitate sau tara etc. Refuzul nejustificat de a locui impreuna constituie insa motiv temeinic pentru desfacerea casatoriei.

Unii teoreticieni prevad separat de aceste obligatii si obligatia conjugala. Aceasta consta in „indatorirea sotilor de a avea raporturi sexuale impreuna”.[3] Aceasta obligatie nu este prevazuta expres de lege ci ea decurge din relatia de prietenie si afectiune reciproca dintre soti.

 

Drepturile si obligatiile patriminiale ale sotilor

Totalitatea normelor juridice care reglementeaza drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor alcatuiesc regimul juridic matrimonial. In legatura cu drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor, Noul Cod Civil reglementeaza unele dispozitii comune, precum locuinta familiei si cheltuielile casatoriei, dispozitii care compun regimul primar imperativ.

Legat de regimul matrimonial, vechea legislatie impunea sotilor regimul comunitatii legale de bunuri.

Regimul comunitatii legale de bunuri prevedea faptul ca sotii au doua categorii de bunuri: bunuri comune si bunuri proprii. In principiu, bunurile dobandite in timpul casatoriei deveneau bunuri comune iar bunurile proprii erau limitativ prevazute de lege. Astfel erau considerate bunuri proprii :

–                     bunurile dobandite inainte de incheierea casatorie;

–                     bunurile dobandite in timpul casatoriei prin mostenire, legat sau donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune;

–                     bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii unui dintre soti;

–                     bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrisele stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de investitii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;

–                     indemnitatea de asigurare sau despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

–                     valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare.

 

In legislatia precedenta, orice incercare a sotilor de a dobandi bunuri in nume propriu era lovita de nulitate. Noul Cod Civil modifica aceste prevederi legislative, incercand sa modernizeze regimul matrimonial prin oferirea posibiltatii sotilor de a stabili care regim matrimonial este aplicabil bunurilor lor.

Fata de legislatia precedenta, „Noul Cod civil consacra principiul libertatii conventiilor matrimoniale.”[4] Acest principiu existand insa intr-o legislatie mai veche, respectiv in „Codul civil de la 1864, nemaifiind introdus in Codul familiei, act ce a instituit un sistem unic, legal, imperativ, imutabil, si anume regimul comunitatii legale de bunuri.”[5]

Legislatia actuala prevede posibilitatea sotilor de a mentiona regimul matrimonial ales in declaratia de casatorie. Astfel, sotii pot opta pentru una din urmatoarele regimuri :

–         regimul comunitatii legale de bunuri

–         regimul separatiei de bunuri

–         regimul comunitatii contraventionale.

Alegerea unui alt regim matrimonial decat cel al comunitatii de bunuri se face prin incheierea unei conventii matrimoniale. Aceasta nu este definita prin lege insa literatura juridica o considera ca fiind „acel act juridic solemn prin care viitorii soti, in limitele oridinii publice si a bunelor moravuri, de comun acord, decis sa supuna raporturile lor patrimoniale comunitatii conventionale ori celui al separatiei de bunuri si sa concretizeze drepturile si obligatiile lor patrimoniale in timpul casatoriei”.[6]

 

Regimul primar imperativ

Indiferent de regimul matrimonial ales de soti, Noul Cod Civil prevede un set de norme imperative aplicabile oricauia dintre cele trei regimuri, de la care sotii nu pot deroga. Acest set de norme este cunoscut si sub denumirea de „regim primar imperativ”. Aceste reguli sunt menite sa reglementeze relatiile esentiale ale casatoriei.

Imposibilitatea derogarii de la prezentele norme este redata prin art. 312 alin (2), care prevede faptul ca, „indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozitiile prezentei sectiuni, daca prin lege nu se prevede altfel”. Rezulta din formularea legiutorului ca exista totusi anumite situatii in care sotii ar putea dispune in afara prevederilor legale.

Regimul primar imperativ are rolul de a asigura „o interdependenta a patrimoniilor sotiilor iar, pe de alta parte, o minima independenta economico-sociala a sotilor”.[7]

Trebuie retinut faptul ca regimul primar imperativ nu este un regim matrimonial care sa aiba capacitatea de a organiza casatoria din punct de vedere pecuniar. Normele sale se completeaza cu cele prevazute de regimul matrimonial, fie el legal sau conventional care reglementeaza o relatie de casatorie.

Continutul regimului primar imperativ este compus din reglementarea locuintei familiei, a obligatiilor sotilor in legatura cu sarcinile casniciei, stabilirea independentei economico-sociale a sotilor.

 

Interdependenta patrimoniilor sotilor

In cazul pacii conjugale, regimul primar imperativ prevede anumite aspecte privind coeziunea patrimoniala a familiei raportata la locuinta familiei si la cheltuielile casniciei.

 

Regimul juridic al locuintei familiei     

Noul Cod Civil reglementeaza prin art. 321-324 o serie de aspecte referitoare la „locuinta familiei”. Locuinta familiei este acea locuinta comuna a sotilor sau, in lipsa, locuinta sotului la care se afla copii.

Teza a II-a a acestui articol stabileste locuinta familiei in cazul in care sotii au locuinte separate sau sunt separati in fapt.

In privinta locuintei de familie sunt de observat existenta unui criteriu obiectiv si a unui criteriu subiectiv. Criteriul obiectiv este redat de existenta unui imobil de locuit iar cel subiectiv de destinatia data de soti respectivului imobil de a servi ca locuinta conjugala. Acest element subiectiv (stabilirea imobilului ca locuinta conjugala) deosebeste locuinta familiei de orice alt imobil detinut de soti in coproprietate. Astfel, indiferent de numarul de imobile detinut de soti, unul singur intra in categotia locuintei de familie.  Este de asemenea posibil ca imobilul sa nu fie in proprietatea niciunia dintre soti, acestia fiind doar detentori precari. Din punct de vedere al criteriului obiectiv, este irelevant daca imobilul apartine sotilor ori numai unuia dintre ei si de asemenea este irelevant regimul matrimonial ales.

Locuinta de familie nu trebuie confundata cu domiciliul sotilor. Noul Cod Civil prevedere obligatia sotilor de a locui impreuna dar nu si de avea acelasi domiciliu.

Un imobil poate fi notat in cartea funciara ca locuinta de familie, chiar daca sotul care solicita notarea nu este proprietarul imobilului. Prin aceasta prevedere leguitorul instituie o modalitate de asigurare a opozabilitatii fata de terti.

Indiferent de regimul matrimonial ales de soti, art. 322 NCC limiteaza dreptul oricaruia din soti de a dispune prin acte juridice asupra imobilului cu destinatie de locuinta de familie. Bunul nu este astfel scos din circuitul civil insa legea limiteaza dreptul unuia din soti de a dispune de bun in lipsa consimtamantului expres al celuilalt sot. Astfel, „niciunul dintre soti, chiar daca este proprietarul exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuintei familiei si nici nu poate incheia acte prin care ar fi afectata folosinta acesteia”, in lipsa consimtamantului celuilalt sot. Legea merge mai departe si limiteaza inclusiv dreptul de a dispune de bunurile mobile in sensul ca „ un sot nu poate deplasa din locuinta bunurile ce mobileaza sau decoreaza locuinta familiei si nu poate dispune de acestea fara consimtamantul scris al celuilalt sot”. Incalcarea acestor prevederi naste dreptul sotului pagubit de a cere anularea actului in termen de 1 an de la data la care a luat cunostinta de acesta dar nu la mai mult de 1 an de la incetarea regimului matrimonial. Nu se poate solicita anularea actului in cazul in care nu s-a notat locuinta familiei in cartea funciara insa se pot solicita daune-interese de la celalalt sot. Prin exceptie, se poate solicita anularea actului in cazul in care tertul avea cunostinta de calitatea de locuinta a familiei.

Aceste prevederi sunt aplicabile si in cazul in care imobilul este detinut in temeiul unui contract de inchiriere. In acest caz fiecare sot are un drept locativ propriu, nefiind relevant faptul ca unul dintre ei este titularul contractului sau ca acesta a fost incheiat inainte de casatorie.

In caz de desfacere a casatoriei, instanta poate dispune atribuirea folosintei locuintei catre unul soti in in cazul in care nu este posibila folosinta comuna a acesteia si sotii nu se inteleg. Atribuirea locuintei se face in functie de interesul superior al minorilor, de culpa in desfacerea caasatoriei si de posibilitatiile locative proprii ale fostilor soti. Sotul care a obtinut beneficiul contractului de inchirieire trebuie sa-l despagubeasca pe celalalt sot cu o indemnizatie care sa acopere costurile de instalare in alta locuinta, cu exceptia cazului in care divortul s-a pronuntat din culpa exclusiva a acestuia din urma.

Atribuiea locuintei de familie aflate in coproprietatea sotilor este posibila dupa regulile amintite mai sus insa numai pana la data ramanerii definitive a hotararii de partaj.

 

Cheltuielile casatoriei

Sotii sunt datori sa-si acorde atat sprijin moral cat si sprijin material unul altuia. Sotii pot stabili prin conventia matrimoniala cotele de contributie a fiecarui sot cu mentiunea ca prevederea prin care suportarea acestor cheltuieli revine exclusiv unuia din soti este considerata nescrisa. Contributie materiala, il lipsa unei stipulatii prin conventia matrimoniala se face in raport cu mijloacele fiecaruia. Munca depusa de oricare dintre soti in gospodarie sau cu cresterea copiilor este considerata contributie la cheltuielile casatoriei.

 

Independenta economico-sociala a sotilor

Independenta profesionala

Art. 327 NCC prevede dreptul fiecaruia dintre soti de a exercita in mod liber o profesie precum si sa dispuna de veniturile incasate in masura indeplinirii obligatiilor ce ii revin in calitate de cheltuieli ale casatoriei. In virtutea obligatiei la sprijin material, unul din soti il poate sustine pe celalalt sot din punct de vedere financiar in scopul initierii sau derularii unei activitati profesionale. In cazul in care se depasesc limitele acestei obligatii, se naste un drept la o compensatie in virtutea sotului care a contribuit la activitatea profesionala a celuilalt sot.

 

Independenta patrimoniala

Incheierea casatoriei nu are nicio inraurire asupra capacitatii sotilor de a incheia acte juridice intre ei sau cu tertii. Aceasta este o modificare importanta adusa de Noul Cod Civil. Prin art. 1307 din vechiul Cod civil era interzisa vanzarea-cumpararea intre soti. Prin modificarile aduse de Noul Cod, sotii pot contracta in mod valabil indiferent de tipul actului incheiat.

O alta modificare inspirata din codul civil francez prevede, in spiritul independentei patrimoniala a sotilor, posibilitatea unui sot de a face si in lipsa consimtamantului celuilalt depozite bancare si alte operatiuni in legatura cu acesta. In lipsa unei hotarari judecatoresti executorii care sa prevada contrariul, sotul titular al contului are dreptul de a dispune de fondurile depuse in urma desfacerii casatoriei.

Indiferent de aceasta independenta patrimoniala, in sarcina sotilor incumba obligatia de a se informa reciproc cu privire la bunurile, veniturile si indatoririle acestora. In caz de refuz nejustificat de a furniza informatiile solicitate, sotul lezat poate investi instanta cu o cerere prin care solicita furnizarea informatiilor prin intermediul instantei. Cand refuzul este justificat din cauza obligatiei pastrarii secretului profesional, tertii pot refuza furnizarea informatiilor. Refuzul prezentarii informatiilor de catre sotul acuzat naste o prezumtie relativa ca sustinerile sotului reclamant sunt adevarate.

 

Regimul primar imperativ in situatia de criza conjugala

Extinderea puterilor unuia din soti (Mandatul judiciar)

Art. 315 NCC prevede situatia „in care unul dintre soti se afla in imposibilitatea de a-si manifesta vointa”. Intr-un asemenea caz, celalalt sot poate, cu incuviintarea instantei, sa-l reprezinte primul pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial. Acest mandat are o natura judiciara deoarece poate fi instituit numai prin instanta, la cererea sotului capabil (acesta fiind singurul care are capacitate procesuala activa intr-o asemenea cauza), urmand ca prin hotarare sa se stabileasca inclusiv conditiile, limitele si perioada de valabilitate a acestui mandat. Trebuie mentionat faptul ca mandatul judiciar are esentialmente caracter temporar

Cauzele care ar justifica instituirea unui asemenea mandat vor fi intotdeauna de natura obiectiva, indiferent daca se bazeaza pe motive medicale (sotul este bolnav, batran etc) sau sociale (in caz de disparitie a sotului). Cauze de natura subiectiva, cum ar fi refuzul sotului de a-si da acordul in vederea incheierii unui act juridic nu pot fi luate in considerare de catre instanta in vederea stabilirii unui mandat judiciar in favoarea unuia din soti, scopul mandatului fiind unul de protectie al sotului aflat in imposibilitate, in acord cu obligatia sotilor de a-si acorda sprijin moral si incredere reciproca.

In privinta reprezentarii unuia din soti prin mandat, art. 314 NCC prevede posibilitatea instituirii unui mandat conventional intre soti prin intermediul caruia unul din soti il poate reprezenta pe celalalt pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului matrimonial.

 

Restrangerea puterilor unuia din soti (Actele de dispozitie cre pun in pericol grav interesele familiei)

Restrangerea puterilor unuia din soti este un al doilea mecanism de protectia a sotilor prevazut de regimul primar imperativ. Prin art. 316 NCC se prevede situatia in care „unul dintre soti incheie acte juridice prin care pune in pericol grav interesele familiei”. In asemenea caz, „celalalt sot poate cere instantei de tutela ca, pentru o perioada determinata, dreptul de a dispune de anumite bunuri sa poata fi exercitat numai cu consimtamantul sau expres”. Aceasta limitare a puterilor unuia din soti se dispune numai in mod exceptional si numai pe o perioada limitata de timp care poate fi prelungita pana la 2 ani. Nerespectarea hotararii judecatoresti este sanctionata cu nulitatea relativa a actului incheiat, dreptul la actiune prescriindu-se in termen de 1 an „care incepe sa curga de la data cand sotul vatamat a luat cunostinta de existenta actului” (art. 316 alin. 2).

Aceasta interdictie se refera la anumite bunuri determinate, instanta neputand sa limiteze dreptul unuia din soti asupra intregului sau patrimoniu. Aceste bunuri pot fi mobile sau imobile prin a caror instrainare se creeaza o situatie impovaratoare pentru familie.

Legiuitorul nu detaliaza ce ar insemna „punerea in pericol grav a intereselor familiei”, motiv pentru care va ramane la aprecierea instantei daca anumite acte juridice prejudiciaza sau nu interesele unei familii. Acest pericol trebuie apreciat de la caz la caz, raportat la factori cum ar fi situatia materiala a sotilor sau alte aspecte subiective ale relatiei lor. Si sintagma „interesul familiei” este vaga si nedefinita de lege, urmata a fi apreciata de catre instanta in functie de particularitatile cauzei.

 

Concluzii

Dupa cum am mai spus, regimul primar imperativ instituie un set de norme de la care sotii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales. Acesta reprezinta niste reguli de baza, niste principii cu caracter general care incumba asupra oricarei casatorii. Alegerea unui regim matrimonial poate avea efecte multiple asupra unei casatorii insa nu poate avea efecte asupra acestor reguli imperative care reglementeaza casatoria. Alegerea unui regim matrimonial este de regula ghidata de motive de ordin patrimonial, sotii incercad sa stabileasca o situatie pecuniara cat mai clara atat in timpul casatoriei, cat si in eventualitatea unui divort. Noul Cod Civil pune la dispozitia sotilor unul din cele trei regimuri matrimoniale, fiecare cu particularitatile lui.

Regimul comunitatii legale presunune ca bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune. Aceasta prevedere este preluata din vechea legislatie si are ca efect detinerea bunurilor comune in devalmasie de catre soti. Asemenea vechii legislatii, Noul Cod prevede in art. 340 care sunt bunurile proprii ale sotilor.

Regimul separatiei de bunuri prevede ca „fiecare dintre soti este proprietar exclusiv in privinta bunurilor dobandite inainte de incheierea casatoriei, precum si a celor pe care le dobandeste in nume propriu dupa acasta data”. Se observa astfel ca sotii pot stabili o situatie clara asupra proprietatii bunurilor in sensul ca fiecare dintre ei poate fi proprietar exclusiv asupra bunurilor achizitionate.

Regimul comunitatii conventionale reprezinta un mijloc prin care se deroga de la dispozitiile regimului comunitatii legale.

In concluzie, observam ca regimul matrimonial ales are efecte principale asupra relatiilor patrimoniale dintre soti. Regimul primar imperativ depaseste aceste limite si contine dispozitii cuprinzatoare referitoare la aspecte plasate in afara sferei stricte a bunurilor care apartin sotilor sau numai unuia dintre ei. Desi face referire la aspecte patrimoniale prin art. 317 si 327, regimul primar imperativ transcende sfera patrimoniala si impune niste reguli generale si imperative fata de drepturile si obligatiile ce decurg atat din incheierea casatoriei cat si din atitudinea de sinceritate, fidelitate, loialitate pe care sotii si-o datoreaza reciproc.

 

 

 


[1] T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[2]  T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[3]  T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[4] C. T. Ungureanu, s.a., „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina, jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012

 

[5] C. T. Ungureanu, s.a., „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina, jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012

[6] T. Bodoasca, A. Draghici, i. Puie, “Dreptul familiei”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012

[7] Conferintele Institutului National al Magistraturii, „Noul Cod Civil”, 2011

 

Executiunea testamentara in Noul Cod civil

1. Executiunea testamentara
a. Introducere si notiune
Art. 1034 Cod civ. defineste testamentul ca „acel act juridic unilateral, personal si revocabil prin care o persoana, numita testator, dispune, in una din formele cerute de lege, pentru timpul cand nu va mai fi in viata”.
Notiunea de testament este cunoscuta din timpul Imperiului Roman, acesta oferind atunci o putere de dispozitie mai larga in ceea ce priveste continutul acestuia, acesta „nu se multumea sa cuprinda numai dispozitiile referitoare la bunuri, ci avea ca obiect dispozitii de ultima vointa de orice fel (chiar daca nu aveau caracter patrimonial)”.
In legislatia actuala, desi obiectul principal al unui testament il constituie legatele, nu este necesar ca testatorul sa se limiteze la dispunerea de bunurile sale, mortis causa, acesta avand posibilitatea de a insera si alte dispozitii de ultima vointa in cuprinsul acestuia. Prin intermediul testamentului, testatorul isi poate exprima vointa raportat la diverse sarcini impuse legatarului, posibile exheredari, revocarea unui testament anterior, recunoasterea unui copil din afara casatoriei sau chiar dispozitii cu privire la organizarea propriilor sale funeralii. Prin intermediul acestui act, testatorul are posibilitatea de a numi uma sau mai multe persoane care sa supravegheze ca dispozitiile testamentare sa fie executate in conformitate cu dorinta lui. Aceste persoane se numesc executori testamentari.
Conform art. 1035 Cod civ. „ testamentul contine dispozitii referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum si la desemnarea directa sau indirecta a legatarului. Alaturi de aceste dispozitii sau chiar si in lipsa unor asemenea dispozitii, testamentul poate sa contina dispozitii referitoare la partaj, revocarea dispozitiilor testamentare anterioare, dezmostenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau mostenitorilor legali si alte dispozitii care produc efecte dupa decesul testatorului.”
Executiunea testamentara este reglementata de Noul Cod civil in articolele 1077-1085. Art. 1077 alin. (1) prevede ca : testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le imputernicirea necesara executarii dispozitiilor testamentare”.
De regula, mostenitorii legali si legatarii universali sunt cei care duc la indeplinire dispozitiile testamentare insa legea permite defunctului sa nominalizeze o persoana, chiar straina de mostenire, sa se asigure de indeplinirea manifestarii sale de vointa.
In legislatia precedenta, executorul testamentar era numit de catre testator intuituu personae. Vechiul Cod civil prevedea succint faptul ca „testatorul poate numi unul sau mai multi executori testamentari”. Consider ca in acesta conditii, testatorul numea o persoana in considerarea calitatiilor sale pentru a fi sigur ca dispozitiile sale vor fi aduse la indeplinire. Desi Noud Cod civil prevede in continuare numirea unui executor testamentar direct de catre testator, art. 1077 alin. (1) reglementeaza posibilitatea a executorul sa fie desemnat in mod mijlocit, de catre un tert nominalizat de catre testator prin intermediul testamentului. In asemenea situatie se pune problema daca se mai poate retine caracterul intuituu persoanae al numirii executorului. Personal, consider ca, in atare situatie, am putea sustine ca numai tertul desemnat pentru alegerea executorului a fost ales in virtutea calitatiilor sale, dar nu si insusi executorul a carui numire sta in puterea exclusiva a tertului.

b. Natura juridica
Pana la intrarea in vigoare a Noului Cod civil, in doctrina s-au formulat si argumentat mai multe opinii referitoare la natura juridica a executiei testamentare. Opinia majoritara a clasificat-o ca o varietate a mandatului care se aseamana dar se si deosebeste de mandatul prevazut de dreptul comun. Astfel s-a stabilit ca natura juridica a executiei testamentare este de mandat special, guvernat de regulile mandatului, care se completeaza cu regulile specifice executiei testamentare.
Art. 1082 din Noul Cod civil prevede faptul ca „executorul testamentar raspunde ca un mandatar in legatura cu executarea dispozitiilor testamentare”. Noul Cod reglementeaza astfel ceea ce pana la intrarea sa in vigoare era doar o opinie doctrinara si pune capat in sfarsit acestei controverse. Intr-adevar intre cele doua institutii exista multiple asemanari dar si deosebiri pe care le vom examina intr-un capitol distinct.
c. Numirea si revocarea executorului testamentar
Dupa cum am mentionat, executor testamentar poate fi orice persoana, fie mostenitor al lui de cuius, fie strain de mostenire. Poate dobandi aceasta calitate atat o persoana de specialitate, cum ar fi un avocat ori un notar public (insa nu cel investit cu desfasurarea procesurii succesorale in urma lui de cuius) sau o persoana fara cunostinte juridice.
O conditie esentiala este ca executorul sa aiba deplina capacitate de exercitiu la data deschiderii mostenirii., art. 1078 Cod civ. prevazand interdicita ca o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de exercitiu restransa sa poata dobandi calitatea de executor testamentar.
Astfel, nu pot fi executori testamentarii minorii, chiar daca ar avea incuviintarea reprezentantului legal sau autorizarea instantei de tutela si nici persoanele aflate sub interdictie.
Pot fi numiti, fie un singur executor testamentar, fie mai multi, oricare dintre ei putand „actiona fara concursul celorlalti, cu exceptia cazului in care testatorul a dispus altfel sau le-a impartit atributiile”. Rezulta astfel din prevederile art. 1077 alin. (2) ca testatorii pot avea :
– atributii conjunctive, caz in care oricare dintre executorii testamentari poate pune in executie, in totalitate, dispozitiile testamentare;
– atributii divizate, caz in care fiecare dintre acestia trebuie sa indeplineasca in totalitate propriile atributii;
– atributii subsidiare, pentru ipoteza in care primul executor desemnat nu poate sau nu vrea sa accepte aceasta insarcinare.
Numirea executorului se realizeaza prin intermediul testamentului sau prin intermediul unui codicil, realizat ulterior testamentului dar in forma testamentara.
Conform art. 85 din Regulamentul de aplicare a Legii 36/1995, notarul public elibereaza executorului un certificate constatator al calitatii sale.
(1) În cazul eliberării unui certificat de executor testamentar, notarul public va constata în cuprinsul acestuia calitatea executorului testamentar şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor cu care a fost investit de către testator.
(2) După eliberarea certificatului de executor testamentar, acesta va proceda în condiţiile Codului civil la predarea legatelor.

Executorul testamentar isi poate indeplini atributiile numai odata cu moartea testatorului, mai exact, „puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptarii misiunii prin declaratie autentica notariala” (art. 1077 alin. Cod civ). Rezulta astfel ca executorul testamentar, numai dupa moartea lui de cuius si cu conditia acceptarii sarcinilor ce i-au fost impuse prin testament isi poate indeplini atributiile.
Odata numit, executorul testamentar nu poate dispune transferul atributiilor sale catre o alta persoana. Exista insa si o exceptie de la aceasta regula. In cazul in care executorul a fost determinat in virtutea functiei pe care o exercita, acesta poate fi inlocuit de o alta persoana care preia acea functie.
Revocarea unui executor testamentar se realizeaza dupa regulile ce guverneaza revocarea testamentului. Conform art. 1051, 1052 Cod civil, revocarea testamentului poate fi expresa sau tacita. Revocarea este expresa cand testatorul intocmeste un nou testament, indiferent de forma acestuia, ale carui dispozitii sunt contrare unui testament precedent. Revocarea se poate face si in mod tacit prin distrugerea, ruperea unui testament sau prin stergerea fie a unor dispozitii testamentare, fie a intregului inscris. Distrugerea, ruperea sau stergerea testamentului facuta de un tert, cu conditia ca testatorul sa aiba cunostinta de acest fapt, are valoarea unei revocari cu conditia ca acesta sa fi avut posibilitatea sa-l refaca daca si-ar fi dorit. In cazul revocarii tacite, suntem in prezenta unui testament olograf, cel intocmit in forma autentica, fiind inscris in regisrul national notarial, iar in caz de deces, in lipsa unui testament cu dispozitii contrare, dispozitiile acestuia vor fi indeplinite.
d. Atributiile executorului testamentar
Art. 1079 Cod civ. prevede ca:
„Executorul testamentar are dreptul sa administreze patrimoniul succesoral pe o perioada de cel mult 2 ani de a data deschiderii mostenirii, chiar daca testatorul nu i-a conferit in mod expres acest drept.
Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrans doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.
Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanta de judecata, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de cate un an.”
Prin comparatie, reglementarea precedenta facea o distinctie clara intre executorul cu sau fara sesiza. Sezina a fost definita in doctrina ca „detinerea in tot sau in parte a bunurilor succesorale mobile”
Executorul testamentar fara sezina are un „rol de supraveghere si control al executarii dispozitiilor testamentare, fara a executa el insusi aceste dispozitii” . Exeutorul fara sezina avea urmatoarele drepturi si obligatii :
– obligatia de „punere a pecetilor” in cazul in care exista mostenitori minori, interzisi sau persoane disparute
– in cazul altor mostenitori, executorul are dreptul de a solicita „punerea pecetilor”, nu insa si obligatia de a o face
– obligatia de a starui in efectuarea inventarului bunurilor succesiunii de catre notarul public
– obligatia de a lua masuri pentru conservarea bunurilor succesorale
– dreptul de a interveni in judecata pentru apararea validitatii testamentului, in cazul contestatiei executarii acestuia, el putand porni o actiune pe cale principala pentru asigurarea indeplinirii dispozitiilor testamentare
Atributiile executorului caruia testatorul i-a oferit sezina sunt mai vaste decat cele ale executorului fara sezina. Sezina, a fost definita ca „dreptul executorului testamentarde a detine bunurile mobile succesorale pentru ca sa poate executa dispozitiile testamentare”. In cazul executorului cu sezina, acesta are rolul de a executa el insusi dispozitiile testamentare, nu numai de a supraveghea executarea testamentului. Este de mentionat ca executorul nu detine bunurile pentru sine ci pentru mostenitori. Dreptul sau la sezina nu se poate naste nemijlocit din dreptul sau de a fi executor, ci el trebuie conferit in mod expres de catre testator.
Din punct de vedere al drepturilor si obligatiilor executorului cu sezina, acesta are aceleasi atributii ca cele ale executorului fara sezina dar si atributii proprii. Atributiile proprii ale acestuia sunt :
– dreptul de a incasa creantele succesiunii,
– dreptul si obligatia de a efectua plata legatelor avnd ca obiect bunuri mobile, iar daca sumele din patrimoniul testatorului sunt insuficiente pentru plata legatelor, executorul are obligatia sa ceara vinderea bunurilor mobile succesorale pentru acoperirea deficitului.
Noul Cod civil prevede atributiile executorului testamentar in art. 1080. Conform acestui articol, executorul testamentar :
a) va cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
De asemenea, executorului ii pot fi conferite atributii in privinta partajarii bunurilor mostenirii. In acest sens, el intocmeste un proiect prin care prezinta modalitatea de partajare a bunurilor si prezinta acest proiect mostenitorilor. Partajul propus de catre executor poate produce efecte numai in cazul in care acesta este acceptat de catre mostenitori.
Consider ca, sub sanctiunea nulitatii, in cazul in care exista mostenitori legali rezervatari, executorul trebuie sa intocmeasca acest proiect in considerarea rezervei succesorale, asa cum este ea prevazuta de art. 1086-1088.
Rezerva succesorala este definita in Noul Cod ca „partea din bunurile mostenirii la care mostenitorii rezervatari au dreptul in virtutea legii, chiar impotriva vointei defunctului, manifestata prin liberalitati ori dezmosteniri”. Mostenitorii rezervatari sunt sotul supreavietuitor, descendentii si ascendentii privilegiati ai defunctului si rezerva lor succesorala este in cuantum de ½ din cota care li s-ar fi cuvenit ca mostenitori legali, in lipsa unor liberalitati sau exheredari dispuse de catre de cuius. Astfel, la intocmirea proiectului, executorul trebuie sa respecte dispozitiile art. 972-983 Cod civ.
e. Efectele executiunii testamentare
In virtutea mandatului acordat de testator si acceptat de catre executor prin declaratie autentica notariala, executorul se obliga sa duca la indeplinire ultima vointa a defunctului, dupa cum a fost aceasta consemnata in testament.
Mai mult decat atat, executorul testamentar este obligat sa dea o socoteala anuala privind gestiunea sa, precum si o socoteala finala la incetarea atributiilor sale. Socoteala este datorata, indiferent daca mostenitorii sunt sau nu rezervatari.
Art. 1082 alin. (1) prevede de asemenea faptul ca obligatia de a da socoteala se transmite si mostenitorilor executorului.
In privinta raspunderii executorului testamentar, sunt aplicabile regulile ce guverneaza contractul de mandat.
In cazul numirii mai multor executori, acesta vor raspunde in mod solidar cu exceptia cazului in care testatorul a stabilit atributii clare in sarcina fiecaruia dintre executori si acestia s-au rezumat la a-si indeplini obligatiile impuse in sarcina lor, caz in care fiecare executor va raspunde individual pentru indeplinirea sauneindeplinirea sarcinilor ori pentru posibile prejudicii cauzate.
Executiunea este de regula gratuita insa testatorul poate stabili o remuneratie in favoarea executorului si in sarcina mostenirii.
Este posibil ca in derularea activitatii specifice, executorul sa fie nevoit sa faca diverse cheltuieli pentru buna indeplinire a atributiilor sale. In asemenea caz, cheltuielile facute de acesta raman in sarcina mostenirii.

f. Incetarea executiunii
Potrivit art. 1085, executiunea testamentara poate inceta in urmatoarele conditii :
– prin indeplinirea sau imposibilitatea aducerii la indeplinire a misiunii primite. Odata cu indeplinirea atributiilor care incumbau in sarcina executorului, este limpede ca executiunea se va incheia.
– prin renuntare in forma unei declaratii autentice notariale. Respectand principiul simetriei formelei actelor juridice, in cazul in care executorul alege sa renunte la atributiile ce i-au fost desemnate, el trebuie sa-si consemneze manifestarea de vointa sub forma unui inscris autentficat de notarul public.
– prin decesul executorului testamentar. Odata cu decesul executorului testamentar, executiunea nu mai poate avea loc. Consider ca nimic nu-l impeidica pe testator sa desemneze mai multi executori testamentari pentru ca in asemenea situatii sa existe un al doilea executor care sa-l inlocuiasca pe primul care a decedat.
– prin punerea sub interdictie judecatoareasca a executorului testamentar. Executorul judecatoresc trebuie sa aiba im mod imperativ capacitate de exercitiu deplina, cum reiese din art 1078 Cod civ. Odata cu pierderea capacitatii depline de exercitiu, nu mai este indeplinita aceasta conditie esentiala referitoare la numirea executorului testamentar. Asemenea cazului decesului executorului testamentar, testatorul ar putea numi un al doilea executor care sa-l inlocoiasca pe primul in cazul survenirii unui asemenea eveniment.
– prin revocarea de catre instanta a executorului testamentar care nu isi indeplineste misiunea ori nu si-o indeplineste in mod corespunzator. Revocarea poate fi dispusa numai de catre instanta, dupa analizarea starii de fapt si constatarea neindeplinirii atributiilor ori indeplinirii defectuoase a acestora.
– prin expirarea termenului in care se exercita dreptul de administrare, afara de cazul in care instanta decide prelungirea termenului. Conform art. 1079 Cod civ., dreptul de administrare este limitat in timp la o perioada de 2 ani (daca prin testament nu se stabileste un alt termen), care poate fi prelungit de catre instanta cu termene succesive de pana la 1 an. Odata cu expirarea termenului de 2 ani sau a termenului prelungit de catre instanta, executiunea va inceta.

2. Comparatie intre executiunea testamentara si contractul de mandat

Mandatul a fost definit in Noul Cod civil ca acel contract prin care „o parte, numita mandatar, se obliga sa incheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte parti, numita mandant”.
In vechea reglementare, mandatul era tratat atat in Codul civil cat si in Codul comercial. Codul civil definea mandatul ca acel „contract in puterea caruia o persoana se obliga, fara plata, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit insarcinarea”. Codul comercial in art. 374 stipula urmatoarele : „mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului”.
Legat de „afacerile comerciale” prevazute de Codul comercial, in literatura juridica s-a stipulat ca „mandatarul comercial exercita, dupa caz, o parte din sau chiar tot comertul mandatarului. Mandatarul comercial special dat pentru o anumita afacere cuprinde imputernicirea si pentru toate actele necesare executarii ei, chiar daca nu ar fi precizate in mod expres. Chiar daca mandatul sau ar fi general, acesta nu se intinde, in lipsa unei stipulatii exprese, si asupra actelor juridice civile ale mandantului”.
Rezulta astfel din definitia mandatului ca acesta este un contract. Orice contractul presupune acordul între două sau mai multe persoane în scopul de a produce efecte juridice. Dar care ar fi natura juridica a executiunii testamentare? Consider ca, daca am interpreta dispozitiile testamentare referitoare la executiune in sensul unei oferte de a contracta si acceptarea in forma autentica facuta de executor in fata unui notar public in sensul unei acceptari a unei oferte de a contract, am putea sa ajungem la concluzia ca intre cele doua parti (testator si executor) se naste o conventie menita sa produca efecte juridice. Insa, la momentul acceptarii facute de executor, testatoul trebuie sa fie decedat, si astfel el nu mai are capacitate de exercitiu, respectiv de folosinta. Ofertantul fiind astfel decedat, oferta devine caduca si nu poate fi vorba de incheierea unui contract intre cele doua parti.
Poate fi interpretata dispozitia testamentara de numire a executorului fi din punct de vedere al dreptului obligatiilor? Obligatia este definita in doctrina ca acel raport juridic în continutul caruia intra dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor – si caruia îi revine îndatorirea corespunzatoare – de a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrîngerii de stat în caz de neexecutare. Sunt de parere ca executiunea testametara nu se poate incadra nici ca o obligatia de a face deoarece partile nu au calitatea de creditor si debitor.
Consider ca executiunea testamentara are natura juridica a unui mandat special, mandat incredintat de catre testator prin includerea sa in cuprinsul testamentului inainte de a deceda, acceptat sau nu de catre persoana nominalizata pentru a deveni executor testamentar.
Din acest punct de vedere, cele doua institutii se deosebesc clar, una avand natura juridica a unui contract iar cea de-a doua a unui mandat guvernat de reguli speciale.
Contractul de mandat este un contract consensual, simplul acord de vointa fiind suficient pentru incheierea sa. In cazul executiunii testamentare, executorul trebuie sa accepte misiunea executiunii printr-un inscris autentic. Din punct de vedere al formei, acceptarea executiunii are caracter solemn, in comparatie cu mandatul care este guvernat de principiul consensualismului.
Mandatul poate fi atat cu titlu gratuit cat si cu titlu oneros. Mandatul incheiat intre persoane fizice este prezumat a fi cu titlu gratuit. Asemenea mandatului executiunea testamentara poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Exista totusi si o diferentiere intre ele din punct de vedere a felului in care este remunerat mandantul sau executorul testamentar. Daca in cazul mandatului, mandantul poate achita o suma de bani, remite un bun etc. In schimbul activitatii desfasurate de catre mandatar, in cazul executiunii, testatorul este deja defunct si nu mai este capabil de a face plata catre executor. Pentru aceste motive, art 1083 Cod civ. stabileste ca remuneratia executorului va fi in sarcina mostenirii.
Un mandat cu titlu gratuit stabileste obligatii numai in sarcina mandatarului, avand astfel caracter unilateral. In cazul executiunii testamentare, este evident faptul ca numai executorul poate sa dobandeasca obligatii, testatorul avand calitatea de definct la momentul exercitarii executiunii.
Contractul de mandat este unul incheiat intuituu personae. „Contractul se incheie in considerarea persoanei mandatarului, datorita unor insusiei ale acestuia fiindu-i incredintata incheierea unor acte juridice pe seama mandantului si in numele acestuia” . In cazul executiunii testamentare, daca testatorul nominalizeaza executorul prin intermediul testamentului in mod nemijlocit, consider ca acesta este de asemenea ales intuituu personae.
Din punct de vedere a capacitatii mandatarului, aceasta „se apreciaza in functie de natura actului juridic pe care urmeaza sa-l incheie prin mandatar (act de administrare, act de conservare sau act de dipozitie). El trebuie sa fie capabil de a contracta el insusi actul pentru incheierea caruia il insarcineaza pe mandatar, intrucat efectele acestuia se produc in persoana lui.” In schimb, in privinta executiunii testamentare, capacitatea executorului reiese in prevederile art. 1078 care interzice persoanei lipsite de capacitate de exercitiu precum si celei cu capacitate de exercitiu restransa sa indeplineasca atributiile executorului.
In privinta obiectului contractului de mandat, acesta este format din indeplinirea de acte juridice in numele si pe seama mandantului. Sunt exceptate actele juridice cu caracter strict personal cum ar fi : incheierea unei casatorii, intocmirea unui testament etc. Obiectul executiunii testamentare se refera la niste atributii clar stabilite de lege prin art. 1080 Cod civ. Care prevede urmatoarele atributii ale executorului :
– punerea sigiliilor in cazul existentei de mostenitori minori, pusi sub interdictie ori disparuti
– staruinta in indeplinirea inventarului bunurilor mostenirii
– solicitarea incuviintarii instantei pentru vanzarea bunurilor motivata de lipsa de sume suficiente pentru executarea legatelor
– depunerea de diligente in vederea executarii testamentului si apararea validitatii acestuia in caz de contestatie
– platirea datoriilor mostenirii daca a fost imputernicit in acest sens ori achitarea datoriilor cu incuviintarea instantei
– incasarea creantelor mostenirii
-partajarea bunurilor mostenirii daca i-a fost acordat acest drept de catre de cuius
Atributiile executorului sunt limitate din punct de vedere temporal la o perioada maxima de 2 ani de la data deschiderii mostenirii, termen ce poate fi prelungit de catre instanta pentru motive temeinice prin acordarea unor termene succesive de cate un an. Ca element de noutate, Noul Cod civil prevede cazul in care partile nu au prevazut un termen al derularii contractului de mandat, acesta incetand de drept la 3 ani de la incheiere.
Mandatarul poate renunta la mandat cu conditia de a-l notifica pe mandant de renuntarea sa. In cazul in care mandatul era unul cu titlu oneros, mandantul are dreptul la o remuneratie proportionala cu contributia sa la indeplinirea mandatului. Executorul testamentar poate de asemenea sa renunte la executiune, incheindu-se in acest sens o declaratie autentica notariala. Consider ca, desi legea nu prevede, s-ar putea aplica prevederile referitoare la remuneratia partiala a mandatarului si in cazul renuntarii executorului.
In sarcina executorului, precum si a mandatarului incumba obligatia de a da socoteala pentru indeplinirea atributiilor lor. Daca in privinta mandatarului, art. 2019 prevede ca „proce mandatar este tinut sa dea socoteala despre gestiunea sa si sa remita mandantului tot ceea ce a primit in temeiul imputerniciriii sale, chiar daca ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului”, prevederile referitoare la executiune, stabilesc clar si momentele la care executorul este indatorat sa raporteze cu privire la misiunea sa. „la sfarsitul fiecarui an si la incetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat sa dea socoteala pentru gestiunea sa (…).Aceasta obligatie se transmite mostenitorilor executorului.” (art. 1082 Cod civ.). Observam din prevederile art. 1082 faptul ca si mostenitorilor executorului incumba obligatia de a da socoteala pentru gestiunea executorului defunct. Si in materia mandatului gasim o prevedere asemanatoare, prevazuta in art. 2035 Cod civ care stipuleaza obligatia mostenitorilor sau a reprezenantilor de a informa cealalta parte de decesul, incapacitatea sau falimentul partii pe care o mostenesc sau reprezinta. Mai mult decat atat, acestia sunt obligati sa continue executarea mandatului daca intarzierea acesteia ar risca punerea in pericol a intereselor mandantului sau ale mostenitorilor acestuia.
Mandatul poate inceta prin revocarea lui de catre mandant. Revocarea poate fi facuta fie expres, fie tacit, chiar daca mandatul a fost declarat irevocabil. Revocarea poate fi expresa cand exista o manifesta de vointa neindoielnica din partea mandantului, indiferent de forma in care a fost incheiat mandatul. Ca element de noutate, art 2033 Cod civ. Prevede obligatia notarului public caruia i se solicita sa autentifice revocarea unei procuri autentice sa transmita revocarea catre Registrul national notarial. De asemenea, notarul public insarcinat cu autentificarea actului pentru incheierea caruia a fost data procura are obligatia sa verifice la acelasi registru daca procura a fost revocata. Rezulta deci faptul ca mandatul se revoca prin vointa mandantului. In cazul executiunii, testatorul fiind decedat, consider ca mosteniotii ar avea calitate procesuala activa in vederea solicitarii instantei sa dispuna revocarea executorului care nu isi indeplineste atributiile sau le indeplineste in mod necorespunzator.

3. Executiunea testamentara si administrarea bunurilor altuia. Comparatie.

Institutia „administrarii bunurilor altuia” este introdusa prin Noul Cod Civil si preluata in intregime din Codul Civil din Quebec care, la fel ca si Codul roman, o plaseaza in cadrul capitolului referitor la bunuri. Fiind o institutie complexa care are legatura cu toate materiile dreptului privat, in doctrina canadiana s-a statuat ca aceasta ar fi fost mai bine incadrata intr-un capitol distinct avand caracter de parte preliminara .
Chiar si in lipsa unei reglementari exprese, institutia administrarii bunurilor altuia a existat si in trecut, in cazuri exprese prevazute de lege, precum in cazul art. 124 C. fam., conform caruia in sarcina tutorelui revenea, alaturi de obligatia de a se ingriji de persoana minorului, de a-l creste si educa, si obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta, respectiv asista la incheierea actelor juridice pana la dobandirea capacitatii depline de exercitiu.
Noul Cod Civil plaseaza institutia administrarii bunurilor altuia in cadrul Cartii a III-a intitulata „Despre bunuri”, Titlul V, art. 792-857.
Asemenea Codului civil canadian, Noul cod civil omite sa defineasca aceasta noua institutie, limitandu-se la a defini persoana administatorului astfel : „Persoana care este imputernicita prin legat sau conventie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu ii apartine are calitatea de administrator a bunurilor altuia”. Definitia este asemanatore celei prevazute de Codul Civil canadian care stipuleaza in art. 1299 ca „orice persoana care este insarcinata cu administrarea unui bun sau a unui patrimoniu, care nu este al sau, isi asuma sarcina de administrator al bunului altuia”.
Neavand o definitie stipulata prin Noul Cod, ramane in sarcina doctrinei sa formuleze o definitie a acestei institutii. Pornind de la definitia administratorului, consider ca administrarea bunurilor altuia ar putea fi definita ca acea institutie de drept in virtutea careia o persoana numita administrator, este imputernicita sa administreze unul sau mai multe bunuri, o masa patrimoniala sau un patrimoniu care nu ii apartine, in numele si pe seama unei alte persoane, numita beneficiar, respectand limitele stabilite prin conventia sau legatul prin care a fost desemnat si avand dreptul de a fi remunerat pentru activitatea desfasurata.
Din definitia administratorului prevazuta de art. 792 Cod civ rezulta faptul ca, asemenea executorului testamentar, acesta poate fi numit inclusiv prin legat. Astfel, putem observa ca intervine aceeasi situatie ca in cazul executiei testamentare, in ceea ce priveste numirea unei persoane care sa indeplineasca ultimele voiunte ale defunctului. Practic, atat administratorul cat si executorul pot fi numiti prin testament.
Avand in vedere faptul ca administratorul este posibil sa nici nu aiba cunostinta de manifestarea de vointa a testatorului, legiutorul prevede necesitatea ca atat executorul testamentar, precum si administratorul sa accepte misiunea incredintata de catre testator pentru ca manifestarea de vointa a acestuia sa poata produce efecte juridice. Conform art 792 alin. (2) „Imputernicirea prin legat produce efecte daca este acceptata de administratorul desemnat”.
O alta asemanare intre cele doua institutii este redata de faptul ca efectele acestora se produc dupa momentul mortii testatorului. In cazul administrarii bunurilor altuia, este posibil ca administratorul sa fie numit din timpul vietii beneficiarului insa atunci aceasta manifestare de vointa se materializeaza prin incheierea unei conventii, nu a unui act unilateral care este ulterior acceptat de catre administrator.
Asemenea executiei testamentare, administrarea poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Art. 793 Cod civ prevede urmatoarele : „Cu exceptia cazului in care, potrivit legii, actului constitutiv sau intelegerii ulterioare a partilor ori imprejurarilor concrete, administrarea se realizeaza cu titlu gratuit, administratorul are dreptul la o remuneratie stabilita prin actul constitutiv sau prin intelegerea ulterioara a partilor, prin lege ori, in lipsa, prin hotarare judecatoreasca. In acest ultim caz, se va tine seama de uzante si, in lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator.
Persoana care actioneaza fara a avea acest drept sau fara a fi autorizata in acest sens nu are dreptul la remuneratie, ramanand aplicabile, daca este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri.”
Sarcinile administratorului sunt diferite in functie de forma administrarii. Din interpretarea art. 795 si 800 VCC reiese ca administrarea este de doua tipuri : administrare simpla si administrare deplina.
Forma administrarii rezulta din actul care a constituit-o. In viziunea doctrinei se concluzioneaza ca administrarea simpla va fi mai des intalnita intre persoane fizice, pe cand cea deplina intre persoane juridice, „profesionisti specializati in exploatarea bunurilor altuia in scopul obtinerii de profit”.
Legiuitorul nu defineste administrarea simpla, limitandu-se, asemenea situatiei administrarii bunurilor altuia, sa prezinte institutia din punctul de vedere a atributiilor administratorului. Astfel, conform art. 795 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea simpla este tinuta sa efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum si actele utile pentru ca acestea sa poata fi folosite conform destinatiei lor obisnuite”. Ar rezulta faptul ca in cazul administrarii simple, administratorul ar fi indreptatit sa efectueze acte de conservare si acte de administrare in numele beneficiarului. Din art. 799 NCC reiese insa dreptul administratorului de a incheia si acte de dispozitie, in mod neingradit in cazul bunurilor supuse „pericolului deprecierii sau pieirii imediate”. Alte acte de dispozitie atunci cand administrarea are ca obiect bunuri individual determinate pot fi indeplinite numai cu autorizatia prealabila a beneficiarului sau „in caz de impiedicare a acestuia ori in cazul in care acesta nu a fost inca determinat, a instantei judecatresti”. Cand administrarea are ca obiect o masa patrimoniala sau un patrimoniu, administratorul are dreptul sa instraineze sau sa greveze cu o garantie reala un bun individual determinat ori de cate ori este necesar pentru buna administrare a universalitatii. Se observa astfel o putere mai larga de dispozitie a persoanei care administreaza un patrimoniu, motivata probabil prin existenta unei varietati vaste de bunuri care compun o masa patrimoniala sau un patrimoniu.
Sanctiunea incheierii actelor de dispozitie prin incalcarea prevederilor legale atrage obligatia administratorului la reparare integrala, in cazul cauzarii unui prejudiciu si constituie motiv de inlocuire a acestuia.
Conform art. 800 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea deplina este tinuta sa conserve si sa exploateze in mod profitabil bunurile, sa sporeasca patrimoniul sau sa realizeze afectatiunea masei patrimoniale, in masura in care aceasta este in interesul beneficiarului.” Reiese astfel obligatia impusa administratoruluiu de a exploata in asa masura bunul pentru a avea drept efect obtinerea de profit. Obtinerea de profit devine o obligatie de rezultat, in comparatie cu administrarea simpla, unde ea este o obligatie de mijloace.
Avand in vedere faptul ca obligatia de a obtine profit ii este impusa administratorului in cazul administrarii depline, este lesne de inteles de ce art. 801 NCC ii confera acestuia puteri aproape nelimitate referitoare la instrainarea bunurilor supuse administrarii. Rezulta din acest articol ca „ Pentru aducerea la indeplinire a obligatiilor sale, administratorul va putea sa instraineze, cu titlul oneros, bunurile sau sa le greveze cu un drept real ori chiar sa le schimbe destinatia, precum si sa efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice forma de investitie.” Se observa lipsa unor limitari privitoare la actele de dispozitie cu titlu oneros, din tacerea legiuitorului rezultand imposibilitatea administratorului de a instraina insa cu titlu gratuit, cu exceptia cazului in care acest lucru este justificat de interesul unei bune administrari.
Articolele 796 – 798 NCC prevad atributiile si totodata obligatiile administratorului. Astfel acesta este obligat sa:
– culeaga fructele bunurilor;
– sa exercite drepturile aferente administrarii acestora;
– sa incaseze creantele administrate, eliberand chitante corespunzatoare;
– sa exercite drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are in administrare (dreptul de vot, de conversie si de rascumparare);
– sa continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fara a schimba destinatia acestora;
– sa investeasca sumele de bani aflate in administrarea sa conform dispozitiilor referitoare la plasamentele considerate sigure, avand posibilitatea sa modifice investitiile efectuate anterior dobandirii calitatii ori chiar efectuate de el insusi in calitate de administrator;
Din art. 802-811 reies obligatiile ce incumba administratorului in exercitarea atributiilor sale. Retinem ca administratorul este obligat sa :
– sa actioneze numai in limitele puterilor ce i-au fost oferite;
– sa respecte obligatiile ce ii incumba conform legii, actului constitutiv sau intelegerii partilor;
– sa se comporte cu diligenta unui bonus pater familias (sa depuna diligenta pe care un bun proprietar o depune in administrarea bunurilor sale);
– sa actioneze cu onestitate si loialitate in vederea realizarii scopului administrarii;
– sa evite aparitia unui conflict intre interesul sau propriu si obligatiile sale de administrator
– sa isi exercite atributiile in interesul comun al tuturor beneficiarilor in cazul in care existe o multitudine de beneficiari printre care se numara si admnistratorul;
– in ipoteza existentei mai multor beneficiari, sa actioneze cu impartialitate, tinand cont de drepturile si interesele fiecaruia dintre ei;
– sa il anunte de indata pe beneficiar despre aparitia unei situatii care i-ar punea pune in conflict de interese;
– sa tina o evidenta a bunurilor sale proprii, distincta de cea a bunurilor administrate
– sa prezinte cel putin anual o „dare de seama” a gestiunii sale care sa cuprinda toate informatiile necesare verificatii exacticitatii administrarii
– sa permita beneficiarului examaminarea registrelor si documentelor relative la gestiune in orice moment
Administratorul este oprit din exercitarea urmatoarelor activitati :
– exercitarea atributiilor in interesul sau propriu sau al unei terte persoane;
– dobandirea calitatii de parte in cadrul unui contract avand ca obiect bunurile administrate sau sa dobandeasca altfel decat prin exceptiile prevazute de lege (succesiune, acordul expres al beneficiarului, incuviintarea instantei) drepturi asupra bunurilor respective sau impotriva beneficiarului;
– folosirea in avantajul sau propriu al bunurilor administrate precum si a datelor care in parvin in virtutea administrarii;
– dispunerea cu titlu gratuit de bunurile sau drepturile care ii sunt incredintate, cu exceptia cazului in care acest lucru este justificat de interesul unei bune administrari.
In virtutea conventiei de administrare, administratorul dobandeste dreptul de sta in justitie in orice cereri sau actiuni referitoare la administrarea bunurilor.
Consider ca, in ceea ce priveste atributiile administratorului bunurilor altuia si celel ale executorului testamentar, este posibil ca, in practic acestea sa se confunde, in sensul ca, un executor testamentar sa indeplineasca atributii specifice administrarii si un administrator sa indeplineasca unele atributii specifice executiunii.
Astfel, atat administratorul cat si executorul pot avea atributii in ceea ce priveste administrarea unui bun, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu, care nu ii apartine pentru o alta persoana indiferent daca ea se numeste beneficiar sau mostenitor. In legatura cu administrarea deplina unde, Conform art. 800 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea deplina este tinuta sa conserve si sa exploateze in mod profitabil bunurile, sa sporeasca patrimoniul sau sa realizeze afectatiunea masei patrimoniale, in masura in care aceasta este in interesul beneficiarului.” Or, executorul testamentar nu va avea niciodata atributii in ceea ce priveste obtinerea de profit in urma investirii bunurilor masei succesorale.
Analizand atributiile administratorului bunurilot altuia si cele ale executorului testamentar, putem ajunge la concluzia ca acesta din urma poate indeplini multe din atributiile celui dintai. Consider astfel ca executorul poate de asemenea sa :
– culeaga fructele bunurilor;
– exercite drepturile aferente administrarii bunurilor;
– incaseze creante, eliberand chitante corespunzatoare;
– exercite drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are in administrare;
– continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fara a schimba destinatia acestora;
Mai mult decat atat, in indeplinirea atributiilor sale, executorul testamentar, asemenea administratorului trebuie sa respecte urmatoarele obligatii :
– sa actioneze numai in limitele puterilor ce i-au fost oferite;
– sa respecte obligatiile ce ii incumba conform legii sau testamentului;
– sa se comporte cu diligenta unui bonus pater familias
– sa actioneze cu onestitate si loialitate in vederea realizarii scopului administrarii;
– sa evite aparitia unui conflict de interese
– in ipoteza existentei mai multor mostenitori, sa actioneze cu impartialitate, tinand cont de drepturile si interesele fiecaruia dintre ei;
– sa prezinte la finalul fiecarui an, precum si la finalul executiei, o socoteala privind gestiunea sa, socoteala asemanatoare cu „darea de seama” la care este obligat administratorul;
– sa nu exercite atributiile in interesul sau propriu sau al unei terte persoane;
– sa nu foloseasca in avantajul sau propriu bunurile administrate ;

In conluzie, consider ca exista multe asemanari intre executiunea testamentara si aceasta institutie nou introdusa prin Legea 287/2009 referitoare la administrarea bunurilor altuia. Intr-adevar, exista o multitudine de diferente intre ele si urmeaza ca testatorul sa stabileasca in mod clar calitatea persoanei careia ii incumba anumite obligatie, fie ea administrator sau executor testamentar.
Sunt de parere ca, avand in vedere multiplele asemanari intre atributiile ce incumba atat administratorului cat si executorului, este posibil ca in practica judiciara sa se nasca discutii cu privire la delimitarea clara a acestor doua institutii

Bibliografie:
– Curs de drept civil. Succesiuni, Liviu Stanciulescu, ed. Hamangiu, 2012
– Dreptul la moestenire in Noul Cod civil, Ilioara Genoiu, ed. C.H. Beck, 2012
– Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta, C.T. Ungureanu s.a., ed. Hamangiu, 2012
– Contracte speciale in Noul Cod Civil, Florin Motiu, ed. Universul Juridic, 2011
– Drept civil. Contracte si succesiuni, Liviu Stanciulescu, ed. Hamangiu, 2008
– Tratat de drept succesoral, Fr. Deak, ed. Universul Juridic, 2002
– Codul Civil

Brevetul de invenţie. Modalitate de protecţie a creaţiilor utilitare industriale.

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND INVENŢIILE

1. EVOLUŢIA ISTORICĂ A DREPTURILOR ASUPRA INVENŢIEI
Din punct de vedere istoric, prima menţionare a unui drept de brevet este făcută în 500 î.e.n. de scriitorul grec, Atheneus, care descrie o competitie culinară petrecută în oraşul Sybaros (sudul Italiei de astăzi). Câştigătorul acestei competiţii beneficia de un drept exclusiv de a-şi prepara felul de mâncare pe perioada unui an.
Arhitectul Filioop Brunelleschi primeşte în anul 1449 un brevet pentru o perioadă de 3 ani pentru inveţia sa care constă în contruirea unei bărci menite să transporte marmură de-a lungul râului Arno.
În anul 1449, regele Henric al VI-lea ii acordă un brevet cu o valabilitate de 20 de ani lui John Utynam pentru aducerea tehnicii de a face sticlă colorată în Anglia.
Brevetul de invenţie, în sensul contemporan al sintagmei, a fost introdus în anul 1474 în Veneţia când s-a prevăzut că dispozitivele nou inventate trebuie să fie comunicate Republicii pentru ca inventatorul să dobândească dreptul de a interzice altora folosirea tehnicii sale.
În evoluţia istoriei brevetelor se remarcă trei perioade importante. Prima este perioada privilegiilor, situată între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea, în cursul căreia suveranul acorda monopolul de exploatare doar dacă i se părea oportun. Era un sistem condus de conceptul de utilitate si cel de favoritism. Cea de-a doua este perioada brevetelor naţionale (1790 – 1883), în cursul căreia inventatorii aveau dreptul de a solicita obţinerea unui brevet de invenţie şi acordarea acestuia depindea de factori obiectivi. Invenţiile erau însă protejate numai pe teritoriul unde se eliberase brevetul. Cea de-a treia perioadă – perioada internaţionalizării brevetelor de invenţie, a început în anul 1883 şi continuă până în prezent.
1.1. Perioada privilegiilor
Privilegiile erau acele instrumente prin care un suveran putea acorda un drept special unei persoane. Privilegiile puteau consta în diverse drepturi precum : eliberarea de sub regulile breslei, scutirea de taxe, acordarea de pământ, acordarea cetăţeniei sau a unor titluri nobiliare. Primele privilegii acordate pentru invenţii nu făceau distincţie între inventator şi persoana care introducea în ţară o tehnică necunoscută până în acel moment.
Prima lege în domeniul privilegiilor a fost adoptată de Republica Veneţiană în 1474. S-au stabilit atunci principii pe baza cărora s-a dezvoltat sistemul brevetelor de invenţie, precum : importanţa invenţiilor pentru stat, recunoaşterea unor drepturi exclusive ale primului inventator pentru o perioadă de timp, sancţionarea încălcării drepturilor inventatorului.
În Anglia secolului al XII-lea, Coroana acorda privilegii persoanelor care înfiinţau noi ramuri de industrie bazate pe importul de tehnologie. Persoana care introducea noua tehnică în industrie beneficia de un drept exclusiv de a o folosi pentru o perioadă de timp suficient de îndelungată spre a o implementa şi spre a-i instrui şi pe alţii să o folosească. Această practică a dat naştere multor abuzuri iar în urma protestelor Parlamentului, Coroana a hotărât ca acordarea de brevete să facă obiectul hotărârilor judecătoreşti. Un exemplu al unui proces faimos din acele vremuri este cel al croitorilor din Ipswich din anul 1615, în care judecătorul a decis în felul următor : „Dacă o persoană creează o invenţie şi dezvoltă un nou comerţ în interiorul Regatului, punându-şi astfel în pericol viaţa, consumând din averea sau din lucrurile sale etc., sau dacă o persoană face o nouă descoperire, Regele, prin graţia şi bunăvoinţa sa, poate să îi acorde, ca recompensă pentru muncă şi cheltuielile depuse, un privilegiu prin care, o anumită perioadă de timp, doar acea persoană poate să practice acel negoţ ori comerţ, întrucât la început locuitorii regatului sunt neştiutori şi nu au cunoştinţele şi îndemânarea spre a-l practica. Însă, în momentul când privilegiul expiră, Regele nu va putea acorda un alt privilegiu pentru aceeaşi invenţie.”
În 1623, Anglia adopta Statutul Monopolurilor, sub domnia regelui James I prin care se declara ca brevetele pot fi acordate numai pentru „proiecte de noi invenţii”. Mai târziu, in timpul domniei reginei Anne, avocaţii Curţii au stabilit că o descriere scrisă a inventiei trebuie depusă pentru obţinerea brevetului. Sistemul de brevetare al multor ţări se inspiră din cel britanic. Este cazul, spre exemplu al Australiei.
Începând cu 1760, numărul brevetelor acordate de Anglia creşte rapid, ca urmare a revoluţiei industriale. În ţările în care revoluţia industrială a început mai târziu, numărul brevetelor a rămas modest. Este, de exemplu, cazul Franţei unde piedicile puse în calea libertăţii producţiei şi comerţului precum şi rezultatele slabe obţinute de deţinătorii brevetelor de invenţie, l-au determinat pe monarh să decidă că beneficiarii privilegiilor îşi vor pierde toate drepturile dacă nu nu îşi pun invenţia în practică în decurs de un an.
1.2. Perioada brevetelor naţionale
Statele Unite ale Americii (în 1790) şi Franţa (în 1791) au adoptat legi privind brevetele de invenţii ce se bazau pe ideea acordării acestora oricărui inventator, dacă erau îndeplinite anumite condiţii obiective. Legea franceză menţiona că : „Orice descoperire sau invenţie nouă, în orice domeniu industrial, este proprietatea autorului ei; în consecinţă, legea îi garantează autorului întreaga şi totala posesiune asupra invenţiei sale în condiţiile şi pentru durata prevăzute de lege.”
Totuşi, aceste reglementări au conţinut şi norme naţionaliste. Astfel, conform legii nord-americane, brevetele se puteau acorda numai cetăţenilor Statelor Unite ale Americii. În Franţa, persoana care introducea procedee provenite dintr-o altă ţară beneficia de un tratament echivalent cu acela de care se bucura inventatorul efectiv; pe de altă parte, un inventator care obţinea un brevet pentru invenţia sa în afara statului francez după ce, anterior, obţinuse brevetul francez, pierdea dreptul de a beneficia de brevetul obţinut în străinătate.
Ca urmare a extinderii revoluţiei industriale în lume, numărul brevetelor de invenţie a crescut vertignos. Astfel au apărut şi îmbunătăţiri calitative. Importatorii de tehnică au început să fie trataţi diferenţiat faţă de inventatori. Străinii puteau obţine brevete autohtone însă brevetarea unei invenţii pe teritoriul mai multor ţări era destul de rar întâlnită de pe o parte fiindcă această necesitate nu apăruse încă şi pe de alta din cauza complexităţii procedurilor.
1.3. Perioada internaţionalizării
La Paris, un congres internaţional a început să schiţeze o soluţie pentru protecţia internaţională a proprietăţii industriale. Organizarea unei conferinţe diplomatice a condus la semnarea, la 20 martie 1883, a convenţiei ce a avut ca urmare înfiinţarea Uniunii pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. De la această dată începe perioada internaţionalizării proprietăţii industriale şi, de asemenea, a sistemului de brevetare.
În anul 1967, în cadrul Conferinţei Diplomatice de la Stockholm, se încheie acordul pentru înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Proprietăţii Industriale şi sunt prevăzute uniunile pentru proprietate industrială şi pentru drept de autor ca structuri permanente.
1.4. Evoluţia legiferării brevetelor de invenţie în România
În România, primele legi în materia protecţiei invenţiile, sau „născocirilor”, cum erau denumite la vremea respecitivă au fost Regulamentele Organice, intrate în vigoare la 1 iulie 1831 în Ţara Românească şi la 1 ianuare 1832 în Moldova. Pe baza acestora, domnitorii acordau privilegii pentru invenţii precum : maşini de treierat, diverse maşini agricole, chibrite chimice, fabricarea hârtiei, fabricarea lumânărilor, producere cafelei, ambarcaţiuni din pânză impermeabilă.
Urmează o succesiune de proiecte legislative nefinalizate în 1860, 1861, 1865, 1873, 1880, 1885 din cauza opoziţiei industriaşilor neinteresaţi de reglementarea problemei.
Prima cerere pentru obţinerea unui brevet de invenţie a fost depusă de Constantin Stefanide în anul 1862 pentru o ramă de lemn, prevăzută cu geam pentru înrămarea tablourilor şi icoanelor. Acesta nu a primit însă un răspuns favorabil.
Primul brevet de invenţie românesc i-a fost acordat lui Paul Iacovenco la 11 octombrie 1865 printr-un decret-lege pentru inventarea unui „rezervor de exploatare şi conservare a păcurei”. Există însă cazuri de inventatori români care si-au brevetat invenţiile în alte ţări. Este cazul lui Petrache Poenaru, posesor al unui brevet francez pentru invenţia „condeiului portrăt fără sfârşit, alimentându-se el însuşi”- stiloul de astăzi.
Următorul brevet de invenţie au fost acordate abia în anul 1890 pentru invenţia locotenentului Rudolf Kopetzki. Acesta a obţinut „dreptul de fabricare şi importare în România a lampelor felinarelor şi maşinelor de lampe stingătoare”. În 1891 se eliberează un brevet pentru soneria căpitanului Kiricută iar în 1990 unul pentru plugul-sapă inventat de G. Daniilescu.
Se resimţe însă necesitatea unei legi cu caracter general în domeniu. Astfel, în ianuarie 1906 este promulgată prima lege asupra brevetelor de invenţie. Ea se aplică până în 1967. În anul 1991 este promulgată Legea nr. 64 privind brevetele de invenţie în România, lege care se aplică şi în prezent.

2. IMPORTANŢA PROTECŢIEI INVENŢIILOR
Protecţiei drepturilor inventatorilor este importantă pentru următoarele motive :
– Prin acordarea brevetelor de invenţii este stimulată realizarea de invenţii, existând posibilitatea recompensării inventatorului şi a celor care îl sprijină. Din acest punct de vedere se încurajează alocarea de eforturi si de capital privat în domeniul cercetării şi al dezvoltării tehnologice.
– Sistemul brevetelor de invenţie stimulează investiţia de capital adiţional necesară pentru aplicarea invenţiei.
– Prin acordarea protecţiei se încurajează dezvăluirea cât mai rapidă a inovaţiilor tehnologice, care în alte condiţii ar putea fi păstrate secrete.
– Sistemul brevetelor de invenţie stimulează schimbul de produse, servicii şi informatii tehnologice peste graniţele naţionale.

CAPITOLUL II. BREVETUL DE INVENŢIE

1. DREPTUL LA BREVETUL DE INVENŢIE

1.1. Consideraţii introductive privind dreptul la brevetul de invenţie
Convenția Brevetului European statuează în art. 60 că dreptul la brevetul european aparține inventatorului sau succesorului său în drepturi. Invenția creată independent de mai multe persoane conferă drept de brevetare acelei persoane care a înregistrat cererea cu dată de depozit mai veche.
Legea 64/1991, în concordanță cu legislația europeană, statuează în art. 3 că dreptul de brevet aparține autorului sau succesorului său în drepturi. Art. 4 reia principiul conținut de Convenția Brevetului European conform căruia, în cazul în care doi inventatori au creat aceeaşi invenţie, dreptul la brevet aparține primului solicitant. Legea 64/1991 reglementează și situația inventatorului salariat în care dreptul la brevet aparține fie angajatorului, fie salariatului, pentru invențiile realizate de acesta în domeniul activității unității sau în exercitarea funcției sale.
Dreptul asupra invenției ia naștere la data creației și își începe existența de îndată ce invenția este finalizată și făcută cunoscută publicului astfel încăt să fie posibila reunoasterea operei de către aceștia. Modul de anunțare a inveției nu este unul stabilit de legiuitor, el putând consta în activități precum : prezentarea unui model, demonstrarea unui test, întocmirea unei schițe a invenție etc.
Dreptul la brevet, parte componentă a dreptului asupra invenției, poate lua naștere numai la data finalizăriii invențiilor, adică la data la care acestea au ajuns la stadiul aplicabilității industriale și utilității tehnice. Până la această dată invenția aparține inventatorului care poate hotărî direcția de dezvoltare a invenției în cauză. Invenția iese din sfera privată a inventatorului fie la data la care ea este adusă la cunoștința publicului fie în momentul depunerii cererii de brevet la oficiul de brevete.
Dreptul la calitatea de autor al invenției face parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale. Dreptul ia naștere la data creaţiei, independent de acordarea ulterioară a unui brevet de invenție și nu se epuizează, fiind un drept perpetuu.
Dreptul la brevet are următoarele caractere juridice : este un drept absolut și opozabil erga omnes, patrimonial, alienabil, divizibil, imprescriptibil extinctiv.
Fiind un drept absolut și opozabil erga omnes, inventatorul are posibilitarea să și-l exercite singur iar celelalte persoane au obligația să respecte dreptul inventatorului și să nu facă nimic ce ar putea aducere atingere exercitării acestui drept.
Invenția este un bun necorporal, cu valoare patrimonială deoarece are un conținut evaluabil în bani.
Caracterul de drept alienabil reiese din posibilitatea inventatorului de a înstrăina dreptul la brevet fie inter vivos, fie pentru cauză de moarte.
Dreptul la brevet conferă titularului dreptul de a depune o cerere de brevet având ca obiect invenția respectivă. El poate da naștere mai multor drepturi independente la brevet deoarece inventatorul poate permite mai multor persoane diferite, să depună cereri la brevet. Astfel rezultă caracterul său divizibil.
Dreptul la brevet poate fi protejat printr-o acțiune procedurală, respectiv, prin obținerea brevetului de invenție. Depunerea cererii de brevet, ca drept material la acțiune al inventatorului, este imprescriptibilă extinctiv, ea putând fi depusă oricând. În cazul în care inventatorul optează pentru nedepunerea cererii pentru obținerea brevetului, acesta nu poate beneficia de pretecția conferită de acesta, iar invenția sa poate fi folosită de oricine, fără ca acesta sa beneficieze de beneficiile patrimoniale pe care le-ar fi obținut dacă ar fi deținut un brevet de invenție.
Dreptul la brevet se stinge prin două modalități : prin aducerea la cunoștința publicului sau prin acordarea brevetului. Prima modalitate se referă la situația în care inventatorul divulgă invenția prin orice formă, înainte de depunerea cererii de brevet la oficiu. Invenția divulgată este considerată ca aparținând stadiului tehnicii pentru stabilirea noutății, și drept urmare, nu mai sunt îndeplinite condițiile de brevetare. În cazul în care divulgare invenției este urmarea unui abuz sau expunerii acesteia într-o expozitie internațională oficială, dreptul la brevet se stinge în 6 luni de la data divulgării.
A doua modalitate de stingere a dreptului la brevet este acordarea brevetului de invenție. Brevetul acordat unei persoane care nu era îndreptățită la acordarea acestuia, nu îl lipsește pe adevăratul inventator de posibilitatea apărării invenției sale, acesta având posibilitatea acționării în justiție a persoanei care i-a uzurpat dreptul.

1.2. Invenţia brevetabilă
Invenţia poate fi definită ca „o soluţie tehnică, o rezolvare completă şi efectivă, concretă, a unei probleme tehnice date, din economie, ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărare naţională sau din orice domeniu al vieţii economice şi sociale”.
„Invenţia este o creaţie rezultat al unei activităţi inventive, un produs intelectual nou prin raportare la stadiul tehnicii mondiale, susceptibilă de a fi aplicată industrial.”
În România titlurile prin care se conferă protecţie invenţiilor sunt brevetul de invenţie şi certificatul de model de utilitate. În continuare vom analiza condiţiile care trebuie îndeplinite de o invenţie pentru a putea beneficia de protecţia oferită de brevetul de invenţie.
Brevetul de invenţie este acel „act juridic oficial acordat de un organ competent în temeiul legii, pe teritoriul unui anumit stat şi pentru o anumită perioadă de timp, care conferă titularului său dreptul exclusiv de exploatare sau indirect dreptul de a interzice terţilor să fabrice,
să utilizeze, să vândă, să importe sau să deţină invenţia în vederea comercializării, fără consimţământul său.”
Brevetul de invenţie protejează „creaţia care este rezultatul unei activităţi inventive, este nouă prin raportare la stadiul tehnicii mondiale şi este susceptibilă de a fi aplicată industrial.”
Brevetul de invenţie este eliberat de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.).
Conform art. 7 alin. (1) din Legea 64/1991, „Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă si să fie susceptibilă de aplicare industrială.”
Produsul trebuie înţeles ca o soluţie a unei probleme tehnice iar procedeul ca acea „succesiune logică de etape, faze sau paşi, caracterizaţi prin ordinea lor de desfăşurare, prin condiţii iniţiale, prin condiţii tehnice de desfăşurare şi sau mijloace tehnnice utilizate”. Exemple de produse pot fi :
– masinile, aparatele, sculele, dispozitivele, mecanismele, organele de masini, agregatele, instalatiile, circuitele, elementele de constructie, mobilierul, articolele casnice, jucăriile, instrumentele, etc.;
– substantele chimice si biologice, cu excepţia celor care există in natură şi asupra cărora nu s-a acţionat prin efort creator;
– amestecurile fizice sau fizico-chimice;
– microorganismele create sau izolate prin selecţie cu efecte mutatorii;
– soiurile de plante
– rasele de animale

Art. 8 alin.(1) stipulează că nu sunt considerate invenţii următoarele :
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în domeniul activităţilor economice, precum si programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.
Art. 9 alin. (1) din aceeaşi lege exclude de la posibilitate acordării brevetului de invenţie :
a) invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele dăunatoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor ori plantelor, şi care sunt de natură să aduca atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală;
b) soiurile de plante şi rasele de animale, precum şi procedeele esenţial biologice pentru obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice şi produselor obţinute prin aceste procedee;
c) invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale, precum şi simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa partială a unei gene;
d) metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie, şi metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
Din art. 7 alin. (1) din Legea 64/1991 reies condiţiile de brevetabilitate ale unei invenţii. Astfel, pentru a putea fi brevetată, o invenţie trebuie să fie nouă, să rezulte dintr-o activitate inventivă şi să fie susceptibilă de aplicare industrială.
Potrivit art. 10 alin. (1), „o invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii”. Prin stadiul tehnicii se înţeleg „toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului, oriunde în lume, printr-o descriere scrisă sau orală, prin folosire sau prin orice alt mijloc, până la data de depozit a cererii de brevet de invenţie sau a priorităţii recunoscute, cu condiţia ca data punerii la dispoziţia publicului să fie identificabilă.” Conform art. 10 alin. (2) şi (3) stadiul tehnicii cuprinde „toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet de invenţie” şi, de asemenea, „conţinutul cererilor depuse la O.S.I.M. şi al cererilor internaţionale pentru care s-a deschis faza naţională în România sau europene desemnând România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit anterioară celei prevăzute la alin. (2) şi care au fost publicate la sau după această dată, potrivit legii”.
Conform art. 12 alin. (1) „O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o persoană de specialitate, ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii”. Astfel, „având în vedere asemănările şi deosebirile dintre invenţia revendicată luată ca un tot şi stadiul tehnicii definit conform art. 8 alin. 2 din lege (…) , ea nu ar fi evidentă unei persoane de specialitate la data depozitului sau a priorităţii recunoscute”.
Din punct de vedere a celei de-a treia conditii, art. 13 alin. (1) a legii 64/1991 prevede că: „O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate fi fabricat sau utilizat intr-un domeniu industrial, inclusiv in agricultură”. În concluzie, o invenţie este susceptibilă de aplicare industrială dacă din descriere sau desene rezultă că aceasta este corectă din punct de vedere tehnic şi ştiinţific. Dispozitivele sau procedeele a căror funcţionare este contrară legilor fizicii nu au aplicablitate industrială.

1.3. Subiectele dreptului la brevet
Conform legii române a brevetelor de invenție, subiecte ale dreptului de brevet sunt: inventatorul, succesorul său în drepturi, unitatea angajatoare și unitatea care a comandat o cercetare. Aceste două din urmă sunt reglementate în legislațiile europene printr-o lege specială: cea a invențiilor de serviciu și se preconizează că se vor reglementa în viitorul apropiat și în România invențiile de serviciu cu statut de lege specială.

1.3.1. Inventatorul
Inventatorul este autorul invenției, persoana din a cărei activitate cretivă se naște invenția. Inventator poate fi numai o persoană fizică sau un grup de persoane fizice precum o echipă de cercetatori. O persoană juridică nu poate fi inventator însă poate dobândi dreptul la brevet în calitate de succesor în drepturi al inventatorului.
În cazul în care invenția este urmarea contribuției mai multor inventatori, fiecare din aceștia are calitatea de coautor al invenției iar dreptul la brevet le aparține în comun. Literatura juridică română cere îndeplinirea a două condiții pentru existența coautoratului: o activitate comună a inventatorilor care are drept rezultat invenția și caracterul creator al contribuției fiecăruia dintre autori. Astfel, persoanele care au acordat ajutor tehnic sau autorul unei descoperiri științifice pe care se bazează invenția, nu pot fi considerați coautori.
Coautoratul este de două tipuri : voluntar sau forțat. Coautoratul voluntar presupune o înțelegere dintre coautori marcată prin declarația inventatorilor , pe când coautoratul forțat se stabilește de instanța de judecată la cererea părții interesate.
Doi autori ai aceeași invenții nu sunt coautori în cazul în care au creat invențiile independent unul de celalalt. Este așa-numitul caz al invențiilor simulate. Fiecare dintre ei deține un drept propriu la brevet însă acesta va fi obținut de primul dintre ei care depune cerere de brevetare. Prin acordarea brevetului primului solicitant, cel de-al doilea pierde dreptul său la brevet. Neacordarea brevetului primului solicitant, de exemplu, prin retragerea cererii sau respingerea acesteia, nu stinge dreptul la brevet al celui de-al doilea inventator.
1.3.2. Succesorul în drepturi al inventatorului
Dobânditorul invenției prin transmitere inter vivos sau pe cale de moarte este denumit „succesor în drepturi al inventatorului”. Lui îi sunt conferite drepturi patrimoniale provenind din invenție și la dreptul de a depune cererea de obținere a brevetului de invenție. Inventatorul poate înstrăina dreptul său la brevet și nu dreptul său nepatrimonial de autor al invenției. Înstrăinarea dreptului la brevet se poate face fie prin înscris, fie prin înțelegeri tacite. Înțelegerile contractuale de înstrăinare a dreptului la brevet trebuie s¬ă respecte principiul libertății contractuale. Inventatorul minor cu vârsta mai mică de 14 ani și inventatorul pus sub interdicție, pot încheia astfel de înțelegeri numai prin reprezentantul lor legal.

1.4. Invenţiile de serviciu
Cei mai mulți inventatori nu realizează invenții în mod independent, în afara unui raport de muncă cu un angajator, nu folosesc resurse proprii și nici nu se ocupă cu exploatarea comercială a invenției rezultate din munca lor. Din această cauză este importantă acordarea unei atenții speciale reglementării invențiilor de serviciu. În lume există 3 moduri de reglementare a invențiilor de serviciu. Acestea sunt reglementate prin legi speciale, de dreptul comun al contractelor sau de dreptul brevetelor (în majoritatea țărilor). În România legea cadru în materia dreptului brevetelor este Legea 64/1991. Prin această lege sunt determinate drepturile titularului brevetului precum și drepturile de exploatare ale altor persoane pentru invențiile realizate în cadrul unei unități angajatoare.
Invenția de serviciu este creația tehnică a angajatului aflat în îndeplinirea atribuțiilor sale de serviciu sau realizată în exercitarea domeniului de activitate al unității angajatoare, prin utilizarea informațiilor sau mijloacelor materiale ale unității. Invenția realizată de un salariat, care însă nu are nicio legătură cu atribuțiile sale de serviciu sau cu activitatea unității, este guvernată de dreptul comun în materie.
În lipsa unor definiții oferite de legiuitor, ramâne ca doctrina juridică sa explice termenii de „inventator salariat” și „unitate”. Astfel, prin „unitate” se înțelege „agentul economic sau întreprinderea, în sensul de entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul său juridic sau de modul de finanțare. De asemenea trebuie incluse în această categorie și persoanele juridice de drept public.”
Inventatorul salariat este „acel inventator legat de unitate printr-un contract de muncă și care realizează o invenție în cadrul atribuțiilor sale sau in legătură cu acestea.”

Art. 5 din Legea 64/1991 prevede următoarele:
„Dacă inventatorul este salariat, în lipsa unei prevederi contractuale mai avantajoase acestuia, dreptul la brevet de invenție aparține:
a) Unității, pentru invențiile realizate de salariat în execitarea unui contract de muncă ce privește o misiune inventivă încredințată în mod explicit, care corespunde cu funcțiile sale; inventatorul beneficiază de o remunerație suplimentară stabilită prin contract.
b) Salariatului, pentru invențiile realizate de către acesta fie în exercitarea funcției sale, fie în domeniul activității, prin cunoașterea sau folosirea tehnicii ori mijloacelor specifice ale unității sau a datelor existente în unitate, fie cu ajutorul material al acesteia, în lipsa unei prevederi contractuale contrare.
Dacă invenția rezultă dintr-un contract de cercetare, în lipsa unor clauze contrare, dreptul la brevet aparține unității care a comandat cercetarea, inventatorul având drept la o remunerație suplimentară stabilită prin act adițional la contract.”

Între angajat și angajator există obligația de informare reciprocă privind crearea si stadiul realizării creației precum și obligația de a se abține de la orice divulgare. Încălcarea acestei obligații de informare atrage răspunderea civilă delictuală a persoanei vinovate.
Unitatea angajatoare dispune de un termen de 60 de zile de la data informării făcute de către angajat pentru a depune cerere de brevet la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Acesta este un termen de decădere. În lipsa unor convenții contrare între părți, dreptul la acordarea brevetului de invenție aparține angajatului.
Informarea se face în scris și se adresează conducătorului unității, personal, primind astfel număr de înregistrare la unitate ori prin scrisoare recomandată, pentru a putea constitui mijloc de probă. Informarea trebuie să cuprindă următoarele elemente : obiectul invenției și domeniul de aplicare, condițiile în care a fost creată invenția, încadrarea invenției de către salariatul inventator în prevederile art. 5 din Legea 64/1991, precum și o descriere a invenției în cazul în care unitatea are dreptul la brevetul de invenție. Posibila dispută dintre părți privind încadrarea invenției se rezoltă de instanțele judecătorești, care conform art. 63, alin. 1 din Legea nr. 64/1991 au competență în materie. Legea prevede că : „Litigiile cu privire la calitatea de inventator, de titular de brevet sau cele cu privire la alte drepturi născute din brevetul de invenție, inclusiv drepturile patrimoniale ale inventatorului, din contracte de cesiune și licență, sau cele referitoare la nerespectarea dispozițiilor prevăzute la art.5 alin. 6, art.36 și art. 42 sunt de competența instanțelor judecătorești.”
Legea nr. 64/1991 face următoarea clasificare a invențiilor de servicu:
a) Invenții de serviciu stricto-sensu (invenții de misiune) asupra cărora, în lipsa unor prevederi contractuale contrare, drepturile revin angajatorului
b) Invenții de serviciu lato-sensu ( invenți iîn afara misiunii) care aparțin inventatorului salariat dar care pot fi transmise angajatorului, în schimbul unei remunerații.
c) Invenții de comandă care aparțin unitații care a plasat comanda.

Această clasificare prezintă importanță sub aspectul titularității dreptului la brevet.
Regula în materie este că, dreptul la brevet aparține unității în primele două cazuri expuse și inventatorului în cel de-al treilea caz. Aceste regule sunt supletive, astfel încât părțile pot introduce clauze contrare care să guverneze relațiile dintre ele în această materie.

1.4.1. Invenţiile de serviciu stricto-sensu
Invențiile de serviciu stricto-sensu sunt acele invenții realizate de salariați în temeiul unor atribuții încredințate prin contractul de muncă. Prin intermediul unor clauze speciale ale contractului de muncă trebuie definită misiunea inventivă, sau mai exact, domeniul tehnic și problemele tehnice la care salariatul va contribui cu aportul creativ, corespunzător funcției sale.
Doctrina împarte misiunea inventivă în două categorii : permanentă sau ocazională, în raport cu durata contractului de muncă și de durata și natura sarcinii.
1.4.1.1. Invenţiile de misiune permanentă
În această categorie sunt incluse majoritatea invențiilor de serviciu. Invențiile de misiune permanentă se referă la situația salariatului care creează inovații tehnice în cadrul atribuțiilor sale de serviciu. Astfel, pentru a se putea vorbi de invenții de misiune permanentă, trebuie îndeplinite următoarele condiții : contractul de muncă să impună o misiune inventivă permanentă, misiunea încredințată să corespundă cu atribuțiile efective ale salariatului și invenția sa fi fost realizată în executarea misiunii inventive conform atribuțiilor salariatului.
1.4.1.2. Invenţiile de misiune ocazională
În această categorie sunt incluse invențiile comandate special salariatului de către unitatea angajatoare. Este cazul, de exemplu, al inginerului căruia i se cere perfecționarea unui aparat destinat comercializării.

1.4.2. Invenţiile de serviciu lato-sensu
Invențiile de serviciu în afara misiunii sunt acele creații ale salariatului, realizate din propria sa inițiativă însă în exercitarea funcției sale sau prin cunoașterea ori folosiriea tehnicii, informațiilor, mijloacelor, mijloacelor materiale ale unității angajatoare.
Invențiile în afara misiunii pot fi clasificate în :
• Invenții realizate în exercitarea funcției (însă din propria inițiativă a salariatului)
• Invenții relaționate cu domeniul de activitate al unității
• Inventii realizate cu sprijinul material, tehnic sau informațional al unității
În cazul invențiilor în afara misiunii, unitatea are un drept de preferință la încheierea unui contract privind invenția salariatului. Angajatorul trebuie să-și exercite dreptul în termen de 3 luni de la data ofertei salariatului. Neînțelegerea părților cu privire la preț va fi rezolvată de instanța de judecată. Contractele de cesiune sau de licență incheiate de salariat înainte de împlinirea termenului, sunt lovite de nulitate relativă. Unitatea angajatoare poate cere prin instanță anularea contractului și obligarea salariatului la respectarea dreptului de preferință. Dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de prescripție (3 ani).
1.4.3. Invenţiile de comandă
Conform art. 5 alin. din Legea nr. 64/1991 dreptul la brevet pentru invențiile de comandă aparține, în lipsa unor stipulații contrare, unității care a comandat cercetarea. Inventatorul este îndreptațit la o remunerație suplimentară pentru contribuția sa. Dreptul la brevet poate aparține inventatorului numai dacă se stipulează astfel în contract. De asemenea se poate stipula în contract ca dreptul de brevet să aparțina fie unității care a comandat cercetarea, fie unității care a condus cercetarea, fie ambelor.
Art. 5 a fost adesea criticat în doctrină, argumentându-se că invențiile de serviciu sunt în fond invenții de comandă iar alin. 2 nu este numai inutil, dar și ridică probleme de interpretare.

2. DREPTURILE CONFERITE ŞI OBLIGAŢIILE IMPUSE DE BREVETUL DE INVENŢIE

Dreptul de brevet conferă titularului său precum și succesorilor săi în drepturi un drept exclusiv de exploatare a invenției brevetate.
Legea cadru în materie, respectiv Legea 64/1991, recunoaște următoarele drepturi în favoarea titularului brevetului :
• Dreptul de proprietate industrială asupra invenției
• Dreptul de exploatare a invenției
• Dreptul de prioritate al titularului brevetului
• Dreptul de a face publică invenția
• Dreptul la despăgubiri materiale în situația încălcări dreptului asupra invenției
• Dreptul la scutire temporară de plata impozitului pe profit
• Dreptul la asistență tehnică și dreptul la informare asupra creării precum și a stadiului realizării invenției în cazul în care titular de brevet este o unitate
Drepturile titularului de brevet care nu este inventator sunt următoarele :
• Dreptul de a i se menționa numele, prenumele și calitatea în brevetul eliberat, în carnetul de muncă și în acte și publicații privitoare la invenția sa
• Dreptul la eliberarea unui duplicat al brevetului de inventie
• Dreptul la o remunerație suplimentară în cazul invențiilor de serviciu
• Dreptul de a fi informat de solicitant cu privire la stadiul examinării cererii de brevet și la stadiul aplicării invenției
• Dreptul la o remunerație în cazul cesiunii sau licențierii brevetului de invenție
• Dreptul de a fi scutit de impozitul pe venitul obținut prin cesiune
• Dreptul la remunerație pentru asistența tehnică acordată titularului de brevet
Unitatea care nu este titulara brevetului de invenție are un drept de preferință la încheierea unui contract privind invenția salariatului său, drept ce trebuie exercitat în termenul de 3 luni.
Titularului dreptului la brevet îi sunt impuse următoarele obligații :
• Obligația la plata anuitaților pentru menținerea în vigoare a brevetului. Neplata acestora atrage decăderea titularului din drepturi și intrarea brevetului în domeniul public, cu posibilitatea de revalidare.
• Obligația de exploatare a invenției. Neexploatarea eficientă a invenției prin neaprovizionarea suficientă a pieții este sancționată prin acordarea de licențe obligatorii.

2.1. Apărarea drepturilor conferite de brevet
Sintagma „apărarea drepturilor conferite de brevet” se referă la consecințele aplicabile pentru încălcarea drepturilor rezultând din proprietate intelectuală, prin asta întelegându-se „acțiunile civile și penale, măsurile provizorii, competența și regulile de procedură, mijloacele de probă, executarea hotărârilor judecătorești, aplicarea sancțiunilor de natură administrativă, penală și civilă” .
Legislațiile interne și internaționale trebuie să asigure o protecție eficientă a proprietății intelectuale amenințate cu tot mai multe mijloace de contrafacere. Vulnerabilitatea proprietății intelectuale a determinat adoptarea Acordului privind aspecte legate de comerț al proprietății intelectuale, așa-numitul Acord TRIPS. Acesta a pus bazele primului set de reguli cu privire la apărarea drepturilor conferite de brevet prin impunerea respectării prevederilor Convenției de la Paris și a Convenției de la Berna (principalele acte internaționale care stau la baza Organizației Mondiale pentru Proprietate Intelectuală).
În cadrul Uniunii Europene au fost adoptate reglementări in materie, menite să împiedice acțiunile de contrafacere. Printre aceste reglementări enumerăm : Directiva 2004/48/EC a Parlamentului European și a Consiliului privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală și Regulamentul Consiliului No. 1383/2003 privind acțiunile la vamă împotriva bunurilor suspectate de a încălca drepturi de proprietate intelecuală precum și măsurile ce trebuie luate împotriva bunurilor găsite a încălca aceste drepturi.
Adoptarea Convenției Brevetului European și înființarea Oficiului European de Brevete au fost un pas înainte pentru crearea unui sistem armonizat de acordare a brevetelor în statele membre .

2.1.1. Acţiunile în justiţie
Persoanele care au un interes legal, pot intenta acțiuni în justiție pentru a asigura apărarea drepturilor lor. În materia proprietății intelectuale, pentru salvgardarea drepturilor recunoscute inventatorilor este posibilă intentarea următoarelor acțiuni :
• Acțiunea în stabilirea calității de creator al invenției și a dreptului de proprietate industrială asupra invenției
• Acțiunea în stabilirea dreptului de proprietate al titularului brevetului
• Acțiunea în divulgarea invenției
• Acțiunea privind despăgubiri materiale în situația încălcării dreptului asupra invenției
• Acțiunea privid scutirea de impozitul pe profit
• Acțiunea unității titulare a brevetului pentru realizarea dreptului la asistență tehnică din partea inventatorului
• Acțiunea unității pentru apărarea dreptului de a fi informată asupra creării și a stadiului realizării invenției și de a se abține de la orice divulgare
Inventatorului care nu este titularul brevetului îi sunt puse la dispoziție următoarele acțiuni pentru valorificarea dreptului său :
• Acțiunea în realizarea dreptului la calitatea de autor al invenției (acțiune corespunzătoare dreptului de a i se menționa numele, prenumele și calitatea în brevet, carnetul de muncă și în publicațiile referitoare la invenția sa)
• Acțiunea pentru eliberarea unui duplicat al brevetului de invenție
• Acțiunea pentru obținerea unei remunerații suplimentare pentru invenția de serviciu
• Acțiunea pentru realizarea dreptului de a fi informat de solicitant asupra asupra stadiului examniării cererii de brevet și a stadiului aplicării invenției
• Acțiunea de stabilire a remunerației pe bază de contract, în situația cesiunii sau licențierii brevetului de invenție
• Acțiunea în realizarea dreptului de a fi remunerat pentru asistența tehnică acordată titularului de brevet
• Acțiunea privind realizarea dreptului de preferință la încheierea unui contract privind invenția salariatului său, cazul unității care nu este titulara brevetului
Faptele considerate de legea penală română ca infracțiuni pot fi atacate prin intermediul unei acţiuni penale.

2.1.2. Competenţa de jurisdicţie
Persoanelor cu interes legitim le esre recunoscut dreptul de a acționa în justiție persoana care le încalcă dreptul. Însă pentru a ști cărei instanțe să se adreseze, Codul de procedura civilă, legea Brevetelor de invenție, legea română de drept internațional privat și convențiile internaționale stabilesc comepența de jurisdicție.

Trebuie să diferențiem după cum în materie există sau nu un element de extraneitate.
Raporturile juridice în care nu există un element de extraneitate sunt de competența tribunalelor. Ca excepție de la regulă, soluționarea contestațiilor împotriva hotărârilor O.S.I.M. revine Comisiei de reexaminare din Departamentul de apeluri din cadrul O.S.I.M. în primă instanță și Tribunalului București în apel. Din punct de vedere a competenței teritoriale, legea brevetelor stabilește următoarele :
• În cazul litigiilor privind calitatea de inventator, de titular de brevet și cele privind alte drepturi născute din brevetul de invenție, competent este:
o tribunalul de la domiciliu pârâtului
o tribunalul de la reședința pârâtului dacă acesta domiciliază în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut
o tribunalul de la domiciliul sau reședința reclamantului dacă acesta nu are reședința cunoscută
o tribunalul de la sediul principal al persoanei juridice de drept privat sau tribunalul de la reprezentanța sa dacă privește obligații executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate sau fapte comise de reprezentant
Raporturile cu element de extraneitate pot crea un conflict de jurisdicții. Prin element de extraneitate putem înțelege situații precum: cetățenia sau naționalitatea străină a unei persoane fizice sau juridice, domiciliul sau sediul acesteia în străinătate, executarea unei obligații in străintătate etc.
Pentru a se evita pronunțarea mai multor decizii contradictorii, s-au încheiat tratate internaționale pentru a facilita procesul de stabilire a competenței instanței.
Potrivit legii române, instanțele românești au competență în cazul litigiilor ivite între o parte română și o parte străină sau numai dintre străini, persoane fizice sau juridice. Situațiile în care instanțele românești judecă raporturi juridice cu element de extraneitate sunt următoarele :
• pârâtul sau unul dintre pârâți își are domiciliul, reședința sau fondul de comerț în România. Dacă domiciliul pârâtului care se află în străintătate nu este cunoscut, cererea de chemare înjudecată se introduce la instanța de la domiciliul sau reședința reclamantului.
• În cazul în care sediul, filiala, agenția persoanei juridice se află în România
• Obligația a luat naștere sau trebuie executată chiar și numai parțial pe teritoriul României
• Au intervenit obligații extracontractuale sau efectedatorate unor fapte juridice săvârșite în România
• Stația feroviara sau rutieră, portul sau aeroportul de încărcare dau descărcacre a mărfurilor sau pasagerilor transportate se află în țară
• Bunul asigurat sau locul unde s-a produs riscul se află în România
• Ultimul domiciliu al defunctului sau bunurile rămase de la acesta se află în România
• În cazul în care părțile, cetățeni străini, au convenit astfel
• În cazul în care părțile sunt cetățeni români sau apatrizi și cauza se referă la ocrotirea în străinătate a proprietății intelectuale, dacă acestea nu au stabilit o altă competență
• Instanțele române se pronunță și asupra măsurilor asiguratorii în cazuri urgente chiar dacă nu sunt competente să judece cauza în fond

2.2. Contrafacerea
2.2.1. Actele de contrafacere
Prin contrafacere se înțelege în limbaj uzual „reproducerea unui document, a unui obiect sau preparat original în scop fraudulos, dându-le drept autentice” . În domeniul proprietății intelectuale, termenul de contrafacere are semnificația de „încălcare a unui drept asupra unui gen de creații intelectuale”
Legea brevetelor de invenție stabilește că în conținutul infracțiunii de contrafacere se află următoarele fapte :
• Fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, cânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs
• Utilizarea unui procedeu, precum și folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri al produsului obținut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului este un procedeu
În practică au fost identificate următoarele fapte de contrafacere :
• Fabricarea unui produs sau utilizarea unui procedeu acoperit de brevet
• Utilizarea obiectului contrafăcut
• Comercializarea, oferirea spre vânzare, expunerea unui produs contrafăcut
• Deținerea de obiecte contrafăcute
• Livrarea de mijloace în vederea utilizării invenției brevetate
• Importul de obiecte contrafăcute

2.2.2. Acţiunea în contrafacere
Acțiunea în contrafacerea este „mijlocul procesual specific pentru a acționa în justiție în cazul săvâririi de acte de contrafacere”. Aceasta se exercită din oficiu, fiind o acțiune penală, fapt ce nu exclude intentarea și unei acțiuni civile de către titularului brevetului.
Titular al acțiunii în contrafacere este titularul brevetului sau beneficiarul unei licențe exclusive, în temeiul dreptului exclusiv de exploatare pe care l-a primit. Indiferent cine este titularul acțiunii, acesta trebuie să justifice un interes legitim. Această condiție este îndeplinită din momentul în care se naște dreptul unei persoane asupra brevetului de invenție. Dreptul se naște de la data depunerii cererii de brevet.
Alături de interes, titularul acțiunii trebuie să beneficieze de calitatea de a invoca apărarea acestui drept. Dreptul de a acționa aparține proprietarului titlului, succesorilor săi în drepturi și cesionarului care se subrogă în drepturile acestuia.
Acțiunea în contrafacere poate fi introdusă numai după publicarea cererii de brevet. Ca excepție, anterior publicării cererii sau datei la care solicitantul a făcut o somație, solicitantul cererii poate face o notificare prin care să ceară terțului care îi incalcă drepturile, să înceteze acest lucru. Dacă terțul nu se conformează cererii solicitantului, acesta din urmă poate cere instanței să impuna terțului să se abțină de la comiterea acestor fapte până la pronunțarea O.S.I.M. privind cererea de brevet.
Sarcina probei îi revine titularului brevetului, cu excepția situațiilor când brevetul se referă la un procedeu, situație în care pârâtul trebuie să dovedească faptul că produsul său a fost obținut prin folosirea unui procedeu distinct față de cel brevetat.
Instanța trebuie să stabilească în ce măsură pârâtul a încălcat drepturile de proprietate intelectuală ale reclamantului. Pentru a realiza acest lucru, trebuie luat în considerare dacă:
• În produsul sau procedeul în speță sunt prezente toate elementele sau caracteristicile revendicării
• Elementele sau caracteristicile au aceeași formă
• Elementele sau caracteristicile îndeplinesc aceeași funcție
• Efectele combinației acestora în produsul sau procedeul prezumat a încâlca brevetul, condus la obținerea aceluiași rezultat
Sancțiunea stabilită de legiuitorul român pentru contrafacere este stabilită sub formă de despăgubiri. („Pentru prejudiciile cauzate, titularul sau beneficiarul unei licențe are dreptul la despăgubiri, potrivit dreptului comun…”).
Alte măsuri dispuse de instanță pot fi :
• Interzicerea continuării actelor de contrafacere
• Confiscarea obiectelor contrafăcute
• Publicarea deciziei
Dreptul la acțiune se prescrie în termenul general de 3 ani, calculat de la dată săvârșirii faptelor, indiferent dacă brevetul mai este sau nu valabil.

3. TRANSMITEREA DREPTULUI ASUPRA BREVETULUI
Conform art. 45 din Legea nr. 64/1991,
„Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului și drepturile ce decurg din brevet pot fi transmise în tot sau în parte.
Transmiterea se poate face prin cesiune sau pe bază de licență exlusivă sau neexclusivă, sau prin succesiune legală sau testamentară.
Transmiterea produce efecte față de terți numai începând cu data publicării în buletinul Oficial de Proprietate Industrială a mențiunii transmiterii înregistrate la OSIM.”
Doctrina clasifică modurile de exploatare în felul următor :
a) După natura autorizației de exploatare există :
i. Acte voluntatea precum cesiunea, aportul în societate, contractul de licență și gajul
ii. Acte impuse : exproprierea, licența obligatorie, licența de dependență, licența din oficiu
b) După cum se produce sau nu transferul dreptului de brevet
i. Acte care implică transferul dreptului : cesiunea, aportul în societate, exproprierea.
ii. Acte care nu implică transferul dreptului : contractul de licență, gajul, licența obligatorie.
Sunt transmisinile : dreptul la brevetul de invenție, dreptul la acordarea brevetului și drepturile ce decurg din brevet.
Modalitățile de transmisiune cele mai des întalnite sunt contractele de cesiune și licență.

3.1. Cesiunea
Contractul de cesiune poate fi definit ca acel contract „prin care titularul brevetului, denumit cedent, transferă dreptul său către o altă persoană, numită creditor, în schimbul unei sume de bani”
Cesiunea poate fi parțială sau totală. În cazul cesiunii totale, aceasta poartă asupra întregului brevet, în timp ce în cazul cesiunii parțile, sunt transmise doar unele aplicații ale invenției.
Contractul de cesiune poate avea ca obiect atât o invenție finalizată, cât și o invenție viitoare. Un exemplu în acest caz ar fi situația în care părțile se obligă să cesioneze perfecționările ulterioare ale unei invenții finalizate.
Contractul de cesiune, la fel ca orice acord de voință, trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 948 C. Civ, respectiv : capacitatea părților, consimtământul valabil, un obiect determinat sau determinabil și licit, o cauză licită și morală.
Din punct de vedere al formei, contractul de cesiune trebuie constatat în scris, sub sancțiunea nulității relative. De asemenea, contractul trebuie înscris în Registrul Național de Brevetelor de Invenţie pentru a fi opozabil terților. Nerespectarea acestei condiții are următoarele consecințe :
• Înainte de înregistrare cesionarul nu este considerat proprietar și prin urmare nu își poate apăra dreptul prin introducerea acțiunii în contrafacere. Excepție face numai cazul în care terții au cunoscut existența actului.
• Primul cesionar care își înscrie titulul va fi considerat proprietar chiar dacă cedentula încheiat anterior un alt contract de cesiune cu un alt cesionar.
Contractul de cesiune are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra brevetului, din patrimoniul cedentului, în cel al cesionarului. De asemenea este transmit și dreptul de a acționa în contrafacere pentru actele posterioare acestui contract. Nu se transmite prin contractul de cesiune dreptul moral asupra invenției, cedentul păstrând în continuare dreptul asupra numelui și asupra recompenselor industriale.
Obligațiilor cedentului sunt următoarele :
• Obligația de predare a obiectului contractului
• „Vânzatorul este răspunzător de starea brevetului la încheierea contractului și de indepența brevetului față de drepturile terților – independența de un brevet anterior”
• Obligația de asistență tehnică a cesionarului, în virtutea obligației de predare
• Obligația de a-l garanta pe cesionar împotriva viciilor ascunse și a evicțiunii
Obligațiile cesionarului sunt :
• Obligația de plată a prețului cesiunii
• Obligația de exploatare a invenției, atunci când prețul cesiunii este fixat sub forma unor redevențe proporționale cu volumul producției.

3.2. Contractul de licenţă
Contractul de licență poate fi definit ca „acordul prin care titularul unui drept de proprietate industrială concede unei alte persoane, în tot sau în parte, folosința dreptului său exclusiv de exploatare, în schimbul plații unei redevențe”
Părțile contractante sunt concedentul, titularul dreptului transmis, și licențiatul, beneficiarul dreptului de a folosi invenția.
Obligațiile concedentului rezultate din contractul de licenţă sunt următoarele :
• Obligația de a pune la dispoziția licențiatului folosința dreptului de a exploata brevetul la data convenită în contract
• Obligația de a transmite perfecționările aduse invenției
• Obligația de asistență tehnică
• Obligația de garanție contra viciilor și pentru evicțiune
• Obligația de a prelua stocul de produse fabricate pe bază de licență și nevândute
Obligațiile licențiatului sunt :
• Obligația de a plăti prețul, numit redevență, în schimbul autorizației de exploatare a brevetului
• Obligația licențiatului de a depune cereri pentru obținerea protecției în țările în care brevetul nu este protejat
• Obligația de a exploata brevetul
• Obligația de neconcurență
• Obligația de a păstra secretul atât pe perioada executării contractului cât și după expirarea acestuia, dacă obiectul contractului încă este protejat
• Obligația de a restitui documentele, modelele și utilajele folosite, în scopul păstrării secretului
• Obligația de a folosi marca și/sau numele omercial al concedentului (în cazul în care părțile convin în acest scop)
• De asemenea, părțile pot conveni asupra unor clauze care să oblige licențiatul la aprovizionare exclusivă, interzicerea concurenței și la interdicția de a vinde anumitor persoane
• Obligația de a apăra drepturile concedentului și de a-l informa despre încălcarea acestor drepturi
Regula în materia contractelor de licență este că acestea au o durată determinată de părți la încheierea contractului. Contractul încetează la împlinirea duratei stabilite sau cel mai târziu la data împlinirii protecției conferite de brevet. Contractul poate înceta și înainte de termenul stabilit, atunci când una dintre părți, cu bună-credință, nu își mai poate deplini obligațiile asumate. O altă modalitate de încetare a contractului este anularea titlului datorită constatării nulității brevetului.

4. DURATA BREVETULUI
Art. 33 din Acordul Trips (Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights) stabilește că durată protecției brevetului va fi de 20 de ani de la data de depozit a cererii.
Majoritatea țărilor lumii, inclusiv România, au implementat această prevedere și au stabilit perioada de protecție a brevetului la 20 de ani. În plus, unele țări au stabilit să fie acordată protecția începând cu o dată anterioară acordării brevetului, și anume, de la data publicării cererii de brevet. Din punct de vedere temporal, publicarea cererii se situează cu 18 luni înaintea datei de depozit. Astefel, se conferă o protecție provizorie care va fi ulterior confirmată prin brevet, respectiv infirmată prin respingerea cererii.
Durata de protecție de 20 de ani este durata legală maximă a brevetului iar pentru ca brevetul să poată beneficia de drata maximă de protecție trebuie îndeplinite următoarele condiții :
• Taxele anuale de menținere în vigoare trebuie plătite
• Titularul să nu fi renunțat la dreptul conferit de brevet
• Brevetul să nu fi fost anulat total pe parcursul perioadei de valabilitate
• Brevetul să nu fi fost revocat, în perioada legală de 6 luni de la data publicării mențiunii hotărârii de acordare
Epuizarea duratei de 20 de ani, neplata taxelor anuale și renunțarea titularului la dreptul conferit au ca efect încetarea protecției conferită de brevet cu efect ex nunc, în timp ce revocarea și anularea brevetului conduc la încetarea cu efect ex tunc a protecției conferite de brevet.

5. STINGEREA BREVETULUI
5.1. Renunţarea titularului la brevet
Art. 38 din Legea 64/1991 prevede că „titularul poate renunța, în tot sau în parte, la brevet pe baza unei declarații scrise și înregistrate la O.S.I.M.”
Renunțarea este însoțită de obligația titularului brevetului de a comunica inventatorului intenția sa de renunțarea în cazurile prevăzute la art. 5 alin 1 lit. a) și alin.2, precum și în cazul unei cesiuni potrivit art. 5 alin. 1 lit b). Titularul este de asemenea obligat să transmită inventatorului dreptul asupra brevetului dacă acesta alege să-și exercite acest drept.( art. 38 alin. 2)
Renunțarea în cazul brevetelor care au făcut obiectul unui contract de licență trebuie acceptată de beneficiarul licenței. (art. 38 alin. 3)
În cazul brevetelor acordate pentru „invențiile care conțin informații clasificate potrivit art. 40 alin. 2, renunțarea poate avea loc numai după declasificarea informațiilor și publicarea mețiunii hotărârii de acordare a brevetului de invenție și a descrierii, revendicărilor și desenelor invenției brevetate, potrivit prevederilor art. 28 alin. 6. (art. 38 alin. 5)
Renunțarea se înregistrează la OSIM în Registrul național al brevetelor de invenție și produce efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială”.
Cererea de renunțarea trebuie să cuprindă :
• Dorința expresă de renunțare la protecția oferită de brevet
• Indicarea făcuta de titularul brevetului asupra părții din brevet la care se renunță în cazul în care renunțarea este parțială. Dacă renunțarea este totală, acest lucru trebuie de asemenea prevăzut
• Semnătura titularului sau a coproprietarilor
• Dovada respectării art. 38 alin. 2, alin. 3 sau alin. 5
Cererea trebuie depusă după data la care mențiunea hotărârii de acordare a brevetului de invenție a fost publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
Dacă sunt intrunite condițiile, OSIM dă o hotărâre prin care se constată renunțarea la brevet și care poate fi atacată cu apel.
Renunțarea are efect retoractiv, începând cu data depunerii cererii de renunțare la Oficiul de brevete.

5.2. Întârzierea în desemnarea inventatorului
Inventatorii trebuie declarați într-un termen de 18 lunii de la data solicitării examinării în fond, iar pentru cererile privind art. 42 alin. 2, până la declasificarea informațiilor în vederea publicări. În caz contrar, cererea de brevet de invenție va fi considerată retrasă.
Stingerea brevetului are efect ex nunc, începând cu scurgerea termenului prevăzut de lege pentru desemnare.
Această modalitate de stingere a brevetului este o măsură legală de aplicare a principiului potrivit căruia inventatorul are dreptul de a-i fi menționat numele.

5.3. Neplata taxei de menţinere în vigoare
Potrivit art. 43 alin.2 din Legea 64/1991 „pe întreaga durată de valabilitate a brevetului, titularul datorează anual taxe de menținere în vigoare a brevetului”. Neplata este sancționată cu decăderea titularului din drepturile ce dercurg din brevet. Decăderea se înregistrează în Registrul național al brevetelor de invenție și se publică în B.O.P.I.
Taxele sunt datorate de la data depozitului cererii, inclusiv pentru anul în care se eliberează și trebuie plătite în curs de 3 luni de la eliberarea brevetului. Pentru anii următori, taxele trebuie plătite până la prima zi a fiecărui an de protecție.
Pentru motive justificate (boala, vina mandatarului dacă este vorba despre un mandatar calificat, vina unui salariat sau slăbirea unui sistem informatic), titularul brevetului poate cere la OSIM revalidarea brevetului său în termen de 6 luni de la publicarea decăderii. Astefl, titularul poate redobândi toate prerogativele asupra brevetului sau cererii de brevet.

5.4. Neplata taxei de eliberare a brevetului
Convenţia Brevetului European stipulează că : „dacă taxele de eliberare a brevetului și de tipărire a fascicolului de brevete nu sunt achitate în termen, cererea este considerată a fi retrasă”.
Legea română a brevetelor reia aceeași idee prin art. 28 alin. 7 și 8 : „OSIM publică mențiunea hotărârii de acordare a brevetului…, sub condiția achitării taxei de publicare, tipărire și eliberare a brevetului.
În cazul în care taxa de publicare, tipărire și eliberare a brevetului nu este achitată în termenul prevăzut de lege, cererea este considerată retrasă, iar brevetul este considerat ca nefiind acordat.”
Neplata taxei de eliberare a brevetului are efect ex tunc, începând cu expirarea termenului prevăzut de lege pentru această plată.

5.5. Retragerea cererii de brevet
Doctrina menționează retragerea cererii de brevet ca ținând de stingerea brevetului în viitor. Pentru retragerea cererii este necesară o declarație din care să rezulte în mod clar, expres și fără echivoc, voința solicitantului de a nu continua procedura de brevetare.
Retragerea are efect ex nunc, începând cu data la care Oficiul constată că motivația din cererea de retragere îi permite să dispună aceasta.

5.6. Revocarea brevetului
Potrivit art. 52 alin. 1 din Legea 64/1991 : „orice persoană are dreptul să formuleze în scris și motivat, la OSIM, o cerere de revocare a brevetului de invenție, în termen de 6 luni de la publicarea mențiunii acordării acestuia, dacă :
a) Obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 și 13
b) Obiectul brevetului nu dezvăluie intenția suficient de clar și complet astfel încât o persoana de specialitate în domeniu să o poată realiza
c) Obiectul brevetului depășeşte conținutul cererii, așa cum a fost depusă
Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi invocat în parte.”
Brevetarea unui obiect nu este posibilă în următoarele situații :
• Nu există un element inovator, o noutate
• Se încearcă brevetarea descoperirilor, teoriilor știintifice și metodelor matematice; creatiilor estetice; planurilor, principiilor si metodelor in exercitarea de activitati mentale, in materie de jocuri sau in domeniul activitatilor economice, precum si programelor de calculator;
• Obiectul face parte din următoarele categorii :
o a) inventiile a caror exploatare comerciala este contrara ordinii publice sau bunelor moravuri, inclusiv cele daunatoare sanatatii si vietii persoanelor, animalelor ori plantelor, si care sunt de natura sa aduca atingeri grave mediului, cu conditia ca aceasta excludere sa nu depinda numai de faptul ca exploatarea este interzisa printr-o dispozitie legala;
o b) soiurile de plante si rasele de animale, precum si procedeele esential biologice pentru obtinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplica procedeelor microbiologice si produselor obtinute prin aceste procedee;
o c) inventiile avand ca obiect corpul uman in diferitele stadii ale formarii si dezvoltarii sale, precum si simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secventa sau secventa partiala a unei gene;
o d) metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie, si metodele de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
• Obiectul nu are aplicabilitate industrială
Subiect al revocării sau opoziției poate fi, potrivit art. 53 alin. 1 al Legii 64/1991 „orice persoană” care fomulează „în scris și motivat la OSIM, o cerere de revocare a brevetului de invenție…”
Solicitarea revocării trebuie depusă în termen de 6 luni de la publicarea mențiunii acordării brevetului în Buletinul Oficial. Această solicitare trebuie să curpindă motivele de drept și de fapt precum și documentele necesare în susținerea motivelor acțiunii.
Comisia de Reexaminare/Opoziție, în urma cercetării acțiunii în cauză, poate hotărî :
• Admiterea în tot a cererii de revocare și revocarea brevetului
• Admiterea în parte a cererii de revocare, revocarea în parte a brevetului prin luare unei hotărâri de menținere a brevetului într-o formă amendată în mod corespunzător
• Respingerea cereii și menținerea hotărârii de acordare a brevetului de invenție
Revocarea are efect retroactiv, astfel „efectele brevetului vor fi considerate a nu fi existat ab initio” .

5.7. Anularea brevetului
Potrivit art. 54 alin. 1, un brevet de inventie acordat de OSIM, precum si un brevet european cu efecte in Romania pot fi anulate, la cerere, daca se constata că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 7-10, 12 si 13;
b) obiectul brevetului nu dezvaluie inventia suficient de clar si complet, astfel incat o persoana de specialitate in domeniu sa o poata realiza;
c) obiectul brevetului depaseste continutul cererii, asa cum a fost depusa;
d) protectia conferita de brevet a fost extinsa;
e) titularul de brevet nu era indreptatit la acordarea brevetului.
Rezumând, cauzele de nulitate se referă la :
– Lipsa brevetabilității obiectului brevetului
– Insuficienta dezvăluire
– Extinderea nepermisă a obiectului brevetului, peste conținutul cererii depuse
Legea 61/1991 prevede în art. 55 alin. 1 că „cererea de anulare se poate face după împlinirea termenului prevăzut la art. 54, în care poate fi formulată o cerere de revocare, cu excepția situațiilor înscris în art. 54 alin. 1 lit. d) și e).” Legiuitorul face această precizare pentru că, din moment ce extinderea nepermisă a protecției și titularul neîndreptățit la acordarea brevetului nu sunt motive de revocare, nu ar fi echitabil ca o persoană să poată deschide acțiune în anulare numai după scurgerea perioadei de revocare.
Dreptul la acțiune poate fi exercitat până la expirarea protecției legale a brevetului de invenție.
Din punct de vedere al obiectului procedurii de anulare, pot fi anulate :
– Brevetele în vigoarea, acordate de către OSIM
– Brevetele europene cu efecte în România, inclusiv brevetele europene cu efecte extinse în România, acordate în baza unei cereri de brevet european depusă la Oficiul European de Brevete anterior datei de 1 martie 2003
– Certificatele suplimentare de protecție pentru medicamente și produse de protecție a plantelor eliberat de OSIM și în vigoare în România
– Certificatele de protecție tranzitorie
Instanța poate pronunța una din următoarele soluții :
a) Fie respinge acțiunea, confirmând astfel validitatea brevetului
b) Fie admite cererea, deființând cu titlu retroactiv brevetul de invenție. Brevetul se consideră că nu a existat niciodată iar actele făcute în legătură cu brevetul sunt nule pentru lipsă de obiect.

CAPITOLUL III. PROCEDURA DE BREVETARE LA OFICIUL DE STAT PENTRU INVENŢII ŞI MĂRCI

Pentru obţinerea unui brevet de invenţie este necesară parcurgerea unei proceduri administrative care presupune adresarea unei cerei în faţa singurului organ abilitat să confere un asemenea titulu pe teritoriul României. Este vorba despre Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (O.S.I.M.).
Pe perioada desfăşurării procedurii administrative sunt parcurse mai multe etape precum : înregistrarea, publicarea, examinarea cererii de brevet şi în final eliberarea brevetului dacă sunt îndeplinite toate condiţiile pentru aceasta. „Condiţiile care se verifică la întocmirea dosarului sunt atât de formă cât şi de fond; cererea care se depune în faţa O.S.I.M. trebuie să îndeplinească cerinţele de formă prevăzute de lege, să fie depusă de către o persoană care să fie titularul efectiv al dreptului subiectiv de a cere brevetarea invenţiei sau de o persoană autorizată de aceasta, descrierea obiectului invenţiei să corespundă cerinţelor legale în sensul identificării corecte a revendicărilor din cererea de acordare a titlului, să se îndeplinească operaţiunile de efectuare a publicităţii cererii în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, să fie corect achitate taxele de analiză, pentru a se putea considera corect sesizat O.S.I.M. ş.a.m.d.”

1. CEREREA DE BREVET DE INVENŢIE
Cererea de brevet de invenţie însoţită de descrierea invenţiei, revendicări şi desene explicative mai este cunoscută sub numele de depozit naţional reglementar. Acesta se constituie prin depunerea tuturor documentelor mai sus-amintite la O.S.I.M.
Cererea de eliberare a unui brevet de invenţie poate fi depusă de una din următoarele persoane :
a) De inventatorul sau inventatorii invenţiei a cărei brevetare se solicită
b) De succesorul în drepturi al inventatorului, indiferent dacă acesta este persoană fizică sau juridică
c) De unitatea angajatoare, în cazul invenţiilor de serviciu şi invenţiilor asimilate invenţiilor de serviciu
Cererea se depune personal sau prin mandatar autorizat. În domeniul proprietăţii industriale, prin mandatar autorizat se înţelege acea persoană autorizată în mod legal să desfăsoare activitatea de consilier în proprietate industrială. Persoanele care depun cererea în locul inventatorului trebuie să facă dovada temeiului în baza cărora aceastea sunt autorizate să depună cererea prin depunerea de acte doveditoare.
Cererea se redactează în limba română şi cuprinde în mod obligatoriu :
a) Solicitarea acordării unui brevet
b) Datele de identificare ale solicitantului
c) Descrierea invenţiei
d) Una sau mai multe revendicări
e) Desenele la care se face referire in descriere sau revendicări
Cererea se depune în număr de 3 exemplare pe formulare tipizate în forma stabilită de O.S.I.M. Neîndeplinirea condiţiilor monime de înregistrare are drept consecinţă restituirea actelor de către O.S.I.M. De asemenea O.S.I.M. reţine un exemplar şi îl păstrează în condiţii de confidenţialitate. Confidenţiale sunt şi datele conţinute în cererea de brevet până la publicarea acesteia de către O.S.I.M. Divulgarea acestor date este interzisă în lipsa aordului inventatorului sau succesorului său în drepturi.
Cererea trebuie semnată de către solicitant. Sancţiunea pentru lipsa semnăturii este considerarea cererii ca abandonată. Solicitantul are la dispoziţie un termen de 2 luni în care să îndeplinească cerinţa semnăturii.
Din punct de vedere al invenţiilor care se cer a fi brevetate, cererea trebuie să aibă în vedere o singură invenţie sau un grup de invenţii care să reprezinte un concept inventiv general.
Data depozitului naţional reglementar este dată de data înregistrării cererii la O.S.I.M.
Odată cu depunerea se poate solicita ca publicarea cererii să se facă într-un termen mai scurt de 18 luni sau să se efectueze un raport de documentare care să fie publicate odată cu cererea, respectiv să se examineze în fond cererea de eliberare a brevetului. În caz contrar, O.S.I.M. consideră ca primă procedură pentru cererea de brevet publicarea ei după expirarea termenului de 18 luni de la data depozitului reglementar sau de la data priorităţii invocate sau recunoscute. Prioritatea recunoscută poate fi definită ca „existenţa unui drept de proprietate al unei cereri depuse anterior într-o altă ţară, la o administraţie naţională, regională sau internaţională. În cazul în care se invocă existenţa unui priorităţi recunoscute, solicitantul trebuie să indice în cererea de brevet ţara sau administraţia unde a fost constituită prioritatea, data şi numarul depozitului”.
Constituirea depozitului reglementar are efect constitutiv de drepturi, fiind „singurul mijloc prin care se realizează apropierea publică a invenţiei în scopul dobândirii unui drept exclusiv asupra ei”.
În concluzie, „depozitul naţional reglementar conferă un drept de prioritate de prim depozit faţă de orice alt depozit ulterior pentru o invenţie cu acelaşi obiect şi aparţine persoanei care a înregistrat cea dintâi cererea de brevet de invenţie, împreună cu documentaţia cerută pentru brevetare, şi nu persoanei care a creat mai întâi invenţia”.
De la data constituirii depozitului naţional reglementar se socoteşte durata de valabilitate a brevetului precum şi dreptul exclusiv al titularului de brevet de invenţie. De asemenea,de la aceeaşi dată se apreciază caracterul de noutate al invenţiei.

2. EXAMINAREA CERERILOR DE BREVET DE INVENŢIE
2.1. Examinarea preliminară a cererii de brevetare a unei invenţii
După constituirea depozitului naţional reglementar, cererea este supusă unei proceduri de examinare în care se verifică următoarele aspecte :
– Dacă solicitantul are dreptul la brevetul de invenţie (este vorba despre cazul în care solicitantul este altă persoană decât invetatorul sau inventatorii)
– Dreptul mandatarului autorizat de a reprezenta solicitantul in faţa O.S.I.M.
– Dacă sunt declaraţi inventatorii
– Dacă prioritatea convenţională este corect invocată şi susţinută de acte de prioritate doveditoare depuse la O.S.I.M.
– Dacă plata taxelor este corespunzătoare procedurilor solicitate în cererea de brevet de invenţie
– Dacă sunt îndeplinite condiţiile prescrise pentru celelalte documente sau acte anexate la cererea de brevet de invenţie
– Dacă cererea de brevet de invenţie care cuprinde un grup de invenţii respectă unitatea invenţiei

2.2. Examinarea în fond a cererii de brevetare a unei invenţii
Examinarea în fond a cererii poate fi făcută fie la data constituirii depozitului (procedură accelerată), fie în termen de 30 de luni de la această dată(procedură ordinară).
In cadrul acestei proceduri se examinează existenţa următoarelor condiţiilor de fond şi formă:
– Respectarea condiţiilor privind cererea, descrierea invenţiei, revendicărilor şi desenelor explicative, declararea inventatorilor, justificarea calităţii de mandatar sau succesor al inventatorului
– Verificarea obiectului cererii
– Verificarea priorităţilor invocate
– Verificarea unităţii invenţiei
– Verificarea condiţiilor de existenţă ale invenţiei, respectiv existenţa noutaţii, a activităţii inventive şi a aplicabilităţii industriale
Sancţiunea pentru nesolicitatea examinării în fond a cererii în termenul de 30 de luni este considerarea acesteia ca abandonată şi respingerea ei.

3. ELIBERAREA BREVETULUI DE INVENŢIE
Procedura de examinare se finalizează prin pronunţarea unei hotărâri de către comisia de examinare prin care se acordă brevetul de invenţie sau se respinge cererea de brevet de invenţie. Hotărârea trebuie să fie motivată. Motive de respingere a cererii pot fi : neîndeplinirea condiţiilor de fond sau formă, invenţia este contrară regulilor de bune moravuri sau ordine publică, cererea a fost abandonată, obiectul cererii nu este considerat a fi o invenţie brevetabilă. În cazul în care brevetul se acordă, acesta este eliberat de către O.S.I.M. după publicarea hotărârii de acordare a brevetului şi plata taxelor de către titular, aferente tipăririi şi eliberării acestuia.
Există trei tipuri de brevete de invenţie : brevetul de invenţie principală, brevetul de invenţie perfecţionată şi brevetul de soi. Durata protecţiei oferită de brevet diferă în funcţie de tipul acestuia, în felul următor : invenţia principală este protejată pentru o perioadă de 20 de ani de la data constituirii depozitului naţional reglementar, invenţia de perfecţionare este protejată pe aceeaşi perioadă ca invenţia perfectată, dar nu mai puţin de 10 ani iar pentru brevetele de soi, durata comună de protecţie este de 25 de ani. Soiurile noi de pomi fructiferi, viţă de vie şi arbori ornamentali sunt protejaţi pe o perioadă de 30 de ani.

CAPITOLUL IV. CONCLUZII

Econimostul Adam Smith susţinea în secolul al XVIII-lea în cartea sa „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations” că bogaţia unei ţări depinde de 3 factori : de capital, muncă şi resusrse naturale. Se poate, deci observa că lumea a început numai de curând să considere bogaţia unei ţări ca provenind din creativitatea oamenilor şi invenţiile pe care aceasta le generează.
Erich Bloch, fost director al Fundaţiei Statelor Unite pentru Ştiinţă spunea în 1990 că : „Pe piaţa modernă conoştinţele au un rol determinant. Cunoştinţele sunt un produs la fel de important cum erau resursele naturale sau forţa ieftină de lucru in trecut. Cunoaşterea a dat naştere unor noi industrii vaste şi mai ales industriilor bazate pe calculatoare, semiconductori, biotehnologie şi materiale proiectate”.
Revoluţia industrială a determinat o transformare tumultoasă a lumii. Astăzi numai foarte puţini oameni din cele mai izolate locuri ale planetei trăiesc fără a se folosi de produse industriale. În ziua de astăzi exploatarea tehnologiilor, mai ales cele precum biotehnologia, electronicele, comunicaţiile, au profit de miliarde de dolari, şi asigură milioane de locuri de muncă.
Brevetele de invenţie au creat proprietate din informaţie. Începând cu secolul al XV-lea, importanţa socială şi economică a brevetelor a crescut enorm. Prosperitatea în creştere a ţărilor precum Anglia şi Statele Unite din secolele XIX şi XX stă dovadă ca ce pot realiza ţări având bine pus la punct un sistem de acordare a brevetelor de invenţii pentru a proteja proprietatea industrială. Este puţin probabil ca fără protecţia oferită de brevete invenţii revoluţionare precum motorul cu combustie internă sau tranzistoarele ar fi apărut pe piaţă la fel de rapid. La fel de puţin probabil este că industriile din domeniul chimic, farmaceutic, electric sau ingineresc ar fi inflorit în aşa măsură încât să deteremine naşterea corporaţiilor din ziua de astăzi. Proprietatea industrială a devenit o competiţie între state. Astfel multe ţări investesc foarte mulţi bani pentru a se asigura că economiile lor sunt adânc rădăcinate în ştiinţe precum bio- sau nanotehnologia.
În ziua de astăzi, o lume în care proprietatea industrială nu este protejată ar fi de neconceput. Oamenii de ştiinţă sau inginerii nu ar mai fi motivaţi să lucreze la inovaţii ştiind că acestea pot fi copiate de îndată ce apar pe piaţă. Din această cauză este atât de important ca activitatea creatoare a unui inventator având ca rezultat obţinerea unui produs nou să fie protejată. Cu cât sunt mai stricte şi mai clare regulile privind proprietatea industrială, cu atât vor fi oamenii de ştiinţă mai ambiţionaţi să lucreze la proiectele lor, ştiind că vor fi recunoscuţi pentru efortul depus şi remuneraţi corect.

Contractul de intretinere in Noul Cod civil

Introducere
Pana la intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, contractul de intretinere era unul nenumit, acesta nebeneficiind de o reglementare prin Vechiul cod sau prin alt act normativ, fiind astfel guvernat de „regulile generale aplicabile in materie de contracte, cu anumite particularitati ce se desprind din carateristiile acestuia” . Acesta era insa larg utilizat fie printr-un contract de sine statator, fie printr-o clauza inserata intr-un contract (ex. contractul de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere)
Odata cu intrarea in vigoare a Legii 287/2009 sunt stipulate clar regulile care guverneaza contractul de intretinere, acestea fiind in trecut o creatie a practicii.

Definitie si sediul materiei
Legea 287/2009 (Noul Cod Civil) reglementeaza contractul de intretinere in cadrul Cartii a V-a, Titlul IX, art. 1650 – 2278.
Noul Cod Civil, in art. 2254 stipuleaza urmatoarele : „Prin contactul de intretinere o parte se obliga sa efectueze in folosul celeilalte parti sau al unui anumit tert prestatiile necesare intretinerii si ingrijirii pentru o anumita perioada”.
Legat de durata intretinerii „daca prin contract nu s-a prevazut durata intretinerii ori s-a prevazut numai caracterul viager al acestuia, atunci intretinerea se datoreaza pentru toata durata vietii creditorului initial.”
Nu se observa modificari radicale fata de contractul de intretinere in lumina vechiului cod, cu exceptia faptului ca acesta prevedea ca regula generala durata contractului pe perioada vietii creditorului. „Prin contractul de intretinere, una dintre parti (numita intretinator) se obliga sa asigure intretinerea celeilalte parti (numita intretinut) pe tot timpul vietii, in schimbul unei sume de bani sau al instrainarii unui lucru” .
In practica ar fi posibila inclusiv incheierea unui contract de intretinere pe durata vietii mai multor persoane (intretinuti). In acest caz, obligatia de intretinere incumba debitorului pana la momentul decesului ultimei din acele persoane.

Asemanari si deosebiri intre contractul de intretinere si cel de renta viagera
Contractul de intretinere se aseamana in anumite privinte cu cel de renta viagera dar nu se confunda cu acesta. Contractul de renta viagera este definit ca acel contract prin intermediul caruia „o parte, numita debirentier, se obliga sa efectueze in folosul unei anumite persoane, numita credirentier, prestatii periodice, constand in sume de bani sau alte bunuri frugifere”.
Rezulta din aceasta definitie prima distinctie intre cele doua contracte, referitoare la obiectul prestatiei debitorului, respectiv debirentierului. Daca in cazul contractractului de intretinere se datoreaza o intretinere propriu-zisa periodica, in cazul rentei viagere se datoreaza prestatii periodice ce constau de regula in sume de bani dar si in alte bunuri frugifere. De aici deducem o a doua distinctie intre aceste contracte, respectiv, prin renta viagera se naste o obligatie de a da (de a constitui sau transmite un drept real), in timp ce in cazul intretinerii se naste o obligatie de a face (de a presta efectiv intretinerea).
Alta deosebire ar fi posibilitatea urmaririi rentei viagere de catre creditori, fata de intretinere care este insesizabila.
Renta viagera poate forma obiectul unei cesiuni, in timp ce intretinerea este o creanta personala si netransmisibila.

Contractul de intretinere si obligatia legala de intretinere
Obligatia legala de intretinere poate fi definita ca acea in datorire prevazuta de lege in sarcina unor persoane de a presta intretinere unor alte persoane care se afla in nevoie
Legea stabileste o obligatie de intretinere intre anumite categorii de persoane, in virtutea relatiei de rudenie dintre ele. Astfel exista obligatie legala de intretinere intre urmatoarele persoane : sot si sotie, rudele in linie dreapta, frati si surori si in alte cazuri prevazute de lege. Art. 519 NCC prevede inclusiv ordinea in care se datoreaza intretinerea.
Observam deci ca obligatia legala de intretinere isi are izvorul intr-o prevedere legala avand ca scop protejarea intereselor unor categorii de persoane, in timp ce intretinerea prevazuta de art. 2254-2263 NCC izvoraste din conventia partilor.
Partile unui contract de intretinere nu sunt ingradite sau restrictionate de lege in functie de o relatie de rudenie dintre ele, ci el se poate incheia indiferent de relatia dintre parti.
Asemenea contractului de intretinere, nici dreptul la intretinere legala nu poate fi cedat sau urmarit. Atat obligatia de intretinere cat si cea legala de intretinere se presteaza, de regula, in natura. Obligatia legala de intretinere poate fi transformata in plata unei sume de bani necesara traiului, numita pensie de intretinere.

Partile contractului de intretinere
Noul Cod face referire la creditorul obligatie de intretinere si la debitorul aceleasi obligatii. Practica judiciara ii denumea „intretinatorul” si „intretinutul”. Indiferent de denumirea folosita, o parte are dreptul la intretinere in timp ce cealalta este obligata sa acorde intretinerea.
In practica s-a prevazut inclusiv posibilitatea incheierii contractului de intretinere in favoarea unui tert care trebuia insa sa accepte intretinerea stiplata de constituitor.
O conditie de validitate a acestei conventii ar fi ca tertul sa fie in viata la data incheierii contractului. Astfel, rezulta din art. 2246 raportat la art. 2256 alin. (1) ca „este lovit de nulitate absoluta contractul care stipuleaza o renta constituita pe durata vietii unui tert care era decedat in ziua incheierii contractului”. De asemenea, in cazul in care intretinerea se datoreaza unei persoane care la data incheierii contractului suferea de o boala din cauza careia a murit in interval de cel mult de la aceasta data, contractul nu produce niciun efect daca a fost constituit cu titlu oneros.

Caractere juridice
Contractul de intretinere este prin natura sa unul cu titlu oneros. Desi rar intalnit in practica, exista insa posibilitatea incheierii acestuia cu titlul gratuit in cazul in care debitorul obligatiei de intretinere doreste sa execute aceasta obligatie in lipsa unei prestatii din partea creditorului intretinerii.
Contractul de intretinere este in principiu sinalagmatic (bilateral) deoarece prin incheierea lui se nasc obligatii in sarcina ambelor parti. Existand insa posibilitatea incheierii acestui contract cu titlu gratuit, in acesta caz, am fi in cazul unui contract unilateral, respectiv debitorul obligatiei ar trebui sa execute intretinerea si creditorul nu ar avea o obligatie corelativa.
Avand in vedere posibilitatea de castig sau de pierdere pentru fiecare din parti contractul este unui aleatoriu. Prin exceptie, acesta poate fi si comutativ, „fie in situatia in care s-a incheiat pentru o alta durata decat aceea a vietii intretinutului, fie atunci cand s-a incheiat cu titlu gratuit”.
Solemnitatea contractului decurge din prevederile art. 2255 conform caruia contractul de intretinere se incheie in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute. Inainte de intrarea in vigoare a Noului Cod, practica sustinea ideea ca acesta contract ar fi in principiu unul consensual, fiind valabil prin simplul acord de vointa al partilor. Prin exceptie, era necesara intocmirea in forma autentica in cazul in care obiectul instrainarii ar fi fost un teren.
Contractul de intretinere este translativ de proprietate deoarece intretinerea se datoreaza ca urmare a dobandirii unor bunuri ori a unei sume de bani.
Avand in vedere ca intretinerea se presteaza zilnic, pe intreaga perioada a vietii intretinutului sau pe perioada specificata prin conventie, suntem in prezenta unui contract cu executare succesiva.
Intre intretinator si intretinut se naste o relatie care trebuie sa se bazeze pe incredere reciproca. Astfel contractul se incheie in consideratie intretinatorului dar si a intretinutului, avand caracter intuitu personae. Obligatia de intretinere fiind una de a face este strict personala si netransmisibila. In cazul unei pluralitati de debitori sau creditori, obligatia este indivizibila si nesusceptibila de executare partiala. Acest lucru reiese din art. 2245 coroborat cu art. 2256 NCC, respectiv „Daca nu s-a convenit altfel, obligatia de plata a rentei viagere este indivizibila in privinta credirentierilor”. Aceasta regula se aplica si in materia contractului de intretinere.

Conditii de validitate
Conditii de fond
Din punct de vedere a capacitatii partilor, avand in vedere faptul ca intretinutul transmite proprietatea asupra unui bun sau a unei sume de bani iar intretinatorul poate fi obligat la daune-interese in cazul neexecutarii obligatiei asumate, este evident ca ambele parti trebuie sa aiba capacitatea de a incheia acte de dispozitie, respectiv, capacitate deplina de exercitiu.
In privinta consimtamantului se aplica regulile generale prevazute de dreptul comun, acesta trebuind sa reflecte intentia partilor avuta la incheierea contractului. Astfel, pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii : sa provina de la o persoana cu discernamant, sa fie serios, liber si exprimat cu intentia de a produce efecte juridice si sa nu fie alterat de un viciu de consimtamant.
Obiectul contratului de intretinere este dublu (in cazul unui contract bilateral) si consta pe de o parte in prestatia intretinutului si pe de alta parte in prestatia intretinatorului. Obiectul prestatiei intretinutului poate consta in transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, fie el mobil sau imobil, sau asupra unei sume de bani. Aceasta prestatie poate fi executata uno ictu sau in mai multe rate, „fara a putea vorbi insa, in astfel de situatii, de prestatii succesive din partea intretinutului”.
Prestatia debitorului consta in intretinerea propriu-zisa a creditorului (cu precizarile facute anterior).
Se pune problema detalierii obligatiei de intretinere. Ce inseamna, practic, intretinerea unei persoane? Practica a statuat ca obligatia de intretinere presupune activitati precum : procurarea de alimente, imbracaminte, incaltaminte, locuinta, medicamente, ingrijiri medicale, efectuarea curateniei, plata diverselor servicii furnizate si chiar cheltuielile de inmormantare. Noul Cod Civil prevede prin art. 2257 intinderea obligatiei de intretinere. Se statueaza astfel faptul ca debitorul obligatiei de intretinere datoreaza prestatii proportional cu valoarea capitalului dar si cu conditia sociala anterioara a creditorului. Din punct de vedere a intretinerii propriu-zise, alin. (2) al aceluiasi articol prevede obligatia debitorului de a asigura urmatoarele : „hrana, imbracaminte, incaltaminte, menaj, precum si folosinta unei locuinte corespunzatoare. Intretinerea cuprinde, de asemenea, ingrijirile si cheltuielile necesare in caz de boala. Prin art. (3) al aceluiasi articol se stipuleaza si obligatia debitorului de a suporta sarcina inmormantarii creditorului in cazul unei intretineri viagere sau in cazul decesului creditorului parcursul derularii contractului.
Observam ca leguitorul a reluat aproape in intregime intinderea obligatiei de intretinere, asa cum era ea stipulata in practica judiciara inaintea intrarii in vigoare a Noului Cod.

Raportat la cauza care a determinat incheierea conventiei, se aplica normele generale prevazute de dreptul comun, in sensul ca aceasta trebuie sa fie licita. Caracterul imoral al contractului atrage nulitatea absoluta a acestuia. Prin decizia nr. 1815/1989, Tribunalul Suprem a statuat urmatoarele : „In conformitate cu dispozitiile art. 948 C. civ., printre conditiile de valabilitate a unei conventii este prevazuta si aceea de a avea o cauza licita, iar potrivit art. 966 obligatia fara cauza sau intemeiata pe o cauza falsa ori ilicita nu poate avea nici un efect. Cauza este ilicita, potrivit art. 968 C. civ., cand este prohibita de lege sau este contrara bunelor moravuri si ordinii publice.
Liberalitatea prin care se urmareste inceperea, continuarea sau reluarea unei relatii de concubinaj are un scop potrivnic regulilor de convietuire sociala, iar sanctiunea unui act juridic cu o asemenea cauza este nulitatea.”

Conditii de forma
Inainte de reglementarea contractului de intretinere, acesta era un contract consensual. Simplul acord de vointa al partilor avea ca efect nasterea de drepturi si obligatii in sarcina acestora. Se statua in literatura juridica faptul ca acest contract trebuie intocmit in forma autentica numai in cazul in care bunul care ar fi putut face obiectul contractului ar fi fost un teren. In acest caz, forma autentica ar fi fost necesara sub sanctiunea nulitatii absolute (ad validitatem).
In prezent, art. 2255 prevede clar faptul ca acest contract se incheie in mod imperativ in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute, indiferent de bunurile care fac obiectul contractului.

Efectele contractului de intretinere
In cazul in care contractual de intretinere se incheie cu titlu gratuit, in sensul ca intretinatorul presteaza intretinerea fara a dobandi in schimb un bun sau o suma de bani, atunci in sarcina acestuia nu incumba nicio obligatie. Aceasta este insa o situatie extrem de rar intalnita in practica. De regula intretinutul instraineaza un bun imobil in contra prestarii intretinerii de catre debitor. In acest caz, creditorul intretinerii are urmatoarele obligatii fata de debitor :
– sa transmita proprietatea bunurilor asupra carora s-au inteles;
– sa predea aceste bunuri si sa le conserve pana la predare;
– sa garanteze intretinatorul pentru evictiune si pentru viciile ascunse ale lucrului.
Avand in vedere ca acest contract este unul translativ de proprietate, este usor de inteles de ce intretinutul are aceleasi obligatii ca vanzatorul in cazul unui contract de vanzare.
Din punct de vedere al obligatiilor intretinatorului, acesta trebuie sa presteze intretinerea conform conventiei partilor.In principiu, obligatia de intretinere se executa zi cu zi insa partile pot deroga prin conventie de la aceasta regula. Locul executarii este cel prevazut prin conventie, iar in lipsa unei stipulatii exprese, la domiciliul creditorului, plata fiind portabila. Desi prevederile actuale sunt destul de clare referitor la aceste aspecte care sunt preluate din practica anterioara intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, au existat numeroase spete care au lasat loc de interpretare. O astfel de speta legata de locul si modalitatea prestarii intretinerii precum si de interpretarea clauzelor contractuale este cea redata prin sentinta civila nr. 984/2009 a Judecatoriei Hateg (Anexa 1).
In cazul existentei mai multor debitori sau creditori, obligatia de a presta intretinerea fiind indivizibila, oricare din creditori poate solicita executarea integrala de la oricare dintre debitori.
Intretinatorul are obligatia de a-l inmormanta pe intretinut in conformitate cu obiceiul.
Intretinatorul poate fi obligat la plata unei sume de bani intretinutului in cazul in care intervine inlocuirea intretinerii prin renta. Inlocuirea intretinerii se face prin intermediul instantei de judecata „daca prestarea sau primirea in natura a intretinerii nu mai poate continua din motive obiective sau daca debitorul intretinerii decedeaza si nu intervine o intelegere intre parti” (art. 2261 NCC). Odata cu inlocuirea intretinerii cu o renta, se vor aplica regulile ce reglementeaza contractul de renta viagera.
Aceasta transformarea a unui contract de intretinere intr-un contract de renta viagera era posibila si sub imperiul vechii legislatii. S-a statuat in literatura juridica ca obligatia de intretinere (obligatie de a face) de poate transforma intr-o obligatie de plata (obligatie de a da) prin intermediul novatiei obiective si numai cu acordul partilor. Pentru ca instanta sa dea o solutie in sensul inlocuirii acestei obligatii, era necesar ca neexecutarea in natura a obligatiei sa fie culpabila iar partea in drept sa fi solicitat in mod expres transformarea obligatiei in bani.

Jurisprudenta

Prin sentinta civila nr. 1329/1997, judecatoria Lugoj a respins actiunea intentata de reclamantii MA si MR impotriva partilor MG si MI pentru rezilierea contractului de vanzare-cumparare cu clauza intretinerii si a admis cererea reconventionala formulata de cei din urma, dispunand inlocuirea obligatiei de intretinere in natura cu plata lunara a unui echivalent banesc.

S-a retinut ca in permanenta paratii au incercat sa presteze intretinerea, dar reclamantii s-au opus, situatie in care, potrivit prevederilor art. 1075 C. civ., se poate pretinde transformarea obligatiei de intretinere in plata periodica a unor despagubiri echivalente.

Apelul declarat de reclamanti a fost admis de Tribunalul Timis, care prin decizia civila nr. 515/1998, a schimbat in tot sentinta civila, fiind admisa actiunea principala si respinsa cererea reconventionala, in urma constatarii culpei exclusive a paratilor la neindeplinirea obligatiilor contractuale.

Impotriva acestei decizii au declarat recurs paratii MG si MI, recurs ce a fost admis, Curtea de Apel dispunand casarea ambelor hotarari judecatoresti pronuntate in cauza si in urma rejudecarii in fond, au fost respinse atat actiunea principala cat si cererea reconventionala.

Contractul de vanzare cu clauza de intretinere este un contract nenumit cu titlu oneros, aleatoriu, bilateral, consensual, translativ de proprietate, caruia i se aplica regulile generale din materia obligatiilor inscrise in art. 1020 si 1021 C. civ., in baza carora conditia rezolutorie este subinteleasa in situatia cand una dintre parti nu isi indeplineste angajamentul luat.

In acest caz, contractul nu este desfiintat de drept, partea in privinta careia angajamentul nu a fost indeplinit putand fie sa sileasca pe cealalta parte la executarea conventiei – cand aceasta mai este posibila – fie sa solicite desfiintarea contractului, transformarea obligatiei de intretinere in renta viagera neputand avea loc decat cu acordul tuturor partilor contractante.

Sectia civila – decizia nr. 1643/1998

Incetarea contractului de intretinere
Contractul de intretinere poate inceta prin mai multe modalitati :
– prin ajungere la termen, in cazul intretinerii stabilite pentru o anumita durata’
– prin revocarea facuta in folosul persoanelor carora intretinutul le datoreaza alimente in conformitate cu prevederile legale daca, prin incheierea si executarea contractului, acesta s-a lipsit de mijloacele necesare indeplinirii acestei obligatii. Revocarea se poate solicita chiar si in lipsa existentei fraudei din partea debitorului si indiferent de momentul incheierii contractului. Instanta investita cu o asemenea cerere poate solutiona speta in sensul revocarii contractului de intretinere ori sa dispuna din oficiu dar numai cu acordul debitorului intretinerii ca acesta sa asigure in mod direct alimente persoanelor fata de care creditorul intretinerii are aceasta oblogatie, fara ca in acest mod sa fie diminuate prestatiile datorate creditorului intretinerii.
– prin rezolutiune in urmatoarele doua cazuri :
o atunci cand comportamentul celeilalte parti face imposibila executarea contractului in conditii conforme bunelor moravuri;
o atunci cand aceasta se intemeiaza pe neexecutarea fara justificare a obligatiei de intretinere;
Indiferent de modalitatea prin care se solicita rezolutiunea, debitorul in culpa nu poate obtine restituirea prestatiilor efectuate. Actiunea in rezolutiune se transmite si mostenitorilor.
Principalul efectul al rezolutiunii este repunerea partilor in situatie anterioara, cu particularitatile determinate de caracterul aleatoriu specific contractului de intretinere.

Anexa 1
ROMANIA
JUDETUL HUNEDOARA
JUDECATORIA HATEG
SENTINŢA CIVILĂ Nr. 984/2009
Şedinţa publică de la 19 noiembrie 2009
PREŞEDINTE DEMIS-MARIUS SPĂRIOS
Grefier MARCELA DANIELA RAŢIU
(……….)
Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, reţine următoarele:
1. Cererea introductivă de instanţă.
Prin cererea de chemare în judecată (f.1) înregistrată la Judecătoria Haţeg în dosarul nr. (…)/240 din 10.03.2009, reclamanţii (…) şi (…) au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii (…) şi (…), rezilierea contractului de întreţinere nr. (…)/20.12.2009 şi revenirea la situaţia anterioară din C.F..
În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că pârîţii nu îşi îndeplinesc obligaţia de întreţinere, nu se ocupă de ei, nu stau cu ei, deşi sunt bolnavi.
În drept, reclamanţii nu şi-au motivat cererea.
La cererea de chemare în judecată, au anexat copia contractului de întreţinere (f.2).
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în sumă de 102 lei (chitanţele seria TS2A nr.4398278 – f.12 şi nr.4002263-f.17) şi timbru judiciar de 60 de bani.
2. Poziţia pârâţilor.
Pentru termenul de judecată din data de 27.08.2009, pârâţii (…) şi (…) au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională (f.29-30).
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat, respingerea în totalitate a acţiunii reclamanţilor şi menţinerea contractului de întreţinere, întrucât pârâta (…) este fiica reclamanţilor iar pârâtul (…) ginerele acestora, legătura de rudenie dintre părţi manifestându-se prin sprijinul material şi moral acordat de pârâţi reclamanţilor cu mult timp înaintea încheierii contractului de întreţinere, pe când reclamanţii încă locuiau cu fiul lor (…) şi soţia acestuia, pe care însă i-au evacuat în anul 1999, în urmna unor dispute, pârâţii plătind cu acea ocazie celor evacuaţi suma de 25.987.085 lei (ROL), reprezentând îmbunătăţirile aduse de aceştia imobilului. De asemenea, pârâţii au mai arătat că de la data încheierii contractului şi până în ajnul 2009 părţile s-au înţeles foarte bine, între ele neexistând certuri sau neînţelegeri, conduita reclamanţilor schimbându-se după ce aceştia s-au împăcat cu (…), acesta fiind probabil motivul pentru care reclamanţii doresc desfiinţarea contractului de întreţinere.
Cererea reconvenţională a fost disjunsă de instanţă (f.31), formându-se un alt dosar, întrucât a fost tardiv introdusă, iar reclamanţii s-au opus judecării acesteia o dată cu cererea principală.
3. Probatoriul administrat în cauză.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri, fiind depuse de reclamanţi contractul de întreţinere (f.2), extras C.F. (f.18-20) şi acte medicale (f.46,47), precum şi proba testimonială, fiind audiaţi martorii (…) (f.24); (…) (f.26); (…) (f.27). De asemenea, au fost luat interogatorii reclamantului (…) (f.21,50) şi pârâţilor (…) (f.22) şi (…) (f.23).
4. Soluţia adoptată.
Analizând cauza dedusă judecăţii prin prisma probatorului administrat, susţinerilor părţilor şi legislaţiei în vigoare, instanţa apreciază acţiunea formulată de reclamanţi ca fiind nefondată, din motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Între reclamanţii (…)şi (…), în calitate de transmiţători, pe de o parte, şi pârâţii (…)şi (…), în calitate de dobânditori, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de întreţinere autentificat la Biroul Notarului Public (…)sub nr. (…)/20.12.1999, prin care reclamanţii au transmis pârâţilor nuda proprietate asupra imobilului situat în comuna S(…), sat B(…), nr.5(…), judeţul Hunedoara, înregistrat în C.F. nr. (…), nr.top.142, reţinându-şi uzufructul viager, în schimbul obligaţiei pârâţilor de a le presta întreţinerea care să constea în „asigurarea cu cele necesare traiului, acordarea asistenţei medicale în caz de boală şi înmormântare conform obiceiului”.
Contractul de întreţinere este un contract nenumit, ceea ce înseamnă că nu beneficiază de o reglementare distinctă în dreptul pozitiv, fiindu-i astfel aplicabile dispoziţiile de drept comun în materie de convenţii.
Obligaţia de întreţinere ce revine pârâţilor a fost determinată în cuprinsul contractului încheiat între părţi. În principiu, obligaţia de a presta întreţinerea este, în esenţă, o obligaţie de a face care se execută zi de zi. Cu toate acestea, părţile au posibilitatea ca, în temeiul principiului libertăţii contractuale, să stabilească modalităţi specifice de executare a acestei obligaţii.
Potrivit art.977 din Codul civil, „Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor”. În lumina acestor dispoziţii, instanţa reţine că pârâţii locuiau, la data încheierii contractului şi locuiesc şi în prezent, în comuna Z(…), sat V(…), judeţul Caraş-Severin, iar reclamanţii locuiesc în comuna S(…), sat B(…), judeţul Hunedoara, aşadar la o distanţă care nu le permite pârâţilor să presteze întreţinerea zilnic, fapt cunoscut şi recunoscut de către reclamantul (…), potrivit răspunsului său la interogatoriu (f.50), astfel că în mod evident nu putea să fie voinţa părţilor ca pârâţii să presteze zilnic întreţinerea, ceea ce rezultă şi din faptul că pe o perioadă relativ lungă, de aproape 10 ani, nu au fost probleme între părţi cu privire la modul de prestare a întreţinerii, deşi aceasta nu era prestată zilnic, după cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi în cauză (f.24 şi 26). Mai mult, din declaraţia martorei (…) (f.24) rezultă că pârâţii veneau la domiciliul reclamanţilor de câte ori aceştia îi chemau, asigurându-le şi necesarul de lemne.
Pentru ca un contract de întreţinere să fie rezoluţionat este necesar ca: debitorul întreţinerii să nu îşi fi executat obligaţiile ce îi revin şi neexecutarea să îi fie imputabilă, condiţii ce rezultă din dispoziţiile art.1020 din Codul civil.
Din probele administrate în cauză nu rezultă o neexecutare a obligaţiei de întreţinere care să fie imputabilă pârâţilor, acestora putându-li-se reproşa, eventual, doar că nu au fost prezenţi în situaţiile când urgenţe medicale reclamau transportarea imediată a reclamanţilor la o unitate medicală, ceea ce însă nu li se poate imputa ca o neexecutare a obligaţiei de întreţinere, datorită distanţei mari dintre domiciliul lor şi cel al pârâţilor. Dimpotrivă, instanţa reţine că pârâţii au depus diligenţe pentru a îmbunătăţi traiul reclamanţilor, plătind muncitori pentru a lucra terenurile acestora (declaraţie martor (…), f.27), asigurând necesarul de lemne (declaraţie martor (…), f.24) şi ajutând, în general, pe reclamanţi, la treburile gospodăreşti (declaraţie martor (…), f.26). Faptul că, în perioada aprilie-iulie 2009, pârâţii nu i-au mai vizitat pe reclamanţi, astfel cum rezultă din declaraţia martorului (…) (f.26), se datorează în mod evident deteriorării relaţiilor dintre părţi, inerentă situaţiei litigioase create prin introducerea acţiunii reclamanţilor, pârâţii declarându-se, cu toate acestea, de acord chiar ca pârâta să se mute cu reclamanţii dacă situaţia va reclama o astfel de măsură, pentru a avea mai bine grijă de aceştia (f.22).
Prin urmare, având în vedere că în cauză nu rezultă, din probele administrate, niciun motiv pentru rezoluţiunea contractului de întreţinere, urmează ca acţiunea formulată de reclamanţi să fie respinsă.
De asemenea, făcând aplicarea dispoziţiilor art.274 din Codul de procedură civilă, instanţa îi va obliga pe reclamanţi la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocatului ales.
Date fiind cele ce preced,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII H O T Ă R Ă Ş T E:
Respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii (…) şi (…), domiciliaţi în comuna (…), judeţul Hunedoara împotriva pârâţilor (…) şi (…), domiciliaţi în comuna (…), sat (…), judeţul Caraş-Severin.
Obligă reclamanţii la plata către pârâţi a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, în sumă de 500 lei.
(……)

Administrarea bunurilor altuia

I. Administrarea bunurilor altuia
1. Introducere
Institutia „administrarii bunurilor altuia” este introdusa prin Noul Cod Civil si preluata in intregime din Codul Civil din Quebec care, la fel ca si Codul roman, o plaseaza in cadrul capitolului referitor la bunuri. Fiind o institutie complexa care are legatura cu toate materiile dreptului privat, in doctrina canadiana s-a statuat ca aceasta ar fi fost mai bine incadrata intr-un capitol distinct avand caracter de parte preliminara .
Chiar si in lipsa unei reglementari exprese, institutia administrarii bunurilor altuia a existat si in trecut, in cazuri exprese prevazute de lege, precum in cazul art. 124 C. fam., conform caruia in sarcina tutorelui revenea, alaturi de obligatia de a se ingriji de persoana minorului, de a-l creste si educa, si obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta, respectiv asista la incheierea actelor juridice pana la dobandirea capacitatii depline de exercitiu.
2. Definitie si sediul materiei
Noul Cod Civil plaseaza institutia administrarii bunurilor altuia in cadrul Cartii a III-a intitulata „Despre bunuri”, Titlul V, art. 792-857.
Asemenea Codului civil canadian, Noul cod civil omite sa defineasca aceasta noua institutie, limitandu-se la a defini persoana administatorului astfel : „Persoana care este imputernicita prin legat sau conventie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu ii apartine are calitatea de administrator a bunurilor altuia”. Definitia este asemanatore celei prevazute de Codul Civil canadian care stipuleaza in art. 1299 ca „orice persoana care este insarcinata cu administrarea unui bun sau a unui patrimoniu, care nu este al sau, isi asuma sarcina de administrator al bunului altuia”.
Neavand o definitie stipulata prin Noul Cod, ramane in sarcina doctrinei sa formuleze o definitie a acestei institutii. Pornind de la definitia administratorului, consider ca administrarea bunurilor altuia ar putea fi definita ca acea institutie de drept in virtutea careia o persoana numita administrator, este imputernicita sa administreze unul sau mai multe bunuri, o masa patrimoniala sau un patrimoniu care nu ii apartine, in numele si pe seama unei alte persoane, numita beneficiar, respectand limitele stabilite prin conventia sau legatul prin care a fost desemnat si avand dreptul de a fi remunerat pentru activitatea desfasurata.
3. Partile
Administratorul
Administratorul poate fi o persoana fizica cu capacitate deplina de exercitiu ori o persoana juridica. Avand in vedere caracterul administrarii depline, in practica administratorii vor exista probabil persoane juridice specializate in administrarea bunurilor cu scopul obtinerii de profit. Administratorul trebuie sa accepte sarcina administrarii bunurilor altuia, fie prin incheierea unei conventii, fie prin acceptarea legatului. De principiu administratorul va fi remunerat pentru indeplinirea atributiilor sale, administrarea avand caracter oneros. Prin exceptie de la regula, art. 793 permite si administrarea cu titlu gratuit. Consider ca administratorul este ales intuituu personae, beneficiarul selectand o persoana pe care, in considerarea calitatilor personale ale acesteia, o considera capabila sa duca la indeplinire atributiile administrarii, avand in vedere si implicatiile incheierii unei asemenea conventii asupra bunurilor beneficiarului.
Beneficiarul
Desi legea nu prevede, consider ca beneficiar al administrarii ar putea fi atat persoana fizica cat si cea juridica. In ceea ce priveste capacitatea de exercitiu a beneficiarului persoana fizica, in lipsa unor stipulatii exprese in lege consider ca pot fi aplicate prevederile referitoare la contractul de mandat, in sensul ca beneficiarul ar trebui sa aiba capacitatea de a incheia el insusi actele cu care-l imputerniceste pe mandatar.

4. Formele de administrare
Din interpretarea art. 795 si 800 VCC reiese ca administrarea este de doua tipuri : administrare simpla si administrare deplina.
Forma administrarii rezulta din actul care a constituit-o. In viziunea doctrinei se concluzioneaza ca administrarea simpla va fi mai des intalnita intre persoane fizice, pe cand cea deplina intre persoane juridice, „profesionisti specializati in exploatarea bunurilor altuia in scopul obtinerii de profit”.
a. Administrarea simpla
Legiuitorul nu defineste administrarea simpla, limitandu-se, asemenea situatiei administrarii bunurilor altuia, sa prezinte institutia din punctul de vedere a atributiilor administratorului. Astfel, conform art. 795 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea simpla este tinuta sa efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum si actele utile pentru ca acestea sa poata fi folosite conform destinatiei lor obisnuite”. Ar rezulta faptul ca in cazul administrarii simple, administratorul ar fi indreptatit sa efectueze acte de conservare si acte de administrare in numele beneficiarului. Din art. 799 NCC reiese insa dreptul administratorului de a incheia si acte de dispozitie, in mod neingradit in cazul bunurilor supuse „pericolului deprecierii sau pieirii imediate”. Alte acte de dispozitie atunci cand administrarea are ca obiect bunuri individual determinate pot fi indeplinite numai cu autorizatia prealabila a beneficiarului sau „in caz de impiedicare a acestuia ori in cazul in care acesta nu a fost inca determinat, a instantei judecatresti”. Cand administrarea are ca obiect o masa patrimoniala sau un patrimoniu, administratorul are dreptul sa instraineze sau sa greveze cu o garantie reala un bun individual determinat ori de cate ori este necesar pentru buna administrare a universalitatii. Se observa astfel o putere mai larga de dispozitie a persoanei care administreaza un patrimoniu, motivata probabil prin existenta unei varietati vaste de bunuri care compun o masa patrimoniala sau un patrimoniu.
Sanctiunea incheierii actelor de dispozitie prin incalcarea prevederilor legale atrage obligatia administratorului la reparare integrala, in cazul cauzarii unui prejudiciu si constituie motiv de inlocuire a acestuia.
Articolele 796 – 798 NCC prevad atributiile si totodata obligatiile administratorului. Astfel acesta este obligat sa:
– culeaga fructele bunurilor;
– sa exercite drepturile aferente administrarii acestora;
– sa incaseze creantele administrate, eliberand chitante corespunzatoare;
– sa exercite drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are in administrare (dreptul de vot, de conversie si de rascumparare);
– sa continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fara a schimba destinatia acestora;
– sa investeasca sumele de bani aflate in administrarea sa conform dispozitiilor referitoare la plasamentele considerate sigure, avand posibilitatea sa modifice investitiile efectuate anterior dobandirii calitatii ori chiar efectuate de el insusi in calitate de administrator;
Legat de semnificatia „plasamentelor considerate sigure”, art. 831-836 NCC stabilesc o prezumtie de plasamente sigure fata de plasamentele stabilite periodic de catre Banca Nationala a Romaniei si de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare. Administratorul nu are insa putere deplina de decizie in privinta acestor plasamente, ci el este restrictionat conform art. 832,833 NCC, astfel :
– nu pot fi achizitionate mai mult de 5% din actiunile aceleiasi societati;
– nu pot fi achizitionate actiuni, obligatiuni, alte valori mobiliare de la o persoana juridica care nu si-a indeplinit obligatia de plata a dividendelor sau dobanzilor si nici nu se pot acorda imprumuturi acestor persoane juridice;
– sumele de bani pot fi depozitate in depozite rambursabile la vedere sau in urma unui aviz de maximum 30 de zile (cu exceptia celor garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar sau de Fondul de protejare a asiguratilor. Instanta poate autoriza un asemenea plasament si in cazul depueilor negarantate insa are dreptul sa impuna reguli administratorului).
Atata timp cat administratorul isi indeplineste atributiile in conformitate cu prevederile legale, acesta beneficiaza de prezumtia ca a actionat prudent. Incalcarea prevederilor legale in lipsa unei autorizari din partea beneficiarului il face pe administrator raspunzator pentru prejudiciile cauzate, indiferent de existenta vreunei culpe.
Reducerea plasamentelor considerate sigure este criticata in doctrina, dat fiind faptul ca art. 832 NCC prevede obligativitatea administratorului de a realiza „un portofoliu diversificat”, ori in lipsa unui numar mai ridicat de asemenea plasamente, indeplinirea art. 832 NCC va fi practic imposibila.
b. Administrarea deplina
Conform art. 800 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea deplina este tinuta sa conserve si sa exploateze in mod profitabil bunurile, sa sporeasca patrimoniul sau sa realizeze afectatiunea masei patrimoniale, in masura in care aceasta este in interesul beneficiarului.” Reiese astfel obligatia impusa administratoruluiu de a exploata in asa masura bunul pentru a avea drept efect obtinerea de profit. Obtinerea de profit devine o obligatie de rezultat, in comparatie cu administrarea simpla, unde ea este o obligatie de mijloace.
Avand in vedere faptul ca obligatia de a obtine profit ii este impusa administratorului in cazul administrarii depline, este lesne de inteles de ce art. 801 NCC ii confera acestuia puteri aproape nelimitate referitoare la instrainarea bunurilor supuse administrarii. Rezulta din acest articol ca „ Pentru aducerea la indeplinire a obligatiilor sale, administratorul va putea sa instraineze, cu titlul oneros, bunurile sau sa le greveze cu un drept real ori chiar sa le schimbe destinatia, precum si sa efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice forma de investitie.” Se observa lipsa unor limitari privitoare la actele de dispozitie cu titlu oneros, din tacerea legiuitorului rezultand imposibilitatea administratorului de a instraina insa cu titlu gratuit, cu exceptia cazului in care acest lucru este justificat de interesul unei bune administrari.

5. Regimul juridic al administrarii
a. Obligatiile administratorului fata de beneficiar
Din art. 802-811 reies obligatiile ce incumba administratorului in exercitarea atributiilor sale. Retinem ca administratorul este obligat sa :
– sa actioneze numai in limitele puterilor ce i-au fost oferite;
– sa respecte obligatiile ce ii incumba conform legii, actului constitutiv sau intelegerii partilor;
– sa se comporte cu diligenta unui bonus pater familias (sa depuna diligenta pe care un bun proprietar o depune in administrarea bunurilor sale);
– sa actioneze cu onestitate si loialitate in vederea realizarii scopului administrarii;
– sa evite aparitia unui conflict intre interesul sau propriu si obligatiile sale de administrator
– sa isi exercite atributiile in interesul comun al tuturor beneficiarilor in cazul in care existe o multitudine de beneficiari printre care se numara si admnistratorul;
– in ipoteza existentei mai multor beneficiari, sa actioneze cu impartialitate, tinand cont de drepturile si interesele fiecaruia dintre ei;
– sa il anunte de indata pe beneficiar despre aparitia unei situatii care i-ar punea pune in conflict de interese;
– sa tina o evidenta a bunurilor sale proprii, distincta de cea a bunurilor administrate
– sa prezinte cel putin anual o „dare de seama” a gestiunii sale care sa cuprinda toate informatiile necesare verificatii exacticitatii administrarii
– sa permita beneficiarului examaminarea registrelor si documentelor relative la gestiune in orice moment
Administratorul este oprit din exercitarea urmatoarelor activitati :
– exercitarea atributiilor in interesul sau propriu sau al unei terte persoane;
– dobandirea calitatii de parte in cadrul unui contract avand ca obiect bunurile administrate sau sa dobandeasca altfel decat prin exceptiile prevazute de lege (succesiune, acordul expres al beneficiarului, incuviintarea instantei) drepturi asupra bunurilor respective sau impotriva beneficiarului;
– folosirea in avantajul sau propriu al bunurilor administrate precum si a datelor care in parvin in virtutea administrarii;
– dispunerea cu titul gratuit de bunurile sau drepturile care ii sunt incredintate, cu exceptia cazului in care acest lucru este justificat de interesul unei bune administrari.
In virtutea conventiei de administrare, administratorul dobandeste dreptul de sta in justitie in orice cereri sau actiuni referitoare la administrarea bunurilor.
Din punct de vedere a raspunerii administratorului pentru bunuri, acesta este exonerat de raspunederea pieirii bunurilor in caz de forta majora ori in cazul in care vechimea, natura perisabila a bunurilor ori folosinta obisnuita a acestora au cauzat pieirea. Art. 812 NCC statueaza ca :„In aprecierea raspunderii administratorului si a despagubirilor datoreate de acesta, instanta judecatoreasca va putea reduce intinderea acestora, tinand cont de circumstantele asumarii administrarii sau de caracterul gratuit al serviciului administratorului.”
b. Obligatiile administratorului si ale beneficiarului fata de terti
In virtutea conventiei de administrare, administratorul actioneaza in interesul beneficiarului prin incheierea de acte de reprezentare care isi produc efectele direct in patrimoniul beneficiarului, fiind exclusa posibilitatea antrenarii raspunderii administratorului fata de tertii contractanti. Art. 813 alin. (2) si 814 NCC prevad exceptii de la acest principiu. Astfel, in cazul in care administratorul se obliga fata de terti in nume propriu si nu in numele beneficiarului, acesta devine personal responsabil fata de terti. De asemenea, administratorul care isi depaseste puterile acordate de beneficiar, este tinut personal fata de tertii cu care a contractat, cu conditia ca acestia sa nu fi cunoscut faptul depasirii puterii ori ca beneficiarul sa nu fi ratificat actele incheiate de administrator cu depasirea atributiilor oferite.
Legiuitorul reglementeaza prin art. 817 NCC situatia administratorului aparent instituind un mijloc de protectie a tertilor de buna-credinta care au fost indusi in eroare sa contracteze cu un administrator care in realitate nu avea aceasta calitate. Fapta persoanei care a creat aparenta ca o alta persoana este administratorul bunurilor sale, cand in realitate acesta nu era, se sanctioneaza prin obligarea beneficiarului la suportarea efectelor contractelor incheiate de administratorul aparent cu tertii de buna-credinta.

6. Mentiuni legate de procedura propriu-zisa a administrarii si de repartitia profitului si a pierderilor
In principiu, administratorul nu este obligat sa faca inventarul, sa subscrie o polita de asigurare sau sa furnizeze o alta garantie pentru buna executare a datoriilor sale, in absenta unei clauze contractuale, a unei dispozitii legale sau a unei hotarari judecatoresti. In ipoteza stabilirii unei astfel de obligatii in sarcina administratorului, acesta poate solicita prin instanta judecatoreasca sa fie dispensat de indepinirea acestora.
In cazul in care se prevede obligativitatea efectuarii unui inventar, acesta se constata prin inscris sub semnatura privata ori inscris autentic si va contine o enumerare a bunurilor incredintate administratorului.
Exista cazuri in care beneficiarul desemneaza mai multi administratori pentru aducerea la indeplinirea a atributiilor de administrare. In acest caz, hotararile se iau prin vointa majoritatii administratorilor desemnati. In situatii speciale, administratorii pot efectua in mod individual acte de conservare iar in caz de opunere constanta a unor administratori, celelalte acte de administrare pot fi efectuate cu incuviintarea instantei de judecata.
Administratorii raspund in mod solidar pentru indeplinirea atributiilor sale, cu exceptia cazului in care atributiile au fost repartizate, caz in care fiecare administratior raspunde numai pentru partea sa de administrare.
Administratorul are posibilitatea sa delege un tert la incheierea unui act determinat dar niciodata la administrare generala, cu exceptia delegarii unui coadministrator. Administratorul raspunde pentru faptele celui substituit daca acesta nu a fost autorizat de catre beneficiar iar in cazul in care a fost autorizat, administratorul raspunde pentru lipsa de diligenta in alegerea si indrumarea inlocuitorului. Fata de beneficiar, actele incheiate de substituient prin incalcarea prevederlor actului de desemnare nu sunt opozabile iar acesta are posibilitatea sa se indrepte impotriva reprezentantului administratorului pentru prejudiciile suferite.
Dupa cum am mentionat, scopul principal al administrarii este producerea unui profit in favoarea beneficiarului. In pofida diligentei administratorului, in administrarea bunurilor pot interveni si pierderi. Art. 837 NCC prevede ca „repartitia profitului si a pierderilor intre beneficiarul fructelor si cel al capitalului se va realiza in conformitate cu prevederile actului constitutiv”, iar in lipsa unei stipulatii exprese in acest sens, „repartitia se face echitabil, tinand seama de obiectul administrarii, de circumstantele care au dat nastere la administrare, precum si de practicile contabile general acceptate”.
Legat de momentul in care se naste dreptul beneficiarului la venitul net rezultat din administrare, acesta trebuie stabilit prin actul constitutiv. In lipsa unei clauze in acest sens, se aplica in subsidiar criteriul legal stipulat de art. 840 NCC, beneficiarul dobandind dreptul asupra veniturilor din momentul inceperii administrarii sau, dupa caz, din momentul decesului testatorului.
Beneficiarul dobandeste si fructele rezultate din administrarea bunurilor in mod diferentiat, dupa cum acesta este sau nu proprietarul bunurilor admnistrate. In cazul in care beneficiarul este proprietarul bunurilor, acesta dobandeste dreptul asupra fructelor civile si industriale de la data separarii lor iar dreptul asupra fructelor civile, zi cu zi, in conformitate cu regulile generale in materie, stipulate in art. 550 NCC. Beneficiarul care nu este propriatarul bunului dobandeste dreptul asupra fructelor conform regulilor care guverneaza materia uzufructului. Astfel, fructele naturale si industriale culese pe perioada contractului de administrare apartin beneficiarului, urmand ca cele culese ulterior sa apartina nudului proprietar. Fructele civile apartin beneficiarului proportional cu durata admnistrarii si acestea se dobandesc zi cu zi.
Dupa cum am mai mentionat, administratorul este obligat sa dea la interval de maxim un an o „dare de seama” referitoare la gestiunea sa. Legiutorul nu specifica in mod clar ce informatii ar trebui sa cuprinda aceasta dare de seama, limitandu-se la a se referi la „toate informatiile necesare”. In practica judiciara s-a stipulat ca „darea de seama trebuie sa fie suficient de detaliata pentru a verifica exactitatea operatiunilor privind patrimoniul fiduciar, astfel incat sa fie puse la dispozitia beneficiarilor toate registrele si inscrisurile justificative care au stat la baza rapoartelor intocmite de administratori”.
Avand in vedere faptul ca unele informatii nu ar putea fi intelese pe deplin de o persoana care nu poseda cunostinte de specialitate, legea ofera posibilitatea beneficiarului de a angaja un expert independent in vederea efectuarii unui audit. In caz de opunere a administratorului la efectuarea unui audit, instanta judecatoreasca poate numi, la cerere, desemnarea unui expert in vederea verificarii darii de seama intocmite de administrator.
O alta dare de seama trebuie sa fie prezentata de catre administrator la incetarea raporturilor de administrare, o asa-numita „dare de seama finala”. Acceptarea acesteia de catre beneficiar il descarca pe administrator. In cazul neacceptarii darii de seama de catre beneficiar, administratorul are dreptul de a cere descarcarea de gestiune prin intermediul instantei de judecata.
Odata cu descarcarea de gestiune, se nasc noi obligatii in sarcina administratorului si a beneficiarului. Administratorului ii incumba obligatia de restituire a bunurilor primite in cursul administrarii (inclusiv plati nedatorate facute beneficiarului, profituri obtinute prin folosirea neautorizata a informatiilor obtinute in virtutea functiei sale). Beneficiarului ii incumba obligatia de a suporta cheltuielile administrarii si de a-l remunera pe admnistrator pentru indeplinirea obligatiilor acestuia. In caz contrar, administratorul are posibilitatea de a deduce remuneratia datorata din soldul administrarii sau poate exercita un drept de retentie asupra bunurior administrate pana la plata remuneratiei.
7. Incetarea administrarii
Cauzele de incetare a administrarii sunt urmatoarele :
a. Stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate. Este lesne de inteles ca in conditiile in care beneficiarul isi pierde dreptul de proprietate sau de posesie asupra bunului, administrarea nu mai poate continua.
b. Expirarea termenului sau implinirea conditiei stipulate in actul constitutiv. In acest caz, administrarea a fost constituita pentru un anumit termen sau pentru indeplinirea unui anumit scop iar la implinirea termenului sau a conditiei, administrarea se considera ca a incetat.
c. Indeplinirea scopului administrarii sau incetarea cauzei care a dat nastere administrarii.
d. Denuntarea actului de desemnare de catre beneficiar. Denuntarea se face prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire prin care beneficiarul solicita restituirea de indata a bunurilor.
e. Inlocuirea administratorului
f. Decesul, punerea sub interdictie judecatoreasca, renuntarea administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolventei
Moartea administratorului trebuie adusa la cunostinta beneficiarului de catre mostenitorii acestuia, executorul testamentar sau tutorele iar acestia sunt obligati sa intreprinda orice masuri necesare pentru prevenirea producerii unor prejudicii in legatura cu afacerile incepute de defunt si sa dea socoteala si sa inapoieze bunurile persoanei indreptatite.
Prin punerea sub interdictie inceteaza o calitate esentiala a administratorului, capacitatea acestuia de exercitiu. Astfel acesta nu isi mai poate indeplinii obligatiile.
Administratorul nu poate fi tinut sa continue administrarea in contra vointei sale insa acesta va raspunde pentru prejudiciile cauzate de renuntarea sa intempestiva.
g. Punerea sub interdictie judecatoreasca a beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolventei, in masura in care aceasta afecteaza bunurile administrate

II. Comparatie cu alte institutii
Avand in vedere faptul ca institutia administrarii bunurilor altuia a fost introdusa in legislatia interna numai din anul 2011, se impune intrebarea, in ce masura era posibila o asemenea administrare in legislatia precedenta.
1. Administrarea bunurilor altora si gestiunea de afaceri
a. Definitie, reglementare, conditii
Gestiunea de afaceri este reglementata prin art. 987-991 VCC si art. 1330-1340 NCC.
Gestiunea de afaceri era definita in literatura juridica ca acel „fapt juridic licit prin care o persoana, denumita gerant, savarseste din proprie initiativa, in lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare si utile, in interesul altei persoane, numita gerat” . Noul Cod civil, spre deosebire de cel vechi care nu continea o definitie a institutiei, stipuleaza ca „exista gestiune de afaceri atunci cand, fara sa fie obligata, o persoana, numita gerant, gestioneaza in mod voluntar si oportun afacerile altei persoane, numita gerat, care nu cunoaste existenta gestiunii sau, cunoascand gestiunea, nu este in masura sa desemneze un mandatar ori sa se ingrijeasca in alt fel de afacerile sale”. Remarcam ca nu se observa diferente esentiale intre cele doua reglementari, cea precedenta si cea actuala.
Pentru a putea produce efecte, gestiunea de afaceri trebuie sa indeplineasca mai multe conditii.
1. In legatura cu obiectul gestiunii, gerantul poate indeplini atat acte materiale (repararea unui bun) cat si acte juridice (plata unor taxe) in favoarea geratului. Actele sunt incheiate de gerant in nume propriu insa in interesul geratului. Fata de intinderea acestor acte, gerantul trebuie sa se limiteze la acte de conservare si acte de administrare, actele de dispozitie fiind interzise.
Administratorul incheie acte juridice in numele beneficiarului si are dreptul sa incheie acte de dispozitie iar in cazuri restranse chiar acte de dispozitie cu titlu gratuit.
2. Utilitatea gestiunii de afaceri. Gestiunea afacerilor unei persoane trebuie sa aiba ca scop evitarea unui prejudiu, spre deosebire de administrarea de afaceri care are ca scop principal administrarea in scopul obtinerii de profit in favoarea beneficiarului.
3. Atitudinea partilor fata de actele de gestiune.
a. Gerantul trebuie sa indeplineasca acte si fapte juridice cu intentia de a gera interesele altuia. Asemanator admnistrarii bunurilor altuia, gerantul, asemenea admnistratorului isi desfasoara activitatea in favoarea unei alte persoane, gerat sau beneficiar. Nu este insa necesar ca acesta sa actioneze exclusiv in favoarea geratul. Spre exemplu, in cazul gestiunii coproprietarului, unul din coproprietari poate indeplini acte de conservare a bunului iar acestea vor avea ca efect inlaturarea unui prejudiciu asupra intregului bun, gestiunea functionand astfel si in favoarea coproprietarului gerant.
b. Geratul sa nu aiba cunostinta de gestiune sau nefiind in masura sa se ocupe de afacerile sale fie personal, fie prin mandatar. Tine de esenta gestiunii de afaceri ca geratul sa nu cunoasca existenta gestiunii, in caz contrar aflandu-ne in cazul unui contract de mandat. Spre deosebire de gestiune, in cazul administrarii este imposibil ca beneficiarul sa nu aiba cunostinta de administrare avand in vedere ca el este cel care numeste admnistratorul.
4. Atat gerantul cat si administatorul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina. Aceasta obligatie nu incumba si geratului, acesta putand avea capacitate de exercitiu restransa sau sa fie lipsit de capacitate de exercitiu fara a afecta gestiunea. In cazul beneficiarului insa, dupa cum am mai mentionat, consider ca ar fi aplicabile regulile referitoare la mandant.
5.
b. Efectele gestiunii de afaceri. Asemanari si deosebiri intre institutii.
Conform art. 987 si 988 VCC, gerantul are obligatia de a continua afacerea inceputa pana cand geratul va avea mijloacele necesare sa se ocupe de ea. Acelasi principiu este reluat in art. 1332 NCC, gerantul fiind obligat sa „continue gestiunea pana cand o poate abandona fara riscul vreunei pierderi ori pana cand geratul, personal sau prin reprezentant, ori, dupa caz, mostenitorii acestuia sunt in masura sa o preia”. Mai mult decat atat, mostenitorii gerantului care aveau cunostinta de gestiune sunt obligati sa continue gestiunea in aceleasi conditii ca si gerantul. Prin comparatie, administrarea se considera incetata prin renuntarea sau decesul administratorului. In privinta mostenitorilor admnistratorului legiuitorul impune acestora obligatia de a intreprinde orice masura necesara pentru prevenirea producerii unei pierderi, precum si sa dea socoteala si sa predea bunurile persoanei indreptatite.
In cursul gestiunii de afaceri, gerantul trebuie sa depuna diligentele unui bun proprietar, obligatie care se aseamana cu cea prevazuta de art. 803 alin. (1) in privinta administratorului.
A treia obligatie ce incumba gerantului este cea de a da socoteala pentru gestiune. Din nou putem observa o oarecare asemanare cu institutia administrarii raportat la obligatia darii de seama.
Ca urmare a gestiunii, geratul devine obligat la plata cheluielilor necesare si utile fata de gerant. Geratul nu poate fi obligat la plata unei remuneratii fata de gerant, spre administrator care are dreptul la remuneratie pentru desfasurarea atributiilor sale.
Raportat la relatia gerant-terti, acesta devine obligat fata de acestia in cazul in care a incheiat acte juridice in nume propriu.
c. Aplicatii practice
In literatura de specialitate s-a exemplificat gestiunea de afaceri, printre altele, folosindu-se urmatoarea aplicatie practica : exista gestiune de afaceri in cazul „agentului de bursa care lucreaza pe langa o bursa si face operatiuni pentru clientii sai, pe care acestea nu le cunosc, dar le da socoteala de activitatea sa. In acest caz, agentul nu lucreaza ca mandatar, ci ca gerant” . Observam ca in exemplul dat, avand in vedere legislatia noua in materie, s-ar aplica prevederile administrarii bunurilor altora si nu cele referitoare la gestiunea de afaceri, mai exact, prevederile referitoare la administrarea deplina. Avand in vedere ca agentul de bursa are ca atributii exploatarea bunurilor beneficiarului in vederea obtinerii de profit, consider ca situatia prezentata se incadreaza in prevederile art. 800 NCC

2. Contractul de mandat
a. Definitie, reglementare, aspecte specifice
Alta modalitate prevazuta de legislatia anterioara si mentinuta de cea prezenta de a imputernici o persoana in vederea incheierii de act juridice in numele unei altei persoane este prin incheierea unui contract de mandat.
Mandatul a fost definit in Noul Cod civil ca acel contract prin care „o parte, numita mandatar, se obliga sa incheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte parti, numita mandant”.
In vechea reglementare, mandatul era tratat atat in Codul civil cat si in Codul comercial. Codul civil definea mandatul ca acel „contract in puterea caruia o persoana se obliga, fara plata, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit insarcinarea”. Codul comercial in art. 374 stipula urmatoarele : „mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului”.
Legat de „afacerile comerciale” prevazute de Codul comercial, in literatura juridica s-a stipulat ca „mandatarul comercial exercita, dupa caz, o parte din sau chiar tot comertul mandatarului. Mandatarul comercial special dat pentru o anumita afacere cuprinde imputernicirea si pentru toate actele necesare executarii ei, chiar daca nu ar fi precizate in mod expres. Chiar daca mandatul sau ar fi general, acesta nu se intinde, in lipsa unei stipulatii exprese, si asupra actelor juridice civile ale mandantului”.
Consider ca, in trecut, in lipsa unei reglementari a institutiei administrarii bunurilor altuia, anumite activitati ar fi fost indeplinite prin persoane interpuse prin incheierea unui contract de mandat, fie el civil sau comercial.
Nici contractul de mandat nu se suprapune perfect cu aceasta noua institutie, intre cele doua existand multiple deosebiri.
b. Asemanari si deosebiri intre institutii
In primul rand, administratorul are ca atributii conservarea si administrarea unori bunuri, uneori chiar in vederea obtinerii unui profit, in timp ce mandatarul poate avea o varietare mai larga de atributii. Practic, mandatarul poate incheia orice fel de acte in numele mandantului, cu exceptia celor avand caracter strict personal cum ar fi : casatoria, divortul, intocmirea testamenului etc.
In reglementarea actuala, contractul de mandat se considera ca inceteaza de drept la 3 ani de la incheiere in cazul nestipularii unui termen, ori pentru administrare nu este stipulat un asemenea termen.
Mandatul se incheie ca urmare a conventiei partilor, in timp ce administrarea se poate incheia si prin intermediul unui legat acceptat de administrator.
Din puncte de vedere al asemanarilor, mentionam :
Prin intermediul ambelor institutii, persoana insarcinata cu mandatul sau cu administrarea bunului are posibilitatea de a incheia acte de dispozitie.
Asemenea administrarii, mandatul cu reprezentare este incheiat intuituu persoane.
Atat adminstratorul cat si mandatarul au obligatia de a-si indeplini atributiile pe care si le-au asumat, de a da socotala pentru acestea si de a raspunde pentru faptele persoanei substituite in executarea contractului. Conform art. 1542 alin (1) VCC, mandatarul raspunde pentru fapta substituitului in doua cazuri : daca substituirea s-a facut fara acordul mandantului sau daca existand acordul mandantului, mandatarul a substituit o persoana incapabila ori insolvabila.
In cazul mandatului cu titlu oneros, mandantul are obligatia de plata a remuneratiei, asemenea beneficiarului. In cazul mandatului, mandantul mai este obligat insa si la plata cheltuielilor ocazionate cu indeplinirea mandatului.
Ca si in cazul administrarii, si in cazul mandatului actiunile persoanei imputernicite se rasfrang direct asupra mandatarului, in sensul ca intre acesta din urma si terti se stabilesc raporturi juridice ca urmate a actelor juridice incheiate de persoana imputernicita. Mandatarul, actionand in numele si pe seama manadatarului nu raspunde pentru aceste raporturi juridice, cu exceptia cazului in care mandatarul a depasit limitele imputernicirii si mandatul nu a fost ratificat. De asemenea „actele juridice incheiate cu depasirea limitelor imputernicirii si neratificate nu vor obliga pe mandant decat, eventual, in cadrul unor obligatii extracontracuale (de exemplu, gestiunea de afaceri)”.
Modalitatile de incetare a mandatului sunt comune administrarii. Acestea sunt : revocarea mandatului de catre mandant, renuntarea mandatarului, moartea unei parti, punerea sub interdictie sau insolvabilitatea unei parti. Efectul incetarii este de asemenea comun ambelor institutii : predarea bunurilor primite.

III. Concluzii

In urma acestor precizari, se observa ca aceste institutii sunt comune pana la un punct, administrarea fiind, in consideratia mea, o modalitatea de completare a unor institutii existente in legislatia precedenta dar care nu ofereau solutii optime avand in vedere dezvoltarea si diversificarea raporturilor juridice in lumea moderna.
Administrarea bunurilor altora a umplut un gol existent in legislatia anterioara. Desi existau alte institutii asemanatoare, acestea nu aveau o raza de acoperire atat de vasta in ceea ce presupune administrarea si obtinerea de profit din bunurilor altor persoane.

Bibliografie :

Ioan Adam, „Teoria generala a obligatiilor”, ed. All Beck, Bucuresti, 2004
Carmen Tamara Ungureanu, s.a. „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, 2012
T. Prescure, A. Ciurea, „Contracte civile” ed. Hamangiu, 2007
L. Stanciulescu, „Drept civil. Contracte si succesiuni”, ed. Hamangiu, 2008
Gh. Piperea, „Drept comercial”, vol. II, ed. C.H. Beck, 2009
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, „Drept comercial”, ed. C. H. Beck, 2008
Codul Civil al Romaniei. Indrumar notarial, vol. I, Bucuresti, 2011

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro