404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Dreptul la un proces echitabil

DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL

(art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului)

Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, elaborată în cadrul Consiliului Europei, deschisă pentru semnare la Roma, la 4 noiembrie 1950, a intrat în vigoare în septembrie 1953. În spiritul autorilor săi, este vorba de luarea primelor măsuri menite să asigure garantarea colectivă a unora din drepturile enumerate în Declaraţia universală a drepturilor omului din 1948. Convenţia consacră, pe de o parte, o serie de drepturi şi libertăţi civile şi politice şi stabilește, pe de altă parte, un sistem vizând garantarea și respectarea de către statele contractante a obligaţiilor asumate de acestea.

Prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial nr.135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), precum şi Protocoalele adiţionale la aceasta nr.1, 4, 6, 7, 9, 10. Conform prevederilor cuprinse în art.11 şi 20 din Constituţie, Convenţia şi Protocoalele ei adiţionale au devenit parte integrantă a dreptului intern, având prioritate faţă de acesta, altfel spus C.E.D.O. şi protocoalele adiţionale au devenit izvor de drept intern obligatoriu şi prioritar, ceea ce, în plan naţional, are drept consecinţă imediată aplicarea convenţiei şi protocoalelor de către instanţele judecătoreşti române, iar în plan internaţional acceptarea controlului prevăzut de C.E.D.O. cu privire la hotărârile judecătoreşti naţionale.

Ca o garanţie a respectării drepturilor omului, Convenţia prevede în art.6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: ”Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului, pe  întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată strict necesară de către tribunal, atunci când, datorită unor împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată atât timp cât vinovăţia sa n-a fost în mod legal stabilită.

Rezultă că, în accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

Accesul liber la justiţie

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Articolul 6 garantează, aşadar, dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă. Acest drept de acces este însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil şi la acuzaţiile în materie penală, astfel cum au fost definite aceste noţiuni în jurisprudenţa Curţii Europene. Aceste noţiuni au un conţinut specific Convenţiei Europene care nu corespunde în mod necesar cu cel consacrat în dreptul intern al statelor părţi.

Deşi Curtea a refuzat să dea o definiţie generală noţiunii de “drepturi şi obligaţii cu caracter civil”, din jurisprudenţa relativă la această problemă, rezultă că vor avea caracter civil acele drepturi care sunt drepturi subiective în sistemul juridic al statelor contractante şi care aparţin domeniului libertăţilor individuale, în desfăşurarea activităţilor profesionale sau în orice altă activitate autorizată de lege. De asemenea, putem defini drepturile civile ca fiind toate acele drepturi care nu intră în domeniul drepturilor politice sau publice. Două principii generale guvernează aplicarea primului paragraf al articolului 6 la domeniul civil: – contestaţiile care au un obiect patrimonial vor avea caracter civil şi articolul 6 nu va fi aplicabil în măsura în care autorităţile publice intervin în exercitarea unor puteri discreţionare. Vor avea astfel caracter civil în sensul articolului 6 din Convenţie disputele între persoane private fie că ţin de dreptul contractelor, dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii sau răspunderea civilă delictuală, contestaţiile privind dreptul de proprietate, procedurile de expropriere, confiscare sau sistematizare. În ceea ce priveşte litigiile de natură fiscală, în principiu, acestea nu intră în aria de cuprindere a articolului 6. Această jurisprudenţă stabilită de Comisie a fost confirmată de Curte în cauzele Schouten şi Meldrum c. Olanda şi Ferrazzini c. Italiei în care s-a arătat că sunt excluse din câmpul de aplicare al articolului 6 obligaţiile ce rezultă din legislaţia fiscală sau fac parte din obligaţiile civice normale într-o societate democratică, cu excepţia situaţiei în care procedurile fiscale îmbracă un caracter penal. Însă litigiile de natură fiscală, chiar atunci când nu sunt considerate a avea caracter civil, pot intra în domeniul penal al articolului 6 din Convenţie. Astfel, ori de câte ori obligaţia de plată a unei sume de bani, derivând din legislaţia fiscală, îmbracă un caracter general, preventiv şi sancţionator şi nu urmăreşte repararea prejudiciului datorat prin neplata impozitului datorat, garanţiile articolului 6 devin aplicabile.

Conţinutul dreptului de acces la o instanţă nu este acelaşi în domeniul civil şi în cel penal. Astfel, dacă în materie civilă conţinutul dreptului de a avea acces la o instanţă nu ridică multe probleme, în materie penală, Curtea a arătat că, prin intermediul dispoziţiei din primul alineat al articolului 6, nu se conferă nici un drept victimei unei infracţiuni de a declanşa proceduri penale împotriva autorului acesteia şi nici de a cere reprezentanţilor  Ministerului Public începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată. Totodată, această dispoziţie nu poate fi interpretată ca îndreptăţind persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să ceară continuarea procedurilor până la pronunţarea unei hotărâri de către o instanţă conformă cerinţelor articolului 6. Singurul lucru pe care îl cere această normă, în materie penală, este ca, ori de câte ori se face o constatare cu privire la existenţa vinovăţiei unei persoane, această constatare să fie făcută de o instanţă care să asigure garanţiile procesului echitabil.

În orice caz, pentru ca dreptul de acces la o instanţă să fie respectat, trebuie ca instanţa în faţa căreia este adusă cauza să se bucure de jurisdicţie deplină; ea trebuie să fie competentă să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi cele de drept ale cauzei. O instanţă care este ţinută de interpretarea dată de către un organ administrativ unei chestiuni de fapt sau de drept deduse judecăţii nu va fi considerată ca având jurisdicţie deplină. Nepronunţarea asupra unui capăt de cerere duce la constatarea încălcării acestui principiu, astfel cum a arătat Curtea chiar într-o cauză împotriva României.

Statele nu sunt obligate să creeze căi de atac. Totuşi, dacă o fac, ele au obligaţia, în temeiul articolului 6 din Convenţie, de a asigura respectarea exigenţelor unui proces echitabil în căile de atac astfel create. Dreptul de acces la o instanţă acoperă, aşadar, şi dreptul de a introduce apel sau recurs, în măsura în care astfel de căi de atac sunt reglementate.

Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, rezultă că dreptul de acces la o instanţă are două trăsături fundamentale: el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi însă un drept absolut.

Dreptul de acces la o instanţă – drept efectiv. În anumite circumstanţe, dreptul de acces la o instanţă poate presupune instituirea de către stat a unui sistem de asistenţă juridică gratuită, atât în civil, cât şi în penal ”atunci când aceasta se dovedeşte indispensabilă pentru asigurarea unui acces efectiv la o instanţă, fie datorită complexităţii procedurii sau a cauzei, fie întrucât există obligativitatea reprezentării de către un avocat în faţa instanţelor superioare.”

În cauza Airey, Curtea a arătat că dreptul fiecărei persoane de a avea acces la justiţie se completează cu obligaţia statului de a facilita accesul, astfel încât pentru respectarea acestei exigenţe nu este suficientă obligaţia negativă de a nu împiedica în nici un fel accesul la o instanţă, ci, uneori, statele sunt obligate să asigure adevărate drepturi sociale şi economice. În cauza mai sus amintită, reclamanta urmărea să obţină separaţia de corp de soţul ei – divorţul în Irlanda fiind interzis prin Constituţie. Singura instanţă competentă în această materie era High Court, însă reclamanta, întrucât nu dispunea de mijloacele financiare necesare, nu a găsit nici un avocat dispus să o reprezinte. Pe de altă parte, conform datelor de care dispunea Curtea, în ultimii 5 ani, datorită complexităţii procedurii şi a naturii probelor ce trebuie administrate, în toate cauzele de separaţie de corp părţile au fost reprezentate de un avocat. Toate aceste circumstanţe au condus Curtea să decidă că prezentarea în faţa High Court fără asistenţa unui avocat nu asigura şanse reale de succes şi deci, nici acces la justiţie: “un obstacol de fapt poate să ducă la încălcarea Convenţiei în egală măsură cu unul de drept”. Întrucât Convenţia tinde să protejeze drepturi reale şi efective, statul avea o obligaţie de rezultat de a asigura un acces efectiv la instanţă. În îndeplinirea acestei obligaţii, statul este liber să aleagă mijloacele – de exemplu, simplificarea procedurii sau instituirea unui sistem de asistenţă judiciară gratuită – atâta timp cât rezultatul final, accesul efectiv la o instanţă, este asigurat. Întrucât legea în Irlanda nu prevedea acordarea asistenţei judiciare în cazul persoanelor lipsite de mijloace financiare, în procedurile în faţa High Court în materie de separaţie de corp, Curtea a considerat că articolul 6 paragraf 1 din Convenţie a fost încălcat.

Dreptul de a beneficia de un acces efectiv la o instanţă poate implica – mai ales în cazul persoanelor lipsite de libertate – dreptul de a lua legătura şi de a comunica în mod confidenţial cu un avocat, în vederea pregătirii unei acţiuni în justiţie. În măsura în care accesul la avocat este interzis sau restrâns în mod nejustificat, acest lucru poate avea semnificaţia unui obstacol de fapt în calea accesului la o instanţă. De altfel, Curtea acceptă limitări aduse contactului dintre o persoană deţinută şi avocatul ei doar în cazuri excepţionale.

Accesul efectiv la o instanţă presupune dreptul de a avea acces la toate probele aflate la dosarul cauzei. Ducând mai departe acest raţionament, Curtea a stabilit că, în anumite circumstanţe, inadmisibilitatea unei probe decisive sau imposibilitatea contestării unei probe importante administrate de partea adversă lasă fără conţinut dreptul de acces la o instanţă. Aceste probleme sunt în mod tradiţional analizate prin prisma articolului 6 paragraf 1 – egalitatea armelor sau a articolului 6 paragraf 3 d) – citarea şi interogarea martorilor, însă, aşa cum s-a arătat în cauzele citate, ele pot intra în discuţie şi prin prisma principiului fundamental al accesului la justiţie.

S-a arătat, de asemenea, că, deşi articolul 6 din Convenţie nu garantează accesul gratuit la justiţie, uneori costurile ridicate ale procedurilor pot aduce atingere acestui drept. Astfel, o taxă de timbru în cuantum ridicat, o cauţiune proporţională cu valoarea obiectului procesului sau alte cheltuieli de judecată disproporţionate faţă de posibilităţile financiare ale reclamantului pot reprezenta o descurajare în fapt a liberului acces la justiţie. Curtea a arătat, într-o cauză în care taxa de timbru era egală cu salariul mediu anual, că principiile de mai sus sunt aplicabile şi în litigiile comerciale, chiar dacă angajarea în activităţi comerciale presupune alocarea unor fonduri pentru eventualitatea angajării unor acţiuni în justiţie.

Complexitatea procedurilor şi neclarităţile privind natura juridică a unor acte pot constitui şi ele obstacole pentru realizarea unui acces efectiv la o instanţă, aşa cum rezultă din cauza De Geouffre de la Pradelle c. Franţa. În speţă, datorită controversei ce plana asupra naturii juridice a unui anumit act administrativ ce urma să afecteze dreptul de proprietate al reclamantului, acesta a pierdut termenul pentru introducerea unei acţiuni în justiţie în vederea contestării respectivului act administrativ. Întrucât Curtea a arătat că reclamantul se putea aştepta în mod rezonabil să fie notificat cu privire la adoptarea amintitului act şi nu era obligat să urmărească pe o perioadă de câteva luni de zile Monitorul Oficial pentru a lua cunoştinţă de adoptarea sa, pierderea termenului pentru introducerea acţiunii în justiţie nu îi era imputabilă; astfel încât, în opinia Curţi, faptele cauzei au fost de natură să determine o încălcare a dreptului de acces la un judecător enunţat de primul paragraf al articolului 6. obligaţia statelor în acest context este de a oferi justiţiabililor o posibilitate clară, concretă şi efectivă de a contesta în instanţă un act reprezentând o ingerinţă în drepturile lor.

Faza de executare a unei hotărâri judecătoreşti face parte din procesul civil, în sensul articolului 6 paragraf 1 din Convenţie. Prin urmare, neexecutarea sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătoreşti poate, în mod indirect, să ducă la lăsarea fără conţinut a dreptului de acces la un tribunal. Ingerinţe ale puterii executive – prin nepunerea la dispoziţia părţii a forţei publice – ale puterii legislative – prin adoptarea unei legi prin care se anulează sau se lasă fără efect o întreagă procedură judiciară – sau chiar ale puterii judecătoreşti – prin admiterea unei căi extraordinare de atac având ca efect anularea unei întregi proceduri judiciare finalizate cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi care eventual a şi fost pusă în executare au condus la constatarea de către Curte a încălcării dreptului de acces la o instanţă. Acest principiu nu se opune existenţei procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranţei circuitului civil – care este unul din aspectele esenţiale ale principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică – cere ca folosirea acestora în materie civilă să îmbrace un caracter excepţional în ceea ce priveşte termenul în care pot fi promovate, motivele de admisibilitate cât şi părţile care au dreptul la acţiune.

În cauza Luca contra României, Curtea a constatat încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanta Atena Luca a invocat încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 pe  motiv  că  nu  s-a  pus  în  executare  o  sentinţă  irevocabilă  prin  care  s-a  dispus reconstituirea  dreptului  de  proprietate în  baza Legii fondului  funciar nr. 18/1991 în favoarea reclamantei şi a soţului său în comuna Comana  (instanţa a indicat  şi amplasamentul  parcelelor  pentru care  a  dispus reconstituirea). Prin  aceeaşi  sentinţă Comisia Judeţeană Giurgiu a fost obligată să emită titlu de proprietate pentru suprafaţa pentru care se dispusese reconstituirea. Reamintind că  s-a  mai  pronunţat în cauze similare împotriva României (Sabin Popescu c. României şi Dragne şi alţii c. României), în care a constatat încălcarea art. 6 § 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea a constatat că în prezenta cauza Guvernul nu a adus nici un argument care să o determine să ajungă la o concluzie diferită.

În ceea ce priveşte cauzele aflate pe rolul instanţelor, Curtea a adoptat o poziţie mai nuanţată în problema legilor modificând, în favoarea statului, dispoziţii de drept material sau procesual aplicabile în procesele aflate în curs. Curtea s-a arătat dispusă să accepte astfel de modificări legislative dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe condiţii: să nu existe o hotărâre definitivă pronunţată în cauză, modificarea legislativă să fie inspirată dintr-un motiv imperios de interes general şi să fie menţinut un raport rezonabil de proporţionalitate între interesul general urmărit şi restrângerea drepturilor individuale. Normele de procedură pot fi de imediată aplicare. Statul nu poate însă să amâne, până la adoptarea unei noi legislaţii în domeniu, judecarea unor procese introduse împotriva sa şi aflate pe rolul instanţelor.

Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie. Dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare nu reprezintă încălcări ale accesului la judecător, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie.

Calitatea serviciilor avocatului din oficiu poate, la rândul său, să ridice unele semne de întrebare cu privire la accesul la justiţie. Este adevărat că statul nu poate fi făcut responsabil pentru toate lipsurile unei apărări făcute de avocatul din oficiu, dar, în virtutea articolului 6 paragraf 3 c) din Convenţie, statul trebuie să acorde “asistenţă” prin intermediul unui apărător din oficiu persoanelor care nu dispun de mijloacele necesare angajării unuia. Aşadar simpla numire a unui apărător nu duce la îndeplinirea obligaţiei asumate de către stat. Acesta trebuie să şi vegheze la modul în care avocatul numit îşi duce la îndeplinire sarcinile şi, în măsura în care este sesizat sau carenţele serviciilor prestate de apărător sunt evidente, statul trebuie să intervină şi, fie să numească un altul, fie să-l oblige pe cel deja numit să-şi îndeplinească obligaţiile.

În articolul 6 (2) este consacrată prezumţia de nevinovăţie. Curtea a definit acestă noţiune în cauza Minelli vs Elveţia (1983); petiţionarul s-a plâns de faptul că i-au fost imputate două treimi din cheltuielile ocazionate de instrucţia şi desfăşurarea unui proces penal care s-a suspendat ulterior, deoarece s-a constatat că acţiunea era prescrisă. Minelli a considerat că pedeapsa aplicată lui s-a bazat pe suspiciune şi nu pe stabilirea vinovăţiei sale, fapt ce a dus la încălcarea prezumţiei de vinovăţie. Curtea a fost de acord cu acesta şi a declarat:

”Fără ca vinovăţia unei persoane să fie stabilită în mod legal şi fără ca aceea persoană să fi avut prilejul de a exercita dreptul său de apărare, o hotărâre judecătorească referitoare la ea reflectă sentimentul că este vinovată.” [1]

Prin hotărârea Samoila și Cionca c. Romaniei, CEDO și-a reiterat jurisprudența anterioară  potrivit  căreia  prezentarea  publicului  a  unor  declarații  de  culpabilitate

formulate de către organe oficiale ale statului, înainte de o condamnare definitivă, este contrară prezumției de nevinovăție. În fapt, după începerea anchetei penale împotriva reclamanților, atât șeful poliției, cât și un procuror au declarat public, prin intermediul unor interviuri acordate presei, că cei doi sunt cu siguranță vinovați de săvârșirea unor abateri grave, care constituie obiectul dosarelor penale deschise împotriva lor.  Curtea a considerat că,  în calitate de oficiali ai statului român, cei doi au lasat publicului impresia certă a vinovației reclamanților, ceea ce a adus atingere prezumției lor de nevinovăție.

În cuprinsul articolului 6 din Convenție, există câteva „principii de echitate” subordonate acestui articol, dar care nu sunt enunţate expres.

Cel mai important dintre acestea este socotit cel al „egalităţii armelor”, care consacră ideea potrivit căreia fiecare parte din proces trebuie să aibă şanse egale de a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial asupra adversarului său. Potrivit aceluiaşi principiu, părţile trebuie să aibă acelaşi acces la consemnări şi la celelalte documente ale cauzei, cel puţin atâta vreme cât acestea joacă un rol în formarea opiniei instanţei; fiecărei părţi trebuie să i se dea posibilitatea să combată argumentele invocate de cealaltă parte.

Potrivit codului nostru de procedură civilă, în ceea ce-l priveşte pe pârât, se prevede expres în art. 114/2 că acestuia i se comunică din oficiu cererea de chemare în judecată şi că trebuie să aibă la dispoziţie 15 zile de la primirea citaţiei (5 zile în cauzele urgente) până la termenul fixat pentru judecată, pentru a-şi pregăti apărarea, conform alin. 3 al aceluiaşi articol.

Mai trebuie remarcat că în majoritatea cauzelor instanţa competentă este cea de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamantul domiciliază în altă localitate deplasarea acestuia la sediul instanţei cu 5 zile înainte de ziua judecăţii reprezintă un efort suplimentar.

Reclamantul care ar trebui să efectueze o cerere pentru comunicarea întâmpinării şi care, în cel mai fericit caz, ar avea la dispoziţie doar 5 zile pentru a cunoaşte apărările, excepţiile şi probele propuse de pârât s-ar afla într-un vădit dezavantaj faţă de acesta în ceea ce priveşte condiţiile exercitării dreptului la apărare.

Exercitarea dreptului la apărare ar fi şi mai mult periclitată în ipoteza înmânării unui exemplar din întâmpinare reclamantului în şedinţă publică, respingerii cererii acestuia de amânare a cauzei şi soluţionării cauzei chiar la acel termen. Aceasta deoarece, în loc să permită reclamantului să ia cunoştinţă într-un interval de timp rezonabil de apărările, excepţiile şi probele pârâtului şi să-şi pregătească la rândul său apărarea faţă de acestea, l-ar pune în situaţia de a răspunde pe loc şi în necunoştinţă de cauză acestor chestiuni.

De asemenea, mai trebuie să se ţină seama de faptul că prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie decât în cazuri excepţionale (reclamantul în procesele de divorţ), iar reclamantul care intenţionează să nu se prezinte sau cere judecarea în lipsă, neprimind copia întâmpinării, nu va cunoaşte strategia de apărare a pârâtului şi nu-şi va putea reorienta, eventual, propria conduită procesuală.

Aşadar, necomunicarea din oficiu a întâmpinării sau neacordarea unui termen reclamantului pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia, în condiţiile arătate, ar prejudicia dreptul la apărare al părţii, ar conferi un caracter formal contradictorialităţii dezbaterilor şi ar crea, în consecinţă, un dezechilibru al „armelor” procesuale.

Potrivit art. 20 din Constituţia României, “dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte. Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne au prioritate reglementările internaționale.”

De aceea, credem că, interpretând dispoziţiile procedurale din legea română din perspectiva art. 6 par. 1 din C.E.D.O., se impune comunicarea din oficiu a întâmpinării, iar în caz contrar, amânarea judecăţii, la cererea reclamantului, pentru a cunoaşte conţinutul acesteia.

Întrucât dispoziţiile C.E.D.O. au prioritate faţă de legea naţională, chiar dacă în codul de procedură civilă s-ar prevedea în mod expres că întâmpinarea nu se comunică reclamantului, această dispoziţie ar trebui declarată neconvenţională şi ignorată de către instanţe, prin aplicarea directă a art. 6 par.1 din Convenţie.

Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil

Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând egalitatea deplină a părţilor în proces.

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

Curtea procedează la o apreciere concretă a respectării principiului egalității armelor. Se poate întâmpla ca norme naționale să genereze dificultăți: în cazul în care anumite contradicții cu Convenția pot apărea secundare, altele sunt mai importante, în special în ceea ce privește principiul egalității armelor în materie de expertize, dar și în desfășurarea procedurii în fața jurisdicțiilor atât judiciare, cât și administrative. Recurgerea la un expert poate aduce atingere principiului egalității armelor, care impune în mod efectiv un echilibru între ascultarea acestuia din urmă și cele ce au fost solicitate de apărare. În ceea ce privește expertizele, apar incertitudini: Curtea recunoaște judecătorilor de fond o putere discreționară de ascultare a experților. Această recunoaștere generează neliniști, în măsura în care o asemenea recunoaștere, poate uneori să aducă atingere garanțiilor unui proces echitabil. S-a decis că atunci când se numește un expert în cauză, părțile trebuie sa aibă facultatea de a participa la activitățile pe care acesta le desfășoară și să primească concluziile expertului pentru a le putea pune în discuție. Mai mult, s-a constatat o violare a art. 6 atunci când expertiza efectuată prezenta un caracter atât de tehnic încât scapă cunostinţelor judecătorului, astfel încât acesta, chiar dacă formal nu era ținut de concluziile expertului, a fost influențat decisiv de acestea. Refuzând să dispună refacerea expertizei sau efectuarea uneia noi la cererea unei părți, instanța a violat, în opinia Curții, dreptul la contradictorialitate al părților.

Contradictorialitatea, intim legată de ideea de egalitate a armelor, impune judecătorului să vegheze ca orice element susceptibil să influențeze soluția privind litigiul să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părți. Fiecare parte a procesului trebuie să aibă nu numai facultatea de a-și face cunoscute elementele pe care se bazează pretențiile sale, dar și aceea de a lua la cunoștință și de a discuta orice probă sau concluzie prezentată judecătorului cu scopul de a-i influența decizia. Nu prezintă nici o relevanță dacă elementul susceptibil să conducă la o anumită decizie este adus în discuție de către părti sau sesizat din oficiu de către instanță, chiar și în această din urmă situație, judecătorul fiind obligat să impună discutarea lui.

Curtea a constatat încălcarea principiului contradictorialității în cauza Dima c. România, întrucât Curtea Supremă de Justiție s-a pronunțat pe baza unei expertize contabile la efectuarea căreia reclamantul nu fusese citat. În cauza Cottin c. Belgiei din 2 iunie 2005, reclamantul s-a plâns cu privire la echitatea procedurii penale în cadrul unui proces în care era inculpat pentru vătămare corporală, având în vedere că expertiza medicală realizată pentru a stabili întinderea prejudiciului suferit de victimă nu a respectat principiul contradictorialităţii, el neputând participa la efectuarea expertizei. Curtea a reţinut că, deşi reclamantul a avut posibilitatea de a formula în faţa instanţei observaţii faţă de concluziile raportului de expertiză, nu este evident că acesta avut o posibilitate reală de a le comenta în mod eficient. Astfel, ca urmare a faptului că nu a putut lua parte la realizarea expertizei, reclamantul nu a avut posibilitatea de supune unui contra-interogatoriu, personal sau prin intermediul avocatului sau al unui consilier medical, persoanele interogate de expert, de a formula observaţii cu privire la piesele examinate de expert sau de a-i solicita acestuia să procedeze la investigaţii suplimentare. Prin urmare, reclamantul a fost lipsit de posibilitatea de a formula comentarii cu privire la un element de probă esenţial, Curtea constatând că articolul 6 (1) din Convenţie a fost încălcat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Grozescu împotriva României, constatând încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, datorită nerespectării principiului contradictorialității în cadrul procedurii judiciare interne.
În fapt, reclamantul a aratat că, în cadrul procedurii judiciare interne, după ce cauza a ramas în pronunțare asupra excepției netimbrării recursului, instanța de judecată, în absența sa, a permis depunerea, la dosarul cauzei, a chitanței doveditoare a plății taxei de timbru de către recurentă și a acordat cuvântul acesteia asupra temeiniciei căii de atac.

Curtea a reținut faptul că procedura judiciară internă nu s-a desfășurat în condiții echitabile pentru ambele părți din proces, nefiind respectat principiul contradictorialității în recurs, datorită faptului că reclamanta a putut prezenta concluzii orale în fața instanței de recurs, în lipsa reclamantului sau a apărătorului său și fără ca aceștia să poată lua, ulterior, cunoștință de continuțul acestora și de a le combate. În plus, Curtea reține faptul că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel, la data de 12 decembrie 2001, are la bază, parțial, argumentele prezentate de reclamantă pentru prima dată în apel.

În consecință, CEDO a statuat faptul că recunoașterea încălcării articolului 6 din Convenție, de către autoritățile române, reprezintă o reparație echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de către reclamant și a obligat, totodată statul roman să îi plătească acestuia suma de 400 EURO, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin asigurarea dreptului său la apărare.

Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.

În sens material, acest drept include toate drepturile şi garanţiile procesuale, care asigură părţilor posibilitatea de a-şi apăra interesele, iar în sens formal el include dreptul părţilor de a-şi angaja un avocat.

Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii, controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.

Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa legii; egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe; controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa superioară în grad, a  legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa inferioară; imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic scop aflarea adevărului în cauză.

Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o parte prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.

Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorilor, a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar atunci când s-a declarat şedinţă secretă (art. 121 alin.2 Cod procedură civilă), iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul şedinţelor secrete.

Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură civilă.

Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.

Judecarea procesului într-un termen rezonabil are ca scop înlăturarea incertitudinii în care se găsesc părţile prin restabilirea, cât mai curând posibil, a drepturilor încălcate şi prin reinstaurarea legalităţii, care trebuie să guverneze toate raporturile juridice într-un stat de drept, ceea ce constituie o garanţie a unui proces echitabil.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat, în cauza Corabian împotriva României, încălcarea articolului 6 alineatul 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și respectiv a articolului 1 din Primul Protocol Adițional (dreptul la respectarea bunurilor) la Convenție.

În această cauză, reclamantului i s-a recunoscut prin hotărâre judecătorească din 8 ianuarie 1993, definitivă și irevocabilă, dreptul de a fi pus în posesie pentru o anumită suprafață de teren din perimetrul municipiului Satu Mare, fără a se indica amplasamentul terenului. Pentru o parte din suprafață, reclamantul a fost pus în posesie de autoritățile locale în anul 1994, iar pentru restul suprafeței în 2006.
Astfel, Curtea Europeană, reamintind că omisiunea de a se conforma, într-un termen rezonabil, unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, poate atrage încălcarea articolului 6 par. 1 din Convenție, mai ales când o astfel de obligație incumba unei autorități administrative, a apreciat că perioada de aproximativ 12 ani și 2 luni, care s-a scurs până la data punerii în posesie, a fost «anormal de lungă».
De asemenea, Curtea a apreciat că întârzierea în executarea hotărârii din 8 ianuarie 1993, fiind imputată autorităților competente, a condus și la încălcarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Curtea a reținut că reclamantul a suferit un prejudiciu ca urmare a lipsei de folosință a bunului sau, pe parcursul multor ani.

În consecință, Curtea a acordat 7.200 EUR cu titlu de daune morale.

Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege

Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa instanţelor şi independenţa magistratului.

Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin care se realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive sau legislative.

Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil, reprezintă garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi desfăşoară activitatea, prin care se realizează actul de justiţie.

Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui întreg titlu din Codul de procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii acestora.

Aspecte vizând imparţialitatea pot fi regăsite şi în titlul VI Cod procedură civilă, referitor la strămutarea pricinilor.

În acelaşi timp şi prin Constituţie s-a recunoscut importanţa acestei laturi a unui proces echitabil, prevăzându-se că funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii judecătoreşti, imediat după deliberarea completului de judecată.

Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică, chiar în lipsa părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .

Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a fost soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac (art.267 alin.1 Cod procedură civilă).

Garanții procedurale. Orice acuzat are, în special dreptul:

– Dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă înţeleasă şi într-un mod amănunţit prevăzut de articolul 6 (3a) nu a fost obiectul jurisprudenţei strasbougheze până în 1989. În cauza Brozicek vs. Italia (1989) [2] Curtea a conchis în sensul existenţei unei încălcări a dreptului de a fi informat, când o persoană domiciliată într-o ţară fusese învinuită de săvârşirea unei fapte penale într-o altă ţară şi i s-a adus la cunoştiinţă acest lucru prin documente redactate în limba celei de-a doua ţări. În ciuda cererilor de a i se traduce acuzaţiile într-una ”din limbile oficiale ale Naţiunilor Unite „cea dea doua ţară l-a judecat în lipsă şi l-a declarat în cele din urmă vinovat fără a-i răspunde odată.

– Dreptul de a dispune pe timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării articolul 6 (3b).

Această dispoziţie este strâns legată de dreptul de a fi în mod amplu informat. În cauza Chichlian şi Ekindjian vs. Franţa (1989) de exemplu reclamanţii susţineau că le fuseseră încălcate drepturile garantate de alineatul (a) cât şi de alineatul (b), căci, în momentul procesului, judecătorul calificase faptele speţei ca două infracţiuni distincte spre deosebire de actul iniţial al acuzării care se referea la o acţiune unică. Declarând că reclamantul este vinovat atât de infracţiunea iniţială cât şi de cea nouă, judecătorul a modificat pedeapsa în consecinţă. Reclamantul a cerut să se observe că nu fusese informat cu privire la cealaltă faptă, că nu dispusese nici de timpul nici de înlesnirile necesare, pentru a-şi pregăti apărarea şi nu se bucurase de prezumţia de nevinovăţie. Părţile au ajuns la o rezolvare pe cale amiabilă.

– Dreptul de a se apăra singur sau de a beneficia de asistenţa unui apărător ales ori de un ajutor judicar, articolul 6 (3c).

Articolul 6 par. 3c alătură dreptul de a se apăra şi acordarea unui ajutor judiciar gratuit cerinţelor impuse intereselor justiţiei care corespund în esenţă respectării principiului egalităţii de mijloace examinate anterior. În jurisprudenţa referitoare la această dispoziţie, chestiunea de principiu aflată în joc a fost până acum deosebirea dintre protecţia de fapt şi protecţia de drept. În cauzele Artico vs. Italia (1980) [3] şi Goddi vs. Italia (1984) [4], tribunalele italiene desemnaseră un avocat pentru a-i reprezenta pe reclamanţi. Nici unul dintre avocaţii astfel desemnaţi nu l-a reprezentat în fapt pe clientul său şi cei doi acuzaţi au fost recunoscuţi vinovaţi de fapte penale. Curtea a respins argumentul Guvernului conform căruia legislaţia italiană presupune că avocatul desemnat acţionează în numele clientului său cel puţin până în momentul când este în mod oficial înlocuit sau rezultă în orice alt mod că a încetat obligaţia sa de reprezentare. Curtea a concluzionat în sensul că există o încălcare a articolului 6 par. 3c , în ambele cazuri, evidenţiind că articolul obliga la acordarea de ”asistenţă” şi nu l-a ”desemnarea” unui avocat. În schimb, ea nu a adâncit argumentul conform căruia s-ar cere un anumit nivel al competenţei profesionale a avocatului desemnat pentru a fi îndeplinite condiţiile ce reglementează dreptul la apărare prin angajarea unui avocat.

– Dreptul la confruntarea de martori. Conţinutul articolul 6 par. 3d şi jurisprudenţa referitoare la acesta întăresc principiul egalităţii de mijloace. În acest mod în cauza Bonisch vs. Austria (1985) [5], Curtea a statuat că o instanţă de judecată trebuie să urmeze aceeaşi schemă pentru a interoga proprii experţi, cât şi pe cei solicitaţi la cererea apărării. De altfel, Curtea s-a pronunţat totdeauna în sensul că art. 6 par. 3d este încălcat atunci când condamnările se întemeiează pe declaraţiile unor martori anonimi pe care apărarea nu fusese în măsură să-i asculte; Kostovski vs . Olanda (1989) [6] şi Windish vs. Austria (1990) sau a unor martori beneficiind de un statut ”privilegiat” prin mijlocul anumitor legi interne.

– Dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, art. 6 par. 3e. Curtea a acordat o largă interpretare dreptului la asistenţă gratuită printr-un interpret atunci când cel acuzat nu întelege limba folosită în pretoriu. În cauza Luedicke, Belkacem şi Koc vs. Germania (1978) [7],  Curtea a declarat că această dispoziţie se aplică ”tuturor actelor de procedură pornite împotriva lui şi pe care trebuie să le înţeleagă pentru a beneficia de un proces echitabil ”. Ea a precizat că aceasta, enumerând printre elementele ce impun o interpretare sau o traducere pe cheltuaiala statului actul de inculpare, motivele arestării şi şedinţa de judecată însăşi.

Garantarea accesului liber la justiţie este realizată prin acele prevederi constituţionale care precizează principiul supremaţiei legii în activitatea de judecată (art. 123); organizarea unui sistem jurisdicţional legal, de drept comun şi fără caracter excepţional care permite folosirea căilor de atac (art. 125, 128); caracterul public al dezbaterilor (art. 126); dreptul la interpret pentru cetăţenii români care aparţin minorităţilor naţionale şi pentru străini (art.127); garantarea dreptului la apărare pe tot cursul procesului penal sau civil şi a dreptului la asistenţă juridică, gratuită în cauzele penale (art. 24).

Estimând dispoziţiile legislaţiei româneşti precizând că ele sunt concepute şi structurate distinct, comparativ cu prevederile C.E.D.O. Ele sunt cuprinse în capitolele distincte ale Constituţiei sau fac parte din cuprinsul legilor ordinare (bunăoară principiul neretroactivităţii legii penale). Conţinutul drepturilor reglementate de legiuitorul român este cel puţin parţial diferit de acela al prevederilor Conveţiei, de aici decurgând obligaţii distincte ale organelor statului. În esenţa sa, accesul liber la justiţie, ca şi dreptul la un proces echitabil , este un drept fundamental al individului, căruia îi corespunde obligaţia corelativă a statului ce constă în abţinerea de la orice mijloace sau forme de îngrădire a exerciţiului acestui drept. Modalităţile concrete de manifestare ale obligaţiei generale de abstenţiune ale statului sunt mutiple. Importantă este cunoaşterea conţinutului noţiunilor incidente şi conexe dreptului la un proces echitabil, care a fost precizat în jurisprudenţa Comisiei şi Curţii, prezentată în rândurile anterioare.

Întrucât Convenţia nu este un document politic, ci unul juridic, partea integrantă a dreptului intern român, iar conţinul drepturilor omului precizat de organele de control de la Strasbourg constituie ” standarde internaţionale ” la care România şi-a asumat obligaţia să se alinieze, practica judicară în ţara românească va trebui în viitor să acorde o atenţie sporită jurisprudenţei Comisiei şi Curţii. [8]

În ceea ce priveşte România, existenţa acestui drept nu poate fi supusă nici unei discuţii de vreme ce, în art.21 din Constituţie se prevede expres dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, drept ce nu poate fi îngrădit în exercitarea sa de nici o lege. Mai mult, direcţia pe care s-a înscris legiuitorul constituant, de aliniere la reglementările europene în materie de drepturile omului, a fost confirmată şi cu prilejul revizuirii şi republicării Constituţiei, când art.21 a fost completat cu principiile consacrate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. De asemenea, jurisdicţiile speciale administrative au dobândit, în virtutea alineatului ultim al art.21 un caracter facultativ şi sunt gratuite.

În concluzie, am văzut că accesul liber la justiţie este un drept pe care îl are orice persoană, iar practica instanţelor arată că dreptul la un proces echitabil a dobândit recunoaştere universală şi acceptare. Nu numai că le-a fost integrat în sistemele juridice ale celor mai multe ţări, dar a fost codificată în tratate şi convenţii.

B I B L I O G R A F I E

1. Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura All Beck, București, 1998;

2. Voicu Marin, Protecția Europeană a Drepturilor Omului. Teorie și Jurisprudență, Editura Lumina Lex, București, 2004;

3. Duculescu Victor, Protecția Juridică a Drepturilor Omului (Ediția a II-a revăzută și adăugită), Editura Lumina Lex, București, 2002;

4. Vasile Popa, Drepturile Omului, Editura All Beck, București, 2005;

5. Cazurile României la Curtea Europeană a drepturilor Omului. Selecţiuni 2005-2006, Biroul de informare al Consiliului Europei la Bucureşti;

6. Voicu Marin, Introducere în dreptul european, Editura Universul Juridic, București, 2007;

7. Berger V.La jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme, Editura Economică, Paris, 1998;

8. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a III-a, Editura Universul Juridic, București, 2006;

9. Ashworth  A.Article 6 and the Fairness of Trials, CLR 1999;

10. http://www.ccr.ro/cedo/indexalfabetic.html.


[1] Decizii și Rapoarte ale Comisiei E.D.O., vol. 4, pag. 215;

[2] V. Berger, op. cit., pag. 212;

[3] V. Berger, op. cit., pag. 217;

[4] V. Berger, op. cit., pag. 214;

[5] V. Berger, op. cit., pag. 223;

[6] V. Berger, op. cit., pag. 229;

[7] V. Berger, op. cit., pag. 233;

[8] Micu Doina, Garantarea drepturilor omului în practica Curții Europene a Drepturilor Omului și în Constituția României, Editura All Beck, București, 1998, pag. 69 – 89;

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete: ,

Interpretarea tratatelor

„Nu există parte a dreptului tratatelor în care abordarea textului scris să fie mai trepidantă decât chestiunea interpretării” – afirma lordul McNair în anul 1962.

1. Consideraţii introductive


Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state, prezentă în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot mai mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esenţiale ale vieţii internaţionale.[1]

Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele internaţionale au o importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere.

Tratatul este definit ca fiind “actul juridic care exprimă acordul de voinţă între două sau mai multe state sau alte subiecte de drept internaţional în scopul de a creea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele”.[2] Ansamblul normelor care reglementeaza încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea, modificarea, cazurile de nulitate şi de încetare a tratatelor constituie dreptul tratatelor.

Regimul juridic al tratatelor este reglementat în două documente internaţionale de referinţă – Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state (Viena, 1969) şi Convenţia privind dreptul tratatelor încheiate de către state şi organizaţii internaţionale (Viena, 1986). Conform primei Convenţii, tratatul reprezintă “un acord internaţional încheiat între state în forma scrisă si guvernat de dreptul internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument sau în două ori mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară” (art. 2, lit.a).

Problema complexă a interpretării tratatelor este discutată, în general, în lumina lucrărilor Comisiei de Drept Internaţional din timpul codificărilor dreptului tratatelor, a principiilor de interpretare incluse în Convenţia de la Viena (1969) şi a jurisprudenţei curţilor şi tribunalelor, insistând asupra cauzelor soluţionate de Curtea Internaţională de Justiţie. Practica încheierii şi aplicării tratatelor a dus la cristalizarea unor reguli, metode, principii şi procedee care să servească acestui scop.

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii.

Scopul interpretării este de a lămuri înţelesul textului pe care părţile au intenţionat să-l dea „în raport cu circumstanţele în legătură cu care problema interpretării s-a născut”, cum arăta profesorul Oppenheim. Astfel, interpretarea tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în spiritul şi litera lor. Obiectul interpretării îl reprezintă textul tratatului.

Interpretarea se manifestă în procesul de aplicare a tratatelor. O justă interpretare trebuie să ducă la stabilirea sensului exact al prevederilor cuprinse în tratat.

Problema interpretării în dreptul international pare mai complicată decât în dreptul intern. În dreptul intern, interpretarea vizează fie legea – în sens larg – ca expresie a puterii de stat prin raportare la indivizi, fie contractele – ca legături juridice între subiecte de drept privat. În dreptul internaţional, interpretarea reprezintă un proces dificil şi complex datorită participării la relațiile conven­tionale a mai multor state, fiecare cu interese proprii – ceea ce face ca acordul de voință (tratatul) să fie privit diferit în diferite momente de timp de către statele-părți, putând să apară diferende în legătură cu interpretarea unui termen, a unei clauze, în procesul aplicării tratatului.

Rolul interpretului – în faţa unor poziţii contradictorii – este de a desluşi adevăratul sens al prevederii controversate din tratat. Acest lucru este însă, în multe cazuri, extrem de dificil, datorită faptului că uneori statele îşi pot schimba propria poziție în timp şi pot încerca să utilizeze dispoziții imprecise ale tratatului pentru a se exonera de îndeplinirea unor obligații. Pe de altă parte, s-ar putea ca, în momentul încheierii tratatului, să se realizeze numai un acord de suprafață, ulterior evidențiindu-se poziții diferite cu ocazia aplicării tratatului. Această situație poate apărea şi datorită unor modificări politice interne sau internaţionale.

Necesitatea interpretării tratatului poate să apară chiar datorită unor formu­lări imprecise, a unor inconsecvenţe în textul tratatului. Interpretul, în acest caz, are rolul paradoxal de a „regăsi” pentru părți propria lor voință în legătură cu problema în discuție.

Interpretarea are însă şi un fundament obiectiv. Norma de drept – rezultat al voinței părților – are un caracter general, adresându-se unor situații ipotetice. Ea este însă aplicată, transpusă în practică, prin situații concrete. În transgresarea de la general la particular, de la abstract la concret, în procesul aplicării normei pot apărea divergențe care reclamă intervenția interpretului.

Se poate considera deci că, în aplicarea tratatelor, faza interpretării există întotdeauna chiar dacă, uneori, într-un mod nedistinct. Părțile la tratat, în procesul îndeplinirii obligațiilor asumate sau al exercitării drepturilor conferite prin tratat, procedează la o evaluare, la o clarificare unilaterală – expresie a unei interpretări unilaterale – care poate rămâne necunoscută în planul relațiilor bilaterale sau multilaterale, în măsura în care nu se produc divergențe explicite legate de aplicarea tratatului, sub prisma unei neînțelegeri legate de interpre­tarea unui cuvânt, a unui text din tratat şi care ar „bloca” aplicarea tratatului. În aceste din urmă cazuri, interpretarea apare însă ca o fază distinctă, care presupune clarificarea sensului unor prevederi ale tratatului, înainte de punerea în executare a acestuia sau pentru continuarea aplicării lui. Se evidențiază, astfel, şi legătura dintre interpretare şi principiul pacta sunt servanda.

Există, pe de altă parte, o conexiune importantă între interpretare şi soluțio­narea paşnică a diferendelor, unele dintre diferende având ca obiect tocmai neînțelegerea referitoare la interpretarea unor tratate.

În continuare vom evidenţia aspectele generale privitoare la interpretarea tratatelor.

2. Aspecte generale de interpretare

Interpretarea poate să fie făcută în primul rând de către statele părţi la tratat, dar poate fi făcută şi de un organ internaţional special desemnat, cum ar fi Curtea Internaţională de Justiţie prin avizele sale consultative, de către instanţele judiciare sau organele arbitrale în procesul de soluţionare a unor litigii ori diferende sau de către orice altă persoană cu o pregătire adecvată, în cadrul interpretării doctrinare. Interpretarea făcută de către statele-părţi este cea mai importantă şi poartă denumirea de interpretare autentică.

Bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Internaţionale, Raportorul Comisiei de Drept Internaţional, Sir Gerald Fitzmaurice a elaborat următorul set cuprinzător de principii de interpretare:

  • Principiul I: realitatea textului – adică tratatele se interpretează în starea în care sunt, în baza textelor lor reale.
  • Principiul II: înţelesul natural şi comun – adică, sub rezerva principiului contemporaneităţii (când este aplicabil), cuvintelor particulare şi frazelor trebuie să li se dea sensul lor normal, natural şi neforţat în contextul în care au apărut. Acest principiu poate fi înlăturat doar dacă există o evidenţă directă că termenii utilizaţi vor fi înţeleşi într-o manieră diferită de înţelesul lor ordinar şi natural, în caz contrar o astfel de interpretare va conduce la un rezultat nepotrivit sau absurd.
  • Principiul III: integrarea – adică tratatele trebuie interpretate ca un întreg. Acest principiu este de importanţă fundamentală şi presupune că părţile individuale, capitolele sau secţiunile tratatului nu vor fi interpretate decât în întregul lor context.

Celelalte principii rezultă din cele trei principii subliniate mai sus. Acestea sunt:

  • Principiul IV: efectivitatea – adică tratatele vor fi interpretate în legătură cu obiectul şi scopul lor declarat. De asemenea, prevederile speciale vor fi interpretate astfel încât să li se dea efectul deplin în concordanţă cu sensul normal al cuvintelor şi al textului în întregul său, astfel încât fiecărei părţi a textului să-i fie atribuite o motivaţie şi un înţeles.
  • Principiul V: practica subsecventă – se va recurge la practica subsecventă a părţilor în legătură cu tratatul.[3]
  • Principiul VI: contemporaneitatea – adică termenii tratatului trebuie interpretaţi în lumina uzajului lingvistic curent la momentul când tratatul a fost încheiat.[4]

În practica internaţională s-au elaborat o serie de reguli ori principii generale de interpretare, după care trebuie să se călăuzească organele ce interpretează tratatele internaţionale. Vom enumera aici principalele reguli generale de interpretare:

a) interpretarea în strictă conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internaţional;[5]

b) respectarea principiului bunei-credinţe;

c) unitatea de interpretare, indiferent de caracterul tratatului. În doctrina occidentală unii autori stabilesc reguli diferite pentru aşa-zisele tratate legi, spre deosebire de tratatele contract;

d) interpretarea să nu afecteze drepturile statelor şi, în primul rând, suveranitatea şi egalitatea lor, orice clauze privind aceste drepturi trebuie să fie interpretate restrictiv;

e) interpretarea să asigure eficacitatea tratatului (principiul efectului util al tratatului), să nu ducă la neaplicarea lui (interpretarea magis ut valeat quam pereat – mai bine să producă efecte decât să dispară –);

f) acordarea priorităţii dispoziţiilor pohibitive faţă de cele imperative şi a acestora din urmă faţă de cele supletive;

g) interpretarea clauzelor cu un sens ambiguu împotriva statelor care le-a redactat (interpretare contra-proferentem);

h) interpretarea clauzelor ambigue prin care se stabilesc obligaţii ale statelor, în favoarea acelor state (in dubio mitius);

În aplicarea regulilor de interpretare sus-menţionate şi care nu sunt limitative, atunci când textul tratatului dezvăluie intenţia părţilor contractante, sau a uneia din ele, de a viola pacea şi securitatea popoarelor, tratatul trebuie socotit ca fiind ilicit, potrivnic dreptului internaţional.

Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit Convenţiei de la Viena:

1. Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au avut de gând să spună în realitate şi pornindu-se de la elementele intrinseci ale tratatului şi aplicând metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual.

2. Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care se găseşte termenul în cauză, o anumită parte a textului tratatului sau chiar textul tratatului în întregul său.

3. Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului presupune ca la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens special.

4. Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său. Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză.

5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care au sens clar.

6. Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului, dar nu să-l facă nul.

7. Regula neadmiterii termenilor tratatului în sens absurd.

Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare şi împrejurările în care a fost încheiat tratatul.

Daca un tratat a fost autentificat în două sau mai multe limbi, textul are aceeași valoare în fiecare dintre aceste limbi, în afară de cazul în care părțile au convenit să acorde prioritate unuia dintre texte, în caz de divergență. În situația în care din comparația textelor autentice rezultă o deosebire de sens al termenilor se va adopta sensul care corespunde în cea mai mare măsură obiectului și scopului tratatului.

Cu privire la regula interpretării în lumina obiectului şi scopului tratatului menţionată facem unele precizări mai jos.

2.1 Obiectul şi scopul tratatului

Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat trebuie interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o formulare vagă şi insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de interpretare îndoielnic. Într-adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut anumite îndoieli cu privire la utilizarea acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte rezervele. O altă problemă priveşte raportul dintre „obiectul şi scopul” unui tratat pe de o parte şi principiul efectivităţii, pe de altă parte.

Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a acestuia” şi este reprezentat de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile. Obiectul tratatului trebuie, pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie angajat pe anumite coordonate. Concret, aceasta înseamnă ca obiectul tratatului să fie real, posibil şi licit. Obiectul tratatului nu este real atunci când legătura juridică pe care ar trebui să o exprime tratatul este lipsită de calitate şi nu obligă juridic, decât în aparenţă. Asemenea „tratate” sunt considerate nule ori inexistente. Se consideră că obiectul este imposibil atunci când posibilitatea juridică sau materială a oricăruia dintre statele-părţi de a executa obligaţiile asumate nu există. Acesta este cazul când actele la care se obligă un stat să le execute sunt imposibil de realizat fizic, sau când obligaţiile asumate contravin unor obligaţii anterior asumate sau unor drepturi speciale ale altor state.

Totodată, asemenea tratate pot să aibă obiectul ilicit, dacă ele contravin obligaţiilor convenţionale anterioare şi subzistente, regulilor dreptului cutumiar sau regulilor care ţin de morala universală. În acest sens, se aminteşte în literatură faptul că există o regulă de drept cutumiar în conformitate cu care obligaţiile imorale nu pot constitui obiect al unui tratat internaţional, iar asemenea tratate devin ineficiente deoarece sunt contra bonos mores. Există şi opinia mai restrictivă, potrivit căreia obiectul tratatului pentru a fi licit nu trebuie să fie în conflict cu o normă imperativă de drept internaţional, respectiv norme privind libertatea mărilor, normele dreptului războiului, cele privind interzicerea genocidului şi sclavajului, normele privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, normele ce consacră principiile fundamentale ale dreptului internaţional.

Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii acestuia. Desigur, se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la negocierea şi elaborarea tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua categorie este contrar atât ordinii internaţionale, prin care înţelegem ordinea dată de principiile de ius cogens, precum şi contrar scopului avut în vedere de părţile la tratat, nu ne aflăm în faţa unui tratat cu scop ilicit şi nici nu ne găsim în prezenţa unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în acest context apare cu

evidenţă ideea că scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţile la tratat, deoarece acest scop a determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare, nu are relevanţă scopul urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta timp cât părţile la tratat îl interpretează şi acţionează într-o manieră licită, posibilă şi în conformitate cu ius cogens.

Domeniul în care produce efecte juridice tratatul dă deseori specificitate şi scopului său. Astfel, este licit ca printr-un tratat să se stabilească reguli prin care să se urmărească anihilarea unor practici ilegale şi vicioase, cum sunt de pildă comerţul cu sclavi, traficul de persoane, publicaţiile obscene.

Doctrina semnalează două trăsături ale scopului tratatului, pentru a ne găsi în prezenţa unui tratat valabil. Scopul trebuie să fie licit şi posibil. Ceea ce este util de menţionat este că în Convenţia de la Viena (1969) nu se reglementează expres condiţiile scopului tratatului şi nici efectele neîndeplinirii unor condiţii. Rolul elaborării acestei teorii a invalidităţii tratatului în situaţia unui scop ilicit şi imposibil aparţine doctrinarilor.

2.1.1 Principiul efectivităţii

Acest principiu, reflectat de maxima Magis valeat quam pereat, a fost luat în considerare de Comisia de Drept Internaţional, care a observat că, „atunci când un tratat este deschis la două interpretări, dintre care una permite tratatului să producă efecte potrivite, iar cealaltă nu, buna credinţă şi obiectul şi scopul tratatului cer ca prima interpretare să fie adoptată”. Deşi principiul efectivităţii poate opera ca un criteriu de testare a „obiectului şi scopului” tratatului, el nu este limitat la aceasta. El operează, de asemenea, într-un context mai larg, pentru a se da efect termenilor unui text.

Curtea Internaţională de Justiţie a utilizat acest principiu pentru a verifica intenţia cuprinsă (subliniată) de tratat şi ca punct de plecare într-o discuţie mai vastă.

Principiul efectivităţii are două înţelesuri. Primul este că toate prevederile unui tratat sau ale altui instrument ar trebui să se presupună că s-a intenţionat să aibă semnificaţie şi că este necesar să exprime înţelesul intenţional. De aceea o interpretare care conduce la ineficienţa unui text şi la lipsa sa de înţeles este incorectă. În al doilea înţeles principiul efectivităţii operează ca un mecanism de testare a „obiectului şi scopului” şi presupune că instrumentul ca întreg şi fiecare prevedere a sa trebuie să fie luată ca intenţionând să ajungă la o finalitate, şi de aceea o interpretare care face textul ineficient spre a ajunge la acel obiectiv este de asemenea incorectă. Profesorul Thirlway a observat că această ultimă abordare este similară criteriului „obiectului şi scopului”, şi „de aceea, acest criteriu va fi utilizat cu precauţie”.

2.2 Metode de interpretare

Metodele de interpretare a tratatelor internaţionale prezintă o serie de trăsături specifice, în raport cu metodele de interpretare a normelor juridice interne. Asemenea trăsături specifice decurg, de exemplu, din faptul că tratatele sunt redactate în mai multe limbi şi nu se poate vorbi decât în mod limitat de o interpretare sistematică în sensul celei din dreptul intern, întrucât în dreptul internaţional nu există o codificare generală.

Principalele metode şi procedee tehnice folosite în interpretarea tratatelor internaţionale sunt:[6]

a) Interpretarea gramaticală, care ia în consideraţie interpretarea cuvintelor din textul tratatului în litigiu în accepţiunea pe care o au în limbajul obişnuit, dacă nu au un înţeles tehnic aparte sau un alt înţeles decât cel comun. În cazul când există deosebiri între textele unui tratat încheiat în mai multe limbi, interpretarea se face în raport de limba în care a fost redactat textul original, eliminându-se formulările confuze.

b) Interpretarea logică, care constă în folosirea contextului unei dispoziţii din tratat prin analiza unui text dintr-un articol, a mai multor articole, precum şi a tratatului în ansamblul lui, căutându-se a se lămuri înţelesul în conformitate cu interesele părţilor contractante.

c) Interpretarea după scop, care constă în luarea în considerare a scopului în care a fost încheiat tratatul, a raţiunii lui, pornindu-se de la ideea că părţile urmăresc întotdeauna un scop rezonabil şi licit.

d) Interpretarea sistematică, care se face prin compararea unui tratat cu altele încheiate anterior de aceleaşi părţi între ele, sau de una din părţi cu state terţe.

e) Interpretarea istorică înseamnă că la stabilirea sensului dispoziţiilor unui tratat trebuie să se ţină seama de condiţiile istorice concrete în care a fost încheiat.

f) Interpretarea restrictivă şi extensivă. În cazul interpretării restrictive, nu se poate atribui unei clauze un conţinut mai larg decât cel ce rezultă din termenii ei expreşi. În ceea ce priveşte interpretarea extensivă a tratatelor internaţionale, ea nu poate fi admisă decât cu titlu de excepţie, în cazuri speciale, deoarece tinde a lărgi sfera de obligaţii de drept internaţional opozabile unui stat suveran şi duce la elaborarea unor norme pentru care, prin ipoteză, lipseşte expresia clară a acordului unor state care urmează a fi supuse acestor norme. Din acest motiv trebuie să se recurgă la interpretarea extensivă a unui tratat cu cea mai mare prudenţă şi numai dacă este absolut sigur că o asemenea interpretare este conformă cu scopul tratatului. De altfel, doctrina, practica şi jurisprudenţa internaţională se pronunţă împotriva folosirii interpretării extensive.

g) Interpretarea în lumina comportării părţilor în aplicarea tratatului (denumită „interpretare practică sau cvasiautentică”) constă în a deduce sensul unei clauze din modul în care părţile au aplicat-o pornindu-se de la prezumţia că ele au acţionat cu bună-credinţă.

h) Interpretarea tratatelor în lumina lucrărilor pregătitoare (cum sunt procese-verbale ale negocierilor, ale discuţiilor unor conferinţe, schimburi de note, diferite versiuni ale proiectului tratatului etc.) este un procedeu frecvent folosit în practica internaţională. Cu toate acestea, materialele pregătitoare nu trebuie folosite decât pentru a lămuri înţelesul unui text, a-i stabili conţinutul, nu pentru a-i completa lacunele. O asemenea interpretare nu poate fi opozabilă decât statelor care au participat la încheierea tratatului, iar nu statelor care au aderat după încheierea lui.

Totuşi utilizarea lucrărilor pregătitoare naşte numeroase dificultăţi, astfel cum se evidenţiază şi din fazele jurisdicţionale ale cauzei Qatar vs. Bahrein.

Problema în această cauză s-a focalizat asupra întrebării dacă statele Qatar şi Bahrein au ajuns vreodată la un acord care să permită unuia dintre ele să prezinte cazul lor în faţa Curţii Internaționale de Justiție fără aprobarea expresă a celuilalt. Curtea a decis că natura fragmentară a lucrărilor pregătitoare sugerează că acestea pot fi utilizate doar cu mare grijă, dar a notat următoarele: „proiectul iniţial autoriza explicit sesizarea Curţii de către una sau cealaltă dintre părţi, dar această formulă nu a fost reţinută. Mai mult decât atât, textul adoptat în final prevede că sesizarea Curţii nu ar putea fi efectuată decât de către cele două Părţi acţionând de comun acord, fie împreună, fie separat. Curtea nu vede pentru ce renunţarea la o redactare corespunzând interpretării pe care Qatar-ul o dă procesului verbal de la Doha, ar implica ca aceasta să fie interpretată potrivit tezei. În consecinţă, ea nu apreciază că ar putea să deducă din lucrările pregătitoare astfel cum i-au fost prezentate – adică reduse la diversele proiecte menţionate mai sus – elemente complementare determinante pentru interpretarea textului convenit; oricare ar fi putut să fie motivaţiile fiecăreia dintre părţi Curtea nu poate decât să se limiteze la însăşi termenii procesului verbal traducând intenţia lor comună şi interpretarea pe care le-au dat-o deja”.

Curtea a concluzionat că aplicarea unilaterală era legitimă. Judecătorul Schwebel a criticat această concluzie, susţinând că interpretarea Curţii nu reflectă intenţia comună a părţilor. Judecătorul a susţinut că punctul de vedere al Curţii potrivit căruia lucrările pregătitoare nu conţin elemente suplimentare pertinente (concluzive) era neconvingător, remarcând următoarele: „dar, după ce s-a anulat prevederea (potrivit căreia) <fiecare din cele două părţi poate să supună problema Curţii Internaţionale de Justiţie> în favoarea prevederii convenite (şi anume aceea că) <cele două părţi pot supune problema,…> în mod sigur Bahrein-ul şi-a manifestat şi intenţia că <fiecare din cele două părţi> poate şi să nu supună problema; incapacitatea Curţii de a vedea atât de clar un aspect, îmi sugerează lipsa de voinţă de a proceda astfel”. El considera că „lucrul necesar comun, atestă că intenţia părţilor de a autoriza unilateral referirea la Curte lipseşte. Absenţa ei este – sau ar trebui să fi fost – ”hotărâtoare” şi concluzionează: „Ce este neclar în textul şi contextual Minutelor Doha, este totuşi clar ca cristalul când acele minute sunt analizate cu ajutorul lucrărilor pregătitoare…. lucrările pregătitoare ele însele nu sunt ambigue; dimpotrivă, o evaluare rezonabilă a lor susţine poziţia Bahreinului”.

2.3 Modurile de interpretare a tratatelor internaţionale

Tratatele internaţionale pot fi interpretate fie într-un cadru internaţional (interpretare internaţională), fie într-un cadru intern (interpretare internă), în funcţie de particularităţile şi nevoile interpretării. În ambele cazuri, există mai multe organe care pot interpreta tratatele, interpretarea putând avea efecte diferite, în raport cu organele de la care emană.

2.3.1 Interpretarea internaţională

a) Interpretarea de către statele contractante prin acordul dintre ele este singura interpretare cu caracter general obligatoriu şi de aceea ea este denumită interpretare autentică sau expres şi liber exprimată. Acordul statelor referitor la o asemenea interpretare poate fi exprimat în însuşi tratatul care se încheie, indicându-se expres modul în care trebuie interpretaţi anumiţi termeni folosiţi.

b) Interpretarea de către un organism jurisdicţional internaţional (interpretare jurisdicțională) este obligatorie, în principiu, numai pentru speţa pentru care a fost dată şi faţă de părţile în litigiu. Art. 59 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie prevede că hotărârea Curţii nu este obligatorie decât între părţi şi numai cu privire la cauza care a fost rezolvată. Potrivit art. 63, însă, dacă se ridica problema interpretării unei convenţii la care, în afara părţilor în litigiu, participă şi alte state, grefierul Curţii va înştiinţa imediat toate aceste state. Dacă un stat astfel înştiinţat intervine în cauză, interpretarea care se va da prin hotărâre va fi deopotrivă obligatorie şi pentru el.

c) Interpretarea dată de O.N.U., prin organele sale, a actelor lor constitutive ori a altor convenţii elaborate sub egida sa nu se poate face decât prin acordul statelor membre, în conformitate cu procedura stabilită.

2.3.2 Interpretarea internă

Interpretarea internă a tratatelor, este, evident, limitată prin aceea că nu este opozabilă decât organelor statului în cauză şi nu şi altor state.

Ea poate să constea într-o interpretare guvernamentală internă, făcută de organele oficiale, sau într-o interpretare jurisdicţională internă, pronunţată de organele judecătoreşti cu prilejul rezolvării unor cauze în care se face aplicaţia unor tratate.

Problema interpretării actelor juridice, în general, este o problemă de tehnică jurisdicţională care nu este susceptibilă de soluţii rigide, imperative şi uniforme, ceea ce înseamnă că nu există reguli de interpretare a tratatelor a căror respectare să fie obligatorie. Statele sunt suverane în a interpreta sau modifica un tratat, după cum pot să-l desfiinţeze. Statele contractante, lucrând în întelegere, pot deci să dea o interpretare tratatului conform voinţei lor. Dar dacă statele contractante vor da tratatului o interpretare care ar nesocoti regulile de interpretare a tratatelor, vom avea de a face nu cu o interpretare, ci cu o modificare a tratatulului, care va fi valabilă în măsura în care nu se încalcă dreptul internaţional imperativ.

Malgosia Fitzmaurice arată că, în general, există trei moduri principale de interpretare: – Interpretarea subiectivă (intenţia părţilor), interpretarea obiectivă (textuală) şi interpretarea teleologică (sau a obiectului şi scopului). Aceste trei moduri de interpretare nu se exclud reciproc, iar Convenţia de la Viena (1969) le consacră pe toate trei. O asemenea consacrare exprimă, de fapt, încercarea de conciliere între interpretarea obiectivă şi subiectivă care este foarte dificilă, controversată şi, într-un fel spus, imposibil de realizat. Pentru Comisia de Drept Internaţional, punctul de plecare a fost mai degrabă textul decât intenţia părţilor, deoarece se prezumă că textul reprezintă expresia reală a ceea ce părţile au intenţionat în fapt. De asemenea, se pare că metoda preferată a Curţii Internaţionale de Justiţie este de a se baza pe textul tratatului.

3. Tratatele plurilingve

O problemă care priveşte interpretarea tratatelor poate apărea în cazul tratatelor redactate în mai multe limbi. Comisia de Drept Internaţional a afirmat, legat de această problemă, că: „….majoritatea tratatelor formale conţin o prevedere expresă determinând statutul diferitelor versiuni lingvistice. Dacă nu există o asemenea prevedere, se pare că se acceptă în general că fiecare din versiunile în care textul tratatului a fost încheiat să fie considerată autentică, şi de aceea autoritară pentru scopul interpretării. Câteva tratate plurilingve,

conţinând mai mult de unul sau două articole, sunt fără discrepanţe între texte (…) pluralitatea de texte poate fi o serioasă sursă adiţională de ambiguitate şi obscuritate în termenii tratatului. Pe de altă parte, atunci când înţelesul tratatului este ambiguu sau obscur într-o limbă, dar este clar şi convingător în ce priveşte intenţia părţilor în altă limbă, caracterul plurilingv al tratatului facilitează interpretările textului al cărui sens este îndoielnic”.

Practica judiciară pare să confirme această poziţie. În cauza Mavrommatis Palestine Concession, Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională a trebuit să interpreteze fraza „public control” şi „contrôle public” din textul în engleză şi franceză al Mandatului pentru Palestina. Curtea a afirmat: „.. Când între două versiuni, având egală autoritate, există una care apare cu un înţeles mai larg decât cealaltă, este necesar să se adopte interpretarea cea mai limitată (restrânsă) care poate fi efectuată pentru a armoniza ambele versiuni şi care, oricât de departe s-ar ajunge, este neîndoielnică în raport cu intenţia comună a părţilor”.

Materia este acoperită de articolul 33 al Convenţiei de la Viena, articol care reflectă în principiu această abordare generală a problemei. În ce priveşte problema interpretării a două texte egal autentice, dar care permit interpretări diferite, în conformitate cu articolul 33(4) „se va adopta sensul care, ţinându-se seama de obiectul şi de scopul tratatului, împacă cel mai bine aceste texte”. Regula stabilită nu are semnificaţia că se va adopta în mod necesar înţelesul care rezultă din textul unuia dintre cele două texte autentice ale aceluiaşi tratat. Regula stabileşte că interpretarea trebuie să ducă la un rezultat care să împace cel mai bine înţelesul ambelor texte egal autentice.

4. Aspecte practice

Articolul 31(1) al Convenţiei de la Viena (1969) prevede că: „Un tratat va fi interpretat cu bună credinţă în conformitate cu sensul obişnuit atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său”. Curtea Internaţională de Justiţie a confirmat în numeroase cauze ideea că această regulă este o normă de drept cutumiar internaţional. Principiul subliniat mai sus este că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă.

Regula de interpretare este o procedură ce trebuie să ţină cont de trei elemente: (1) textul, (2) contextul şi (3) obiectul şi scopul. Contextul tratatului reiese din anumite detalii conferite de articolul 31(2) şi cuprinde orice instrument relevant, intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului, precum şi preambulul şi anexele tratatului. Nu există o ierarhie între diferitele elemente ale articolului 31 ci, mai degrabă, acestea reflectă o progresie logică.

Curtea Internaţională de Justiţie a aderat îndeosebi la interpretarea textuală, considerând-o implicit ca fiind cea mai importantă. În cauza Libia vs. Ciad, Curtea a statuat că: „Interpretarea trebuie să se bazeze înainte de toate pe textul tratatului. Ca o măsură suplimentară trebuie să se recurgă la mijloacele de interpretare, cum sunt lucrările pregătitoare ale tratatului”. Articolul 31 reflectă principiul că un tratat trebuie interpretat cu bună-credinţă, această regulă făcând corp comun cu principiul pacta sunt servanda.

Determinarea înţelesului obişnuit al termenului rezultă din contextul tratatului şi prin prisma obiectului şi scopului său. Un bun exemplu îl reprezintă Opinia consultativă cu privire la Convenţia din 1919 privind angajarea femeilor pentru munca de noapte. Articolul 3 al acestei Convenţii – „femeile fără deosebire de vârstă nu vor fi angajate pentru munca de noapte în orice întreprindere publică sau privată, sau în orice branşă asemănătoare, altele decât întreprinderile în care sunt angajaţi membri ai aceleiaşi familii” a lăsat nelămurită problema aplicării sale la anumite categorii de femei, altele decât muncitorii manuali. Curtea a afirmat că „Textul articolului 3, luat individual, nu creează dificultăţi. Formulat în termeni generali şi lipsit de ambiguitate sau obscuritate, el interzice angajarea pentru muncă de noapte în întreprinderi industriale a femeilor, fără deosebire de vârstă. Văzut astfel, acesta se aplică obligatoriu categoriilor de femei avute în vedere de întrebarea adresată Curţii. Dacă, totuşi, articolul 3… este interpretat în aşa fel încât nu s-ar aplica femeilor ce deţin posturi de supervizor sau manageriale şi care nu sunt angajate obişnuite în domeniul muncii manuale, este necesar să se găsească motive serioase pentru interpretarea prevederilor altfel decât în concordanţă cu sensul natural al termenilor. Termenii art. 3…. nu sunt

contradictorii nici cu titlul, nici cu Preambulul, sau cu alte prevederi ale Convenţiei. Titlul se referă la ”angajarea femeilor pe timpul nopţii”. Articolul 1 dă o definiţie a ”stabilimentelor industriale”. Articolul 2 statuează ce se înţelege prin termenul ”noapte”. Aceste prevederi, dealtfel, nu afectează scopul articolului 3, care prevede că ”femeile nu vor fi angajate pentru munca de noapte în nici o întreprindere industrială publică sau privată, sau într-o branşă asemănătoare””. Aceasta se poate compara cu viziunea judecătorului Anzilloti care a susţinut că „dacă articolul 3, în conformitate cu sensul natural al termenilor săi, este într-adevăr perfect clar, este greu de admis, chiar dacă ne străduim, că s-ar putea găsi o altă interpretare decât cea care rezultă din sensul firesc al termenilor săi”. El considera că doar intenţia părţilor ar trebui utilizată pentru a se determina corecta interpretare.

5. Considerații finale

În concluzie, necesitatea interpretării unui tratat intervine în momentul în care prevederi sau părţi ale tratatului devin obiect al disputei între statele semnatare. Astfel, pentru o aplicare corectă a tratatului trebuie să se lămurească clauzele ambigue și să se determine intenția reală a părților pentru a pune capăt oricărei dispute existente între părțile tratatului.

După cum am menționat entitățile competente să interpreteze un tratat internațional sunt: pe plan internațional – statele părți la tratat, instanțele jurisdicționale sau arbitrare și organizațiile internaționale, iar pe plan intern – organele executivului, de regulă ministerele afacerilor externe.

Convenția privind dreptul tratatelor a codificat principalele reguli de interpretare a tratatului, reguli ce au fost enunțate deja, stabilind o regulă generală de interpretare (art.31), mijloace complementare de interpretare (art.32), precum și regulile aplicabile tratatelor autentificate în mai multe limbi (art.33).

Regula generală constă în obligativitatea interpretării unui tratat cu bună-credință. Interpretarea unui tratat cu bună-credinţă presupune interpretarea raţională a termenilor tratatului, cu respectarea atât a normelor de drept aplicabile în materie, cât şi a voinţei părţilor la momentul încheierii tratatului. O interpretare raţională presupune luarea în considerare a termenilor tratatului potrivit sensului lor obişnuit, reţinându-se semnificaţia uzuală a cuvintelor, în afara situaţiilor în care acestea sunt utilizate într-un sens tehnic sau specific determinant.

Bibliografie


1. I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000.

2. M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press, Oxford, 2003.

3. D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961.

4. V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.

5. A. D. Crăciunescu, Drept internaţional contemporan, Editura Concordia, Arad, 2004.

6. R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional public – Volumul 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.


[1] I.M. Anghel, Dreptul tratatelor, voI. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 47.

[2] D. McNair, The Law of Treaties, Clarendon Press, Oxford, 1961, p. 3-4.

[3] Împreună cu întregul context interpretul trebuie să ţină seama de practica subsecventă urmată în aplicarea tratatului, prin care este stabilit acordul părţilor în privinţa interpretării tratatului. În cauza Insulei Kasikili / Sedudu, Curtea a aderat la punctul de vedere al Comisiei de Drept Internaţional şi anume că practica subsecventă a părţilor la tratat constituie un element de care trebuie să se ţină seama când se determină înţelesul său; totuşi, poziţia Curţii a fost foarte rigidă, prin aceea că în sfera conceptului de „practica subsecventă” nu a inclus actele unilaterale ale autorităţii precedente din Botswana pe motiv că acestea erau emise doar în scopuri interne şi nu erau aduse la cunoştinţa autorităţilor Namibiei. Curtea a apreciat că pretinsul „acord subsecvent” intervenit între autorităţile anterioare din Namibia şi Botswana are doar relevanţa  unei „colaborări” în domeniul frontierelor şi că nu are nici un efect cu privire la interpretarea tratatului în cauză. Totuşi, Curtea era pregătită să confere acestui material un anumit rol, notându-l ca un fapt care sprijină interpretarea tratatului din 1890 în conformitate cu sensul firesc al termenilor acestui tratat.

[4] M. Fitzmaurice, The practical working of the law of treaties/International Law, Oxford University Press, Oxford, 2003, p. 185-186.

[5] Sunt considerate a fi principii fundamentale ale dreptului internaţional următoarele:

– Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile dintre state sau principiul neagresiunii;

– Principiul suveranităţii şi al egalităţii suverane a statelor;

– Principiul soluţionării paşnice a diferendelor;

– Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state – care, în dreptul contemporan nu mai constituie un principiu de strictă interpretare, multe domenii care au fost considerate în dreptul internaţional tradiţional ca aparţinând competenţei exclusive a statului fiind transpuse în cadrul cooperării internaţionale (de exemplu, problema respectării drepturilor fundamentale ale omului);

– Principiul cooperării internaţionale;

– Dreptul popoarelor la autodeterminare;

– Principiul pacta sunt servanda;

– Principiul inviolabilităţii frontierelor;

– Principiul integrităţii teritoriale;

– Principiul respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

– Principiul bunei vecinătăţi.

[6] V. Duculescu, N. Ploeşteanu, A. Pătraşcu, F. Zaharia, A. Boantă, „Dreptul tratatelor. Noţiuni de teorie şi practică”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2005.


Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete:

Inviolabilitatea diplomatică

Sentimentul unui agent diplomatic cu experiență profundă este că „mereu, vizibil, diplomatul trăiește sub un clopot de sticlă – este imun (…) imunitatea înseamnă să te afli sub un clopot de sticlă al imunității, incasabil; cel care se fisurează este diplomatul”.

Couve de Murville

1. Considerații introductive

În Convenţia de la Viena cu pri­vire la relaţiile diplomatice din 1961 se arată că „o convenţie internaţională cu privire la relaţiile, privilegiile şi imunităţile diplomati­ce ar contribui la favorizarea rela­ţiilor de prietenie dintre ţări, orica­re ar fi diversitatea regimurilor lor constituţionale şi sociale” şi con­comitent se precizează că „sco­pul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a creea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplini­rea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice ca organe de repre­zentare a statelor”.[1]

Instituţia imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice ocupă un loc central în cadrul dreptului diplomatic, constituind garanţia activităţii diplomatice însăşi pentru că, fără acordarea de imunităţi şi privilegii exercitarea funcţiilor de către agenții diplomatici nu ar putea avea loc.

Asigurarea tratamentului pe care-l presupun imunităţile şi privilegiile diplomatice constituie o premisă necesară, nu numai pentru relaţiile normale dintre cele două state între care s-a stabilit raportul de misiune, ci şi pentru comunitatea internaţională în ansamblul ei. Deci, importanţa imunităţilor şi privilegiilor diplomatice depăşeşte cadrul funcţional iniţial de premisă a existenţei unei misiuni diplomatice, având implicaţii şi asupra relaţiilor normale dintre statul acreditant şi statul acreditar, influenţând relaţiile comunităţii internaţionale însăşi.

Instituţia inviolabilităţii misiunilor diplomatice şi a personalului lor îşi păstrează actualitatea fiind destul de frecvente şi grave cazurile de încălcare a protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor lor diplomatici şi consulari. Deşi trimişii diplomatici beneficiază dintr-o epocă îndepărtată de o protecţie specială în baza vechilor reguli cutumiare, precum şi a Convenţiilor de la Viena din 1961 şi 1963 privind relaţiile diplomatice şi consulare şi cu toate că Adunarea Generală a O.N.U. de mai multe ori a examinat anumite aspecte ale problemei, în ultimele decenii s-au înregistrat un şir vast de violări sau nerespectări ale dispoziţiilor pertinente ale dreptului internaţional, în special convenţiile prin care sunt reglementate relaţiile diplomatice şi consulare, inclusiv securitatea fizică a personalului diplomatic şi consular şi inviolabilitatea localurilor diplomatice şi consulare; ori, această evoluţie riscă să aducă daune într-un mod ireparabil mecanismelor înseşi ale relaţiilor internaţionale.

1.1 Noțiune

Inviolabilitatea, denumită şi „imunitate de constrângere”, constituie cel mai vechi privilegiu diplomatic, fiind cunoscută încă din antichitate.

Noţiunea de „inviolabilitate” are două înţelesuri:

  • în sens larg este echivalentă cu „imunitatea”, iar
  • în sens restrâns desemnează acel tratament la care este îndreptăţit agentul diplomatic; statul acreditar fiind răspunzător faţă de statul acreditant pentru asigurarea celei mai depline protecţii a persoanei agentului diplomatic şi a persoanei faţă de actele de autoritate, de violenţe sau de insulte.

Convenţia de la Viena a adoptat sensul cel mai general şi, totodată, cel mai corect pe care îl are această noţiune, nemaifăcând confuzie între imunitatea de jurisdicţie şi inviolabilitate. Pentru a asigura o securitate apropiată persoanelor îndrituite la o protecţie internaţională specială, în anul 1973 s-a adoptat Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională specială, în acelaşi context plasându-se şi Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. cu privire la „Examinarea măsurilor eficace vizând întărirea protecţiei şi securităţii misiunilor şi reprezentanţilor diplomatici şi consulari”.

Existenţa în legislaţia statului acreditar a unor dispoziţii legale cuprinzând sancţiuni speciale pentru fapte de încălcare a inviolabilităţilor diplomatice, ar eşua din punct de vedere legal îndeplinirea de către statul în cauză a obligaţiei de protecţie a reprezentanţilor diplomatici. Într-o serie de state, precum Guatemala, Cuba, Norvegia, Egipt, Brazilia, Argentina, Elveţia, există asemenea prevederi legale, iar ca expresie a respectării dreptului internaţional şi a principiului imunităţii diplomatice, România a adoptat în legislaţia sa penală (art. 171 Cod Penal) o dispoziţie potrivit căreia calitatea de reprezentant al unui stat străin constituie o circumstanţă agravantă a infracţiunilor contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii.[2]

2. Inviolabilitatea misiunii diplomatice

2.1 Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice

Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligaţia statului acreditar de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea şi îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta localurilor misiunii, obligaţia specială de a lua măsurile care se impun pentru a proteja localurile împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum şi împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniştii localurilor misiunii.

Originea inviolabilităţii localurilor misiunii diplomatice este legată de un concept care astăzi este absolut depăşit: extrateritorialitatea sediului diplomatic. De asemenea, inviolabilitatea misiunii diplomatice a fost şi o consecinţă a inviolabilităţii persoanelor a şefului de misiune („Act of Anne”[3], Legea S.U.A., Convenţia de la Havana din 1928).

În prezent, această inviolabilitate este un atribut al statului acreditant, pe motiv că localurile sunt folosite ca sediu al misiunii. Convenţia de la Viena prevede în art. 22:

„1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.

2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.

3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii”.

Imobilul misiunii diplomatice se află, totuşi, sub jurisdicţia legislativă a statului acreditar; i se aplică legea locului (lex rei sitae), adică legea care reglementează contractul de închiriere, ca şi tranzacţiile comerciale perfectate asupra sediului misiunii, inclusiv toate taxele referitoare la asemenea tranzacţii.

Obligaţia statului acreditar de a asigura inviolabilitatea misiunii diplomatice reprezintă mai mult decât o simplă obligaţie de non facere, are un caracter general, cuprinzător, activ, de efectivitate, statul primitor fiind ţinut pe mai multe planuri, măsurile pe care le ia au un caracter special, depăşesc îndatoririle generale de asigurare a ordinii publice. Măsurile trebuie să fie complete, exhaustive şi operatorii din punct de vedere al neutralizării factorilor provocatori, îndreptate în toate direcţiile şi tinzând la asigurarea nu numai a apărării împotriva actelor de ingerinţă din partea persoanelor particulare, ci şi la abţinerea agenţilor săi de la acte care ar înfrânge inviolabilitatea.

Al doilea aspect al statului acreditar este de a acorda protecţie localurilor misiunii: luarea unor măsuri de securitate din partea poliţiei statului acreditant; supravegherea, însă, se va efectua în anumite limite rezonabile. Conţinutul inviolabilităţii rezidă în faptul că fără consimţământul şefului de misiune, nimeni – indiferent de calitate şi sub niciun pretext – nu poate să pătrundă în incinta localurilor misiunii, să cauzeze daune bunurilor acestuia ori să-i împiedice activitatea şi să-i tulbure liniştea. În incinta misiunii nu se va putea înmâna vreo atenţie ori notifica o chemare în faţa instanţei pentru o persoană care se găseşte acolo, chiar dacă nu se bucură de privilegii diplomatice. Legislaţiile unor ţări prevăd că actele judiciare trebuie trimise pe cale diplomatică.

Inviolabilitatea subzistă nu numai faţă de statul în care fiinţează misiunea diplomatică acreditată, dar şi faţă de statul terţ care s-ar întâmpla să exercite controlul asupra teritoriului acelui stat – puterea ocupantă. Dacă în condiţii obişnuite trebuie asigurată de poliţie doar o anumită supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestaţii, statul acreditar trebuie să întărească protecţia. În caz contrar, îşi angajează responsabilitatea sa internaţională. La fel, în cazul în care autorităţile au date cu privire la unele acţiuni care se pun la cale împotriva localurilor misiunii – cum a fost cazul Legaţiei Române la Berna.[4] Această obligaţie de protecţie a statului acreditar este dublă: pe de o parte, el trebuie să preîntâmpine orice agresiune în mod rezonabil previzibilă, iar, pe de altă parte, datorează o asistenţă rapidă a şefului misiunii pentru a-i permite să-şi îndeplinească în mod liber funcţiile. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice are un caracter absolut, în nicio împrejurare nu se admite pătrunderea agenţilor statului acreditar în incinta misiunii, afară dacă există consimţământul în acest sens al şefului de misiune. S-a ridicat problema însă dacă acestei reguli n-ar trebui să i se aducă anumite limitări, mai ales în cazul în care membrii misiunii au abuzat în mod manifest şi grav de inviolabilitate? Tendinţa care prevalează în practică şi doctrină este de a exclude orice excepţie adusă normei generale. Prin cuprinderile pe care le are Convenţia de la Viena a consacrat principiul inviolabilităţii absolute a localurilor misiunii diplomatice. Din examinarea legislaţiei statelor constatăm că majoritatea acestora prevăd inviolabilitatea fără nicio excepţie; în unele statate (S.U.A.) se prevede posibilitatea de a pătrunde în localurile diplomatice în caz de incendiu sau calamitate; în alte legislaţii se prevede că judecătorul va trebui să ceară autorizaţia şefului de misiune, dar în caz de refuz sau dacă nu răspunde în 12 ore, decizia va aparţine Ministerului de Justiţie sau puterii executive.

În cazul în care s-ar pune problema efectuării unor lucrări care implică folosirea terenului pe care se află clădirile misiunii, statul acreditant are numai o obligaţie morală şi nu legală să coopereze cu statul acreditar. Protecţia localurilor misiunii diplomatice are în vedere imobilele sau părţile din imobile folosite pentru nevoile misiunii, terenul pe care sunt situate şi care le înconjoară, alte dependinţe, grădina, garajul şi locul de parcare. Nu este relevant titlul de proprietate, ci afectaţiunea pe care a primit-o clădirea. Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este efectiv afectat scopului misiunii şi durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile misiunii diplomatice; Convenţia de la Viena cuprinde în art. 45: „În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar statul acreditar este ţinut chiar şi în caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale”. Această dispoziţie vine să prelungească durata inviolabilităţii, însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă când cauza ruperii relaţiilor diplomatice ar fi fost tocmai abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective. Art. 41 al Convenţiei de la Viena impune ca localurile misiunii să nu fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.

Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligaţii, localurile misiunii sunt o sursă de pericol public? O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea art. 31 al Chartei Naţiunilor Unite, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în localurile misiunii, atunci când există un pericol grav contra populaţiei locale, când securitatea de stat e ameninţată, cu condiţia ca faptul să fie urgent şi decizia să fie luată de puterea executivă a statului acreditar. Mulţi autori, printre care şi dr. Ion M. Anghel în lucrarea „Drept diplomatic și consular” susţin că inviolabilitatea este absolută şi în aceste cazuri.

2.2 Inviolabilitatea bunurilor misiunii diplomatice

Art. 22, al. 3 din Convenţia de la Viena din 1961 precizează: „mobilierul şi celelalte obiecte care se găsesc în localurile misiunii diplomatice, precum şi mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii”.

Iată câteva ipoteze de examinat.

Pot autorităţile locale să percheziţioneze un autoturism al unei misiuni diplomatice dacă se presupune că ar transporta obiecte nepermise? Art. 36 al Convenţiei de la Viena prevede posibilitatea controlului bagajelor agentului diplomatic, dacă acesta este de acord, în cazul în care există serioase motive să se presupună că ar conţine obiecte interzise, chiar periculoase. Convenţia nu spune nimic despre acest drept asupra autoturismelor diplomatice. Considerăm că forma imperativă a art. 22, al. 3 se impune.

Nu pot fi urmărite şi blocate nici conturile bancare ale unei misiuni diplomatice, întrucât acestea fac parte din mijloacele de îndeplinire a funcţiilor acesteia, ori, conform art. 25 al Convenţiei de la Viena, statul acreditar are obligaţia specială de „a acorda toate înlesnirile pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii”.

2.3 Inviolabilitatea arhivelor misiunii diplomatice și  inviolabilitatea  corespondenței

Asigurarea inviolabilităţii arhivelor [5] prezintă o importanţă deosebită pentru funcţionarea unei misiuni diplomatice. Drepturile trimisului ar fi cu totul imperfecte şi secretele sale divulgate dacă arhivele ar fi susceptibile a fi cercetate, confiscate ori i s-ar cere să fie produse în instanţă. Inviolabilitate arhivelor se asigură prin însuşi faptul că se află în incinta localurilor misiunii diplomatice – fapt care face ca, prin extindere, interdicţia pătrunderii în aceste localuri să antreneze aplicarea acestui beneficiu şi pentru ceea ce se află înăuntrul lor. Art. 24 al Convenţiei de la Viena prevede: „Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar afla”. Se desprinde intenţia de a înlătura orice îndoială că inviolabilitatea acestor obiecte este independentă de aceea a persoanei căreia îi pot fi încredinţate sau de locul unde sunt ţinute în mod normal.

Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută, nu poate fi încălcată în niciun caz şi sub niciun pretext, ea supravieţuieşte ruperii relaţiilor diplomatice şi chiar stării de război. Importanţa asigurării confidenţialităţii este aşa de mare încât, de obicei, membrii misiunii procedează la distrugerea ei înainte de plecare. Simplul fapt al existenţei arhivelor într-un edificiu, după ce misiunea diplomatică a încetat să funcţioneze, continuă să imprime edificiului respectiv calitatea de sediu diplomatic – cu toate consecinţele pe care această calitate le antrenează.

Corespondenţa diplomatică este separată de arhiva diplomatică; în Convenţia cu privire la relaţiile consulare din 1963, corespondenţa este componentă a noţiunii de „arhive consulare”, ceea ce nu face Convenţia diplomatică din 1961. Inviolabilitatea corespondenţei diplomatice este consacrată de art. 27, paragraful 2 al Convenţiei de la Viena, care mai precizează, în plus, că prin expresia „corespondenţă oficială” se înţelege întreaga corespondenţă referitoare la „misiune şi funcţiile sale”. Obligaţia statului acreditar de a permite comunicarea liberă a misiunii diplomatice este distinctă de obligaţia de a asigura secretul ei.

3. Inviolabilitatea personalului misiunii diplomatice

3.1 Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic și a personalului administrativ și tehnic

Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală.

Philippe Cahier constata, pe bună dreptate, că „deşi caracterul sacru al diplomatului a dispărut, nu este mai puţin adevărat că el nu-şi poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăieşte sub ameninţarea că va putea fi arestat”. Cahier citează cazul ambasadorului rus Matveiev, arestat la Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana a trimis ţarului un emisar special pentru a cere scuze şi a promulgat legea internă privind inviolabilitatea diplomaţilor străini.[6]

Aşadar, temeiul inviolabilităţii nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcţiilor oficiale, aşa cum subliniază şi Preambulul Convenţiei de la Viena din 1961. Potrivit art. 29 al Convenţiei diplomatice: „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.

Rezultă că inviolabilitatea priveşte două aspecte:

a) Interdicţia autorităţilor statului acreditar de a exercita orice act de coerciţiune asupra persoanei agentului diplomatic;

b) Obligaţia statului acreditar de a impune autorităţilor sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit şi să-i asigure respectul libertăţii, demnităţii etc., inclusiv ca acestea să nu fie lezate chiar de particulari.

Primul aspect care trebuie lămurit constă în limitele acestei inviolabilităţi. Problema se pune întrucât art. 76 al Rezoluţiei Institutului de Drept Internaţional, la sesiunea de la New York din anul 1929, interpretează inviolabilitatea ca fiind o interdicţie de la orice constrângere cum ar fi arestarea, extrădarea, expulzarea. Cecil Hurst susţinea că statele în legitimă apărare pot impune constrângerea pentru expulzarea unui diplomat care a acţionat împotriva intereselor statului acreditar.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislaţiile lor interne. Comisia de Drept Internaţional a precizat, însă, că acest drept este absolut, dar că statul acreditar poate lua măsuri „care să împiedice comiterea de crime sau delicte” şi, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertăţii personale prin arest sau detenţiune.

Continuând ideea referitoare la dreptul statului de a expulza un diplomat, considerăm că, potrivit art. 9 din Convenţia diplomatică din 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă statul acreditar l-a declarat „persona non grata” şi statul acreditant nu l-a rechemat într-un termen rezonabil acordat, potrivit art. 39, paragraful 2 din Convenţie, de către statul acreditar. Expulzarea, prin urmare, este interzisă „manu militari” atâta timp cât diplomatul este în funcţie; ea este admisă când el a încetat a mai fi considerat că îndeplineşte atribuţiile oficiale la misiunea diplomatică respectivă. Potrivit art. 32 al Convenţiei de la Viena „statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”. Observăm că art. 29 prevede inviolabilitatea, iar art. 37, imunitatea. Rezultă că imunitatea personală a agentului diplomatic este absolută şi nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord cu o judecată a agentului său în statul acreditar nu poate renunţa la ea şi să accepte ca acesta să fie arestat în statul acreditar.

Care este situaţia bunurilor unui agent diplomatic? Desigur, corespondenţa diplomatului, bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura îndeplinirea funcţiilor sale. În anul 1926 Guvernul Elveţiei, la o întrebare a Naţiunilor Unite, răspundea în acest sens, invocând practica statelor şi făcând observaţia că ar putea fi sesizabile unele bunuri pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar. Anumite bunuri pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art. 30, paragraful 3 al Convenţiei de la Viena – bunurile asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, beneficiind de imunitate de jurisdicţie civilă.

Al doilea aspect al inviolabilităţii este obligaţia statului acreditar de a lua măsuri generale ca valorile personale ale agentului diplomatic (libertatea, demnitatea etc.) să nu fie atinse, sub nicio formă, de autorităţi sau de particulari. Aceste obligaţii se asigură prin luarea unor măsuri de protecţie specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar. Dacă se solicită o formă anume de protecţie, de exemplu – paza militară, statul care o solicită o face contra retribuţie sau plată a serviciilor speciale prestate. Există o obligaţie a statului acreditar de a lua măsuri ca împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni, ca în rândul populaţiei locale să nu se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ şi în multe legi penale se prevăd sancţiuni împotriva celor care ar acţiona în public ultragiind un şef de misiune sau discreditându-l altfel.[7]

Membrii personalului administrativ şi tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază „dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat, de privilegiile şi imunităţile acordate, menţionată la paragraful 1, art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor” (art. 37 al Convenţiei diplomatice).

Rezultă că aceştia beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală absolută [8] şi de imunitate de constrângere, care este inviolabilitatea penală însă, pot fi urmăriţi în bunurile lor, pentru acte îndeplinite în afara atribuţiilor oficiale (chemaţi în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligaţii contractuale etc.). Totuşi, se consideră că salariile acestei categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente.

3.2 Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic

Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă şi pe aceea a reşedinţei statului şefului de misiune [9] (ca urmare a faptului că, potrivit definiţiei, reşedinţa acestuia face parte din localurile misiunii) chiar a celorlalţi agenţi diplomatici, afară dacă reşedinţa acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legaţie.

Nu există nicio diferenţă pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii şi aceea a locuinţelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Distincţia ce s-ar putea enunţa se limitează doar la fundamentarea lor juridică: în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă „formă a imunităţii de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale”, inviolabilitatea reşedinţei rămâne o consecinţă a statului diplomatic a celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală. În Convenţia de la Viena, art. 30, paragraful 1 prevede că: „Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi ocrotire ca şi misiunea”.

Pentru ca autorităţile locale să fie ţinute a asigura respectarea inviolabilităţii reşedinţei diplomatice, este nevoie ca această reşedinţă să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar. Norma inviolabilităţii reşedinţei agentului diplomatic are ca obiectiv exclusiv protecţia persoanei agentului diplomatic. Protecţia documentelor şi a bunurilor care se află în localul misiunii sau la reşedinţă decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură.

De aceeaşi protecţie se bucură şi celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internaţional prevede că, în măsura în care este legat de funcţiile diplomatice, un bun beneficiază de un regim de imunitate completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziţionat, iar în unele ţări este exceptat chiar şi de regulile de parcare, un cont bancar are acelaşi regim, deoarece nu se poate determina uşor ce proporţie din cont este necesară pentru asigurarea funcţiilor diplomatice, cât şi pentru asigurarea existenţei sale demne. Nu există o regulă de drept internaţional care să confere inviolabilitate tuturor bunurilor unui agent diplomatic, cu toate acestea nici nu s-ar putea susţine că numai proprietatea care este deţinută în virtutea funcţiei sale se bucură de inviolabilitate, pentru că, aşa cum s-a arătat încă de pe timpul lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador „tot ceea ce-i aparţine trebuie protejat de la orice constrângere”. Documentele, corespondenţa şi, cu unele excepţii, proprietatea agenţilor diplomatici beneficiază de inviolabilitate în baza art. 30, paragraful 2.

În Comentariul Comisiei de Drept Internaţional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând cea din reşedinţa privată a agentului, dar include şi autoturismul, contul bancar, precum şi alte bunuri necesare pentru folosinţa personală ori sunt esenţiale pentru existenţa lui. Contul bancar nu este supus restricţiilor, sechestrului sau executării şi, de asemenea, acţiunile pe care un agent diplomatic le deţine.

Este de menţionat că regula inviolabilităţii bunurilor unui agent diplomatic întâlneşte aceleaşi limite în cadrul cărora se află fixată şi imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic însuşi:

  • acţiunile reale imobiliare şi
  • acţiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar.

Din principiul exceptării de la jurisdicţia civilă a statului primitor rezultă că nicio notificare, fie judiciară, fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietăţii agentului diplomatic. Ca atare, instanţa nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic şi alte bunuri de folosinţă personală. De asemenea, poliţia sau autorităţile executive nu pot sechestra niciun articol aparţinând unui diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Comisia de Drept Internaţional a înţeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicţie instanţelor locale în legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau activităţile sale personale şi cazurile în care acţionează ca executor sau administrator, dacă nu este posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare; era totuşi important să se asigure ca inviolabilitatea persoanei sau reşedinţei sale să nu fie încălcată.

4. Sancționarea cazurilor de nerespectare a inviolabilității

Protecţia datorată agentului diplomatic îşi găseşte exprimarea nu numai în măsurile de poliţie necesare pentru a preveni ofensele, ci, în special, în pedepsirea severă a ofensatorilor. În cazul în care s-a produs un atac împotriva persoanei agentului diplomatic, statul acreditar este ţinut să ia orice măsură pentru ca autorul atacului să fie prins, judecat şi pedepsit, astfel, el va fi responsabil din punct de vedere internaţional pentru omisiunea sa. Materializând această obligaţie, un număr de state au prevăzut în legislaţia lor că persoanele vinovate de atac asupra diplomaţilor vor fi pasibile de pedepse severe, altele calificând infracţiunea de inviolabilitate ca infracţiune de drept internaţional (S.U.A. şi Belgia).[10] Nu există totuşi o regulă de drept internaţional care să stabilească că dreptul naţional trebuie să prevadă o pedeapsă mai grea pentru fapta din care s-a produs un prejudiciu diplomaţilor.

Din punct de vedere practic, gradul mai ridicat de protecţie datorat unui agent diplomatic poate avea un înţeles numai atunci când o penalitate specială însoţeşte comiterea unui act care atinge demnitatea diplomatică. În scopul garantării unei protecţii mărite pentru agenţii diplomatici, legile penale ale unor ţări cuprind dispoziţii speciale şi se poate constata că, îndeobşte, legile interne reprimă violarea acestui principiu.[11] În dreptul unor ţări continentale s-a prevăzut infracţiunea de insultă adusă ambasadorului. În cazul în care s-ar comite de către un agent public un act care ar viola imunitatea unui trimis, se impune o reparaţie adecvată. Spre exemplu, un ambasador special a fost acreditat de Marea Britanie pentru a transmite ţarului, într-o audienţă publică, expresia regretului Reginei pentru insulta adusă ambasadorului.[12] Pe de altă parte, este de aşteptat ca un reprezentant diplomatic să respecte legile şi regulamentele pentru menţinerea ordinii şi siguranţei publice în statul în care este trimis, pentru a nu-şi limita singur exercitarea efectivă a funcţiilor sale.

Exemplu: În noiembrie 1935, autoturismul ministrului iranian la Washington a fost oprit pentru depăşirea limitei de viteză şi ministrul a fost imobilizat atunci când acesta a recurs la violenţe împotriva forţelor de poliţie, deşi au exprimat un regret formal pentru incident, guvernul S.U.A. a menţionat că privilegiul imunităţii diplomatice impune persoanei în cauză obligaţia de a respecta legile ţării.

Dacă, comiterea unei ofense împotriva unui agent diplomatic este consecinţa logică a conduitei şi a situaţiei la care s-a ajuns din cauza diplomatului însuşi, se poate spune cu temei că ofensa nu este o violare a imunităţii sale diplomatice.

În 1973, a fost elaborată „Convenţia privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici”. Statele părţi şi-au asumat obligaţia să reglementeze în legislaţia internă fapta internaţională de omor, răpire, orice alt act împotriva integrităţii corporale sau libertăţii unei persoane care se bucură de protecţie internaţională. Statele s-au obligat să sancţioneze aceste infracţiuni ţinând seama de gravitatea lor şi să ia măsurile ce se impun în vederea stabilirii competenţei lor în cazul comiterii acestora, fiind ţinute să ia măsuri necesare, potrivit legislaţiei lor interne, în vederea pornirii urmăririi lor penale sau pentru a-i extrăda pe infractori. Statele s-au angajat să colaboreze la prevenirea acestor infracţiuni, mai ales prin măsurile menite să prevină pregătirea pe teritoriul lor a unor astfel de fapte, prin schimbul de informaţii şi coordonarea măsurilor administrative (comunică Secretariatului General O.N.U. rezultatul definitiv în procedura penală contra autorului prezumat al infracţiunii) şi prin asistenţa juridică în orice fază a procedurii penale angajate pentru orice infracţiune. În cazul în care nu-l extrădează, statul respectiv este obligat să supună cazul, fără excepţie şi fără întârzieri nejustificate, autorităţilor sale competente să exercite acţiunea penală după o procedură conformă cu legislaţia acestuia.

5. Azilul diplomatic

Dreptul de azil în cadrul misiunilor diplomatice este negat de majoritatea statelor europene şi de S.U.A., insă el este recunoscut de statele Americii Latine. Acest drept este prevăzut în Convenţia privind drepturile de azil, semnată la Havana în 1928 şi modificată la Caracas în 1954 şi în alte Convenţii între statele Americii Latine. Comisia de Drept Internaţional şi Conferinţa de la Viena, care au aprobat Convenţia din 1961, au refuzat să abordeze aceste probleme sub cuvânt că urmează a fi rezolvate ulterior.

Azilul diplomatic ca şi cel teritorial sunt acordate în baza unor considerente de ordin umanitar, unii autori considerând că acest drept ar trebui inclus în categoria drepturilor recunoscute persoanei. Azilul diplomatic şi azilul teritorial sunt două instituţii distincte, cu o configuraţie proprie bine conturată.

În cazul azilului diplomatic, beneficiarul azilului se găseşte pe teritoriul statului de refugiu şi în afara ţării unde pretinsa infracţiune a fost comisă, statul respectiv exercitând în mod cu totul normal suveranitatea sa.

În cazul azilului teritorial, beneficiarul azilului, care se găseşte refugiat într-o ambasadă sau pe un vapor străin ancorat în apele teritoriale, se află pe teritoriul statului unde pretinsul delict a fost comis; acordarea azilului diplomatic se limitează la persoanele acuzate de comiterea unor infracţiuni politice ori sunt victime ale persecuţiei politice; azilul teritorial îl sustrage tribunalelor locale în mod normal competente şi constituie din partea statului o veritabilă intervenţie.

În vreme ce azilul teritorial nu este încă o regulă pozitivă, dar este pe cale de a deveni, azilul diplomatic nu are existenţă legală decât în America Latină.[13] Statele sud-americane au acceptat ca trimişii străini să poată oferi azil refugiaţilor politici în timp de revoluţie sau de război civil; dreptul de azil a fost recunoscut astfel, atât prin cutumă, cât şi prin tratat [14], totuşi acest drept nu se bazează pe o regulă de drept internaţional, ci pur şi simplu pe uzanţele locale.

În baza dreptului internaţional, niciun stat nu are obligaţia de a recunoaşte unui agent diplomatic străin dreptul de a acorda azil persoanelor care au săvârşit o infracţiune sau altor persoane care nu aparţin misiunii sale. Statele Americii Latine au prevăzut dreptul la azil prin Convenţia de la Havana din 1928, modificată ulterior în 1954 la Caracas.

În doctrină s-a susţinut că azilul diplomatic ar avea atât un caracter cutumiar, cât şi convenţional.

Curtea Internaţională de Justiţie a interpretat azilul diplomatic într-un mod restrictiv (acordarea azilului implică o derogare de la suveranitatea statului, pentru că sustrage infractorul de la jurisdicţia statului de reşedinţă şi constituie o intervenţie în domenii care ţin exclusiv de competenţa acestui stat; de aceea, o asemenea derogare nu poate fi recunoscută decât dacă baza ei legală este stabilită în fiecare caz separat) şi a statuat că azilul este legitim acordat numai în cazul unui pericol iminent şi persistent, şi în acest caz, nu constituie o chestiune de drept, ci de acţiune umanitară.

Majoritatea ţărilor din America Latină au fost nemulţumite de această abordare restrictivă şi aceasta a condus la încheierea Convenţiei Inter-americane cu privire la azilul diplomatic (Caracas 1954). Instituţia azilului diplomatic aduce în discuţie o situaţie contradictorie, generatoare de dificultăţi pentru state. Pe de o parte, azilul diplomatic constituie o excepţie de la jurisdicţia autorităţilor locale, o formă de intervenţie în treburile interne ale statului primitor; acordarea de azil fiind, de multe ori, în dauna bunelor relaţii între două state – putându-se ajunge până la ruperea relaţiilor diplomatice sau declararea şefului de misiune ca „persona non grata”. Pe de o parte, refuzul de a acorda azil unei anumite persoane urmărite pentru atitudine politică poate să se dovedească neinspirat în cazul unei opoziţii victorioase.

În doctrină, s-a reţinut ca principale caracteristici ale azilului diplomatic următoarele:

  • exercitarea jurisdicţiei de către un stat străin asupra naţionalilor suveranilor teritoriali oferindu-le protecţie împotriva statului lor naţional trebuie să rămână în toate cazurile o derogare strictă de la regula generală a supremaţiei teritoriale;
  • nu există un drept de azil, azilul constituie un atribut discreţionar al statului acreditant, pentru că nu implică obligaţia de a-l acorda şi nici nu trebuie să-şi motiveze refuzarea cererii făcute;
  • azilul nu este subiect de reciprocitate;
  • calificarea delictului imputat beneficiarului diplomatic aparţine statului care-l acordă; deşi şeful de misiune diplomatică este îndreptăţit să determine dacă există un caz de acordare a azilului în conformitate cu tratatul, o asemenea determinare nu este concludentă, pentru că principiile dreptului internaţional nu recunosc nici un drept de calificare unilaterală sau definitivă a dreptului de a acorda azil de către statul care îl acordă.

În caz de dezacord între statele în chestiune, dacă azilul a fost în mod corespunzător acordat în conformitate cu tratatul, statul teritorial nu este în drept să întreprindă o acţiune unilaterală pentru a impune predarea persoanei în cauză, recursul trebuie făcut la un organ judiciar imparţial.

Cetăţenia refugiatului nu afectează dreptul de acordare a azilului; pentru a preîntâmpina un posibil abuz la dreptul de azil, statul teritorial are dreptul să ceară ca refugiatul să fie trimis în afara teritoriului său cât mai urgent posibil; în schimb, cealaltă parte este îndreptăţită la un „safe-conduct” pentru refugiat.[15]

Misiunea diplomatică care a acordat azilul are obligaţia strictă de interzicere a oricărei activităţi politice din partea beneficiarului azilului, căruia nu i se mai permite să menţină contacte politice.

5.1 Cauza privind azilul diplomatic Columbia contra Peru

Conflictul dintre Columbia și Peru își are originea în dreptul de azil oferit in data de 3 ianuarie 1949 de către Ambasadorul columbian în Lima lui M. Victor Raul Haya de la Torre, liderul unui partid politic din Peru, Alianța revoluționarilor americani.

În data de 3 octombrie 1948, a izbucnit o rebeliune militară în Peru. Au fost întreprinse acțiuni împotriva lui Haya de la Torre pentru instigarea și conducerea aceste rebeliuni. A fost căutat de către autoritățile din Peru, dar fără succes.

Ȋmpreună cu alţi membri ai partidului, Victor Raul Haya de la Torre au fost cercetaţi penal pentru rebeliune militarǎ. Aflȃndu-se ȋncǎ ȋn libertate la data de 16 noiembrie, somaţiile au fost publicate, obligȃndu-l sǎ se prezinte ȋn faţa magistraţilor. Pe 3 ianuarie 1949, i-a fost acordat azil politic la Ambasada Columbiei ȋn Lima. Ȋntre timp, pe 27 octombrie 1948, o grupare militarǎ și-a ȋnsuşit puterea ȋn Peru şi a publicat un decret furnizȃnd pentru curţile militare un instrument pentru judecarea cazurilor de rebeliune, tulburare a liniştii şi ordinii publice; totuşi acest decret nu a fost aplicat procedurilor legale iniţiate ȋmpotriva lui Haya de la Torre şi altora, şi a fost declarat ȋn faţa Curţii cǎ acest decret nu a fost aplicat ȋn cazul lui Haya de la Torre. Ȋn plus, pe perioada cuprinsă între 4 octombrie și începutul lunii februarie 1949, Peru a fost ȋntr-o stare de asediu.

Pe data de 4 ianuarie 1949, Ambasadorul Columbiei ȋn Lima a informat Guvernul din Peru asupra azilului politic acordat lui Haya de la Torre; ȋn acelaşi timp, Ambasadorul columbian a cerut ca formalitǎţile pentru extrǎdare sǎ fie iniţiate pentru ca refugiatul sǎ poatǎ pǎrǎsi ţara. Pe 14 ianuarie, el a adǎugat faptul ca refugiatul a fost calificat ca fiind un refugiat politic. Guvernul din Peru a contestat aceastǎ calificare si a refuzat sǎ acorde extrǎdarea, motivȃnd că Haya de la Torre ar fi comis infracţiuni ordinare şi cǎ nu este ȋndreptǎţit sǎ se bucure de beneficiile azilului.

O corespondenţǎ diplomatică a fost purtatǎ, finalizatǎ cu semnarea, ȋn Lima, ȋn data de 31 august 1949, a unui act prin care cele douǎ Guverne sunt de acord sǎ supunǎ acest caz judecǎţii Curţii Internaţionale de Justiţie. Nereuşind sǎ ajungǎ la un consens, cele douǎ Guverne au adresat Curţii Internaţionale de Justiţie anumite ȋntrebǎri cu privire la disputa lor; aceste ȋntrebǎri au fost prezentate intr-o cerere de chemare in judecatǎ formulate de cǎtre Columbia şi ȋntr-o ȋntȃmpinare formulatǎ de cǎtre Peru.

Susținerea făcută de către Columbia:

Columbia a susţinut ȋn faţa Curţii cǎ, avȃnd ȋn vedere Convenţia ȋn vigoare – Acordul Bolivian privind extrǎdarea din 1911, Convenţia din Havana privind azilul din 1928, Convenţia din Montevideo privind azilul politic din 1933 – şi potrivit Dreptului Internaţional American, a fost ȋndreptǎţitǎ sǎ clasifice natura infracţiunii pentru scopul azilului. Cu privire la acest lucru, Curtea a considerat cǎ, dacǎ calificarea ȋn aceasta chestiune a fost provizorie, nu poate fi niciun dubiu pe acest subiect: dacǎ reprezentantul diplomatic ar considera cǎ sunt ȋndeplinite condiţiile cerute, atunci ar putea sǎ-şi pronunţe opinia si dacǎ aceasta din urmǎ ar fi contestatǎ, o controversǎ ce ar apǎrea ar putea fi soluţionatǎ potrivit metodelor oferite de cǎtre pǎrţi.

Dar a rezultat din procedurile acestui caz cǎ, Columbia şi-a susţinut dreptul de a califica infracţiunea unilateral si definitiv, trecȃnd peste Peru. Primul dintre tratatele invocate – Acordul bolivian – consacrǎ intr-un articol recunoaşterea instituţiei azilului ȋn concordanţǎ cu principiile dreptului internaţional. Dar aceste principii nu conferǎ dreptul unei calificǎri unilaterale. Pe de altǎ parte, atunci cȃnd Acordul bolivian a prezentat regulile extrǎdǎrii, nu a fost posibilǎ deducerea concluziilor privind azilul diplomatic. Ȋn cazul extrǎdǎrii, refugiatul s-a aflat pe teritoriul statului unde exista refugiul: daca azilul i-ar fi acordat, o asemenea decizie nu ar deroga de la suveranitatea statului ȋn care a fost comisǎ infracţiunea. Dimpotrivǎ, ȋn cazul azilului diplomatic, refugiatul s-a aflat pe teritoriul statului ȋn care a comis infracţiunea: decizia de acordare a azilului a derogat de la suveranitatea statului respectiv, infractorul fiind mutat din jurisdicţia acelui stat.

Cȃt despre cel de al doilea tratat invocat de Columbia – Convenţia din Havana – acesta nu recunoaşte dreptul calificǎrii unilaterale, explicit sau implicit. Cel de al treilea tratat – Convenţia din Montevideo – acesta nu fusese ratificat de cǎtre Peru şi poate fi invocat ȋmpotriva acelei ţǎri.

Ȋn cele din urmǎ, cu privire la dreptul internaţional american, Columbia nu a dovedit existenţa, regional sau local, a unei practici uniforme a calificǎrii unilaterale ca fiind un drept al statului de refugiu şi ca o obligaţie asupra statului pe teritoriul cǎruia s-a produs fapta considerată infracţiune. Faptele propuse Curţii conţineau o mare contradicţie şi fluctuaţii pentru a face posibilǎ constatarea  unei practice particulare specific Americii Latine şi acceptatǎ ca şi izvor de drept.

Prin urmare, s-a considerat cǎ statul ce a acordat azilul, ȋn speţǎ, Columbia, nu a fost competent sǎ califice natura infracţiunii printr-o decizie unilaterală şi definitivǎ, fǎrǎ a lua ȋn considerare poziţia statului Peru.

Columbia a susţinut de asemenea cǎ Peru a fost pus sub obligaţia de a lua mǎsurile necesare pentru ca refugiatul sǎ pǎrǎseascǎ ţara ȋn siguranţǎ. Curtea, lǎsȃnd deoparte pentru moment chestiunea dacǎ azilul a fost acordat ȋn mod corect, a notat cǎ acea clauza din Convenţia din Havana care oferǎ garanţii pentru refugiat, a fost aplicabilǎ doar unui caz unde statul teritorial a cerut pǎrǎsirea teritoriului sǎu de cǎtre refugiat: abia dupǎ o asemenea cerere a putut agentul diplomatic care a oferit azilul sǎ cearǎ, ȋn schimb, acordarea unei mǎsuri de asigurare a siguranţei refugiatului pe durata pǎrǎsirii ţǎrii: dar aceastǎ practicǎ, care şi-a gǎsit explicaţia ȋn motive de expeditivitate, nu a plasat nicio obligaţie ȋn sarcina statului teritorial.

Ȋn speţa de faţǎ, Peru nu a fǎcut nici o cerere ca refugiatul sǎ pǎrǎseascǎ ţara si prin urmare nu este obligat sǎ ofere aceste mǎsuri de siguranţǎ pentru refugiat.

Susținerea făcută de către Peru:

Ȋn ȋntȃmpinarea formulatǎ, Peru a cerut Curţii sǎ declare cǎ azilul a fost acordat lui Haya de la Torre, cu ȋncǎlcarea Convenţiei din Havana, ȋn primul rȃnd, ȋntrucȃt Haya de la Torre a fost acuzat, nu de o infracţiune politicǎ, ci de o infracţiune ordinarǎ şi ȋn al doilea rȃnd, pentru cǎ urgenţa cerutǎ de cǎtre Convenţia din Havana pentru justificarea azilului a absentat ȋn aceasta speţǎ.

Observȃnd cǎ Peru nu ceruse deloc predarea refugiatului, Curtea a examinat acest prim punct. Cu privire la acest subiect, Curtea a notat cǎ singura acuzaţie ȋmpotriva refugiatului a fost o rebeliune militarǎ, care nu este o infracţiune comunǎ. Ȋn consecinţǎ, Curtea a respins ȋntȃmpinarea statului Peru privitoare la acest punct, declarȃnd-o ca fiind nefondatǎ.

Asupra chestiunii privind starea de urgenţǎ, Curtea, observȃnd cǎ justificarea esenţialǎ a azilului se aflǎ ȋn eminenţa sau persistenţa pericolului ȋndreptat ȋmpotriva persoanei refugiatului, a decis analizarea tuturor factorilor prezenţi ȋn caz.

Trei luni trecuserǎ ȋntre rebeliunea militarǎ si acordarea azilului. Nu se mai punea problema protejǎrii lui Haya de la Torre din considerente umanitare ȋmpotriva actiunilor violente şi necontrolate ale unor elemente iresponsabile ale populaţiei; pericolul ce ȋl privea pe Haya de la Torre a fost acela de a avea de a face cu procedurile legale. Conventia de la Havana nu a fost conceputǎ pentru protejarea cetǎţenilor care au complotat ȋmpotriva instituţiilor statului sau de urmǎrile legale. Nu era suficient sa fii acuzat de o infracţiune politicǎ pentru a obţine azilul; azilul putea interveni doar ȋmpotriva unei acţiuni ȋn justiţie ȋn cazurile ȋn care acţiuni arbitrare se substituiau ordinii de drept si regulilor de drept. Nu a fost probat ca situaţia din Peru din acel moment ar fi implicat subordonarea justiţiei executivului sau abrogarea garanţiilor judiciare.

Pe lȃngǎ acest lucru, Convenţia de la Havana nu a putut stabili un sistem legal care sǎ poatǎ garanta persoanelor acuzate de sǎvȃrşirea unor infracţiuni politice, privilegiul evadǎrii jurisdicţiei naţionale. O asemenea concepţie ar intra ȋn conflict cu una dintre cele mai vechi tradiţii ale Americii Latine, aceea e neintervenţiei ȋn politica internǎ a unui stat. Dacǎ Convenţia de la Havana ar fi vrut sa asigure o protecţie generalǎ tuturor persoanelor persecutate pentru infracţiuni politice din cursul unor evenimente revoluţionare, pentru simplul motiv cǎ ar trebui prezumat cǎ aceste evenimente interfereaza cu administrarea justiţiei, acesta ar duce la un amestec strǎin al unei naturi particular ofensive ȋn treburile interne ale statelor.

Cȃt priveşte numeroasele cazuri citate de cǎtre Columbia, Curtea a fost de pǎrere cǎ aceste consideraţii de convenienţe sau de expedienţe politice par sǎ fi ȋndemnat statul teritorial sǎ recunoascǎ azilul, fǎrǎ ca o decizie ȋn cauzǎ sǎ fi fost dictatǎ de cǎtre orice sentiment de obligaţie legalǎ. Azilul ȋn America Latinǎ a fost o instituţie care ȋşi datora dezvoltarea ȋn mare mǎsura factorilor extra-legali.

Dupǎ declararea faptului ca la data la care a fost oferit azilul, adicǎ pe data de 3 ianuarie 1949, nu era nici un caz de urgenţǎ in accepţiunea datǎ de Convenţia de la Havana, judecǎtorii Curţii Internaţionale de Justiţie au declarat cǎ aceasta ȋn niciun caz nu constituia o criticǎ a Ambasadorului Columbiei. Aprecierea sa ȋn acest caz nu a fost un factor relevant pentru ȋntrebarea privitoare la validitatea azilului: doar realitatea obiectivǎ a situaţiei a avut importanţǎ.

Rezolvarea dată de către Curtea Internațională de Justiție:

Dupǎ dezbaterea motivǎrilor formulate de cele două state si analiza minuţioasǎ a tuturor factorilor implicaţi ȋn aceasta cauzǎ, Curtea Internaţionalǎ de Justiţie a ajuns la concluzia că acordarea azilului nu s-a fǎcut ȋn conformitate cu art. 2, alin. 2 al Covenţiei de la Havana.

Dupǎ analiza motivǎrilor formulate de fiecare ţarǎ ȋn parte, Curtea, cu 14 voturi impotriva a 2 voturi, a declarat cǎ, Columbia nu este ȋn mǎsurǎ sǎ califice unilateral şi fǎrǎ a lua ȋn considerare poziţia ţǎrii Peru natura infracţiunii comise de cǎtre refugiat. De asemenea a decis, cu 15 voturi ȋmpotriva unui vot, cǎ Guvernul peruan nu este obligat sǎ ȋl extrǎdeze pe refugiat. Pe de altǎ parte, Curtea a respins cu 15 voturi contra unui vot ȋntȃmpinarea peruanǎ, cum cǎ Haya de la Torre a fost acuzat de infracţiuni ordinare; Curtea a menţionat ca singura acuzaţie adusǎ lui Haya de la Torre a fost acea privind rebeliunea militarǎ, iar rebeliunea militarǎ nu este, ȋn sine, o infracţiune ordinarǎ. Ȋn final, cu 10 voturi ȋmpotriva a 6, Curtea, fǎrǎ a critica atitudinea Ambasadorului Columbiei ȋn Lima, a considerat cǎ cerinţele pentru ca cererea pentru azil sǎ fi fost acordatǎ ȋn conformitate cu tratatele relevante ȋn speţǎ nu au fost ȋndeplinite atunci cȃnd Haya de la Torre a primit azil.

Ȋntr-adevǎr, potrivit ȋnterpretǎrii realizate de Curte a Convenţiei de la Havana, azilul nu poate constitui un obstacol ȋn calea mǎsurilor legale instituite de catre autoritǎţile judiciare ce opereazǎ in conform legi.

6. Concluzie

În concluzie, instituţia mai sus numită, analizată în această lucrare nu a trecut prin schimbări esenţiale în decursul anilor, a demonstrat o stabilitate remarcabilă într-o perioadă de mari schimbări în raporturile diplomatice internaţionale. Aceasta, probabil, se explică datorită nealterării intereselor fundamentale ale statelor în domeniul cercetat. Bineînţeles că instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, în care există practic o bogată, dar şi neuniformă jurisprudenţă, practică internaţională şi tratări doctrinare, va continua să suporte careva modificări şi îmbogăţiri de conţinut, în special sub influenţa tendinţelor actuale ale dreptul internaţional şi ale relaţiilor internaţionale.

Diversificarea actuală a relaţiilor internaţionale, globalizarea tot mai accentuată a economiei obligă statele să practice o diplomaţie care să le protejeze şi să le promoveze cât mai bine interesele, astfel încât – în acest sistem global care se structurează în prezent – fiecare popor să-și ocupe locul pe care îl merită. Având în vedere dificultăţile cu care se confruntă fiecare naţiune în perspectiva ocupării unui asemenea loc, factorii politici de decizie au obligaţia să acorde atenţia cuvenită negocierilor diplomatice, şi în special instituţiei imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice.

Analizând cele expuse în lucrare, considerăm că instituţia inviolabilității diplomatice trebuie pe cât posibil să servească intereselor statului acreditant şi diplomaţilor săi, dar în acelaşi timp, preocupările ultimilor nu trebuie să fie exagerate şi să devină obligatorii pentru statul acreditar, ignorând aspectele politice şi sociale sensibile ale acestuia.

Bibliografie

  • Burian Alexandru, Privilegiile Şi Imunităţile Diplomatice, în  Revista Naţională de Drept, vol. 1, 2002.
  • Ion M. Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996.
  • Aurel Bonciog, Drept diplomatic, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2000.
  • Alexandru Buruian, Drept di­plomatic şi consular , Editura Cuant, Chişinău, 2003.
  • Viorel Marcu, Drept Instituţional Comunitar, Editura Lumina Lex, 2000.
  • Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Actami, Bucureşti, 2001.
  • Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la 18 aprilie 1961.
  • Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963.
  • Convenţia cu privire la prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor împotriva persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici (1973).


[1] Burian Alexandru, Privilegiile şi imunităţile diplomatice, în  Revista Naţională de Drept, vol. 1, 2002, p. 34.

[2] Art.171 Cod Penal.

[3] Legea Ana din anul 1709.

[4] Un grup de refugiaţi români au ocupat, în noaptea de 14-15 februarie 1955, sediul misiunii şi reşedinţa şefului misiunii române la Berna; întrucât fusese rănit mortal şoferul, iar alţi membri ai legaţiei fuseseră făcuţi prizonieri, însărcinatul cu afaceri a acordat poliţiei permisiunea să pătrundă în misiune şi să-i captureze pe agresori. Poliţia, care încercuise legaţia, a refuzat însă să acţioneze, pe motiv că în local se aflau membrii ai legaţiei şi trebuia să se evite omorârea altor persoane şi a negociat cu agresorii. Guvernul român a reproşat statului acreditar faptul că nu a protejat suficient legaţia, astfel încât să preîntâmpine agresiunea şi faptul de a nu fi luat măsurile care se impuneau pentru restabilirea fără întârziere a imunităţii diplomatice a misiunii.

[5] Art. 24 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[6] Legea Ana din 21 aprilie 1709.

[7] Art. 296 din Codul Penal elveţian.

[8] Art. 31, pct.1 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[9] Art. 30, paragraful 1 al Convenţiei de la Viena din 1961.

[10] Curtea Supremă a S.U.A. a suţinut că persoana unui ministru public este sacră şi inviolabilă şi oricine comite o violare loveşte securitatea comună şi bunăstarea naţiunilor.

[11] De exemplu, potrivit Dreptului Penal englez se face vinovat de comiterea unui delict corecţional cel care, prin forţă sau constrângere penală, violează orice privilegiu conferit reprezentantului diplomatic al ţărilor străine sau care intentează un proces, urmăreşte sau execută orice mandat asupra persoanei unui reprezentant diplomatic al unui stat străin.

[12] A dus la creearea Legii Ana în 1709.

[13] Louis Delbez, Les principes generaux du droit international public, Paris, 1964, p. 204.

[14] Convenţia de la Havana din 1928, modificată la Caracas în 1954.

[15] În cauza Asylum, Curtea a ajuns la concluzia că numai după ce statul teritorial a cerut plecarea refugiatului ar putea ca statul care acordă azilul să ceară un „safe-conduct”.

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisiteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete:

Rolul terților în rezolvarea diferendelor internaționale prin mijloace politico-diplomatice

Experienţa istorică a dovedit existenţa în practica internaţională a unor diferende, conflicte şi stări conflictuale, care sunt o reflectare a lumii în care trăim. Totodată experienţa a dovedit necesitatea şi posibilitatea soluţionării lor.

În drumul său spre progres şi civilizaţie, omenirea este confruntată necontenit cu numeroase probleme noi şi din ce în ce mai complexe, a căror soluţionare reclamă participarea tuturor statelor. Adesea abordările şi punctele lor de vedere sunt diferite, uneori chiar diametral opuse, ceea ce generează neînţelegeri, diferende sau fricţiuni.

Este un fapt că dezvoltarea colaborării şi multiplicarea legăturilor dintre state conduc în mod inevitabil la sporirea diferendelor internaţionale, cel puţin din punct de vedere numeric. Acolo unde relaţiile sunt mai intense şi mai complexe, posibilitatea şi probabilitatea ivirii diferendelor sunt în mod obiectiv mai mari. Apariţia diferendelor internaţionale nu este un fenomen  negativ în sine. Negative şi profund dăunătoare în condiţiile internaţionale de astăzi sunt nesoluţionarea lor şi încercările de a le soluţiona pe alte căi decât cele paşnice.

Soluţionarea diferendelor dintre state s-a făcut, de-a lungul istoriei, prin două categorii de mijloace: prin forţă, inclusiv prin recurgerea la război şi prin mijloacele paşnice.

Secole şi milenii, războiul a constituit principalul mijloc de rezolvare a diferendelor, statele puternice impunându-şi pe această cale propriile interese.

Războiul era considerat ca un mijloc legitim pentru rezolvarea diferendelor internaționale, existând în acest sens un drept de a recurge la război (jus ad bellum). Importante contribuţii la ideea excluderii războiului, a adus eminentul jurist olandez Hugo Grotius, în special în celebra sa lucrare “De jure belli ac pacis” publicată la Paris în 1625.

Primele tentative de eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state şi de impunere a mijloacelor paşnice au avut loc către sfârşitul secolului al XIX-lea. Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, reunite sub auspiciile “păcii, dezarmării şi arbitrajului” conţin numai recomandarea de a se folosi de mijloace pașnice în soluționarea diferendelor internaționale.

Pactul Societăţii Naţiunilor, intrat în vigoare la 10 ianuarie 1920, îşi propunea, printre principalele sale scopuri, pe acela de a veghea la menţinerea păcii şi de a oferi un cadru instituţional al organizării societăţii internaţionale în vederea evitării războaielor.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, sub egida Societăţii Naţiunilor, dar în special în epoca contemporană, în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite, o dată cu renunţarea la război – ca instrument al politicii naţionale – prin Pactul Briand-Kellogg din 1928[1] şi apoi cu interzicerea războiului de agresiune sub ameninţarea sancţiunilor internaţionale potrivit Cartei O.N.U., recurgerea la mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor dintre state a devenit o alternativă tot mai viabilă, fiind ridicată la rangul de principiu fundamental al dreptului internaţional contemporan.

Carta O.N.U. prevede în art. 2, paragraful 3, următoarele: Toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia, să nu fie puse în primejdie”. Acest text defineşte elementele esenţiale ale principiului reglementării pașnice a diferendelor internaționale şi ale obligaţiei tuturor statelor de protejare a valorilor fundamentale ale societăţii internaţionale care se cer apărate de recurgerea la forţă.

Obligaţia statelor de a proceda în acest fel este o obligaţie erga omnes, o obligaţie faţă de umanitate şi faţă de comunitatea internaţională în ansamblu.

Mijloace politico – diplomatice de soluționare paşnică a diferendelor internaţionale

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, după definiţia dată de Dicţionarul de drept internaţional public, sunt : “instituţii de drept internaţional la care statele au obligaţia să recurgă pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, fără a folosi forţa sau ameninţarea cu forţa”.

Mijloacele de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale se clasifică, în raport de specificitatea modului în care sunt destinate să contribuie la obţinerea rezultatului, în 3 categorii: a) mijloace politico-diplomatice (fără caracter jurisdicţional): tratativele (negocierile), bunele oficii, mediaţiunea (medierea), ancheta şi concilierea; b) mijloace cu caracter jurisdicţional: arbitrajul internaţional şi justiţia internaţională; c) mijloace şi proceduri de soluţionare în cadrul organizaţiilor internaţionale cu vocaţie universală sau regională (zonală).

Printre mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, procedurile diplomatice, dintre care unele cunoscute încă din antichitate, sunt cele mai des folosite, deoarece se bazează pe credinţa părţilor, iar suveranitatea lor este mai bine apărată: negocierile se desfăşoară direct între părţi şi sunt confidenţiale, iar în condiţiile recurgerii la sprijinul unui terţ, părţile sunt libere să accepte sau să refuze eventuala soluţie propusă de acesta; spre deosebire de situaţia în care se recurge la mijloacele jurisdicţionale, în acele cazuri părţile la diferend sunt obligate să accepte soluţia judecătorului sau arbitrului internaţional.

Mijloacele diplomatice se caracterizează: – printr-o anumită lipsă de formalism, în sensul desfăşurării lor în afara unui cadru instituţional prestabilit; – în cazul mijloacelor diplomatice realizate prin intermediul unui terţ, soluţia propusă de acesta nu este obligatorie; – în contextul unui anumit diferend internaţional, mijloacele diplomatice sunt considerate ca având un caracter prealabil, în raport cu cele de natură jurisdicţională; – părţile au libertatea de a alege oricare dintre mijloacele de soluţionare paşnică, dar şi libertatea de a combina, în contextul aceluiaşi diferend, modalităţile diplomatice între ele sau cu acelea de tip jurisdicţional.

Negocierile (tratativele) diplomatice

a) Rolul şi funcţia negocierilor diplomatice în lumea contemporană

Ca metodă de corelare a raporturilor interstatale, negocierile diplomatice directe sunt cunoscute încă din vremuri îndepărtate, ele apărând odată cu apariţia statelor şi a relaţiilor dintre acestea.

Relaţiile internaţionale reclamă prin însăşi natura lor intervenţia permanentă a tratativelor şi contactelor între factorii de răspundere politică ori de câte ori apar neconcordanţe de interese, probleme litigioase sau controverse de orice natură între state. Marele diplomat şi om politic român Nicolae Titulescu spunea că atunci când diplomaţii discută tunurile tac.

Rolul tratativelor în viaţa internaţională este, însă, mult mai larg, pentru că tratativele constituie, în acelaşi timp, un eficient mijloc de prevenire a litigiilor şi diferendelor dintre state, precum şi principalul instrument politico-diplomatic în relaţiile de colaborare şi cooperare pe diferite planuri în cadrul relaţiilor internaţionale, cu finalităţi multiple.

Juristul indian Arthur Lall, în teza sa de doctorat, susținută la Institutul de Înalte Studii Internaționale de la Geneva, definește tratativele drept „procesul de abordare a unei dispute sau a unei instituții internaționale prin mijloace pașnice, altele decât cele juridice sau arbitrale, cu scopul de a promova sau a realiza o anumită înțelegere, îmbunătățire, aplanare sau reglementare a disputei sau a situației între părțile interesate.

Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că acestea nu au doar rolul de preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri atunci când acestea au izbucnit, ci trebuie desfăşurate cu bună – credinţă, cu voinţa reală de a se ajunge la un rezultat.

Importanța sa este recunoscută de către Curtea Internațională de Justiție în Hotărârea sa din 25 iulie 1974: „Metoda cea mai potrivită de soluționare a diferendului este cea a negocierilor”, după cum reiese din hotărârea dată în litigiul pescuitului islandez.[2]

Dreptul de a duce tratativele este universal, el fiind un atribut implicit al dreptului statului la suveranitate şi independenţă, decurgând din cerinţa firească a încercării de a se soluţiona orice diferend sau litigiu pe cale politico-diplomatică, cea mai uzuală şi la dispoziţia tuturor statelor.

În perioada de după adoptarea Cartei O.N.U., tratativele ca metodă de soluţionare paşnică a diferendelor au cunoscut o largă afirmare şi consacrare internaţională.

Ca metodă de soluţionare a diferendelor tratativele au fost folosite uneori cu deplin succes, alteori cu rezultate parţiale sau temporare, dar întotdeauna în mod util în conflictele ce au apărut în diferite zone ale globului, cum au fost: situaţia din Laos (1961-1962), criza din Vietnam (1953), criza din zona Caraibelor (1962), problema Ciprului, disputa privind Iranul de Vest (1962), conflictul indo-pakistanez, situaţia din Orientul Mijlociu sau din unele zone africane (Congo – Zimbabwe, Rodenzia) etc.

Specifică pentru epoca contemporană este amploarea deosebită pe care au luat-o tratativele multilaterale (diplomaţia prin conferinţe internaţionale) în cadrul cărora se abordează problemele globale ale păcii, securităţii internaţionale şi dezarmării, ale soluţionării unor situaţii grave şi complexe privind relaţiile directe dintre state sau ale codificării regulilor de drept internaţional.

b) Principalul mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale

Tratativele constituie principala metodă de soluţionare pe cale paşnică, politico-diplomatică, a problemelor litigioase. Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în primul rând la negocieri.

Primordialitatea tratativelor ca mijloc de soluţionare paşnică este consacrată de art. 33 al Cartei O.N.U., precum şi în alte documente unde ele figurează pe primul loc în cadrul metodelor de rezolvare paşnică a diferendelor. Potrivit principiului primordialităţii tratativelor (cunoscut și sub denumirea de „principiul anteriorității tratativelor”), statele sunt obligate să recurgă mai întâi la tratative în vederea aplanării diferendelor dintre ele şi numai în măsura în care tratativele directe nu au dus la rezultatul dorit să recurgă la celelalte mijloace de soluţionare paşnică.

Curtea Permanentă dă următoarea soluție în litigiul concesiunilor Mavrommatis: „Înainte ca un diferend să ajungă în fața justiției se impune ca obiectul său să fie clar definit prin intermediul negocierilor diplomatice” [3]. Aceeași soluție este dată și de către Curtea Internațională de Justiție în cazul litigiului cu privire la dreptul de trecere prin teritoriul indian [4].

În raport cu celelalte metode de rezolvare paşnică a diferendelor, metoda tratativelor se caracterizează prin supleţe, operativitate şi o mai mare eficacitate în căutarea şi găsirea de soluţii, printr-un grad mai redus de formalism şi o mai mare capacitate de adaptare la diversitatea situaţiilor conflictuale care apar în planul relaţiilor internaţionale.

Tratativele reprezintă metoda cea mai puţin încorsetată de detalii procedurale, prin care se rezolvă sau se previn cele mai multe diferende, celelalte metode având în mare măsură menirea de a sprijini procesul de negociere [5].

De altfel, tratativele sunt prezente, într-o măsură sau alta, într-o fază sau alta, în orice proces de soluţionare paşnică, chiar dacă diferendul se rezolvă pe o altă cale, deoarece însăşi hotărârea de a se apela la un anumit alt mijloc de soluţionare este, de regulă, rezultatul unor tratative fie şi cu caracter preliminar sau exploratoriu între părţi, iar pe parcursul folosirii altor metode de soluţionare paşnică dintre cele menţionate, asupra cărora părţile au căzut de acord, poate apărea necesitatea ca anumite aspecte să fie clarificate prin dialog direct între părţile aflate în diferend ori ca anumite momente de impas să fie depăşite tot pe această cale, aşa cum practica internaţională a demonstrat-o adesea.

Tratativele constituie, de fapt, singura metodă de rezolvare a diferendelor care se desfăşoară în întregime direct între părţile implicate, fără a fi necesară, deşi aceasta nu este exclusă, şi participarea altor părţi, care nu presupune organe sau organisme internaţionale preexistente, ceea ce reprezintă un avantaj important întrucât, prin confruntarea nemijlocită a poziţiilor, părţile pot adopta o atitudine mai flexibilă şi pot păstra secretul discuţiilor, creându-se astfel posibilitatea determinării mai exacte a conţinutului diferendului, înlăturându-se cu mai mică dificultate exagerările şi falsele susceptibilităţi şi evidenţiindu-se mai pregnant punctele de acord[6].

Pentru a se ajunge la rezultate pozitive, în cadrul procesului de negociere este necesar, însă, ca părţile să fie de bună-credinţă, să fie receptive la argumentele pe care le avansează partenerul de negociere, să dea dovadă de spirit de cooperare şi de dorinţa de a se ajunge realmente la soluţii reciproc acceptabile [7]. În caz contrar contactele directe dintre părţi pot căpăta caracterul unui „dialog între surzi”, al unei farse ce poate avea consecinţe periculoase pentru rezolvarea problemei în cauză, ca şi pentru relaţiile dintre cei doi parteneri de dialog.

Pentru ca tratativele să ducă la promovarea scopurilor pentru care au fost angajate, respectiv la rezolvarea diferendelor sau a problemelor litigioase şi convenirea unor soluţii viabile, este necesar ca părţile implicate să acţioneze în strictă conformitate cu principiile dreptului internaţional şi cu prevederile tratatelor în vigoare, în metoda tratativelor găsindu-şi oglindirea toate principiile de drept internaţional care trebuie să stea la baza relaţiilor dintre state. Nerespectarea acestor principii, cât şi a prevederilor eventualelor tratate anterior încheiate între statele respective în domeniul în care este localizat diferendul, poate avea drept urmare o soluţie precară cu eficacitate limitată sau imposibilitatea ajungerii la o soluţie, iar în situaţia în care una din părţi acţionează de pe poziţii de forţă, prin presiuni, şantaje sau ameninţări ori prin punerea în situaţie de inferioritate a celeilalte părţi, negocierile se transformă în contrariul lor, rezultatul fiind un dictat, o soluţie impusă, fără valabilitate din punct de vedere al dreptului internaţional, creatoare de noi surse de tensiune sau de conflict.

Negociatorii într-un diferend sunt, în general, funcționari ai ministerelor afacerilor externe și/sau membri ai misiunilor diplomatice ale unui stat acreditați pe lângă celălalt stat, dar pot fi și alte personalități care posedă experiență și prestigiu în domeniile ce formează obiectul diferendului. În anumite etape ale negocierilor, la acestea pot participa chiar șefi de stat ori de guvern.

Durata negocierilor variază în funcție de împrejurările concrete ale fiecărui caz. Prin anumite tratate internaționale se stabilesc uneori termene limită pentru purtarea negocierilor, după care, dacă nu se ajunge la o soluție acceptată de părți, se poate trece la alte mijloace pașnice.

În condițiile lumii contemporane, a complexității problemelor internaționale ce se ivesc spre a fi rezolvate, calea ce se impune este cea a negocierilor diplomatice, pentru a menține pacea și securitatea internațională, prelungindu-se apoi în bunele oficii, mediere, conciliere care sunt în esență tratative cu participarea unor terți. Se poate remarca că tratativele domină mijloacele fără caracter jurisdicțional de reglementare pașnică.

Bunele oficii


În sistemul metodelor politico-diplomatice de rezolvare a diferendelor internaționale bunele oficii ocupă un loc mai puțin important.

În literatura de specialitate, mai precis Dicționarul de drept internațional public, definește bunele oficii astfel: ”demersul întreprins pe lângă statele părți la litigiu de un terț – stat sau organizație internațională – din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să le rezolve pe calea negocierilor diplomatice”. Charles Rousseau definește bunele oficii ca fiind „acțiunea amicală a unei terțe persoane care propune o bază de înțelegere între cele două state în dezacord și care caută să o facă acceptată printr-o intervenție discretă”.

Bunele oficii au fost consacrate într-o serie de documente internaționale, tratate internaționale și anume: – În cadrul Conferinței de la Paris din 1856, în cadrul Congresului de la Berlin din 1878. O importanță deosebită o are Convenția de la Haga din 1907, care prevede în art. 3: „….puterile contractante socotesc util și de dorit ca una sau mai multe părți participante la conflict să ofere, din proprie inițiativă, pe cât o permit împrejurările, bunele oficii sau mediațiunea lor statelor în diferend”. Bunele oficii sunt reglementate și de Tratatul american de reglementare pașnică de la Bogota din 1948, care prevede următoarele în art. 9: „Procedura bunelor oficii constă din demersurile unuia sau a mai multor guverne americane sau a unuia sau a mai multor cetățeni eminenți, din oricare stat străin de controversă în vederea apropierii părților, oferindu-le posibilitatea de a găsi direct soluția adecvată”.

În practica internaţională, bunele oficii au fost utilizate foarte frecvent, ele contribuind la soluţionarea a numeroase diferende şi la evitarea unor conflicte armate iminente, dar au avut mai puţini sorţi de izbândă în oprirea unui conflict armat deja angajat. Un rol tot mai mare în acţiunile de bune oficii revine în perioada contemporană, alături de contribuţia unor şefi de state sau de guverne ori a unor persoane influente, Organizaţiei Naţiunilor Unite şi organizaţiilor regionale. Secretarul general al O.N.U. a avut în această privinţă un rol important, el fiind adesea solicitat să exercite în numele organizaţiei mondiale bunele oficii pentru rezolvarea unor situaţii litigioase care apar între state în diferite zone geografice ale lumii.

Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend deja produs. Astfel, putem observa că rolul bunelor oficii este de a apropia părțile litigante, de a facilita începerea tratativelor între ele în vederea soluționării diferendului sau de a le determina să reia negocierile diplomatice directe dintre ele. Funcția lor principală este de a menține bunele relații între state prin asistența amicală acordată, terțul neavând dreptul de a se implica în reglementarea de fond a litigiului. Bunele oficii pot fi folosite în timp de pace sau pe timp de război, atât la cererea părților, cât și la cererea terțului, care își oferă bunele sale oficii, atunci când constată că pe calea tratativelor directe nu s-a putut și nici nu există perspective să se ajungă la un acord. De regulă, dreptul de a oferi bunele oficii aparține unui stat[8], unei organizații internaționale sau a unei persoane oficiale[9], care necesită acordul prealabil al părților.

În cadrul misiunii sale de bune oficii terțul binevoitor are o contribuție discretă, el neparticipând direct la rezolvarea propriu-zisă a diferendului, ci propunând doar un teren de înțelegere între statele aflate în dezacord pentru a le aduce în situația să trateze direct.

Desfășurându-și activitatea în limitele prescrise de normele dreptului internațional, terțul își îndeplinește în mod firesc misiunea ce și-a asumat-o în momentul în care bunele oficii și-au produs efectul: acceptarea de către părțile litigante a negocierilor. Bunele oficii pot înceta însă și pe alte căi: prin renunțarea de către terț (când a ajuns la convingerea că ele nu pot duce la rezultatul urmărit); prin refuzarea lor pe parcurs de către una sau de către ambele părți litigante[10] sau prin transformarea lor în acte de mediațiune.

În concluzie, rezultatul utilizării bunelor oficii este de a evita un conflict armat între state exercitat la timpul potrivit, rezolvarea unui diferend internațional existent sau de a pune capăt unui conflict armat dintre state, de a duce părțile litigante la masa tratativelor și de a soluționa litigiul în mod pașnic.

Ca exemple de bune oficii sunt cele oferite de Franța Statelor Unite ale Americii, Vietnamului de Nord și Vietnamului de Sud, pentru a pune capăt ostilităților militare; ori cele oferite de Elveția, în cursul anilor 1960-1961, pentru realizarea acordurilor dintre Franța și Guvernul provizoriu al Republicii Algeria, privind independența acestei foste colonii franceze.

Medierea (Mediațiunea)


Mediațiunea este un mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, care constă în acțiunea unui terț (stat[11], organizație internaționale[12] sau persoană oficială[13], care se bucură de reputație și de prestigiul imparțialității) de a participa în mod direct la organizarea tratativelor, pe care de regulă le conduce având calitatea de mediator, examinând fondul diferendului și făcând propuneri de natură a constitui o bază de soluționare a acestuia.

Medierea este o procedură autonomă de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, având un obiect bine definit, respectiv examinarea fondului diferendului; funcția mediatorului începe de abia când s-a ajuns la masa tratativelor: – el participă direct la organizarea negocierilor pe care le conduce, el examinează împreună cu părțile fondul litigiului și sugerează soluții pentru rezolvarea acestuia. Aceasta are o finalitate clară și anume descoperirea unor formule de înțelegere exclusiv contractuale. În sistemul mijloacelor pașnice, medierea este cunoscută ca fiind o procedură secundară alături de tratativele diplomatice. Însă ea are vocație de universalitate, toate diferendele internaționale, indiferent de natura lor, putând fi supuse acestei proceduri.

Acțiunea de mediere poate fi pornită:

– la cererea părților aflate în litigiu (mediațiune cerută);

– ca urmare a acceptării unei oferte (mediațiune oferită).[14]

Angajarea unei asemenea proceduri este însă deosebit de delicată, pentru că în primul caz este destul de greu ca statele implicate să cadă de acord asupra necesități de a apela la un mediator și asupra statului terț, organizației internaționale sau persoanei convenabile ambelor părți și care să fie dispuse să-și asume o asemenea dificilă sarcină, iar în al doilea caz, există riscul ca acela care se oferă ca mediator să se confrunte cu un refuz din partea statelor aflate în diferend.

Medierea a fost reglementată de câteva acte internaționale, cum sunt:

– Convenția de la Haga din 1907 prin art.3, conform căruia oferta de mediere nu trebuie să fie considerată ca un act inamical; dreptul de a oferi medierea este conferit puterilor străine conflictului, chiar în decursul ostilităților; art.4 prevede că rolul mediatorului constă în a pune de acord pretențiile opuse și de a calma resentimentele care, poate, s-au ivit între statele în conflict; în art.6 se arată că: “Bunele oficii și mediațiunea au în mod exclusiv însemnătatea unui sfat și nu pot fi considerate nicidecum obligatorii”.

– în Carta O.N.U., precum și în cadrul sesiunii a XXXIV-a a Adunării Generale a O.N.U., în Carta O.S.A., Carta O.U.A., Protocolul de mediere, conciliere și arbitraj din 1964, Tratatul american de reglementare pașnică (Pactul de la Bogota) din 1948 etc.

Din punct de vedere procedural, medierea se caracterizează prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui diferend. Regulile după care se desfășoară aceasta au cel mai adesea un caracter ad-hoc. Detaliile de desfășurare, locul, termenele, data ședințelor, participanții, limba etc. se stabilesc de părți cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în prealabil, ci și pe parcurs. În acest mod se asigură un foarte larg câmp de acțiune pentru găsirea soluției. Mediatorul discută uneori cu ambele părți prezente, el conducând discuțiile, alteori separat cu fiecare. El poate să-și prezinte propunerile oral, însă nmic nu-l împiedică să le enunțe în scris. Se poate începe prin a negocia verbal și apoi se poate trece la note scrise. Propunerile acestuia trebuie, în principiu, să fie scrise și comunicate simultan părților în cauză. Astfel, mediatorul trebuie să imprime convingerea părților că el este absolut imparțial, pentru a obține un adevărat succes în soluționarea litigiilor. Mediatorul trebuie să dea dovadă de prestigiu internațional general recunoscut, suplețe, cât și de cunoașterea temeinică a problemei în fond. În practică s-a putut observa că acțiunea de mediere permite întrepătrunderea cu negocierile directe între părțile la un diferend[15].

Spre deosebire de bunele oficii, în cazul medierii terțul nu se limitează numai la determinarea părților în diferend și a situației de fapt, ci el participă efectiv, în mod activ, la desfășurarea negocierilor directe între părți, cu propuneri pentru părți pentru soluționarea amiabilă a diferendului. Totuși propunerile mediatorului nu sunt obligatorii, ele au doar un caracter facultativ, ceea ce deosebește medierea de mijloacele jurisdicționale.

Medierea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord pe baza propunerilor mediatorului (în forma lor inițială sau într-o formă amendată ca urmare a discuțiilor purtate), fie în momentul în care părțile constată că prin continuarea acțiunii de mediere nu s-ar contribui la rezolvarea diferendului, cel puțin într-o anumită perioadă mai lungă de timp, fie atunci când părțile în litigiu sau mediatorul însuși constată că mijloacele de împăcare propuse nu sunt acceptate.

Ancheta internațională

Ancheta internațională face parte din mijloacele instituționalizate, alături de concilierea internțională, cazuri în care se face apelul la un terț  (stat sau organizație internațională) pentru soluționarea diferendului internațional. Aceasta se bazează pe ideea că tratativele dintre părțile aflate în diferend, pentru găsirea unor soluții echitabile, trebuie să se fundamenteze pe o cunoștere corectă și exactă a faptelor care au generat diferendul respectiv. Considerându-se că elucidarea faptelor de către statele aflate în diferend nu ar oferi garanția stabilirii cu exactitate a acestora, a apărut necesitate instituirii, în acest scop, a unor Comisii Internaționale de Anchetă, care să stabilească o versiune unică a faptelor.

Ancheta internațională constă atât în activitatea de stabilire strictă a faptelor (fact – finding), conform Convențiilor de la Haga, cât și în forme mai noi, mai perfecționate care presupun căutarea unor informații în beneficiul unor organizații internaționale cum ar fi O.N.U.

Ca metoda de soluționare a diferendelor, ancheta internațională a fost pentru prima dată reglementată prin Convenția de la Haga din 1889, în care se sublinia caracterul temporizator al acesteia, de calmare a stării de spirit a părților în conflict, ancheta acționând ca o “supapă de siguranță”. Ancheta are însă și o funcție preventivă, deoarece împiedică agravarea unui diferend internațional în măsura în care se recurge la ea. De asemenea, ea nu este o modalitate de soluționare independentă, fiind utilizată ca o treaptă anterioară pentru o altă modalitate pașnică de soluționare (concilierea, arbitrajul) și având un caracter facultativ.

Finalitatea și procedura anchetei internaționale au fost precizate și dezvoltate prin Convenția de la Haga din 1907 care în art.9 prevedea că “în litigiile de ordin internațional care nu angajează nici onoarea, nici interesele esențiale și care provin dintr-o divergență de apreciere asupra unor elemente de fapt, părțile contractante consideră util și de dorit ca părțile care nu se vor fi putut pune de acord pe cale diplomatică să instituie, atât cât o vor permite circumstanțele, o comisie internațională de anchetă însărcinată să faciliteze soluționarea acestor litigii, clarificând printr-un examen imparțial și conștiincios unele chestiuni de fapt”.

Astfel, ancheta trebuie să se limiteze numai la examinarea problemelor de fapt, tendința de a se aluneca spre analizarea aspectelor de drept justificând reținerea statelor de a nu recurge prea des la ancheta.

Ancheta internațională poate fi, deci, definită ca o modalitate de soluționare pașnică care constă în elucidarea unor chestiuni foarte controversate, ce formează obiectul unui diferend internațional, de către o comisie desemnată în acest scop de părțile aflate în diferend sau de către o organizație internațională, comisie ale cărei concluzii  au un caracter facultativ.

În măsura, în care printr-un tratat anterior nu s-a prevăzut constituirea unor comisii permanente de anchetă, angajarea unei asemena comisii se realizează prin acordul expres al celor două părți aflate în diferend, care ia forma unei convenții speciale, în cuprinsul căreia se stabilesc faptele ce urmează a fi analizate și împrejurările de clarificat, numele persoanelor ce compun comisia, modul de lucru al comisiei, inclusiv drepturile și obligațiile pe care aceștia le au în îndeplinirea sarcinii încredințate, facilitățile pe care statele trebuie să le asigure pentru efectuarea investigațiilor necesare și alte aspecte care au menirea de a garanta imparțialitatea și succesul misiunii.

Comisia este formată dintr-un număr impar de membri – comisari având cetățenia părților în conflict și comisari terți. Comisarii sunt aleși intuitu personae, nereprezentând guvernele lor. Părțile sunt reprezentate prin agenți speciali care servesc ca intermediari între ele și comisie; ei pot fi asistați de către consilieri sau avocați care să susțină interesele părților în fața comisiei.

Ancheta are loc în procedură de contradictorialitate. Aceasta cuprinde, în primul rând, expunerile părților asupra faptelor. Comisia poate examina documente, diferite acte, poate audia martori și experți, poate să se deplaseze la fața locului (aceasta presupune însă acordul părții care exercită suveranitatea asupra teritoriului respectiv). Părțile la convenție se angajează să ofere comisiei de anchetă toate mijloacele și toate înlesnirile necesare pentru cunoșterea completă și pentru aprecierea exactă a faptelor sau pentru a intra în posesia informațiilor pe care le consideră necesare. Lucrările ședințelor și documentele nu sunt făcute publice decât cu consimtământul părților și prin decizia comisiei. Audierea martorilor se face separat, în prezența agenților naționali, interogarea lor fiind făcută de către președintele comisiei, iar mărturiile consemnate într-un proces verbal. Activitatea unei comisii de anchetă se încheie printr-un raport care se adoptă cu majoritatea de voturi a membrilor componenți, după care se înaintează statelor implicate. Concluziile raportului sunt facultative pentru părți, acestea putând hotărî fie să și le însușească și să treacă la rezolvarea de fond a problemei, fie să le respingă. Raportul trebuie să stabilească doar faptele în materialitatea lor, fără a se pronunța în vreun mod asupra răspunderii părților.

Prin unele convenții multilaterale și, în special, bilaterale, de după primul război mondial, s-a încercat să se lărgească competența comisiei de anchetă. Așa-numitele “tratate Knox” (denumite după numele secretarului de stat american Knox), încheiate între S.U.A., Franța și Marea Britanie în 1911, prevedeau procedura anchetei obligatorii, ale cărei rezultate trebuiau să folosească la arbitrajul instituit între părți în vederea soluționării diferendelor (acestea nu au fost ratificate de Senatul american).

Prin “tratatele Bryan” (aproximativ 30 de tratate încheiate între 1913-1914 și denumite după numele secretarului de stat american Bryan) s-a urmărit extinderea competențelor comisiilor de anchetă care trebuiau să se pronunțe asupra elementelor de fapt, cât și de drept. Specific și pozitiv în aceste tratate este faptul că semnatarii lor se angajau să nu recurgă la război până la încheierea procedurii de anchetă.

În practică, acest mijloc are un rol relativ, în sensul că are o serie de neajunsuri: – sub paravanul restabilirii unei situații de fapt se ascunde, în realitate, o adevărată prejudecare, iar simpla întocmire a raportului stabilește cine are sau nu are dreptate; aprecierile făcute de particulari sunt subiective, comisiile fiind un mijloc de imixtiune în treburile externe ale statelor. Toate acestea au făcut ca ancheta internațională să fie lipsită de o largă aplicare practică. Ea a fost aplicată de regulă în incidente navale, dar au fost și două cazuri celebre: cazul Dogger Bank și cazul Red Crusader.

Concilierea internațională


Institutul de Drept internaţional public a definit concilierea internaţională ca fiind „un mod de reglementare a diferendelor internaţionale de orice natură în care o comisie, constituită de părţi, fie cu titlu permanent, fie numai pentru o anumită situaţie, ca urmare a unui diferend, procedează la examinarea imparţială şi se străduieşte să definească termenii unui angajament, susceptibil de a fi acceptat de părţi, ori acordă părţilor orice concurs care va fi avut în vederea reglementării”.

Concilierea internaţională este un mijloc relativ nou de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, el nefiind prevăzut de Convenţia I de la Haga din 1907.

În raport cu celelalte mijloace politico-diplomatice de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale, concilierea a apărut mult mai târziu în practica convenţională, deşi unele elemente proprii concilierii se intâlnesc la mediere şi anchetă. Concilierea reprezintă o combinare a metodelor de mediere şi anchetă, având însă trăsături caracteristice proprii. Astfel, spre deosebire de mediere, concilierea presupune o investigare care se realizează de către un organ indepedent, şi nu de către un terţ care acţionează ca un mediator. În raport de anchetă, concilierea are ca obiectiv nu numai cercetarea faptelor, prin audierea părţilor, inclusiv citarea şi audierea martorilor şi experţilor pentru colectarea informaţiilor necesare, ci organul de conciliere efectuând aceste operaţii nu-şi epuizează misiunea, el procedează în continuare la concilierea propriu-zisă, adică la faza formulării de propuneri pe care le prezintă părţilor şi acesta urmează a se pronunţa asupra conţinutului lor.

De asemenea, concilierea, care face într-un fel trecerea de la mijloacele politico-diplomatice de soluţionare la cele jurisdicţionale, se deosebește de arbitraj şi de soluţionarea judiciară prin aceea că presupune nu obligaţia, ci numai facultatea părţilor în diferend de a accepta soluţia recomandată de comisia de conciliere. Totodată însă, concilierea prezintă şi elemente ce sunt de esenţă unor proceduri jurisdicţionale, ea înfăptuindu-se după o procedură în contradictoriu, în cadrul căreia părţile au dreptul la întrebări şi replici în vederea apărării nu numai a drepturilor, dar şi a intereselor lor. Prin elementele sale specifice şi trăsăturile proprii concilierii, a cărei principală funcţie este de a împăca părţile ci nu de dictare şi impunere a unei soluţii, acţionează ca un mijloc cu un grad sporit de flexibilitate şi operativitate, menit a asigura părţilor condiţii egale pe întregul parcurs al desfăşurării lucrărilor.

Astfel, o caracteristică a concilierii o constituie strânsa conlucrare între organul de conciliere şi părţile în diferend, pe de o parte, iar pe de alta, între însăşi părţile în diferend. Lucrările de conciliere sunt înfăptuite de organul special creat, părţile în diferend nefiind implicate în mod direct, dar acest organ trebuie să se bucure de încrederea părţilor cu atât mai mult cu cât ele sunt acelea care propun organul de conciliere şi cu atât mai mult cu cât procedura concilierii nu implică sancţiuni juridice.

Comisia de conciliere poate să fie preexistentă diferendului, iar părţile să apeleze la serviciile acesteia în baza unui angajament anterior asumat printr-un tratat sau acord internaţional sau poate să se constituie după declanşarea diferendului prin înţelegerea dintre părţi. Prima variantă prezintă avantajul operativităţii, iar cea de a doua pe cel al competenţei, întrucât în acest caz membrii comisiei se numesc dintre persoanele cele mai avizate în raport de natura diferendului.

În componenţa comisiei de conciliere intră un număr impar de membri, de regulă 3 sau 5, dintre care 1 sau 2 membri, după caz, sunt desemnaţi de către fiecare dintre statele implicate dintre cetăţenii proprii sau dintre cetăţenii unui stat neimplicat în conflict, iar preşedintele se desemnează întodeauna dintre cetăţenii unui alt stat, el trebuind însă să corespundă încrederii comune a celor două părţi. Practica internaţională este relativ diversificată în această privinţă, dar în principiu variantele utilizate până în prezent au la bază sistemul enunţat.

În situaţia în care la numirea membrilor comisiei, părţile nu se pot pune de acord asupra persoanei sau persoanelor membre pe care trebuie să le numească împreună, se recurge de regulă la autoritatea unei personalităţi de prestigiu sau a unei organizaţii internaţionale care să desemneze persoana (persoanele) respective.

Membrii comisiilor de conciliere trebuie să aibă o pregătire corespunzătoare şi să dea dovadă de imparţialitate, indiferent de poziţia lor faţă de părţi. Ei sunt irevocabili, trebuind să acţioneze pe toată durata procesului de conciliere, putând fi înlocuiţi numai în cadrul comisiilor de conciliere permanente, dar şi atunci numai până la începerea executării misiunii.

În cazul tratatelor multilaterale care prevăd instituirea unor comisii de conciliere, se recurge la stabilirea unei liste permanente de conciliatori alcătuită dintr-un număr fix de naționali desemnați de fiecare stat-parte la tratat. În caz de diferend, fiecare parte alege, în mod unilateral, un membru național înscris pe listă, iar aceștia, de comun acord, președintele comisiei dintre ceilalți conciliatori înscriși pe listă de celelalte state.

Comisia se poate întruni pe teritoriul uneia dintre părți, al unui stat terț sau la sediul unei organizații internaționale. Această comisie poate efectua și o anchetă prealabilă (art.11 alin.1 din Actul general pentru reglementarea pașnică a diferendelor internaționale). Tot astfel, o comisie de anchetă va avea, de asemenea, și caracter de comisie de conciliere (Convenția Generală de conciliere internațională).

Potrivit Pactului de la Bogota, funcțiile comisiei vor fi exercitate începând printr-o tentativă în vederea concilierii diferendelor supuse examinării sale, pentru a se ajunge la o reglementare între părți, acestea încheindu-se într-un termen fixat de tratat pe baza căruia comisia își desfășoară activitatea.

În ceea ce privește procedurile ce vor fi folosite în fața comisiei, aceasta va fi sesizată printr-o cerere adresată președintelui de către cele două părți acționând de comun acord sau separat, după caz. Comisia își va stabili ea însăși procedura, care va trebui însă să fie contradictorie.

Comisia de conciliere va avea sarcina să elucideze chestiunile în litigiu, primind toate informațiile utile prin anchetă sau altfel, și să prezinte părților, în final, termenii anganjamentului.

Lucrările comisiei au un caracter secret, publicitatea fiind interzisă până când rezultatul procedurii de conciliere este evident. De la regulă se poate deroga pe baza unanimității comisiei și a acordului părților în litigiu.

La sfârșitul lucrărilor sale, Comisia de conciliere va întocmi un proces-verbal sau un raport în care va expune rezultatele concilierii. Raportul și recomandările comisiei, în cazul în care acționează ca organ de conciliere, nu vor avea caracterul unei hotărâri sau sentințe arbitrale și nu vor angaja părțile nici în ceea ce privește expunerea sau interpretarea faptelor, nici în ceea ce privește problemele juridice.

Se constată însă că, după cel de-al doilea război mondial, nu s-a mai recurs la conciliere, în timp ce procedura anchetei s-a dezvoltat o dată cu creșterea rolului organizațiilor internaționale.

Ancheta și concilierea sunt efectuate de comisii alcătuite din persoane ce se bucură de încrederea părților. În diferite împrejurări, în special în cazul stabilirii unor violări ale drepturilor persoanei umane, Comisia drepturilor omului, de pildă, în cadrul procedurilor de control al respectării acestora (constând în rapoarte și petiții), s-a izbit de contestarea unor fapte (încălcări ale acestor drepturi de către  unele state membre).

În practică această comisie de conciliere a jucat un rol important înaintea și imediat după primul război mondial, “vârsta de aur” a concilierii internaționale, fiind remarcată prin instituirea comisiilor permanente bilaterale[16]. După această perioadă de vastă prolifiere a concilierii internaționale, ea a avut o aplicare foarte limitată.

S-a încercat o reevaluare a concilierii, o detehnicizare a procedurii, mai întâi prin Sesiunea Institutului de Drept de la Salzburg din 1959-1961, care a elaborat un regulament de conciliere internațională[17].

Comisii de conciliere au fost instituite și în cadrul unor organizații internaționale[18]. În 1962, s-a instituit o comisie de conciliere, în cadrul organizației UNESCO, pentru a soluționa diferendele ce au apărut în lupta împotriva discriminării în materie de învățământ. La fel au fost instituite asemenea comisii în legătură cu acordul GATT pentru a soluționa anumite diferende economice. În cadrul O.N.U., prin Pactul privind drepturile civile și politice din 1966, în art.42 se organizează o procedură de conciliere, facultativă, pentru a soluționa diferendele ce vor apărea în legătură cu aplicarea acestui act internațional.

Se remarcă, totodată, că acest mijloc diplomatic poate fi considerat ca fiind necesar aplicabil conform unor reguli prestabilite. Astfel, Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor (art. 66), ca și Convenția de la Viena din 1975 privind reprezentarea statelor în relațiile cu organizațiile internaționale au prevăzut că părțile într-un diferend privind anumite texte din aceste convenții pot să recurgă la procedura de conciliere, prevăzută în anexa convențiilor. Comisia de conciliere instituită conține dispoziții pentru desemnare a conciliatorilor, determinarea procedurii de către comisie, propuneri ale acesteia privind modul de aplanare a diferendului și prezentarea unui raport după 12 luni de la constituirea comisiei. Raportul comisiei, inclusiv concluziile prevăzute în acesta privind probleme juridice, nu vor fi obligatorii pentru părți și vor avea numai valoarea unor recomandări supuse părților pentru examinarea lor în vederea soluționării amiabile a diferendului.

Mai poate fi menționată reglementarea concilierii în Convenția privind dreptul mării din 1982, de la Montego Bay, Jamaica. Art. 284 din convenție prevede că un stat-parte într-un diferend privind interpretarea sau aplicarea convenției poate invita cealaltă parte sau părți să supună diferendul concilierii.

Ca exemplu, România, care a devenit parte la Actul general de arbitraj din 1928, a încheiat apoi un Act general de conciliațiune, de arbitraj și de aranjament juridiciar între statele Micii Înțelegeri, semnat de România, Iugoslavia și Cehoslovacia la 21 mai 1929, la Belgrad, și intrat în vigoare la 16 noiembrie 1929. Urmarea directă a recomandărilor făcute de Adunarea Societății Națiunilor prin rezoluția sa din 28 septembrie 1928 către toate statele de a încheia convenții de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, are 5 capitole (Cap.I – Reglementare pașnică în general; Cap.II – Reglementarea juridică; Cap.III – Concilierea ; Cap.IV – Reglementarea arbitrală; Cap.V – Diferendele dintre cele trei părți contractante; Cap.VI – Dispoziții generale) și 38 de articole. Părțile se angajează ca diferendele de orice natură dintre ele și care nu au putut fi rezolvate pe cale diplomatică să fie supuse unui aranjament judiciar sau arbitral precedat, după caz obligatoriu sau facultativ, de un recurs la procedura de conciliere. Procedura nu se aplică unor fapte anterioare încheierii Actului, precum și diferendelor referitoare la chestiuni pe care dreptul internațional le lasă în competența exclusivă a statelor. Urmând, în general, metodologia stabilită în Actul general de arbitraj, Actul general de conciliațiune, de arbitraj și de aranjament judiciar între statele Micii Întelegeri stabilește o metodologie asemănătoare acestuia. Prin Pactul de organizarea a Micii Înțelegerii, semnat la 16 februarie 1933, a fost prorogat fără termen.

Considerații finale


Pericolele cele mai grave pentru pacea lumii le comportă recurgerea la mijloacele militare, folosirea sau tentația de a folosi forța și amenințarea cu forța, care așa cum dovedește cu prisosință viața însăși, nu a dus niciodată la rezolvarea reală și trainică a problemelor, ci dimpotrivă nu a făcut decât să le complice și să le agraveze, să genereze noi forme de tensiune, să compromită cursul relațiilor dintre statele respective pentru îndelungate perioade de timp, să aducă mari daune materiale și umane statelor.

Unul dintre obiectivele fundamentale urmărite de comunitatea mondială, cu precădere în perioada postbelică, a fost excluderea forței și a amenințării cu forța din relațiile internaționale și, pe cale de consecință, consolidarea și dezvoltarea instrumentelor de menținere a păcii și securității, în rândul cărora mijloacele pașnice de reglementare a diferendelor internaționale ocupă un loc central. Aceste mijloace au fost consacrate într-o serie de documente juridico – diplomatice (Carta O.N.U., Carta O.S.A., Carta O.U.A, Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa etc.), unele dintre ele, cum ar fi tratativele diplomatice, fiind cunoscute din cele mai vechi timpuri.

Indiferent de prevederile lor specifice, fiecare din documente stipulează, într-un fel sau altul, că diferendele dintre state nu trebuie reglementate decât pe cale pașnică, prin respectarea principiilor dreptului internațional contemporan.

Dreptul internațional a creat și cadrul adecvat pentru ca mijloacele politico – diplomatice să-și îndeplinească funcțiile care le-au fost atribuite, prin consacrarea principiului reglementării pașnice, care stabilește obligația juridică de soluționare a diferendelor numai pe cale pașnică.

Am observat că tratativele sunt primul pas spre o mai bună cooperare între state, pentru soluționarea diferendelor internaționale. Prin trăsăturile lor specifice, tratativele presupun o perseverentă activitate de negocieri diplomatice și politice. Ele au o contribuție indiscutabilă în rezolvarea diferendelor internaționale.

Dacă statele nu vor putea rezolva diferendul prin intermediul tratativelor directe se cere ca ele să continue procesul de soluționare a acestuia prin folosirea celorlalte mijloace cu caracter pașnic prevăzute de documentele internaționale: bunele oficii, medierea, ancheta, concilierea, prin arbitraj sau justiție internațională, prin apelarea la mijloace politice la organismele internaționale sau regionale sau prin alte mijloace alese de părți de comun acord.

Carta O.N.U. prevede în art.33 că statele părți la orice diferend „a cărei prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale” trebuie să caute să-l rezolve prin mecanisme politico-diplomatice (tratative, anchetă, mediațiune, conciliere), dar și „pe calea arbitrajului și reglementare judiciară”.

Unul dintre obiectivele majore în materia soluționării diferendelor internaționale este să se întreprindă măsuri pentru a face efectivă aplicarea acestui principiu, astfel ca între angajamentul solemn al statelor de a nu recurge în reglementarea diferendelor lor internaționale decât numai la mijloacele pașnice și activitatea lor practică în acest sens să nu mai existe nici o divergență.

În concluzie, practica vieții internaționale atestă că nu există problemă litigioasă, situație conflictuală, indiferent cât de complicată și dificilă ar fi, care să nu poată fi soluționată pe căi pașnice. Desigur, datorită complexității unor probleme, nu întotdeauna se poate ajunge rapid la rezolvarea lor. Uneori, pe calea spre înțelegere și soluționare apar obstacole, a căror depășire se poate dovedi. Esențialul este ca părțile să acționeze cu răbdare și perseverență, precum și cu bună-credință, pentru a contribui la netezirea terenului spre realizarea înțelegerii. Acționându-se în acest fel, multe dintre diferendele cele mai complicate, care au afectat pe o perioadă lungă de timp raporturile dintre state și chiar situația internațională în ansamblul ei, și-au putut găsi în cele din urmă soluționări echitabile, prin mijloace pașnice.

BIBLIOGRAFIE

  1. Dumitru Mazilu, ”Drept internațional public”, Editura Lumina Lex, București, 2010;
  2. Adrian Dumitru Crăciunescu, „Drept internaţional contemporan”, Editura Concordia, Arad, 2004.
  3. Vasile Creţu, „Drept Internaţional Public”, Ediţie revăzută şi adăugită, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 2002.
  4. Grigore Geamănu, „Drept internaţional public” – Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
  5. Raluca Miga-Beşteliu, „Drept internaţional public” – Volumul 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008.
  6. Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Adrian Năstase, Victor Duculescu, Alexandru Bolintineanu, Ioan Voicu, Olimpiu Crauciuc, Brînduşa Ştefănescu, Octavian Căpăţînă, Roxana Munteanu, „Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1983.
  7. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, „Drept internaţional contemporan”, Ediţie a 2-a, revăzută şi adăugită, Editura All Beck, Bucureşti, 2000.
  8. Bianca Selejan – Guţan, Laura – Maria Crăciunean, „Drept internaţional public”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008.
  9. Mihaela Alexandru, Sorin Bucur, „Drept internaţional public”, Editura Omnia Uni S.A.S.T., Braşov, 2004.
  10. Ionel Cloşcă, „Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state”, Editura Politică, Bucureşti, 1980.
  11. Mircea Malița, ”Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state”, Editura Politică, Bucureşti, 1982.


[1] Art. 1 din acest tratat: ”Înaltele părți contractante declară solemn în numele popoarelor lor respective, că ele condamnă recurgerea la război pentru reglementarea diferendelor internaționale și renunță la el ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce”.

[2] Islanda a hotărât ca de la 1 septembrie 1972 să-și extindă zona sa de pescuit de la 12 la 50 de mile marine. La 14 aprilie 1972, Marea Britanie, iar la 5 iunie același an, Republica Federală Germania au introdus câte o cerere în fața C.I.J., cerându-i să declare că măsura guvernului islandez de extindere a apelor sale teritoriale este incompatibilă cu normele dreptului internațional. Contestând competența Curții în acest diferend, Islanda a refuzat să producă piesele de procedură. În ciuda opoziției Islandei, Curtea a ordonat în 1972 și 1973, măsuri conservatorii, în baza cărora se cerea guvernului islandez să nu aplice noul regulament, prin care își extindea drepturile exclusive de pescuit asupra navelor celor două state reclamante, în schimb, acestora li se putea limita plafonul anual de pește în zona contestată. Prin Hotărârea din 2 februarie 1973, Curtea s-a declarat competentă în diferendele respective, iar prin Hotărârea din 25 iulie 1974, Curtea a decis că regulamentul islandez prin care s-au extins în mod unilateral drepturile de pescuit ale Islandei până la 50 de mile marine nu este opozabil R.F. Germania și Marii Britanii; că Islanda nu este în drept să excludă în mod unilateral din zona contestată navele de pescuit ale celor două state; că, dat fiind că au început lucrările conferinței asupra dreptului mării și că nu poate enunța dreptul pe care conferința îl va edicta, părțile au obligația de a începe negocieri cu bună-credință pentru a ajunge la o soluție echitabilă a dreptului dintre ele.

[3] C.P.J.I. Recueil, Serie A, no.2, p.15.

[4] C.I.J. Reports, 1975, p.148-149.

[5] Max Sörensen, “Manual of Public International Law”, Mac Millan, London, 1968, p.675; Mircea Maliţa, op.cit., p. 61.

[6] Ionel Cloşcă, “Reglementarea prin mijloace paşnice a diferendelor dintre state”, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 45.

[7] C.I.J. în cazul litigiului privind platoul continental din Marea Nordului a dat următoarea soluție: “Părțile au obligația de a se comporta în așa fel încât negocierile să aibe sens, ceea ce nu este cazul atunci când una dintre ele insistă asupra propriei sale poziții, fără a lua în considerare nicio modificare. Părțile sunt ținute să acționeze astfel încât în situația concretă și ținând seama de toate împrejurările, să fie aplicate principii echitabile”. (I.C.J. Reports, 1969, p.47; Declarația de la Manilla).

[8] Convenția de la Paris din 1856 prevedea că această funcție poate fi îndeplinită de o „putere prietenă”. Tratatul semnat în cadrul Conferinței de la Panama din 1926 conferea acest drept „aliaților lor”, iar Convențiile de la Haga din 1899 și 1907 ” uneia sau a mai multor puteri prietene”.

[9] Reprezentantul țării noastre Take Ionescu a fost invitat de guvernele Greciei și Turciei să presteze bunele oficii în urma conflictului ce izbucnise între ele după pacea de la București din 1913, precum și de Guvernele Poloniei și Cehoslovaciei în conflictul de frontieră ivit între cele două state după primul război mondial.

[10] De pildă, în anul 1884 Franța a respins bunele oficii oferite de S.U.A. în conflictul cu privire la Tonkin; în anul 1914, de asemenea, Franța a cerut guvernului spaniol să renunțe la bunele sale oficii oferite la sugestia Belgiei, în urma atacării de către Germania a posesiunilor franceze și belgiene din Bazinul convențional al Congoului. “Guvernul francez – se arată în Nota Ministerului francez al Afacerilor Externe din 28 septembrie 1914 adresată Oficiului german al Afacerilor Externe – s-a văzut obligat să roage guvernul spaniol să nu dea urmare propunerii de bune oficii pe care le-a adresat deja la cererea guvernului Belgian, în termenii art. 11 al Pactului de la Berlin”.

[11] În 1966, fosta U.R.S.S. a avut rolul de mediator în conflictul dintre India și Pakistan.

[12] O.N.U. de câteva ori la rând a jucat rolul de mediator în Orientul Apropiat.

[13] În 1979, Papa a fost mediator sugerând soluționarea conflictului izbucnit între Argentina și Chile.

[14] Mediere oferită de puterile europene în conflicul de frontieră ce opunea Grecia și Turcia, pe baza art.24 al Tratatului de la Berlin din 13 iulie 1878; cea oferită de Anglia în afacerea Luxemburgului (cu ocazia dizolvării Configurației Germane în 1866, Prusia, cu toată insistența Franței, a refuzat să evacueze garnizoana sa din Luxemburg). Jucând rolul de mediator, Anglia a înlesnit încheierea Tratatului de la Londra din 11 mai 1867 care a prevăzut neutralizarea Liechtensteinului și distrugerea fortărețelor sale).

[15] În 1960, Președintele Băncii pentru Reconstrucție și Dezvoltare a jucat rolul de mediator în cazul conflictului izbucnit între India și Pakistan, ce a avut ca obiect partajul pentru utilizarea fluviului Indus; fostul președinte al S.U.A., J. Carter, a jucat rolul unui mediator în cazul conflictelor din Haiti, Coreea de Sud sau Bosnia-Herțegovina.

[16] Cu titlu de exemplu, comisia dintre Franța și Elveția din 1925; comisia de conciliere italiano-elvețiană din 1924, dar și comisia dintre Belgia și Danemarca tot din aceeași perioadă.

[17] Art.1,Regulament cu privire la concilierea internațională, Salzburg 1961, procedura concilierii este “un mod de reglementare a diferendelor internaționale de orice natură, în care o comisie constituită de părți – fie cu titlu permanent, fie la ocazie – ca urmare a unui diferend, procedează la o examinare imparțială a diferendului și se străduiește să definească termenii unui angajament susceptibil de a fi acceptat de părți sau de a acorda părților, în vederea reglementării, orice concurs ce îi va fi cerut”.

[18] Dominique Carreu, Droit international, Editura Pedone, Paris, 1999.

Articol publicat de Dumitru Ramona

Universitatea Transilvania Brașov, Master Sisteme și instituții de drept internațional și drept comunitar

Etichete:

Dreptul la azil

 

Consideraţii introductive

   

Pentru prima dată dreptul la azil a fost fixat în Constituţia Franţei din anul 1793, în conformitate cu care se acorda „azil străinilor izgoniţi din patria lor pentru cauza libertăţii”. Dezvoltarea de mai departe a acestei instituţii s-a făcut atât prin prevederile dreptului intern al statelor, cât şi în cadrul cooperării internaţionale pe calea încheierii, în principal, a tratatelor bilaterale şi adoptării de declaraţii.

Dreptul la azil, de regulă, este fixat în constituţiile statelor.[1]

Dreptul de a solicita azil, ca drept fundamental al omului, e consacrat şi la nivel internaţional.

Cu toate că nu există niciun document internațional care să definească conceptul de azil, doctrina a definit azilul[2] ca fiind o măsură de protecție care se acordă azilantului sau se poate acorda solicitantului de azil în cazul în care, în țara sa de origine este supus la persecuții pentru activități politice, democratice sau umanitare sau, în alți termeni, este urmărit sau persecutat pentru activități desfășurate în favoarea umanității, progresului și păcii.

Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat un act inamical faţă de un stat.

Reglementarea dreptului de azil urmăreşte asigurarea protecţiei persoanelor care din diverse motive ajung în situaţia de a se stabili pe teritoriul altui stat şi a cărui cetăţenie nu o deţin. Azilul[3] ca fenomen cunoscut încă din cele mai vechi timpuri are în prezent diferite accepţiuni, cum ar fi aceea de: azil constituţional, convenţional, teritorial, azil diplomatic, maritim, de protecţie subsidiară, de protecţie temporară şi face obiectul unor reglementări precise.

  

Aspecte generale privind instituţia azilului

 

Instituţia azilului este, în general, abordată din două puncte de vedere distincte: al statului care acordă acest statut şi al persoanelor care îl solicită.

Din punctul de vedere al statului, acordarea sau refuzul de a acorda azil reprezintă un drept suveran. Statul poate să permită intrarea şi şederea pe teritoriul său a unor străini supuşi persecuţiilor politice în statul ai căror cetăţeni sunt. În acelaşi timp, statul solicitat nu are o obligaţie de a răspunde favorabil la o cerere de azil, care poate fi refuzată.

În practică se recunoaşte că aparţine exclusiv statului solicitat dreptul de a aprecia, în fiecare caz în parte, temeinicia cazurilor care motivează o cerere de azil.

După acordarea azilului, statul trebuie să se comporte, faţă de străinul căruia i-a acordat acest statut în conformitate cu principiile generale de drept internaţional, cât şi cu convenţiile internaţionale, referitoare la drepturilor străinilor la care este eventual parte.

În dreptul internaţional contemporan s-a susţinut că, din punctul de vedere al statului care acordă azil, acest concept include două elemente:

  • ocrotirea unor străini din raţiuni umanitare, care însă în cazul azilului reprezintă mai mult decât un refugiu temporar;
  • un anumit grad de protecţie activă, printr-o serie de măsuri care revin autorităţilor cu atribuţii speciale în acest domeniu, vizând asimilarea azilantului în societatea în care a fost primit.

Din punctul de vedere al individului, dreptul de a solicita azil este considerat un drept fundamental al omului. Acest drept a fost prevăzut în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.14).[4]

Azilanţii se bucură de drepturi[5] şi pot să îşi asume obligaţiile[6] oricărui străin (cetăţean străin sau apatrid), inclusiv în România.

Analiza legislaţiei interne a statelor în problemele azilului, tratatelor bilaterale şi regionale, altor acte internaţionale îmi permite a constata următoarele:

– fiecare persoană are dreptul de a solicita azil în alte state, salvându-se de persecuţii pe motive politice sau din cauza altor activităţi sociale; statele, în virtutea suveranităţii lor, stabilesc în legislaţia naţională atât principiul, cât şi ordinea de acordare a azilului;

– dreptul la azil nu se acordă persoanelor învinuite de comiterea unei crime împotriva păcii, o crimă de război sau o crimă împotriva umanităţii, precum şi a infracţiunilor penale prevăzute de tratatele internaţionale privind extrădarea; aprecierea temeiurilor de acordare a azilului sau refuzului acordării acestuia îi aparţine statului solicitat;

– acordarea azilului presupune autorizarea de intrare şi stabilire în ţară, limitarea expulzării şi interzicerea extrădării;

– acţiunea de acordare a azilului reprezintă o manifestare de ordin umanitar şi nu trebuie considerată de alte state drept un act inamical.

Dreptul la azil atât în actele internaţionale, cât şi în doctrina de drept internaţional, îmbracă două forme: azilul teritorial şi azilul diplomatic. Azilul acordat pe teritoriul statului se numeşte teritorial. Azilul acordat în misiunile diplomatice sau în instituţiile consulare străine se numeşte diplomatic. Acesta din urmă a fost practicat,cu caracter excepţional,în ţările din America Latină.

În continuare voi aborda azilul politic, enumerând principalele caracteristici:

– azilul politic nu este definit nici de normele internaţionale, nici de cele regionale în materie (nici când se tratează problema azilului teritorial nu se realizează definirea acestuia);

– noţiunea trebuie căutată în special în normele interne, iar acolo unde nu se regăseşte, trebuie extrasă din situaţiile concrete ce au avut loc, atât în plan internaţional, cât şi naţional;

– nu poate fi asimilată statutului de refugiat şi chiar dacă nu există specificări în normele interne, se impune interpretarea normelor constituţionale în materie, în scopul realizării unei diferenţieri clare de termeni ce pot genera confuzii;

– inexistenţa normelor interne nu poate împiedica aplicarea ei în situaţiile concrete ce pot apare, datorită prevederilor din normele internaţionale şi din cele constituţionale;

– atunci când se operează cu noţiunea azilului politic, trebuie luaţi în considerare şi analizaţi şi ceilalalţi termeni, legaţi în special de instituţia statutului  de refugiat, deoarece între cele două noţiuni există foarte multe asemănări şi uneori nici nu pot opera separat;

– luarea în considerare a acestei noţiuni, impune stabilirea condiţiilor concrete ce o pot genera, deoarece inexistenţa lor dă naştere unor controverse majore privitoare la acordarea azilului politic şi chiar dau naştere arbitrariului în domeniu; (noile norme în materia străinilor, în curs de elaborare în Olanda, sunt un exemplu asupra modului deficitar în care se interpretează dreptul de a rămâne pe teritoriul unui stat, pentru persoanele care au beneficiat de statutul de refugiat sau al celui de azil, care provin din state în care situaţia care a generat starea de refugiat, a încetat să mai existe);

– chiar dacă normele internaţionale în materie nu sunt clare, fapt ce poate fi regăsit atât în normele regionale cât şi în cele interne, acestea conţin totuşi un element de esenţă, consfinţit de toate statele semnatare ale Declaraţiei asupra Azilului Teritorial din 1967 şi anume, acela, care constă, în recunoaşterea expresă a principiului nereturnării; principiu care, aplicat, duce în mod automat la obligaţia ce revine oricărui stat semnatar, de a acorda, până la găsirea unui alt stat de primire, a dreptului de azil;

– acest drept, care este de fapt doar unul de protecţie temporară, poate fi definit astfel, deoarece trebuie să implice toate celelalte caracteristici şi elemente de conţinut pe care le are dreptul de azil, în afara celui de şedere permanentă.

Noţiunea de azil politic, apreciată ca o instituţie de drept umanitar, nu ar putea opera, fără ca specialiştii în materie să cunoască şi o clarificare a formelor în care acesta se poate materializa, precum şi elementele ce caracterizează conţinutul său juridic. Totodată, trebuie să subliniem că, în procesul cunoaşterii acestei instituţii, se impune aprecierea certă a corelaţiei care trebuie să se nască între această instituţie şi cea de cetăţean, de străin şi de apatrid, dintre noţiunea de azil politic şi cea a extrădării sau a expulzării.

În consecinţă, studierea şi clarificarea noţiunii de azil politic ar duce şi la clarificarea celorlalte forme de azil şi, de ce nu, ar realiza o clasificare mai accentuată a acestei instituţii faţă de cea a statutului de refugiat.

 

Azilul în Uniunea Europeană

 

Statele europene au o lungă tradiţie în a oferi un refugiu celor persecutaţi. Protecţia drepturilor fundamentale constituie nucleul identităţii europene. În anul 1999, statele membre ale Uniunii Europene s-au angajat să creeze un Sistem European Comun de Azil pentru a putea face faţă problemelor de azil din ce în ce mai mari la nivel european.

În decursul următorilor ani, Uniunea Europeană a adoptat o serie de măsuri legislative importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre. Regulamentul Dublin stabileşte care stat membru este responsabil de examinarea unei cereri de azil individuale. Directiva privind Condiţiile de Primire stabileşte condiţiile minime pentru primirea solicitanţilor de azil, inclusiv cazarea, educaţia şi sănătatea acestora. Directiva privind Procedurile de Azil prevede standardele minime pentru procedurile de azil, aducând astfel o contribuţie importantă la dreptul internaţional, întrucât această tematică nu este reglementată iniţial de către Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951. Directiva de Calificare introduce conceptul de protecţie subsidiară, care vine să completeze Convenţia privind Statutul Refugiaţilor din 1951, formă de protecţie care urmează să fie acordată persoanelor ce se confruntă cu riscuri de vătămare gravă.

Uniunea Europeană a creat de asemenea un Fond European pentru Refugiaţi pentru a oferi sprijin financiar statelor membre care să le permită sistemelor lor de azil să lucreze eficient. Eurodac este o bază de date electronică care a fost lansată pentru compararea amprentelor şi pentru a determina dacă un solicitant de azil a depus deja o cerere de azil într-un alt stat membru.

Uniunea Europeană are un rol important cu privire la problemele de azil şi de relocare în interiorul şi în afara Uniunii. Legislaţia şi practicile Uniunii Europene influenţează considerabil dezvoltarea mecanismelor de protecţie a refugiaţilor în multe alte ţări. Instituţiile Uniunii, cum ar fi Consiliul European, Comisia Europeană, Parlamentul European şi Curtea Europeană de Justiţie, au puteri legislative, executive şi judiciare în domeniile direct relevante pentru mandatul UNHCR.

În ciuda directivelor şi regulamentelor care vizează armonizarea Uniunii Europene, există încă diferenţe semnificative între statele membre, în abordările lor la protecţie, şansele şi ratele de recunoaştere a statutului de refugiat, precum şi condiţiile de primire, cum ar fi asistenţa medicală disponibilă pentru bărbaţi, femei şi copiii care solicită azil. De exemplu, în unele state membre ale U.E., accesul la sprijinul material de bază este atât de limitat că mulţi solicitanţi de azil ajung să doarmă pe străzi.

Prin urmare, U.N.H.C.R. urmează îndeaproape legislaţia şi politicile Uniunii Europene în materie de azil şi oferă recomandări şi consiliere pentru instituţiile U.E. şi cele 27 de state membre cu privire la o gamă largă de probleme legate de protecţia refugiaţilor, relocarea şi integrarea acestora. Agenţia pentru Refugiaţi emite periodic rapoarte, propuneri şi observaţii cu privire la dreptul de azil şi politica U.E..

  

Evoluţia legislaţiei româneşti în materia azilului

 

Transformările care au avut loc în Europa Centrală la sfârşitul anilor ΄80 au deschis pentru guvernele ţărilor din regiune o serie de noi perspective şi probleme în domeniul protecţiei refugiaţilor. Ţări, percepute în trecut doar ca „surse”  de refugiaţi[7] ce vroiau să scape de regimul comunist, au devenit ţări care primeau refugiaţi, crescând astfel grupul de state europene în care persoanele care aveau nevoie de protecţie internaţională puteau solicita şi obţine azil.

Toate ţările Europei Centrale au aderat la Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul din 1967 (România a aderat în 1991). În scurt timp, România a promulgat legi privind regimul statutului de refugiat, s-a instituit procedura de azil şi au fost reglementate structurile administrative necesare.

Principalele prevederi legislative ce reglementează actualmente sistemul de azil în România sunt: – Ordonanţa Guvernului nr. 43/2004 privind statulul şi regimul refugiaţilor în România, Ordonanţa Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în România, Legea nr. 122/2006  privind azilul în România şi H.G. nr. 1251/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 122/2006 privind azilul în România cu modificările şi completările.

Autoritate statală cu competenţe în asistenţa solicitanţilor de azil  şi refugiaţilor este Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi (O.N.R.), structură  a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta este autoritatea desemnată  pentru procesarea cererilor de azil în etapa administrativă. La nivelul O.N.R. se realizează: depunerea cererii de azil, fotografierea şi amprentarea, eliberarea documentului temporar de identitate, intervievarea solicitantului, soluţionarea cererii de azil şi comunicarea soluţiei. Conform legii, procedura administrativă de determinare a statutului de refugiat (la nivelul O.N.R.) durează între 30 şi 60 de zile. Ea se poate suspenda în cazuri speciale, cum ar fi, de exemplu, lipsa interpretului. Solicitanţii de azil au dreptul de a fi intervievaţi într-o limbă pe care o cunosc şi de a beneficia gratuit de un interpret pe toată perioada procedurii de determinare a statutului de refugiat. Serviciile  de traducere şi interpretare pot fi asigurate din bugetul Ministerului Administraţiei şi Internelor / Ministerul Justiţiei, numai dacă sunt acordate de traducători autorizaţi.

Judecătoriile procesează cererile de azil respinse de O.N.R. (solicitantul de azil trebuie să depună plângere la judecătorie în termen de 10 zile de la comunicarea soluţiei de către O.N.R.; această etapă de realizare a cererii de azil are durata de 30 de zile de la înregistrarea plângerii şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecatoreşti cu privire la cererea de azil), iar tribunalele pe cele respinse de judecătorii sau cazurile împotriva cărora procurorul a depus recurs. Această etapă are o durată prevazută de  lege de 30 de zile de la înregistrarea recursului (recursul se depune în termen de 5 zile de la comunicarea soluţiei de către judecătorie) şi se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Cazurile respinse intră sub incidenţa legii străinilor.

Solicitanţii de azil pot beneficia de asistenţă materială / financiară pentru acoperirea nevoilor de cazare, hrană, igienă. În centrele administrate de Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, două în Bucureşti, unul la Galaţi, unul la Timişoara sunt cazate în special cazurile vulnerabile. Centrele respectă standardele minime de locuit şi sunt dotate cu facilităţi rezonabile pentru  activităţi educative, culturale sau gospodareşti (în fiecare centru de cazare există bucătării comune – dotate cu mese, maşini de gătit, frigidere – grupuri sanitare, maşini de spălat).

Nevoile de hrană şi nutriţie ale solicitanţilor de azil sunt acoperite prin alocaţii lunare[8] acordate din resurse guvernamentale, ONG-urile suplimentând ocazional asistenţa în vederea acoperirii standardelor minime de nutriţie.

 Solicitanţii de azil cazaţi în centre beneficiază de materiale / condiţii pentru igiena personală, iar întreţinerea centrelor de cazare este suportată de către stat, fiecare locuitor al centrului primeşte lunar produse de igienă personală, iar necesarul de articole de curăţenie este acoperit în cooperare  cu organizaţiile non-guvernamentale, care efectuează distribuţii periodice de materiale de igienă generală şi colectivă. Asistenţa medicală primară şi de urgenţă este acordată de către cabinetele medicale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor care funcţioneză în centrele de cazare sau, după caz, în instituţii specializate. Probleme întâlnesc solicitanţii de azil care suferă de boli cronice, care nu reprezintă urgenţe. Asistenţa medicală a acestor cazuri se încearcă a fi acoperită  de organizaţiile non-guvernamentale active în domeniu.

În România se depun în medie 1.000 de cereri de azil pe an. Principalele ţări de origine ale solicitanţilor statutului de refugiat în România sunt Irak, India, China, Somalia, Iran. Durata procedurii de determinare a statutului de refugiat pentru un solicitant de azil poate fi în România şi de un ,un an şi jumătate. Rata recunoaşterii cererilor a fost în anul 2003 de aproximativ 19%.

După ce procedura de azil a fost reglementată şi a început să funcţioneze în România, problema prioritară a autorităţilor a devenit cea a integrării refugiaţilor. Protecţia efectivă a refugiaţilor necesita măsuri practice care să le permită acestora atingerea unui nivel corespunzător de independenţă economică pentru a se putea integra în mediul social, economic, cultural al ţării în care trăiesc.

Odată cu primirea unei forme de protecţie, persoanele pot fi incluse la cerere  într-un program de integrare implementat de Oficiul Naţional Român pentru Refugiaţi. Acest program oferă cazarea pentru cazurile vulnerabile pe o perioadă de 6 luni în Centrul nr.2, situat în Bucureşti, precum şi participarea la cursurile de limbă română şi orientarea culturală. Persoanele înscrise în program primesc un ajutor rambursabil din partea statului român în valoare de aproximativ 70 de USD/persoană/lună pe o perioadă de 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la 9 luni. Prin parteneriatele încheiate  cu Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă şi prin contractarea diverşilor angajatori, O.N.R. încearcă integrarea refugiaţilor pe piaţa forţei de muncă. Este încurajată integrarea refugiaţilor în alte regiuni ale ţării. Conform legii, refugiatul care îşi găseşte un loc de muncă în afara Bucureştiului poate beneficia de locuinţă socială din partea autorităţilor din partea respectivă sau de plata a 50% din chiria locuinţei dacă nu are posibilitatea să-şi plătească integral chiria.

Fără îndoială, integrarea refugiaţilor în România întâmpină impedimente majore legate în special de condiţiile socio-economice[9]. Refugiaţii întampină o serie  de obstacole  în procesul integrării, obstacole determinate de experienţa exilului involuntar, necunoaşterea limbii din ţara gazdă, izolare, probleme de adaptare în primii ani, tulburări fizice şi psihice generate de traumele din trecut şi în primul rând de torturi. Ei se confruntă, de asemenea, cu o serie de dezavantaje de factură socio-economică. De cele mai multe ori unui refugiat îi este foarte greu să-şi găsească un loc de muncă la nivelul pregătirii pe care o are din ţara de origine în special datorită lipsei documentelor de studii necesare sau recunoaşterii acestora de către autorităţile române.

Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi implementează în România prin organizaţiile sale partenere (Consiliul Naţional Pentru Refugiaţi, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi, Salvaţi Copiii România) un program anual de asistenţă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor care are în vedere în special monitorizarea respectării standardelor internaţionale de asistenţă umanitară, promovarea asumării responsabilităţilor de către autorităţile române, finanţarea programelor de asistenţă directă a solicitanţilor de azil şi refugiaţilor (consiliere psihosocială, asistenţă psihologică, cursuri de limbă română pentru solicitanţii de azil) sau a celor de asistenţă indirectă (cum ar fi specializarea practicienilor în  domeniul asistenţei sociale). Practicieni în domeniu, refugiaţi, cetăţeni români, sărbătoresc an de an Ziua Internaţională a Refugiatului pe 20 iunie. Diverse manifestări sunt organizate în Bucureşti şi în ţară (concerte, concursuri radio, campanii informative) având drept scop sensibilizarea societăţii româneşti cu problema refugiaţilor[10].

Momentele marcante ale consolidării sistemului legislativ al azilului în România includ aderarea la Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul adiţional (Legea nr.46/1991), adoptarea primei legi privind statutul şi regimul refugiţilor (Legea nr.15/1996) şi a celor două ordonanţe de guvern (nr.102/2000 şi nr. 43/2004), aprobate ulterior prin lege. Tendinţele europene în materie, precum şi nevoia de armonizare cu legislaţia comunitară au dus la elaborarea unei noi legi (Legea nr.122/2006 privind azilul în România), prin care au fost păstrate majoritatea prevederilor anterioare, dar în acelaşi timp au fost introduse şi noi concepte, precum stabilirea statului membru responsabil, protecţia subsidiară, transferul de responsabilitate etc.

Legea nr. 122/2006 privind azilul ân România cuprinde, de asemenea, în mod expres, principiile şi garanţiile procedurale aplicabile în domeniul azilului ca: asigurarea accesului la procedura de azil oricărui cetăţean străin sau apatrid care solicită protecţia statului român, nediscriminarea pe considerente de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică, apartenenţă la o categorie defavorizată, situaţie materială, statut la naştere sau dobândit ş.a;, nereturnarea – care  prevede faptul că împotriva solicitantului de azil nu poate fi luată măsura expulzării, extrădării  sau a returnării forţate de la frontieră ori de pe teritoriul României, respectarea principiului unităţii familiei, confidenţialitatea datelor şi a informaţiilor referitoare la cererea de azil, respectarea interesului superior al copilului, garanţii privind minorii neînsoţiţi, prezumţia de bună-credinţă.

          

Dreptul de azil reglementat în Spania

 

Dreptul de azil, precum şi statutul refugiaţilor sunt reglementate de Legea nr. 5/1994, intitulată Legea azilului şi refugiaţilor, şi în Regulamentul de aplicare al legii, aprobat prin Decretul Regal nr. 203 din 10 februarie 1995.

Art. 4 din Legea azilului şi refugiaţilor prevede că:

a)     toţi străinii care sunt pe teritoriul Spaniei şi care intenţionează să ceară azil trebuie să transmită o cerere autorităţilor competente. Străinul care a intrat ilegal va face dovada imposibilităţii de a solicita azil autorităţilor la punctul de frontieră;

b)    acceptarea cererii de azil la punctul de frontieră permite străinului să intre şi să rămână temporar pe teritoriul Spaniei;

c)     străinul care nu este în posesia documentelor de identitate va fi în custodia Ministerului de Interne la un centru pentru străini;

d)    cererile de azil depuse la misiunile diplomatice și consulare ale Spaniei sunt înaintea Ministerului Afacerilor Externe;

e)     solicitanții de azil trebuie să coopereze cu autoritățile în verificarea identității lor și dovedirea celor afirmate în cererea de azil;

f)      solicitanții trebuie să notifice autorităților competente orice modificare de adresă a lor și a membrilor de familie care îi însoțesc.

Cererea de azil este respinsă în situațiile în care străinul nu a putut convinge autoritățile în legătură cu suținerile sale sau i s-a acordat statutul de refugiat de o terță țară.

Acordarea azilului îi permite străinului să nu fie deportat în țara sa de origine, unde există motive să fie supus persecuțiilor și pedepsit.

Potrivit art. 13 din Legea azilului și a refugiaților, acordarea azilului înseamnă și permisiunea de a locui în Spania, de a avea un permis de muncă, un document de identitate și de călătorie în alte țări.

În concluzie, în prezent se pune într-un mod dramatic problema dreptului de azil. Această chestiune face obiectul multiplelor conferinţe şi documente naţionale şi internaţionale.

  

B i b l i o g r a f i e

 

  • Gheorghe Iancu, Dreptul de azil. Privire comparativă cu statutul juridic al refugiatului, Editura ALL Beck, Bucureşti, 2002;
  • Petre Catrinciuc, Regimul juridic al străinilor, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
  • Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;
  • Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
  • Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura  C.H.Beck, Bucureşti, 2007;
  • Dumitru Mazilu, Drepturile omului – concept, exigenţe şi realităţi contemporane, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000;
  • Situaţia refugiaţilor în lume 1997-1998. Persoanele deplasate – o problemă umanitară – Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Ed. Carocom 94 SRL, 1999.

 

Autor: Dumitru Ramona


[1] De pildă, în art. 10 din Constituţia Italiei, în preambulul Constituţiei Republicii Franceze. Potrivit art. 19 alin. 2 din Constituţia Republicii Moldova, „Dreptul la azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte”. Un articol cu un conţinut similar ca cel din Constituţia Republicii Moldova îl găsim şi în Constituţia României (art. 18 alin. 2). Potrivit art. 18 alin. 2 din Constituție, dreptul de azil în România se acordă și se retrage, în condițiile legii, cu respectarea tratatelor și a convențiilor internaționale la care România este parte. În ce priveşte ordinea de acordare a azilului şi statutul juridic al persoanelor ce obţin azil, ele sunt determinate prin alte acte normative.

[2] Cuvântul azil vine din grecescul asulon care desemnează un templu sau un loc sacru, cu caracter religios, inviolabil. În timp, acest sens a evoluat pentru a desemna un loc unde o persoană alungată (urmărită) pentru diverse motive putea să-şi găsească refugiu şi să primească ajutor şi protecţie.

[3] Motivele pentru care o persoană se expatriază şi cere în alt stat protecţia care nu-i este asigurată în statul său de origine sau reşedinţă sunt extrem de diverse. Poate fi vorba de un dezastru natural, de o epidemie sau de o stare de sărăcie gravă a maselor, de război civil, de persecuţii pe motive diverse, exercitate de autorităţile publice sau alte forţe care încalcă drepturile omului. La acestea se pot adăuga motive economice sau delictuale. Evaluarea acestor factori conduc statele la o opţiune care se situează între două poziţii extreme: pe de o parte o reglementare severă, pe de alta, o îngăduinţă peste măsură care lasă câmp deschis mafiei şi instaurării regimurilor totalitare.

[4] „ 1. Oricine are dreptul de a căuta şi de a se bucura de azil contra persecuţiei în alte ţări;

      2. Acest drept nu poate fi invocat în cazul unei urmăriri pentru infracţiuni fără caracter politic sau pentru acte contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.”

[5] Drepturile solicitantului de azil: – de a rămâne în România până la expirarea unui termen de 15 zile de la finalizarea procedurii de azil, cu excepţia cazului în care cererea de azil a fost respinsă în urma soluţionării în procedură accelerată sau în procedură la frontieră, caz în care trebuie să părăsească teritoriul României imediat ce procedura a fost finalizată; să fie asistat de avocat; să i se asigure, gratuit, un interpret; să contacteze şi să fie asistat de un funcţionar al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi; să fie consiliat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale, române sau străine, în orice fază a procedurii de azil; să fie informat cu privire la drepturile şi obligaţiile ce îi revin, într-o limbă pe care o cunoaşte; dreptul la protecţia datelor personale; să i se elibereze un document temporar de identitate; să participe la activităţi de adaptare culturală; să fie cazat în centrele de primire şi cazare; să primească asistenţă medicală şi tratament corespunzător; să primească asistenţă medicală adecvată în cazul celor cu nevoi speciale; acces la piaţa de muncă; acces  la învăţământul obligatoriu în cazul minorilor; minorii neînsoţiţi au dreptul la aceeaşi protecţie oferită minorilor români în dificultate.

Drepturile beneficiarilor de azil: să rămână în România și să obțină documentele pentru dovedirea identității și pentru trecerea frontierei; să își aleagă locul de reședință și să circule liber; să fie angajat; să își transfere bunurile din România într-o altă țară în vederea reinstalării; să beneficieze de protecția proprietății intelectuale; să aibă acces la toate formele de învățământ; libertatea de a practica propria religie; să beneficieze de dreptul la asociere; protecția datelor personale; acces liber la instanțele de judecată și la asistența administrativă; să participe la programele de integrare și să fie cazat în centrele Oficiului Român pentru Imigrări; să își stabilească domiciliul legal în România; să poată beneficia, la cerere, de asistență în vederea repatrierii voluntare.

[6] Obligațiile solicitantului de azil: să prezinte organelor competente, în scris, cererea motivată cu datele indicate de organul la care se depune și de a se supune amprentării (mai puțin persoanele sub 14 ani) și fotografierii; să prezinte informații complete și reale cu privire la cererea de azil și persoana sa; să depună toate documentele pe care le are la dispoziție și sunt relevante; să predea documentul pentru trecerea frontierei și să primească documentul prevăzut de lege; să urmărească stadiul procedurii și să anunțe autoritățile competente cu privire la schimbarea reședinței; să răspundă solicitărilor organelor competente; să nu părăsească localitatea de reședință fără acordul Oficiul Român pentru Imigrări.

Obligațiile beneficiarilor de azil: să respecte Constituția și legile țării; să aibă o conduită corectă și civilizată; să respecte regulamentele centrelor Oficiului Român pentru Imigrări; să evite provocarea unor stări conflictuale; să se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor, dacă legea nu dispune altfel; să restituie ajutorul primit dacă a realizat venituri care permit acest lucru. 

[7] Raluca Miga-Beşteliu, Drept Internaţional. Introducere în Dreptul Internaţional Public, Ediţia a III-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p.181.

[8] Vasile Popa, Concepte de drept internaţional, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 105.

[9] Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor , Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007, p.174.

[10] Mihai Delcea, Protecţia juridică a refugiaţilor, Editura  C.H.Beck, Bucureşti, 2007,  p.174.

Etichete:

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro