404 www.juspedia.ro | Law article directory
Top

Contractul de intretinere in Noul Cod civil

Autor: Moldovan Oana

Introducere

            Pana la intrarea in vigoare a Noului Cod Civil, contractul de intretinere era unul nenumit, acesta nebeneficiind de o reglementare prin Vechiul cod sau prin alt act normativ, fiind astfel guvernat de „regulile generale aplicabile in materie de contracte, cu anumite particularitati ce se desprind din carateristiile acestuia”[1]. Acesta era insa larg utilizat fie printr-un contract de sine statator, fie printr-o clauza inserata intr-un contract (ex. contractul de vanzare-cumparare cu clauza de intretinere)

Odata cu intrarea in vigoare a Legii 287/2009 sunt stipulate clar regulile care guverneaza contractul de intretinere, acestea fiind in trecut o creatie a practicii.

 

Definitie si sediul materiei

Legea 287/2009 (Noul Cod Civil) reglementeaza contractul de intretinere in cadrul Cartii a V-a, Titlul IX, art. 1650 – 2278.

Noul Cod Civil, in art. 2254 stipuleaza urmatoarele : „Prin contactul de intretinere o parte se obliga sa efectueze in folosul celeilalte parti sau al unui anumit tert prestatiile necesare intretinerii si ingrijirii pentru o anumita perioada”.

Legat de durata intretinerii „daca prin contract nu s-a prevazut durata intretinerii ori s-a prevazut numai caracterul viager al acestuia, atunci intretinerea se datoreaza pentru toata durata vietii creditorului initial.”

Nu se observa modificari radicale fata de contractul de intretinere in lumina vechiului cod, cu exceptia faptului ca acesta prevedea ca regula generala durata contractului pe perioada vietii creditorului. „Prin contractul de intretinere, una dintre parti (numita intretinator) se obliga sa asigure intretinerea celeilalte parti (numita intretinut) pe tot timpul vietii, in schimbul unei sume de bani sau al instrainarii unui lucru”[2].

In practica ar fi posibila inclusiv incheierea unui contract de intretinere pe durata vietii mai multor persoane (intretinuti). In acest caz, obligatia de intretinere incumba debitorului pana la momentul decesului ultimei din acele persoane.

Asemanari si deosebiri intre contractul de intretinere si cel de renta viagera

Contractul de intretinere se aseamana in anumite privinte cu cel de renta viagera dar nu se confunda cu acesta. Contractul de renta viagera este definit ca acel contract prin intermediul caruia „o parte, numita debirentier, se obliga sa efectueze in folosul unei anumite persoane, numita credirentier, prestatii periodice, constand in sume de bani sau alte bunuri frugifere”.[3]

Rezulta din aceasta definitie prima distinctie intre cele doua contracte, referitoare la obiectul prestatiei debitorului, respectiv debirentierului. Daca in cazul contractractului de intretinere se datoreaza o intretinere propriu-zisa periodica, in cazul rentei viagere se datoreaza prestatii periodice ce constau de regula in sume de bani dar si in alte bunuri frugifere. De aici deducem o a doua distinctie intre aceste contracte, respectiv, prin renta viagera se naste o obligatie de a da (de a constitui sau transmite un drept real), in timp ce in cazul intretinerii se naste o obligatie de a face (de a presta efectiv intretinerea).

Alta deosebire ar fi posibilitatea urmaririi rentei viagere de catre creditori, fata de intretinere care este insesizabila.

Renta viagera poate forma obiectul unei cesiuni, in timp ce intretinerea este o creanta personala si netransmisibila.

 

Contractul de intretinere si obligatia legala de intretinere

Obligatia legala de intretinere poate fi definita ca acea in datorire prevazuta de lege in sarcina unor persoane de a presta intretinere unor alte persoane care se afla in nevoie

Legea stabileste o obligatie de intretinere intre anumite categorii de persoane, in virtutea relatiei de rudenie dintre ele. Astfel exista obligatie legala de intretinere intre urmatoarele persoane : sot si sotie, rudele in linie dreapta, frati si surori si in alte cazuri prevazute de lege. Art. 519 NCC prevede inclusiv ordinea in care se datoreaza intretinerea.

Observam deci ca obligatia legala de intretinere isi are izvorul intr-o prevedere legala avand ca scop protejarea intereselor unor categorii de persoane, in timp ce intretinerea prevazuta de art. 2254-2263 NCC izvoraste din conventia partilor.

Partile unui contract de intretinere nu sunt ingradite sau restrictionate de lege in functie de o relatie de rudenie dintre ele, ci el se poate incheia indiferent de relatia dintre parti.

Asemenea contractului de intretinere, nici dreptul la intretinere legala nu poate fi cedat sau urmarit. Atat obligatia de intretinere cat si cea legala de intretinere se presteaza, de regula, in natura. Obligatia legala de intretinere poate fi transformata in plata unei sume de bani necesara traiului, numita pensie de intretinere.

 

Partile contractului de intretinere

Noul Cod face referire la creditorul obligatie de intretinere si la debitorul aceleasi obligatii. Practica judiciara ii denumea „intretinatorul” si „intretinutul”. Indiferent de denumirea folosita, o parte are dreptul la intretinere in timp ce cealalta este obligata sa acorde intretinerea.

In practica s-a prevazut inclusiv posibilitatea incheierii contractului de intretinere in favoarea unui tert care trebuia insa sa accepte intretinerea stiplata de constituitor.

O conditie de validitate a acestei conventii ar fi ca tertul sa fie in viata la data incheierii contractului. Astfel, rezulta din art. 2246 raportat la art. 2256 alin. (1) ca „este lovit de nulitate absoluta contractul care stipuleaza o renta constituita pe durata vietii unui tert care era decedat in ziua incheierii contractului”. De asemenea, in cazul in care intretinerea se datoreaza unei persoane care la data incheierii contractului suferea de o boala din cauza careia a murit in interval de cel mult de la aceasta data, contractul nu produce niciun efect daca a fost constituit cu titlu oneros.

 

Caractere juridice

Contractul de intretinere este prin natura sa unul cu titlu oneros. Desi rar intalnit in practica, exista insa posibilitatea incheierii acestuia cu titlul gratuit in cazul in care debitorul obligatiei de intretinere doreste sa execute aceasta obligatie in lipsa unei prestatii din partea creditorului intretinerii.

Contractul de intretinere este in principiu sinalagmatic (bilateral) deoarece prin incheierea lui se nasc obligatii in sarcina ambelor parti. Existand insa posibilitatea incheierii acestui contract cu titlu gratuit, in acesta caz, am fi in cazul unui contract unilateral, respectiv debitorul obligatiei ar trebui sa execute intretinerea si creditorul nu ar avea o obligatie corelativa.

Avand in vedere posibilitatea de castig sau de pierdere pentru fiecare din parti contractul este unui aleatoriu. Prin exceptie, acesta poate fi si comutativ, „fie in situatia in care s-a incheiat pentru o alta durata decat aceea a vietii intretinutului, fie atunci cand s-a incheiat cu titlu gratuit”.[4]

Solemnitatea contractului decurge din prevederile art. 2255 conform caruia contractul de intretinere se incheie in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute. Inainte de intrarea in vigoare a Noului Cod, practica sustinea ideea ca acesta contract ar fi in principiu unul consensual, fiind valabil prin simplul acord de vointa al partilor. Prin exceptie, era necesara intocmirea in forma autentica in cazul in care obiectul instrainarii ar fi fost un teren.

Contractul de intretinere este translativ de proprietate deoarece intretinerea se datoreaza ca urmare a dobandirii unor bunuri ori a unei sume de bani.

Avand in vedere ca intretinerea se presteaza zilnic, pe intreaga perioada a vietii intretinutului sau pe perioada specificata prin conventie, suntem in prezenta unui contract cu executare succesiva.

Intre intretinator si intretinut se naste o relatie care trebuie sa se bazeze pe incredere reciproca. Astfel contractul se incheie in consideratie intretinatorului dar si a intretinutului, avand caracter intuitu personae. Obligatia de intretinere fiind una de a face este strict personala si netransmisibila. In cazul unei pluralitati de debitori sau creditori, obligatia este indivizibila si nesusceptibila de executare partiala. Acest lucru reiese din art. 2245 coroborat cu art. 2256 NCC, respectiv „Daca nu s-a convenit altfel, obligatia de plata a rentei viagere este indivizibila in privinta credirentierilor”. Aceasta regula se aplica si in materia contractului de intretinere.

 

 

 

Conditii de validitate

Conditii de fond

Din punct de vedere a capacitatii partilor, avand in vedere faptul ca intretinutul transmite proprietatea asupra unui bun sau a unei sume de bani iar intretinatorul poate fi obligat la daune-interese in cazul neexecutarii obligatiei asumate, este evident ca ambele parti trebuie sa aiba capacitatea de a incheia acte de dispozitie, respectiv, capacitate deplina de exercitiu.

In privinta consimtamantului se aplica regulile generale prevazute de dreptul comun, acesta trebuind sa reflecte intentia partilor avuta la incheierea contractului. Astfel, pentru a fi valabil, consimtamantul trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii : sa provina de la o persoana cu discernamant, sa fie serios, liber si exprimat cu intentia de a produce efecte juridice si sa nu fie alterat de un viciu de consimtamant.

Obiectul contratului de intretinere este dublu (in cazul unui contract bilateral) si consta pe de o parte in prestatia intretinutului si pe de alta parte in prestatia intretinatorului. Obiectul prestatiei intretinutului poate consta in transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, fie el mobil sau imobil, sau asupra unei sume de bani. Aceasta prestatie poate fi executata uno ictu sau in mai multe rate, „fara a putea vorbi insa, in astfel de situatii, de prestatii succesive din partea intretinutului”.[5]

Prestatia debitorului consta in intretinerea propriu-zisa a creditorului (cu precizarile facute anterior).

Se pune problema detalierii obligatiei de intretinere. Ce inseamna, practic, intretinerea unei persoane? Practica a statuat ca obligatia de intretinere presupune activitati precum : procurarea de alimente, imbracaminte, incaltaminte, locuinta, medicamente, ingrijiri medicale, efectuarea curateniei, plata diverselor servicii furnizate si chiar cheltuielile de inmormantare. Noul Cod Civil prevede prin art. 2257 intinderea obligatiei de intretinere. Se statueaza astfel faptul ca debitorul obligatiei de intretinere datoreaza prestatii proportional cu valoarea capitalului dar si cu conditia sociala anterioara a creditorului. Din punct de vedere a intretinerii propriu-zise, alin. (2) al aceluiasi articol prevede obligatia debitorului de a asigura urmatoarele : „hrana, imbracaminte, incaltaminte, menaj, precum si folosinta unei locuinte corespunzatoare. Intretinerea cuprinde, de asemenea, ingrijirile si cheltuielile necesare in caz de boala. Prin art. (3) al aceluiasi articol se stipuleaza si obligatia debitorului de a suporta sarcina inmormantarii creditorului in cazul unei intretineri viagere sau in cazul decesului creditorului parcursul derularii contractului.

Observam ca leguitorul a reluat aproape in intregime intinderea obligatiei de intretinere, asa cum era ea stipulata in practica judiciara inaintea intrarii in vigoare a Noului Cod.

 

Raportat la cauza care a determinat incheierea conventiei, se aplica normele generale prevazute de dreptul comun, in sensul ca aceasta trebuie sa fie licita. Caracterul imoral al contractului atrage nulitatea absoluta a acestuia. Prin decizia nr. 1815/1989, Tribunalul Suprem a statuat urmatoarele : „In conformitate cu dispozitiile art. 948 C. civ., printre conditiile de valabilitate a unei conventii este prevazuta si aceea de a avea o cauza licita, iar potrivit art. 966 obligatia fara cauza sau intemeiata pe o cauza falsa ori ilicita nu poate avea nici un efect. Cauza este ilicita, potrivit art. 968 C. civ., cand este prohibita de lege sau este contrara bunelor moravuri si ordinii publice.

   Liberalitatea prin care se urmareste inceperea, continuarea sau reluarea unei relatii de concubinaj are un scop potrivnic regulilor de convietuire sociala, iar sanctiunea unui act juridic cu o asemenea cauza este nulitatea.”

 

 

Conditii de forma

Inainte de reglementarea contractului de intretinere, acesta era un contract consensual. Simplul acord de vointa al partilor avea ca efect nasterea de drepturi si obligatii in sarcina acestora. Se statua in literatura juridica faptul ca acest contract trebuie intocmit in forma autentica numai in cazul in care bunul care ar fi putut face obiectul contractului ar fi fost un teren. In acest caz, forma autentica ar fi fost necesara sub sanctiunea nulitatii absolute (ad validitatem).

In prezent, art. 2255 prevede clar faptul ca acest contract se incheie in mod imperativ in forma autentica, sub sanctiunea nulitatii absolute, indiferent de bunurile care fac obiectul contractului.

 

Efectele contractului de intretinere

In cazul in care contractual de intretinere se incheie cu titlu gratuit, in sensul ca intretinatorul presteaza intretinerea fara a dobandi in schimb un bun sau o suma de bani, atunci in sarcina acestuia nu incumba nicio obligatie. Aceasta este insa o situatie extrem de rar intalnita in practica. De regula intretinutul instraineaza un bun imobil in contra prestarii intretinerii de catre debitor. In acest caz, creditorul intretinerii are urmatoarele obligatii fata de debitor :

–          sa transmita proprietatea bunurilor asupra carora s-au inteles;

–          sa predea aceste bunuri si sa le conserve pana la predare;

–          sa garanteze intretinatorul pentru evictiune si pentru viciile ascunse ale lucrului.

Avand in vedere ca acest contract este unul translativ de proprietate, este usor de inteles de ce intretinutul are aceleasi obligatii ca vanzatorul in cazul unui contract de vanzare.

Din punct de vedere al obligatiilor intretinatorului, acesta trebuie sa presteze intretinerea conform conventiei partilor.In principiu, obligatia de intretinere se executa zi cu zi insa partile pot deroga prin conventie de la aceasta regula. Locul executarii este cel prevazut prin conventie, iar in lipsa unei stipulatii exprese, la domiciliul creditorului, plata fiind portabila. Desi prevederile actuale sunt destul de clare referitor la aceste aspecte care sunt preluate din practica anterioara intrarii in vigoare a Noului Cod Civil, au existat numeroase spete care au lasat loc de interpretare. O astfel de speta legata de locul si modalitatea prestarii intretinerii precum si de interpretarea clauzelor contractuale este cea redata prin sentinta civila nr. 984/2009 a Judecatoriei Hateg (Anexa 1).

In cazul existentei mai multor debitori sau creditori, obligatia de a presta intretinerea fiind indivizibila, oricare din creditori poate solicita executarea integrala de la oricare dintre debitori.

Intretinatorul are obligatia de a-l inmormanta pe intretinut in conformitate cu obiceiul.

Intretinatorul poate fi obligat la plata unei sume de bani intretinutului in cazul in care intervine inlocuirea intretinerii prin renta. Inlocuirea intretinerii se face prin intermediul instantei de judecata „daca prestarea sau primirea in natura a intretinerii nu mai poate continua din motive obiective sau daca debitorul intretinerii decedeaza si nu intervine o intelegere intre parti”  (art. 2261 NCC). Odata cu inlocuirea intretinerii cu o renta, se vor aplica regulile ce reglementeaza contractul de renta viagera.

Aceasta transformarea a unui contract de intretinere intr-un contract de renta viagera era posibila si sub imperiul vechii legislatii. S-a statuat in literatura juridica ca obligatia de intretinere (obligatie de a face) de poate transforma intr-o obligatie de plata (obligatie de a da) prin intermediul novatiei obiective si numai cu acordul partilor. Pentru ca instanta sa dea o solutie in sensul inlocuirii acestei obligatii, era necesar ca neexecutarea in natura a obligatiei sa fie culpabila iar partea in drept sa fi solicitat in mod expres transformarea obligatiei in bani.

 

 

 

Incetarea contractului de intretinere

Contractul de intretinere poate inceta prin mai multe modalitati :

–           prin ajungere la termen, in cazul intretinerii stabilite pentru o anumita durata’

–          prin revocarea facuta in folosul persoanelor carora intretinutul le datoreaza alimente in conformitate cu prevederile legale daca, prin incheierea si executarea contractului, acesta s-a lipsit de mijloacele necesare indeplinirii acestei obligatii. Revocarea se poate solicita chiar si in lipsa existentei fraudei din partea debitorului si indiferent de momentul incheierii contractului. Instanta investita cu o asemenea cerere poate solutiona speta in sensul revocarii contractului de intretinere ori sa dispuna din oficiu dar numai cu acordul debitorului intretinerii ca acesta sa asigure in mod direct alimente persoanelor fata de care creditorul intretinerii are aceasta oblogatie, fara ca in acest mod sa fie diminuate prestatiile datorate creditorului intretinerii.

–          prin rezolutiune in urmatoarele doua cazuri :

  • atunci cand comportamentul celeilalte parti face imposibila executarea contractului in conditii conforme bunelor moravuri;
  • atunci cand aceasta se intemeiaza pe neexecutarea fara justificare a obligatiei de intretinere;

Indiferent de modalitatea prin care se solicita rezolutiunea, debitorul in culpa nu poate obtine restituirea prestatiilor efectuate. Actiunea in rezolutiune se transmite si mostenitorilor.

Principalul efectul al rezolutiunii este repunerea partilor in situatie anterioara, cu particularitatile determinate de caracterul aleatoriu specific contractului de intretinere.



[1] C. Toader, “Drept civil. Contracte speciale”. ed. All Beck, Bucuresti, 2005

[2] L. Stanciulescu, “Drept civil. Contracte si succesiuni”, ed. Hamangiu, 2008

[3] F. Motiu, „Contracte speciale”, ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011

[4] T. Prescure, A. Ciurea, “Contracte civile”, ed. Hamangiu, 2007

[5] T. Prescure, A. Ciurea, “Contracte civile”, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2007

Administrarea bunurilor altuia

 ADMINISTRAREA BUNURILOR ALTUIA

Oana Moldovan

Brasov 2012-2013

 CUPRINS :

I. Administrarea bunurilor altuia

1. Introducere

2. Definitie si sediul materiei

3. Partile

4. Formele de administrare

a. Administrarea simpla

b. Administrarea deplina

5. Regimul juridic al administrarii

a. Obligatiile administratorului fata de beneficiar

b. Obligatiile administratorului si beneficiarului fata de terti

6. Mentiuni legate de procedura propriu-zisa a administrarii si de repartitia profitului si a pierderilor

7. Incetarea administrarii

II. Comparatie cu alte institutii

1. Administrara bunurilor altuia si gestiunea de afaceri

a. Definitie, reglementare, conditii

b. Efectele gestiunii de afaceri. Asemanari si deosebiri intre institutii

c. Aplicatii practice

2. Contractul de mandat

a. Definitie, reglementare, aspecte specifice

b. Asemanari si deosebiri intre institutii

III. Concluzii

I. Administrarea bunurilor altuia

1. Introducere

Institutia „administrarii bunurilor altuia” este introdusa prin Noul Cod Civil si preluata in intregime din Codul Civil din Quebec care, la fel ca si Codul roman, o plaseaza in cadrul capitolului referitor la bunuri. Fiind o institutie complexa care are legatura cu toate materiile dreptului privat, in doctrina canadiana s-a statuat ca aceasta ar fi fost mai bine incadrata intr-un capitol distinct avand caracter de parte preliminara[1].

Chiar si in lipsa unei reglementari exprese, institutia administrarii bunurilor altuia a existat si in trecut, in cazuri exprese prevazute de lege, precum in cazul art. 124 C. fam., conform caruia in sarcina tutorelui revenea, alaturi de obligatia de a se ingriji de persoana minorului, de a-l creste si educa, si obligatia de a administra bunurile minorului si de a-l reprezenta, respectiv asista la incheierea actelor juridice pana la dobandirea capacitatii depline de exercitiu.

2. Definitie si sediul materiei

Noul Cod Civil plaseaza institutia administrarii bunurilor altuia in cadrul Cartii a III-a intitulata „Despre bunuri”, Titlul V, art. 792-857.

Asemenea Codului civil canadian, Noul cod civil omite sa defineasca aceasta noua institutie, limitandu-se la a defini persoana administatorului astfel : „Persoana care este imputernicita prin legat sau conventie, cu administrarea unuia sau mai multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu ii apartine are calitatea de administrator a bunurilor altuia”. Definitia este asemanatore celei prevazute de Codul Civil canadian care stipuleaza in art. 1299 ca „orice persoana care este insarcinata cu administrarea unui bun sau a unui patrimoniu, care nu este al sau, isi asuma sarcina de administrator al bunului altuia”.

Neavand o definitie stipulata prin Noul Cod, ramane in sarcina doctrinei sa formuleze o definitie a acestei institutii. Pornind de la definitia administratorului, consider ca administrarea bunurilor altuia ar putea fi definita ca acea institutie de drept in virtutea careia o persoana numita administrator, este imputernicita sa administreze unul sau mai multe bunuri, o masa patrimoniala sau un patrimoniu care nu ii apartine, in numele si pe seama unei alte persoane, numita beneficiar, respectand limitele stabilite prin conventia sau legatul prin care a fost desemnat si avand dreptul de a fi remunerat pentru activitatea desfasurata.

3. Partile

Administratorul

Administratorul poate fi o persoana fizica cu capacitate deplina de exercitiu ori o persoana juridica. Avand in vedere caracterul administrarii depline, in practica administratorii vor exista probabil persoane juridice specializate in administrarea bunurilor cu scopul obtinerii de profit. Administratorul trebuie sa accepte sarcina administrarii bunurilor altuia, fie prin incheierea unei conventii, fie prin acceptarea legatului. De principiu administratorul va fi remunerat pentru indeplinirea atributiilor sale, administrarea avand caracter oneros. Prin exceptie de la regula, art. 793 permite si administrarea cu titlu gratuit. Consider ca administratorul este ales intuituu personae, beneficiarul selectand o persoana pe care, in considerarea calitatilor personale ale acesteia, o considera capabila sa duca la indeplinire atributiile administrarii, avand in vedere si implicatiile incheierii unei asemenea conventii asupra bunurilor beneficiarului.

Beneficiarul

Desi legea nu prevede, consider ca beneficiar al administrarii ar putea fi atat persoana fizica cat si cea juridica. In ceea ce priveste capacitatea de exercitiu a beneficiarului persoana fizica, in lipsa unor stipulatii exprese in lege consider ca pot fi aplicate prevederile referitoare la contractul de mandat, in sensul ca beneficiarul ar trebui sa aiba capacitatea de a incheia el insusi actele cu care-l imputerniceste pe mandatar.

 

4. Formele de administrare

Din interpretarea art. 795 si 800 VCC reiese ca administrarea este de doua tipuri : administrare simpla si administrare deplina.

Forma administrarii rezulta din actul care a constituit-o. In viziunea doctrinei se concluzioneaza ca administrarea simpla va fi mai des intalnita intre persoane fizice, pe cand cea deplina intre persoane juridice, „profesionisti specializati in exploatarea bunurilor altuia in scopul obtinerii de profit”.

  1. a.      Administrarea simpla

Legiuitorul nu defineste administrarea simpla, limitandu-se, asemenea situatiei administrarii bunurilor altuia, sa prezinte institutia din punctul de vedere a atributiilor administratorului. Astfel, conform art. 795 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea simpla este tinuta sa efectueze toate actele necesare pentru conservarea bunurilor, precum si actele utile pentru ca acestea sa poata fi folosite conform destinatiei lor obisnuite”. Ar rezulta faptul ca in cazul administrarii simple, administratorul ar fi indreptatit sa efectueze acte de conservare si acte de administrare in numele beneficiarului. Din art. 799 NCC reiese insa dreptul administratorului de a incheia si acte de dispozitie, in mod neingradit in cazul bunurilor supuse „pericolului deprecierii sau pieirii imediate”.  Alte acte de dispozitie atunci cand administrarea are ca obiect bunuri individual determinate pot fi indeplinite numai cu autorizatia prealabila a beneficiarului sau „in caz de impiedicare a acestuia ori in cazul in care acesta nu a fost inca determinat, a instantei judecatresti”. Cand administrarea are ca obiect o masa patrimoniala sau un patrimoniu, administratorul are dreptul sa instraineze sau sa greveze cu o garantie reala un bun individual determinat ori de cate ori este necesar pentru buna administrare a universalitatii. Se observa astfel o putere mai larga de dispozitie a persoanei care administreaza un patrimoniu, motivata probabil prin existenta unei varietati vaste de bunuri care compun o masa patrimoniala sau un patrimoniu.

Sanctiunea incheierii actelor de dispozitie prin incalcarea prevederilor legale atrage obligatia administratorului la reparare integrala, in cazul cauzarii unui prejudiciu si constituie motiv de inlocuire a acestuia.[2]

Articolele 796 – 798 NCC prevad atributiile si totodata obligatiile administratorului. Astfel acesta este obligat sa:

–          culeaga fructele bunurilor;

–          sa exercite drepturile aferente administrarii acestora;

–          sa incaseze creantele administrate, eliberand chitante corespunzatoare;

–          sa exercite drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are in administrare (dreptul de vot, de conversie si de rascumparare);

–          sa continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor frugifere fara a schimba destinatia acestora;

–          sa investeasca sumele de bani aflate in administrarea sa conform dispozitiilor referitoare la plasamentele considerate sigure, avand posibilitatea sa modifice investitiile efectuate anterior dobandirii calitatii ori chiar efectuate de el insusi in calitate de administrator;

Legat de semnificatia „plasamentelor considerate sigure”, art. 831-836 NCC stabilesc o prezumtie de plasamente sigure fata de plasamentele stabilite periodic de catre Banca Nationala a Romaniei si de Comisia Nationala a Valorilor Mobiliare.  Administratorul nu are insa putere deplina de decizie in privinta acestor plasamente, ci el este restrictionat conform art. 832,833 NCC, astfel :

–          nu pot fi achizitionate mai mult de 5% din actiunile aceleiasi societati;

–          nu pot fi achizitionate actiuni, obligatiuni, alte valori mobiliare de la o persoana juridica care nu si-a indeplinit obligatia de plata a dividendelor sau dobanzilor si nici nu se pot acorda imprumuturi acestor persoane juridice;

–          sumele de bani pot fi depozitate in depozite rambursabile la vedere sau in urma unui aviz de maximum 30 de zile (cu exceptia celor garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar sau de Fondul de protejare a asiguratilor. Instanta poate autoriza un asemenea plasament si in cazul depueilor negarantate insa are dreptul sa impuna reguli administratorului).

Atata timp cat administratorul isi indeplineste atributiile in conformitate cu prevederile legale, acesta beneficiaza de prezumtia ca a actionat prudent. Incalcarea prevederilor legale in lipsa unei autorizari din partea beneficiarului il face pe administrator raspunzator pentru prejudiciile cauzate, indiferent de existenta vreunei culpe.

Reducerea plasamentelor considerate sigure este criticata in doctrina, dat fiind faptul ca art. 832 NCC prevede obligativitatea administratorului de a realiza „un portofoliu diversificat”, ori in lipsa unui numar mai ridicat de asemenea plasamente, indeplinirea art. 832 NCC va fi practic imposibila.

  1. b.     Administrarea deplina

Conform art. 800 NCC, „Persoana imputernicita cu administrarea deplina este tinuta sa conserve si sa exploateze in mod profitabil bunurile, sa sporeasca patrimoniul sau sa realizeze afectatiunea masei patrimoniale, in masura in care aceasta este in interesul beneficiarului.” Reiese astfel obligatia impusa administratoruluiu de a exploata in asa masura bunul pentru a avea drept efect obtinerea de profit. Obtinerea de profit devine o obligatie de rezultat, in comparatie cu administrarea simpla, unde ea este o obligatie de mijloace.

Avand in vedere faptul ca obligatia de a obtine profit ii este impusa administratorului in cazul administrarii depline, este lesne de inteles de ce art. 801 NCC ii confera acestuia puteri aproape nelimitate referitoare la instrainarea bunurilor supuse administrarii. Rezulta din acest articol ca „ Pentru aducerea la indeplinire a obligatiilor sale, administratorul va putea sa instraineze, cu titlul oneros, bunurile sau sa le greveze cu un drept real ori chiar sa le schimbe destinatia, precum si sa efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice forma de investitie.” Se observa lipsa unor limitari privitoare la actele de dispozitie cu titlu oneros, din tacerea legiuitorului rezultand imposibilitatea administratorului de a instraina insa cu titlu gratuit, cu exceptia cazului in care acest lucru este justificat de interesul unei bune administrari.

 

5. Regimul juridic al administrarii

  1. a.      Obligatiile administratorului fata de beneficiar

Din art. 802-811 reies obligatiile ce incumba administratorului in exercitarea atributiilor sale. Retinem ca administratorul este obligat sa :

–          sa actioneze numai in limitele puterilor ce i-au fost oferite;

–          sa respecte obligatiile ce ii incumba conform legii, actului constitutiv sau intelegerii partilor;

–          sa se comporte cu diligenta unui bonus pater familias (sa depuna diligenta pe care un bun proprietar o depune in administrarea bunurilor sale);

–          sa actioneze cu onestitate si loialitate in vederea realizarii scopului administrarii;

–          sa evite aparitia unui conflict intre interesul sau propriu si obligatiile sale de administrator

–          sa isi exercite atributiile in interesul comun al tuturor beneficiarilor in cazul in care existe o multitudine de beneficiari printre care se numara si admnistratorul;

–          in ipoteza existentei mai multor beneficiari, sa actioneze cu impartialitate, tinand cont de drepturile si interesele fiecaruia dintre ei;

–          sa il anunte de indata pe beneficiar despre aparitia unei situatii care i-ar punea pune in conflict de interese;

–          sa tina o evidenta a bunurilor sale proprii, distincta de cea a bunurilor administrate

–          sa prezinte cel putin anual o „dare de seama” a gestiunii sale care sa cuprinda toate informatiile necesare verificatii exacticitatii administrarii

–          sa permita beneficiarului examaminarea registrelor si documentelor relative la gestiune in orice moment

Administratorul este oprit din exercitarea urmatoarelor activitati :

–          exercitarea atributiilor in interesul sau propriu sau al unei terte persoane;

–          dobandirea calitatii de parte in cadrul unui contract avand ca obiect bunurile administrate sau sa dobandeasca altfel decat prin exceptiile prevazute de lege (succesiune, acordul expres al beneficiarului, incuviintarea instantei) drepturi asupra bunurilor respective sau impotriva beneficiarului;

–          folosirea in avantajul sau propriu al bunurilor administrate precum si a datelor care in parvin in virtutea administrarii;

–          dispunerea cu titul gratuit de bunurile sau drepturile care ii sunt incredintate, cu exceptia cazului in care acest lucru este justificat de interesul unei bune administrari.

In virtutea conventiei de administrare, administratorul dobandeste dreptul de sta in justitie in  orice cereri sau actiuni referitoare la administrarea bunurilor.

Din punct de vedere a raspunerii administratorului pentru bunuri, acesta este exonerat de raspunederea pieirii bunurilor in caz de forta majora ori in cazul in care vechimea, natura perisabila a bunurilor ori folosinta obisnuita a acestora au cauzat pieirea. Art. 812 NCC statueaza ca :„In aprecierea raspunderii administratorului si a despagubirilor datoreate de acesta, instanta judecatoreasca va putea reduce intinderea acestora, tinand cont de circumstantele asumarii administrarii sau de caracterul gratuit al serviciului administratorului.”

  1. b.  Obligatiile administratorului si ale beneficiarului fata de terti

            In virtutea conventiei de administrare, administratorul actioneaza in interesul beneficiarului prin incheierea de acte de reprezentare care isi produc efectele direct in patrimoniul beneficiarului, fiind exclusa posibilitatea antrenarii raspunderii administratorului fata de tertii contractanti. Art. 813 alin. (2) si 814 NCC prevad exceptii de la acest principiu. Astfel, in cazul in care administratorul se obliga fata de terti in nume propriu si nu in numele beneficiarului, acesta devine personal responsabil fata de terti. De asemenea, administratorul care isi depaseste puterile acordate de beneficiar, este tinut personal fata de tertii cu care a contractat, cu conditia ca acestia sa nu fi cunoscut faptul depasirii puterii ori ca beneficiarul sa nu fi ratificat actele incheiate de administrator cu depasirea atributiilor oferite.

Legiuitorul reglementeaza prin art. 817 NCC situatia administratorului aparent instituind un mijloc de protectie a tertilor de buna-credinta care au fost indusi in eroare sa contracteze cu un administrator care in realitate nu avea aceasta calitate. Fapta persoanei care a creat aparenta ca o alta persoana este administratorul bunurilor sale, cand in realitate acesta nu era, se sanctioneaza prin obligarea beneficiarului la suportarea efectelor contractelor incheiate de administratorul aparent cu tertii de buna-credinta.

 

6. Mentiuni legate de procedura propriu-zisa a administrarii si de repartitia profitului si a pierderilor

            In principiu, administratorul nu este obligat sa faca inventarul, sa subscrie o polita de asigurare sau sa furnizeze o alta garantie pentru buna executare a datoriilor sale, in absenta unei clauze contractuale, a unei dispozitii legale sau a unei hotarari judecatoresti. In ipoteza stabilirii unei astfel de obligatii in sarcina administratorului, acesta poate solicita prin instanta judecatoreasca sa fie dispensat de indepinirea acestora.

In cazul in care se prevede obligativitatea efectuarii unui inventar, acesta se constata prin inscris sub semnatura privata ori inscris autentic si va contine o enumerare a bunurilor incredintate administratorului.

Exista cazuri in care beneficiarul desemneaza mai multi administratori pentru aducerea la indeplinirea a atributiilor de administrare. In acest caz, hotararile se iau prin vointa majoritatii administratorilor desemnati. In situatii speciale, administratorii pot efectua in mod individual acte de conservare iar in caz de opunere constanta a unor administratori, celelalte acte de administrare pot fi efectuate cu incuviintarea instantei de judecata.

Administratorii raspund in mod solidar pentru indeplinirea atributiilor sale, cu exceptia cazului in care atributiile au fost repartizate, caz in care fiecare administratior raspunde numai pentru partea sa de administrare.

Administratorul are posibilitatea sa delege un tert la incheierea unui act determinat dar niciodata la administrare generala, cu exceptia delegarii unui coadministrator. Administratorul raspunde pentru faptele celui substituit daca acesta nu a fost autorizat de catre beneficiar iar in cazul in care a fost autorizat, administratorul raspunde pentru lipsa de diligenta in alegerea si indrumarea inlocuitorului. Fata de beneficiar, actele incheiate de substituient prin incalcarea prevederlor actului de desemnare nu sunt opozabile iar acesta are posibilitatea sa se indrepte impotriva reprezentantului administratorului pentru prejudiciile suferite.

Dupa cum am mentionat, scopul principal al administrarii este producerea unui profit in favoarea beneficiarului. In pofida diligentei administratorului, in administrarea bunurilor pot interveni si pierderi. Art. 837 NCC prevede ca „repartitia profitului si a pierderilor intre beneficiarul fructelor si cel al capitalului se va realiza in conformitate cu prevederile actului constitutiv”, iar in lipsa unei stipulatii exprese in acest sens, „repartitia se face echitabil, tinand seama de obiectul administrarii, de circumstantele care au dat nastere la administrare, precum si de practicile contabile general acceptate”.

Legat de momentul in care se naste dreptul beneficiarului la venitul net rezultat din administrare, acesta trebuie stabilit prin actul constitutiv. In lipsa unei clauze in acest sens, se aplica in subsidiar criteriul legal stipulat de art. 840 NCC, beneficiarul dobandind dreptul asupra veniturilor din momentul inceperii administrarii sau, dupa caz, din momentul decesului testatorului.

Beneficiarul dobandeste si fructele rezultate din administrarea bunurilor in mod diferentiat, dupa cum acesta este sau nu proprietarul bunurilor admnistrate. In cazul in care beneficiarul este proprietarul bunurilor, acesta dobandeste dreptul asupra fructelor civile si industriale de la data separarii lor iar dreptul asupra fructelor civile, zi cu zi, in conformitate cu regulile generale in materie, stipulate in art. 550 NCC. Beneficiarul care nu este propriatarul bunului dobandeste dreptul asupra fructelor conform regulilor care guverneaza materia uzufructului. Astfel, fructele naturale si industriale culese pe perioada contractului de administrare apartin beneficiarului, urmand ca cele culese ulterior sa apartina nudului proprietar. Fructele civile apartin beneficiarului proportional cu durata admnistrarii si acestea se dobandesc zi cu zi.

Dupa cum am mai mentionat, administratorul este obligat sa dea la interval de maxim un an o „dare de seama” referitoare la gestiunea sa. Legiutorul nu specifica in mod clar ce informatii ar trebui sa cuprinda aceasta dare de seama, limitandu-se la a se referi la „toate informatiile necesare”. In practica judiciara s-a stipulat ca „darea de seama trebuie sa fie suficient de detaliata pentru a verifica exactitatea operatiunilor privind patrimoniul fiduciar, astfel incat sa fie puse la dispozitia beneficiarilor toate registrele si inscrisurile justificative care au stat la baza rapoartelor intocmite de administratori”.[3]

Avand in vedere faptul ca unele informatii nu ar putea fi intelese pe deplin de o persoana care nu poseda cunostinte de specialitate, legea ofera posibilitatea beneficiarului de a angaja un expert independent in vederea efectuarii unui audit. In caz de opunere a administratorului la efectuarea unui audit, instanta judecatoreasca poate numi, la cerere, desemnarea unui expert in vederea verificarii darii de seama intocmite de administrator.

O alta dare de seama trebuie sa fie prezentata de catre administrator la incetarea raporturilor de administrare, o asa-numita „dare de seama finala”. Acceptarea acesteia de catre beneficiar il descarca pe administrator. In cazul neacceptarii darii de seama de catre beneficiar, administratorul are dreptul de a cere descarcarea de gestiune prin intermediul instantei de judecata.

Odata cu descarcarea de gestiune, se nasc noi obligatii in sarcina administratorului si a beneficiarului. Administratorului ii incumba obligatia de restituire a bunurilor primite in cursul administrarii (inclusiv plati nedatorate facute beneficiarului, profituri obtinute prin folosirea neautorizata a informatiilor obtinute in virtutea functiei sale). Beneficiarului ii incumba obligatia de a suporta cheltuielile administrarii si de a-l remunera pe admnistrator pentru indeplinirea obligatiilor acestuia. In caz contrar, administratorul are posibilitatea de a deduce remuneratia datorata din soldul administrarii sau poate exercita un drept de retentie asupra bunurior administrate pana la plata remuneratiei.

7. Incetarea administrarii

Cauzele de incetare a administrarii sunt urmatoarele :

  1. Stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate. Este lesne de inteles ca in conditiile in care beneficiarul isi pierde dreptul de proprietate sau de posesie asupra bunului, administrarea nu mai poate continua.
  2. Expirarea termenului sau implinirea conditiei stipulate in actul constitutiv. In acest caz, administrarea a fost constituita pentru un anumit termen sau pentru indeplinirea unui anumit scop iar la implinirea termenului sau a conditiei, administrarea se considera ca a incetat.
  3. Indeplinirea scopului administrarii sau incetarea cauzei care a dat nastere administrarii.
  4. Denuntarea actului de desemnare de catre beneficiar. Denuntarea se face prin scrisoare recomandata cu confirmare de primire prin care beneficiarul solicita restituirea de indata a bunurilor.
  5. Inlocuirea administratorului
  6. Decesul, punerea sub interdictie judecatoreasca, renuntarea administratorului ori supunerea acestuia la procedura insolventei

Moartea administratorului trebuie adusa la cunostinta beneficiarului de catre mostenitorii acestuia, executorul testamentar sau tutorele iar acestia sunt obligati sa intreprinda orice masuri necesare pentru prevenirea producerii unor prejudicii in legatura cu afacerile incepute de defunt si sa dea socoteala si sa inapoieze bunurile persoanei indreptatite.

Prin punerea sub interdictie inceteaza o calitate esentiala a administratorului, capacitatea acestuia de exercitiu. Astfel acesta nu isi mai poate indeplinii obligatiile.

Administratorul nu poate fi tinut sa continue administrarea in contra vointei sale insa acesta va raspunde pentru prejudiciile cauzate de renuntarea sa intempestiva.

  1. Punerea sub interdictie judecatoreasca a beneficiarului sau supunerea acestuia la procedura insolventei, in masura in care aceasta afecteaza bunurile administrate

 

II. Comparatie cu alte institutii

            Avand in vedere faptul ca institutia administrarii bunurilor altuia a fost introdusa in legislatia interna numai din anul 2011, se impune intrebarea, in ce masura era posibila o asemenea administrare in legislatia precedenta.

  1. 1.     Administrarea bunurilor altora si gestiunea de afaceri
  2. a.      Definitie, reglementare, conditii

Gestiunea de afaceri este reglementata prin art. 987-991 VCC si art. 1330-1340 NCC.

Gestiunea de afaceri era definita in literatura juridica ca acel „fapt juridic licit prin care o persoana, denumita gerant, savarseste din proprie initiativa, in lipsa unui mandat, acte juridice sau acte materiale, necesare si utile, in interesul altei persoane, numita gerat”[4]. Noul Cod civil, spre deosebire de cel vechi care nu continea o definitie a institutiei, stipuleaza ca „exista gestiune de afaceri atunci cand, fara sa fie obligata, o persoana, numita gerant, gestioneaza in mod voluntar si oportun afacerile altei persoane, numita gerat, care nu cunoaste existenta gestiunii sau, cunoascand gestiunea, nu este in masura sa desemneze un mandatar ori sa se ingrijeasca in alt fel de afacerile sale”. Remarcam ca nu se observa diferente esentiale intre cele doua reglementari, cea precedenta si cea actuala.

Pentru a putea produce efecte, gestiunea de afaceri trebuie sa indeplineasca mai multe conditii.

  1. In legatura cu obiectul gestiunii, gerantul poate indeplini atat acte materiale (repararea unui bun) cat si acte juridice (plata unor taxe) in favoarea geratului. Actele sunt incheiate de gerant in nume propriu insa in interesul geratului. Fata de intinderea acestor acte, gerantul trebuie sa se limiteze la acte de conservare si acte de administrare, actele de dispozitie fiind interzise.

Administratorul incheie acte juridice in numele beneficiarului si are dreptul sa incheie acte de dispozitie iar in cazuri restranse chiar acte de dispozitie cu titlu gratuit.

  1. Utilitatea gestiunii de afaceri. Gestiunea afacerilor unei persoane trebuie sa aiba ca scop evitarea unui prejudiu, spre deosebire de administrarea de afaceri care are ca scop principal administrarea in scopul obtinerii de profit in favoarea beneficiarului.
  2. Atitudinea partilor fata de actele de gestiune.
    1. Gerantul trebuie sa indeplineasca acte si fapte juridice cu intentia de a gera interesele altuia. Asemanator admnistrarii bunurilor altuia, gerantul, asemenea admnistratorului isi desfasoara activitatea in favoarea unei alte persoane, gerat sau beneficiar. Nu este insa necesar ca acesta sa actioneze exclusiv in favoarea geratul. Spre exemplu, in cazul gestiunii coproprietarului, unul din coproprietari poate indeplini acte de conservare a bunului iar acestea vor avea ca efect inlaturarea unui prejudiciu asupra intregului bun, gestiunea functionand astfel si in favoarea coproprietarului gerant.
    2. Geratul sa nu aiba cunostinta de gestiune sau nefiind in masura sa se ocupe de afacerile sale fie personal, fie prin mandatar. Tine de esenta gestiunii de afaceri ca geratul sa nu cunoasca existenta gestiunii, in caz contrar aflandu-ne in cazul unui contract de mandat. Spre deosebire de gestiune, in cazul administrarii este imposibil ca beneficiarul sa nu aiba cunostinta de administrare avand in vedere ca el este cel care numeste admnistratorul.
    3. Atat gerantul cat si administatorul trebuie sa aiba capacitate de exercitiu deplina. Aceasta obligatie nu incumba si geratului, acesta putand avea capacitate de exercitiu restransa sau sa fie lipsit de capacitate de exercitiu fara a afecta gestiunea. In cazul beneficiarului insa, dupa cum am mai mentionat, consider ca ar fi aplicabile regulile referitoare la mandant.
    4. b.     Efectele gestiunii de afaceri. Asemanari si deosebiri intre institutii.

Conform art. 987 si 988 VCC, gerantul are obligatia de a continua afacerea inceputa pana cand geratul va avea mijloacele necesare sa se ocupe de ea. Acelasi principiu este reluat in art. 1332 NCC, gerantul fiind obligat sa „continue gestiunea pana cand o poate abandona fara riscul vreunei pierderi ori pana cand geratul, personal sau prin reprezentant, ori, dupa caz, mostenitorii acestuia sunt in masura sa o preia”. Mai mult decat atat, mostenitorii gerantului care aveau cunostinta de gestiune sunt obligati sa continue gestiunea in aceleasi conditii ca si gerantul. Prin comparatie, administrarea se considera incetata prin renuntarea sau decesul administratorului. In privinta mostenitorilor admnistratorului legiuitorul impune acestora obligatia de a intreprinde orice masura necesara pentru prevenirea producerii unei pierderi, precum si sa dea socoteala si sa predea bunurile persoanei indreptatite.

In cursul gestiunii de afaceri, gerantul trebuie sa depuna diligentele unui bun proprietar, obligatie care se aseamana cu cea prevazuta de art. 803 alin. (1) in privinta administratorului.

A treia obligatie ce incumba gerantului este cea de a da socoteala pentru gestiune. Din nou putem observa o oarecare asemanare cu institutia administrarii raportat la obligatia darii de seama.

Ca urmare a gestiunii, geratul devine obligat la plata cheluielilor necesare si utile fata de gerant. Geratul nu poate fi obligat la plata unei remuneratii fata de gerant, spre administrator care are dreptul la remuneratie pentru desfasurarea atributiilor sale.

Raportat la relatia gerant-terti, acesta devine obligat fata de acestia in cazul in care a incheiat acte juridice in nume propriu.

  1. c.      Aplicatii practice

In literatura de specialitate s-a exemplificat gestiunea de afaceri, printre altele, folosindu-se urmatoarea aplicatie practica : exista gestiune de afaceri in cazul „agentului de bursa care lucreaza pe langa o bursa si face operatiuni pentru clientii sai, pe care acestea nu le cunosc, dar le da socoteala de activitatea sa. In acest caz, agentul nu lucreaza ca mandatar, ci ca gerant”[5]. Observam ca in exemplul dat, avand in vedere legislatia noua in materie, s-ar aplica prevederile administrarii bunurilor altora si nu cele referitoare la gestiunea de afaceri, mai exact, prevederile referitoare la administrarea deplina. Avand in vedere ca agentul de bursa are ca atributii exploatarea bunurilor beneficiarului in vederea obtinerii de profit, consider ca situatia prezentata se incadreaza in prevederile art. 800 NCC

  1. 2.     Contractul de mandat
  2. a.      Definitie, reglementare, aspecte specifice

Alta modalitate prevazuta de legislatia anterioara si mentinuta de cea prezenta de a imputernici o  persoana in vederea incheierii de act juridice in numele unei altei persoane este prin incheierea unui contract de mandat.

Mandatul a fost definit in Noul Cod civil ca acel contract prin care „o parte, numita mandatar, se obliga sa incheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte parti, numita mandant”.

In vechea reglementare, mandatul era tratat atat in Codul civil cat si in Codul comercial. Codul civil definea mandatul ca acel „contract in puterea caruia o persoana se obliga, fara plata, de a face ceva pe seama unei alte persoane de la care a primit insarcinarea”. Codul comercial in art. 374 stipula urmatoarele : „mandatul comercial are de obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si socoteala mandantului”.

Legat de „afacerile comerciale” prevazute de Codul comercial, in literatura juridica s-a stipulat ca „mandatarul comercial exercita, dupa caz, o parte din sau chiar tot comertul mandatarului. Mandatarul comercial special dat pentru o anumita afacere cuprinde imputernicirea si pentru toate actele necesare executarii ei, chiar daca nu ar fi precizate in mod expres. Chiar daca mandatul sau ar fi general, acesta nu se intinde, in lipsa unei stipulatii exprese, si asupra actelor juridice civile ale mandantului”.[6]

Consider ca, in trecut, in lipsa unei reglementari a institutiei administrarii bunurilor altuia, anumite activitati ar fi fost indeplinite prin persoane interpuse prin incheierea unui contract de mandat, fie el civil sau comercial.

Nici contractul de mandat nu se suprapune perfect cu aceasta noua institutie, intre cele doua existand multiple deosebiri.

b. Asemanari si deosebiri intre institutii

            In primul rand, administratorul are ca atributii conservarea si administrarea unori bunuri, uneori chiar in vederea obtinerii unui profit, in timp ce mandatarul poate avea o varietare mai larga de atributii. Practic, mandatarul poate incheia orice fel de acte in numele mandantului, cu exceptia celor avand caracter strict personal cum ar fi : casatoria, divortul, intocmirea testamenului etc.

In reglementarea actuala, contractul de mandat se considera ca inceteaza de drept la 3 ani de la incheiere in cazul nestipularii unui termen, ori pentru administrare nu este stipulat un asemenea termen.

Mandatul se incheie ca urmare a conventiei partilor, in timp ce administrarea se poate incheia si prin intermediul unui legat acceptat de administrator.

Din puncte de vedere al asemanarilor, mentionam :

Prin intermediul ambelor institutii, persoana insarcinata cu mandatul sau cu administrarea bunului are posibilitatea de a incheia acte de dispozitie.

Asemenea administrarii, mandatul cu reprezentare este incheiat intuituu persoane.

Atat adminstratorul cat si mandatarul au obligatia de a-si indeplini atributiile pe care si le-au asumat, de a da socotala pentru acestea si de a raspunde pentru faptele persoanei substituite in executarea contractului. Conform art. 1542 alin (1) VCC, mandatarul raspunde pentru fapta substituitului in doua cazuri : daca substituirea s-a facut fara acordul mandantului sau daca existand acordul mandantului, mandatarul a substituit o persoana incapabila ori insolvabila.

In cazul mandatului cu titlu oneros, mandantul are obligatia de plata a remuneratiei, asemenea beneficiarului. In cazul mandatului, mandantul mai este obligat insa si la plata cheltuielilor ocazionate cu indeplinirea mandatului.

Ca si in cazul administrarii, si in cazul mandatului actiunile persoanei imputernicite se rasfrang direct asupra mandatarului, in sensul ca intre acesta din urma si terti se stabilesc raporturi juridice ca urmate a actelor juridice incheiate de persoana imputernicita. Mandatarul, actionand in numele si pe seama manadatarului nu raspunde pentru aceste raporturi juridice, cu exceptia cazului in care mandatarul a depasit limitele imputernicirii si mandatul nu a fost ratificat. De asemenea „actele juridice incheiate cu depasirea limitelor imputernicirii si neratificate nu vor obliga pe mandant decat, eventual, in cadrul unor obligatii extracontracuale (de exemplu, gestiunea de afaceri)”.[7]

Modalitatile de incetare a mandatului sunt comune administrarii. Acestea sunt : revocarea mandatului de catre mandant, renuntarea mandatarului, moartea unei parti, punerea sub interdictie sau insolvabilitatea unei parti. Efectul incetarii este de asemenea comun ambelor institutii : predarea bunurilor primite.

 

III. Concluzii

In urma acestor precizari, se observa ca aceste institutii sunt comune pana la un punct, administrarea fiind, in consideratia mea, o modalitatea de completare a unor institutii existente in legislatia precedenta dar care nu ofereau solutii optime avand in vedere dezvoltarea si diversificarea  raporturilor juridice in lumea moderna.

Administrarea bunurilor altora a umplut un gol existent in legislatia anterioara. Desi existau alte institutii asemanatoare, acestea nu aveau o raza de acoperire atat de vasta in ceea ce presupune administrarea si obtinerea de profit din bunurilor altor persoane.

Bibliografie :

 

 

Ioan Adam, „Teoria generala a obligatiilor”, ed. All Beck, Bucuresti, 2004

Carmen Tamara Ungureanu, s.a. „Noul  Cod Civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, 2012

T. Prescure, A. Ciurea, „Contracte civile” ed. Hamangiu, 2007

L. Stanciulescu, „Drept civil. Contracte si succesiuni”, ed. Hamangiu, 2008

Gh. Piperea, „Drept comercial”, vol. II, ed. C.H. Beck, 2009

S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, „Drept comercial”, ed. C. H. Beck, 2008

Codul Civil al Romaniei. Indrumar notarial, vol. I, Bucuresti, 2011

 



[1] M. Cantin Cumyn, “L’administration des biens d’autrui dans le Code civil du Quebec”, Revista catalane de drept privat, 2004

[2] Carmen Tamara Ungureanu, s.a, „Noul Cod civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta”, vol. I, pag. 795, ed. Hamangiu, 2012

[3] C. T. Ungureanu, „Noul Cod Civil. Comentarii, doctrina si jurisprudenta”, vol. I, ed. Hamangiu, 2012

[4] Ioan Adam, „Teoria generala a obligatiilor”, ed. All Beck, Bucuresti, 2004

[5] Ioan Adam, „Teoria generala a obligatiilor”, ed. All Beck, Bucuresti, 2004

[6] Gh. Piperea, “Drept comercial”, vol II, ed. C.H. Beck, 2009

[7] L. Stanciulescu, “Drept civil. Contracte si succesiuni”, p. 225, ed. Hamangiu, 2008

Regimul separației de bunuri in noul Cod civil


Autor Orbu Andreea

1.Succintă caracterizare a regimului separaţiei de bunuri

Comparativ cu alte regimuri matrimoniale, regimul separaţiei de bunuri are vocaţia de a realiza o completă disociere a intereselor soţilor, oferind acestora cea mai mare independență patrimonială. Caracterul profund individualist al regimului separaţiei de bunuri a determinat pe autorul francez R. Savatier să afirme, într-o formulă frapantă, că separaţia de bunuri este mai puţin un regim decât o absenţă de regim matrimonial, opinie contestată însă de întreaga doctrină franceză. Chiar dacă în starea lui pură principiul separatist, care stă la baza acestui regim, poate fi privit a priori ca o negare a unui regim matrimonial, trebuie observat că numeroase directive şi mecanisme de sorginte legală[1] sau convenţională imprimă separaţiei de bunuri un pronunţat spirit comunitar, temperând astfel tendinţele egoiste ale soţilor.

În cadrul regimului separaţiei de bunuri, fiecare dintre soţi păstrează adminis­trarea independentă şi proprietatea exclusivă asupra bunurilor sale, putând dispune discreţionar de acestea. Spre deosebire de regimurile de tip comunitar, regimul separatist nu conduce la formarea niciunei mase de bunuri comune, masa de bunuri proprii a fiecărui soţ dezvoltându-se în mod autonom. Totuşi, raporturile pecuniare dintre soţii aflaţi sub imperiul regimului separaţiei de bunuri sunt cu totul diferite de cele dintre două persoane străine una faţă de alta.

2Avantaje şi inconveniente.

Neîndoielnic, regimul separaţiei de bunuri prezintă multiple avantaje, care pot fi sintetizate astfel: simplicitate şi indepen­denţă.

Regimul separaţiei conferă soţilor o independenţă patrimonială deplină.

Un alt avantaj al regimului separaţiei este acela că protejează soţii în cazul unui pasiv foarte important, spre exemplu, dacă unul dintre soţi este comerciant lansat într-o activitate ce implică un mare risc profesional, se recomandă în acest caz opţiunea pentru regimul separaţiei de bunuri, soţul necomerciant fiind protejat astfel de riscul unei eventuale insolvabilităţi.

Simplificarea gestionării bunurilor este evidentă, întrucât, în condiţiile disocierii intereselor patrimoniale ale soţilor, nu există în timpul căsătoriei acea întrepătrundere a puterilor fiecăruia dintre ei care se manifestă în cazul regimurilor de tip comunitar, conducând de multe ori la complicaţii atât în relaţiile dintre soți, cât şi în raporturile cu terţii. Simplificată este, de asemenea (cel puţin in aparenţă), şi procedura de lichidare, căci neexistând bunuri comune nu există partaj, fiecare din soţi conservând proprietatea şi gestiunea bunurilor sale proprii.

Această perspectivă simplistă asupra separaţiei de bunuri se poate dovedi însă de multe ori iluzorie, având în vedere că în mod inevitabil comunitatea de viaţă generează o anume comunitate de interese şi chiar o confuziune parţială a acestora. Cum subliniau în mod judicios unii autori[2], atunci când soţii nu au, fiecare în parte, o anumită vocaţie pentru individualism şi administrare meticuloasă care să-i ajute să conserve probele tuturor operaţiunilor juridice cu caracter patrimonial în care sunt implicaţi, situaţia devine mai puţin simplă şi clară. Şi astfel, inconvenientele regimului separaţiei încep să prindă contur.

Separaţia de bunuri este adesea injustă, în special în privinţa soţului care nu exercită o activitate profesională, ocupându-se de menaj şi de creşterea copiilor; (de cele mai multe ori femeia este cea care se află într-o asemenea situaţie, în zilele noastre însă tendinţa fiind aceea de bilatcralizare).Totodată, pentru a preîntâmpina producerea unor confuzii în cadrul patrimoniilor lor, soţii sunt nevoiţi ca în permanenţă să ţină o evidenţă strictă a bunurilor achiziţionate şi a datoriilor contractate. Numai că în raporturile dintre soţi, contabilitatea nu este poate una din valorile care ar trebui cultivate.

De asemenea, la disoluţia căsătoriei, nu de puţine ori operaţiunea de lichidare se poate dovedi în practică mult mai complicată şi mai nesigură decât în cazul comunităţii de bunuri.

În esenţa sa, regimul separaţiei de bunuri este caracterizat de unii autori drept un regim al neîncrederii şi al egoismului” în care fiecare dintre soţi agoniseşte doar pentru el, patrimoniul său fiind ferit de orice atingere din partea partenerului ele viaţă.

Dincolo de aceste inconveniente, separaţia de bunuri se poale dovedi un regim just dacă există o egalitate economică între soţi şi aceştia intră în căsnicie cu averi sensibil egale.În statele în care acest regim este reglementat ca regim legal sau convenţional, s-a constatat că alegerea lui este preponderentă în cadrul anumitor categorii socio-profesionale (în domeniul afacerilor, profesiilor liberale ele.) sau în situaţii matrimoniale speciale (spre exemplu, recâsătorire în prezenţa unor copii rezultaţi dintr-o căsătorie anterioară).

3. Reglementare ,condiții

Regimul separaţiei de bunuri, configurat prin art. 360-365 NCC, are ca sursă fie convenţia matrimonială încheiată, după caz, înainte de căsătorie [art. 330 alin. (2) NCC] sau în timpul căsătoriei (art. 369 NCC) fie hotărârea judecătorească pronunţată la cererea unuia dintre soţi atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în pericol grav interesele patrimoniale ale familiei, în această din urmă ipoteză, desigur, regimul separaţiei înlocuieşte regimul comunităţii legale sau al comunităţii conven­ţionale [art. 370 alin. (1) NCC].

Esenţa acestui tip de organizare este disocierea intereselor de ordin pecuniar ale soţilor.

În principiu, patrimoniile soţilor sunt şi rămân distincte, atât în componenta activă, cât şi în cea pasivă, cu unele puncte de convergenţă generate de aplicarea unor corective de sorginte legală sau convenţională.

La nivelul activului patrimonial, fiecare dintre soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor dobândite înainte de căsătorie, precum şi a celor pe care le dobândeşte în nume propriu în timpul căsătoriei (art. 360 NCC), iar sub aspectul pasivului patrimonial, niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte „săvârşite” de celălalt soţ [art. 364 alin. (1) NCC]. Cu toate acestea, impresia de soţi pecuniar cu totul străini unul faţă de celălalt, este înşelătoare: relaţiile patrimo­niale dintre ei au, într-adevăr, coordonatele dreptului comun în materie de mandat, îmbogăţire fără justă cauză etc, dar există şi inevitabile joncţiuni, de pildă nimic nu opreşte soţii să dobândească bunuri în indiviziune [art. 362 alin. (1) NCC], să desfăşoare activităţi lucrative comune, să fie beneficiarii unor acte juridice cu titlu gratuit prin care, potrivit voinţei dispunătorului, sunt gratificaţi amândoi, ei răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor [art. 364 alin. (2) NCC] etc.

Regimul separaţiei de bunuri funcţionează după reguli ce cultivă în mod pro­nunţat independenţa fiecăruia dintre soţi, emblematică acestui tip de organizare matrimonială. Sub rezerva de a-şi îndeplini obligaţia privind contribuţia la cheltuie­lile căsătoriei (art. 325 NCC), fiecare îşi administrează, foloseşte şi dispune de bunurile proprietate exclusivă fără nicio ingerinţă din partea celuilalt; cu toate acestea, nu vorbim de puteri discreţionare ale fiecăruia dintre soţi, pentru că regula este considerabil atenuată prin mecanismul de cogestiune a unor bunuri instituit prin normele regimului primar imperativ – avem în vedere, îndeosebi, prevederile art. 322 NCC care stabilesc cerinţa consimţământului scris al soţului necontractant pentru valabilitatea oricărui act de dispoziţie privitor la drepturile asupra locuinţei familiei, precum şi asupra bunurilor care „garnisesc”[3] locuinţa familiei, chiar dacă bunul în discuţie ar fi proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi.

Dată fiind separaţia de patrimonii, desfacerea, desfiinţarea sau încetarea căsătoriei ar trebui să fie lipsită de complicaţia lichidării regimului matrimonial. Nu se întâmplă aşa, traiul comun transcede segmentul personal al relaţiilor dintre soţi şi imprimă o oarecare coeziune patrimonială, variabilă ca intensitate în funcţie de o diversitate de factori, inclusiv durata acestui regim raportat la căsătorie, astfel că dizolvarea regimului separaţiei presupune clarificarea legăturilor patrimoniale ce au luat naştere între soţi.

Cu aceste trăsături, regimul separaţiei de bunuri riscă să câştige reputaţia de regim al neîncrederii, al egoismului, aflat la periferia moralităţii. Să nu ne grăbim cu etichetări de acest fel şi, mai ales, cu generalizarea aparenţelor cu titlu de postulate ale materiei. Întâi de toate, regimul separaţiei de bunuri poate fi asumat de soţi prin convenţie matrimonială dar, de asemenea, poate fi consecinţa hotărârii judecătoreşti pronunţată la cererea unuia dintre soţi pentru motivul că celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei [art. 370 alin. (1) NCC]; în această din urmă situaţie, regimul separaţiei înlocuieşte un regim de tip comunitar, conven­ţional sau legal, tocmai ca reacţie de apărare a intereselor patrimoniale ale fiecăruia dintre soţi faţă de nesăbuinţa unuia dintre ei. Apoi, chiar dacă regimul separaţiei a fost convenit de soţi, înainte de căsătorie sau în timpul acesteia, raţiunile opţiunii s-ar putea să nu aibă nimic meschin ci dimpotrivă, să urmărească protejarea intereselor patrimoniale ale unuia dintre soţi faţă de riscurile financiare pe care le implică activitatea profesională a celuilalt, ori a intereselor succesorale ale copiilor proveniţi din căsătoria (căsătoriile) anterioare.

4.Aspecte de drept comparat

4.1Dreptul francez

În evantaiul regimurilor matrimoniale alternative pe care legiuitorul francez le pune la dispoziţia soţilor figurează şi regimul separaţiei de bunuri, reglementat de art 1536-1543 C. civ. fr. Sursa acestui regim nu este însă întotdeauna de natură contractuală: în situaţii de criză conjugală, regimul poate fi impus pe cale judiciară, la solicitarea unuia dintre soţi, atunci când interesele acestuia sunt periclitate prin menţinerea comunităţii de bunuri (ari. 1443 C. civ. fr.); de asemenea, separaţia de bunuri este consecinţa necesară a pronunţării separaţiei de corp (ar t. 302 C. civ. fr.).

Separaţia patrimoniilor.

Principiul separatist, esenţa însăşi a regimului examinat, antrenează o disociere a intereselor pecuniare ale soților care se mani­festă atât la nivelul activului patrimonial, cât şi în privinţa pasivului. Dar cum titularii acestor patrimonii sunt soţi, iar nu persoane străine una faţă de alta, inevitabil o serie ele dificultăţi se ivesc pe plan probatoriu.

(1) Separaţia activului.

În principiu, fiecare din soţi conservă proprietatea exclusivă a bunurilor sale prezente şi a celor pe care le dobândeşte în timpul căsătoriei (inclusiv a veniturilor şi economiilor sale). Spre deosebire de regimul comunităţii, în cazul separaţiei de bunuri caracterul oneros sau gratuit al dobândirii nu prezintă nicio relevanţă pentru determinarea naturii juridice a bunului respectiv. O altă diferenţă notabilă prin raportare la regimurile de tip comunitar: separaţia de bunuri se caracterizează prin absenţa unei mase comune, neexistând decât două patrimonii, în principiu independente.

Suprapunerea, fie şi parţială, a raporturilor conjugale determină importante adaptări ale principiului mai sus enunţat.

Separaţia pasivului.

Independenţa soţilor se regăseşte şi la nivelul laturii pasive a patrimoniului: fiecare dintre soţi este ţinut de „datoriile născute în persoana sa înainte sau în timpul căsătoriei” – art. 1536 alin. 2 C. civ. fr. Acest principiu al independenţei comportă totuşi mai multe excepţii, după cum urmează[4]:

– soţii răspund solidar pentru datoriile menajere, în condiţiile dispoziţiilor art. 220 C. civ. fr.[5];

– potrivit art. 1537 C. civ. fr., soţii sunt ţinuţi să contribuie la sarcinile căsătoriei conform stipulaţiilor conţinute în contractul de căsătorie, iar în lipsa acestor clauze, în proporţia determinată de art. 214 (aşadar, în raport cu mijloacele fiecăruia);

– soţii pot decide să răspundă solidar pentru anumite categorii de obligaţii asumate împreună sau de unui dintre ei, solidaritate care, potrivit dreptului comun, trebuie să fie dovedită;

un soţ este angajat de datoriile contractate de celălalt soţ căruia i-a dat mandat de a-i gera bunurile personale, mandatul putând fi nu doar expres, ci şi tacit;

în condiţiile în care soţilor le este permis să constituie în mod liber o societate comercială, răspunderea lor poate fi angajată în mod solidar în cazul acelor tipuri de societate în care asociaţii sunt solidar ţinuţi pentru datoriile societare.

Gestiunea bunurilor.

Independenţa soţilor în exercitarea gestiunii bunurilor personale reprezintă esenţa însăşi a regimului separaţiei: sub rezerva îndeplinirii obligaţiei ce-i incumbă cu privire la suportarea sarcinilor căsătoriei, fiecare dintre soţi administrează, foloseşte şi dispune în mod discreţionar de bunurile proprietate exclusivă – art. 1536 alin. 1 C. civ. Fr

Lichidarea regimului.

În teorie, dizolvarea regimului separaţiei nu ar trebui să implice o lichidare propriu-zisă a acestuia, în condiţiile în care nu există o masă de bunuri comune. În realitate, situaţia este desigur mult mai complexă[6], comunitatea de viaţă a soţilor conducând la o întrepătrundere mai mult sau mai puţin pronunţată a intereselor pecuniare; or, toate aceste intersectări de natură patrimonială ale soţilor reclamă o clarificare, o „reglare de conturi,” chiar şi în cazul celui mai individualist dintre regimuri.

Operaţiunea de lichidare a regimului separaţiei, în accepţiunea specifică asociată acestui tip de regim, nu determină în principiu activarea niciunui mecanism original, aplicându-se, după caz, fie dreptul comun (indiviziunea, îmbogăţirea fără justă cauză, dreptul obligaţiilor etc), fie unele reguli împrumutate clin sfera regimului de comunitate.

Astfel, partajul eventualelor bunuri indivize se realizează potrivit dreptului comun, art. 1542 C. civ. fr. făcând trimitere la regulile aplicabile în privinţa partajului succesoral. O excepţie notabilă vizează atribuirea preferenţială: în caz de divorţ ori separaţie de corp, ea nu operează niciodată ope logis, conform celor prevăzute de art. 1542 alin. 2 teza a Ii-a. Jurisprudenţa a statuat că aceste reguli derogatorii de la dreptul comun în materie de partaj se aplică şi atunci când partajul intervine în timpul căsătoriei, elementul decisiv ţinând de natura familială a indiviziuni.

De asemenea, regimul juridic al creanţelor între soţi este guvernat în principiu de dreptul comun al obligaţiilor, ceea ce permite, spre exemplu, recurgerea la mecanismul compensaţiei. Totuşi, calitatea specială a subiectelor raportului obligaţional, respectiv aceea de soţi, iar nu de persoane străine una faţă de cealaltă, imprimă materiei o anumită particularitate. În condiţiile în care între soţi există de regulă o imposibilitate morală de a stipula o clauză de indexare, soțul creditor ar avea de suportat inconvenientele aplicării principiului nominalismului monetar. Preocupat de protejarea intereselor pecuniare ale acestui soţ, legiuitorul anului 1985 a transplantat în materia separaţiei de bunuri soluţiile care guvernează creanţele între soţi sub imperiul regimului comunităţii. Din trimiterea pe care art. 1543 C. civ. fr. o face la dispoziţiile art. 1479 rezultă că ori de câte ori un soţ a finanţat achiziţia, conservarea ori îmbunătăţirea unui bun personal al celuilalt soţ, valoarea creanţei va fi determinată în funcţie de profitul subzistent.

Combinarea separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii.

Deşi posibilitatea combinării separaţiei de bunuri cu o societate de achiziţii nu este expres prevăzută, neîndoielnic, în temeiul principiului libertăţii convenţiilor matrimoniale, caracterul licit al unei astfel de clauze nu poate fi pus la îndoială. Principalul efect al stipulaţiei este acela de a crea, în cadrul acestui regim mixt, două categorii de bunuri: bunurile personale (care cuprind în special bunurile prezente şi ceie dobândite cu titlu gratuit în timpul regimului) şi achiziţiile (în mod esenţial bunurile dobândite cu titlu oneros de-a lungul funcţionarii acestui regim). În vreme ce prima categorie de bunuri este supusă regulilor separaţiei, achiziţiile sunt guvernate, în lipsa unei convenţii contrare, de dispoziţiile care configurează regimul comunităţii legale. Aceeaşi disociere urmează a fi respectată şi în privinţa gestiunii, disoluţiei, lichidării şi partajării celor două categorii de bunuri.

Stipularea unei asemenea clauze a pierdut considerabil din importanţă în condiţiile în care, pe de o parte, regimul comunităţii legale asigură independenţa şi egalitatea soţilor în gestiunea bunurilor, iar, pe de altă parte, începând din anul 1985, printre modelele puse la dispoziţia soţilor figurează şi participarea la achiziţii, care permite atingerea aceluiaşi rezultat ca şi regimul mixt analizat, utilizând însă instrumente diferite. Aplicarea distributivă a regulilor separaţiei şi ale comunităţii nu ridică în general probleme deosebite, atâta timp cât bunurile considerate drept achiziţii sunt precis delimitate în cuprinsul convenţiei matrimoniale[7].

Separaţia de bunuri asortata cu o societate de achiziţii poate comporta clauze diverse, acoperind o plajă largă de combinaţii între separaţia de bunuri şi comunitate[8].

4.2.Dreptul elveţian.

Unul din principiile de bază ale dreptului elveţian este acela că toate persoanele căsătorite sunt supuse unui regim matrimonial, legea oferindu-le soţilor posibilitatea de a alege între trei categorii de regimuri: participarea la achiziţii, regimul comunităţii de bunuri şi cel al separaţiei de bunuri.

Odată cu intrarea în vigoare, la 1 ianuarie 1988, a noilor reglementări în materie matrimonială, primul dintre regimurile menţionate a devenit în sistemul de drept elveţian regimul legal ordinar (art. 181 C. civ. elv., celelalte două fiind regimuri convenţionale, a căror activare se produce prin încheierea unui contract de căsători. C. civ. elv. a instituit principiul mutabilităţii regimului matrimonial[9], dreptul de opţiune al viitorilor soţi sau, după caz, al soților, fiind însă limitat la regimurile alternative prevăzute de lege. Conţinutul fiecăruia din aceste regimuri este trasat de dispoziţii imperative, numai anumite reguli putând fi modulate prin voinţa soţilor, cu condiţia de a se circumscrie perimetrului relativ îngust conturat de legiuitor. Astfel, art. 182 alin. 2 C. civ. elv. prevede expres că părţile nu pot adopta, revoca ori modifica un regim matrimonial decât în limitele legii.

Reglementat de dispoziţiile art. 247-251 C. civ. elv., regimul separaţiei de bunuri prezintă o importantă particulară în dreptul elveţian, în condiţiile în care acest regim poate fi nu doar adoptat de soţi prin încheierea unei convenţii matrimoniale ci şi în egală măsură impus acestora într-o serie de ipoteze determinate, caz în care îmbracă haina juridică a regimului extraordinar legal sau judiciar.

Ca regim convenţional, separaţia de bunuri prezintă caracteristicile generale ale acestui tip de regim matrimonial, mai sus prezentate: există, în principiu, disociere completă între patrimoniile fiecăruia dintre soţi; fiecare rămâne proprietarul bunurilor sale de care poate dispune în mod discreţionar (ari. 247), fiind ţinut de datoriile contractate (art. 249). In esenţă, regimul separaţiei creează cea mai slabă unitate economică între soţi.

Şi în sistemul elveţian, ca şi în alte ordini juridice, efectele generale ale căsătoriei, reglementate de art. 159-180 C. civ. elv., ale căror dispoziţii formează structura regimului primar, au vocaţia de a tempera duritatea şi caracterul individualist al regimului separaţiei de bunuri; (spre ex., dreptul unuia dintre soţi de a fi informat cu privire la situaţia patrimonială a celuilalt, protejarea locuinţei familiei etc).

În plus, art. 248 C. civ. elv. prevede că oricine invocă proprietatea exclusivă asupra unui anumit bun este ţinut să dovedească pretenţia sa, iar în lipsa acestei dovezi se prezumă că bunul respectiv aparţine celor doi soţi în coproprietate în cote-părţi egale (art. 646 alin. 2). La momentul lichidării regimului, fiecare soţ poate solicita ca bunul deţinut în coproprietate să-i fie atribuit, cu condiţia de a justifica un interes preponderent şi de a-1 dezinteresa pe celălalt soţ – art. 251 C. civ. elv.

Încrederea pe care de obicei soţii o nutresc unul faţă de celălalt determină ca în numeroase situaţii unul dintre ei să încredinţeze celuilalt administrarea bunurilor sale personale sau a unei părţi din acestea. Administrarea se face în baza unui mandat expres sau tacit (art. 195 alin. 1), precum şi în situaţiile ce decurg clin lege, (spre ex., reprezentarea uniunii conjugale şi datoria de asistenţă)[10].

De asemenea, o altă regulă importantă atenuează efectele individualiste ale separaţiei de bunuri, imprimând un spirit comunitar în relaţiile dintre soţi: deşi în principiu regimul separaţiei nu are niciun efect în privinţa exigibilităţii datoriilor între soţi (art. 250 alin. 1), totuşi, dacă achitarea unei datorii sau restituirea unui lucru l-ar expune pe soţul debitor unor dificultăţi grave de natură să pericliteze uniunea conjugală, acesta poate solicita acordarea unor termene de plată, fiind ţinut să furnizeze garanţii, dacă circumstanţele impun acest lucru (alin. 2 al aceluiaşi articol).

O serie de prevederi plasate în Capitolul I „Dispoziţii generale”, capătă o importanţă specială în cazul regimului separaţiei de bunuri. Astfel, în dreptul elveţian una din probele proprietăţii care primează în raport cu prezumţiile o constituie inventarul bunurilor, prevăzut de lege în formă autentică (art. 195a). Fiecare dintre soţi are obligaţia de a-şi da concursul la efectuarea inventarului bunurilor la solicitarea celuilalt soţ, în caz de refuz putându-se apela la constrângerea judiciară. Inventarul poate fi integral sau parţial, forţa sa probantă întinzându-se asupra bunurilor inventariate în anul care urmează intrării lor într-una din mase.

4.3. Common law.

În sistemul de common law raporturile patrimoniale dintre soţi nu beneficiază de o autonomie de reglementare, ci sunt inserate în dreptul comun, elementul caracteristic fiind ideea de separaţie. Prin ignorarea regimurilor matrimoniale ca instituţie juridică, sistemul de common law distonează sensibil faţă de concepţia continentală în materie. Practic, noţiunea de „regim matrimonial” este necunoscută în această ordine juridică şi numai printr-o reducere la un numitor comun din punct de vedere terminologic se poate vorbi lato sensu de o separaţie de bunuri[11].

Deşi în sistemul de common law nu există o prezumţie de comunitate23‘, aşa cum aceasta se aplică în Europa continentală, nu înseamnă că nu poate exista şi proprietatea comună a soţilor asupra unor bunuri. Astfel, dacă se manifestă în acest sens intenţia expresă ori implicită a soţilor, aceştia pot dobândi în timpul căsătoriei bunuri în proprietate comună în oricare din cele două forme de co-ownership: proprietatea comună care corespunde devălmăşiei (în sensul că nu sunt determinate cotele-părţi) sau cea care corespunde proprietăţii pe cote-părţi (care presupune că fiecare coproprietar are o cotă-parte din dreptul de proprietate asupra bunului).

De asemenea, căsătoria poate fi izvorul unui trust de rezultat sau al unui trust constructiv, cum ar fi situaţia în care unul dintre soţi participă cu bani proprii la plata preţului unei locuinţe, dar actul de vânzare-cumpărare este încheiat doar pe numele celuilalt soţ. Acesta din urmă deţine proprietatea într-un trust de rezultat, în care beneficiarii interesului echitabil suni ambii soţi. În cadrul acestui trust, soţul pe numele căruia a fost încheiat contractul are poziţia de trust şi de Beneficiary, în acelaşi timp, în vreme ce soţul care a contribuit la plata preţului, dar care nu figurează în act, este numai beneficiary. Acelaşi mecanism funcţionează şi în cazul în care unul dintre soţi, care nu este proprietarul imobilului, contribuie cu bani sau muncă la îmbunătăţirile aduse imobilului proprietatea celuilalt.

La divorţ, instanţa dispune de puteri foarte largi, aproape discreţionare, putând să ajusteze proprietatea asupra bunurilor în funcţie de nevoile părţilor şi de resurse, vârstă, contribuţia în timpul căsătoriei, durata acesteia şi interesele copiilor.

Este important de semnalat că în dreptul englez au existat mai multe propuneri de înlocuire a separaţiei de bunuri cu un fel de comunitate foarte restrânsă, asemănătoare participării la achiziţii din dreptul german; proiectele respective nu s-au putut materializa însă prin legi care să reziste.


[1] V.în acest sens ,J.Flour ,G.Champenois,op.cit.p.682

[2] A se, vedea ). Flour, G. Champenois, op. cit., p. 683. Pentru o opinie concordantă, v. şi E Lncet, La separation de biens în „Droit patrimonial de la familie. Regimes matrimoiiiaux. Successions. Liberalites. Partages d’ascendant. Indivision”, de M. Grimaldi ţcoord.), Dailoz, Paris, 1998, (în continuare Lq separation), pp. 283-284.

[3] P.Vasilescu ,Regimuri matrimoniale

[4] Pentru aceste categorii de excepţii, v. R. Cabrillac, op. cit., pp. 33 0-311.

[5] Chiar dacă în cuprinsul ipotezei normative a art. 1536 alin, 2 nu ar fi existat trimiterea la acest articol, aplicarea dispoziţiilor art. 220 nu putea fi pusă în discuţie, din moment ce această prevedere legală intră în structura regimului primar imperativ şi. în consecinţă, este incidenţă oricare ar fi regimul matrimonial concret aplicabil.

[6] În sensul că separaţia de bunuri, a devenit regimul cel mai dificil de lichidat, v. Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 341. De asemenea, v. şi R. Cabrillac, op. cil., p. 315; J. Flour, G. Champcnois, op. cit., pp. 705-707, A. Coiomer, Encyclopedie juridique, VII, nr. 479,

[7] Pentru unele dificultăţi de calificare a anumitor categorii de bunuri (spre ex., veniturile bunurilor proprii), v. J. Flour, G. Champenois, op. cil.., pp. 711-712; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 344.

[8] v. B. Beignier, Manuel de droii des regimes niatrimoniaux, PUF, 2003, n” 105, apuc! B. Vareille, în RTD civ. 2004, p. 336.

[9] Potrivii art. 182 alin. 1 C. civ. elv., „Contractul d« căsătorie poale fi încheiat înainte sau după celebrarea căsătoriei”

[10]V., în acest sens, C. M Crăciunescu, op. cit., p. 52

[11] In acest sens, v. Ivi. Avram, loc. cit.,, p. 84.

Etichete:

Regimul comunității convenționale în reglementarea Noului Cod civil

Autor Orbu ANDREEA

1.Noțiune

Reglementat de art. 366-368 din Noul Cod, regimul comunităţii convenţionale poate fi activat pe cale voluntară, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, ori de câte ori interesele patrimoniale ale soţilor reclamă instituirea unor derogări de la dispoziţiile privind regimul comunităţii legale. Art. 367 prevede în conţinutul său normativ o listă cu caracter limitativ a stipulaţiilor posibile, acest caracter al enumerării putând fi desprins din ipoteza normativă a art. 366, unde se statuează clar că derogările de la regimul legal sunt permise „în condiţiile şi limitele prevăzute în prezenta secţiune”.

Prin această tehnică de reglementare libertatea de acţiune a soţilor este astfel îngrădită, stipulaţiile convenţionale trebuind a se circumscrie perimetrului îngust trasat de legiuitor. Se impune totuşi precizarea, că în funcţie de interesele concrete, opţiunea soţilor poate viza una sau mai multe dintre clauzele prevăzute, ia art. 367 lit. a)-e), fiind permisă aşadar cumularea lor, după cum rezultă expres din partea introductivă a aceluiaşi articol. Opţiunea restrictivă pe care legiuitorul român a îmbrăţişat-o în această materie ar fi trebuit compensată, în opinia noastră, de o reglementare mai consistentă, care să configureze în detaliu fizionomia regimului alternativ al comunităţii convenţionale, cu toate problemele specifice pe care acest regim le ridică.

Toate aspectele care nu au făcut obiectul unor derogări convenţionale vor fi supuse dispoziţiilor privind regimul comunităţii legale (reduse la achiziţii), cărora noua reglementare le imprimă astfel un caracter supletiv.

Clauzele unei comunităţi convenţionale, pe care soţii le pot combina în limitele permise de art. 367 (desigur sub rezerva respectării dispoziţiilor de ordine publică din structura regimului primar imperativ, vizează compoziţia comunităţii,gestiunea sa, precum şi lichidarea şi partajul său , aspecte pe care le vom analiza în cele ce urmează.

2.Clauze referitoare Ia compoziţia comunităţii

În cadrul oricărui regim matrimonial de tip comunitar (fie el legal sau convenţional), o problemă generală de maximă importanţă este aceea de a stabili structura sau compunerea (compoziţia) patrimoniului fiecăruia dintre soţi. Aşa cum în cadrul oricărui patrimoniu poate fi decelat activul şi pasivul, tot astfel, în cadrul regimului matrimonial distingem între:

activul matrimonial; în cazul regimurilor comunitare interesează cum se constituie, în cadrul activului patrimonial, masa bunurilor comune şi, respectiv, masa bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi, cum se asigură un eventual circuit între acestea, cum operează subrogaţia reală cu titlu universal care menţine patrimoniul divizat în aceste două mase de bunuri distincte etc;

-pasivul matrimonial; în cazul regimurilor comunitare trebuie stabilite acele criterii în baza cărora se determină natura datoriilor fiecăruia, dintre soţi ca fiind comune sau proprii şi, în funcţie de această calificare, în mod subsecvent se vor identifica posibilităţile creditorilor de a urmări în mod corespunzător bunurile comune sau proprii ale soţilor.

Dacă în cazul regimului comunitar legal determinarea activului şi a pasivului matrimonial se realizează prin înseşi normele juridice (majoritatea cu caracter imperativ), care intră în structura regimului, în cazul comunităţii convenţionale legiuitorul le oferă soţilor posibilitatea de a configura, în anumite limite, compoziţia patrimoniului fiecăruia dintre ei. Astfel, în funcţie de interesele patrimoniale concrete, de aspiraţiile, mentalităţile ori alte circumstanţe particulare, soţii pot opta pentru o comunitate de bunuri mai extinsă (b) sau mai restrânsă (c) decât cea legală.

Comunitatea extinsă

Potrivit art. 367 lit. a), convenţia matrimonială poate viza includerea în comunitate a unor bunuri proprii dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cu excepţia celor prevăzute Ia art. 340 lit. b) şi c)”. Neîndoielnic, se vor supune acestui regim matrimonial alternativ soţii care sunt animaţi de un puternic spirit comunitar.

Înainte de a purcede la analiza substanţei reglementării art. 367 lit. a), o precizare ni se pare extrem de importantă. Chiar sub imperiul reglementării din cuprinsul Codului familiei, au existat în literatura de specialitate autori care au admis ca valabile convenţiile de lărgire a comunităţii dacă prin ele nu se aduce atingere drepturilor terţilor, întrucât: potrivii art. 30 alin. 2 C. fam., sunt lovite de nulitate numai convenţiile care aduc atingere existenţei efective şi întinderii minimale a comunităţii”[1] această dispoziţie nu se opune ca domeniul comunităţii să fie extins, iar contrariul nu este prevăzut de niciun alt text legal. De asemenea, se invoca şi faptul că ceea ce se urmăreşte prin nulitatea edictată de art. 30 alin. 2 C. fam. este oprirea soţilor de a se întoarce prin convenţiile lor la o separaţie de interese, care să depăşească limitele statornicite de lege, sau de a institui între bărbat şi femeie o situaţie contrară principiului deplinei egalităţi între sexe[2]. Mai mult, chiar şi practica judiciară a recunoscut, pentru o ipoteză particulară, caracterul de bun comun în devălmăşie al imobilului dobândit înainte de încheierea căsătoriei prin contribuţia comună a viitorilor soţi, cu condiţia existenţei unei convenţii exprese sau tacite a părţilor în acest sens; o asemenea convenţie, considerată sub condiţie, determină prin ea însăşi caracterul comun al bunului, dar îşi produce efectele numai de la data încheierii căsătoriei.

Revenind la soluţia consacrată de art. 367 lit. a) din Noul Cod, mai întâi este necesar a determina compoziţia activului matrimonial, prin ipoteză mai extins decât în cazul comunităţii legale. Pe lângă bunurile considerate comune (în devălmăşie) sub imperiul regimului legal în structura activului se vor regăsi acele bunuri proprii, dobândite înainte sau după încheierea căsătoriei, cărora soţii, prin clauzele convenţiei matrimoniale, le-au imprimat o apartenenţă comunitară. Unele precizări ni se par utile, pentru o corectă delimitare a perimetrului în care libertatea de voinţă a soţilor se poate manifesta în plenitudinea ei.

În primul rând, după cum se statuează în conţinutul normativ al art. 367 lit. a), îşi vor păstra caracterul de bunuri proprii acelea prevăzute de art. 340 lit. b) şi c), o derogare de la această regulă prin convenţie matrimonială nefiind posibilă, faţă de intenţia univocă a legiuitorului. Art. 340 lit. b) vizează bunurile de uz personal, în vreme ce în ipoteza normativă a lit. c) se face referire la „bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri”[3].

În al doilea rând, în cazul liberalităţilor, nu vor putea face parte din activul comunitar (independent de cele stipulate în cuprinsul convenţiei matrimoniale), acele bunuri cu privire la care donatorul ori testatorul a prevăzut expres că vor fi proprietatea exclusivă a solului gratificat. Deşi nu există o dispoziţie în acest sens, apreciem că soluţia se impune pentru a respecta astfel voinţa dispunătorului fiind îndeobşte cunoscut că liberalităţile sunt acte juridice intuita personae, făcute în considerarea persoanei gratificate. În opinia noastră, voinţa dispunătorului de a exclude clin comunitate bunul respectiv nu trebuie să fie neapărat expresă: ea poate fi şi tacită, dar neîndoielnică.

În al treilea rând, din modul de redactare a art. 367 lit. a), intenţia legiuitorului pare să fi fost aceea de a elimina din paleta posibilelor opţiuni ale soţilor stipularea unei comunităţi universale, în accepţiunea întâlnită în alte sisteme de drept, respectiv ansamblul bunurilor mobile şi imobile, prezente şi viitoare, dobândite de soţi cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Astfel, în ipoteza normativă a textului se foloseşte adjectivul pronominal nehotărât „unor”, care din punct de vedere semantic desemnează doar o parte dintr-un întreg, iar nu întregul însuşi. În plus, considerăm că posibilitatea adoptării unei comunităţi universale ar fi trebuit prevăzută expres, iar nu dedusă pe cale de interpretare, mai ales în condiţiile în care dispoziţia analizată are un caracter de excepţie, nefiind aşadar susceptibilă de o interpretare extensivă, potrivit adagiu lui excepţia est strictissimae interpretationis. În opinia.noastră, comunitatea universală nu ar fi trebuit să lipsească din evantaiul posibilelor opţiuni ale soţilor, neexistând niciun motiv puternic care să legitimeze o atare excludere.

În cadrul acestor limite mai sus schiţate, soţii au deplina libertate de a decide includerea în activul comunitar a unor bunuri care sub imperiul regimului legal sunt calificate bunuri proprii; spre exemplu, drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală [art. 340 lit. d)], sumele de bani ori valorile care înlocuiesc un bun propriu [art. 340 lit. g)], fructele bunurilor proprii [art. 340 lit. h)] etc.În acest context, se impune a fi semnalată o ipoteză specială vizând bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei cu privire la care, chiar în absenţa unei stipulaţii exprese în cadrul convenţiei matrimoniale, se poate crea aparenţa apartenenţei acestora la comunitate. Astfel, potrivit art. 343 alin. (3), pentru această categorie de bunuri, înainte de încheierea căsătoriei „se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel”, iar în absenţa acestuia se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune. Este suficient ca din varii considerente soţul proprietar exclusiv al unui anumit bun să nu aibă interes ori să fie în imposibilitate de a face dovada corespunzătoare, pentru ca acel bun să fie considerat comun, ajungându-se astfel la extinderea, fie şi aparentă, a comunităţii devălmaşe în detrimentul bunurilor proprii ale unuia din soţi. Această „îmbogăţire” a comunităţii este de altfel posibilă şi potrivit reglementării actuale in materie, elementul de noutate pe care Noul Cod îl aduce fiind determinat de acel inventar întocmit de notarul public sau sub semnătură privată.

În ce priveşte pasivul comunitar- corelativul şi totodată dimensiunea negativă a activului matrimonial – se pune problema identificării acelor criterii de determinare a naturii juridice a datoriilor asumate de soţi sub imperiul regimului comunităţii extinse. Din păcate, în privinţa acestui aspect legiuitorul s-a dovedit extrem de lacunar, deşi problemele specifice şi complexe pe care această latură a regimului matrimonial le ridică, atât în raporturile dintre soţi, cât şi în relaţiile cu terţe persoane, ar fi impus, în opinia noastră, instituirea unor repere minimale, în lipsa unor dispoziţii exprese, prin apelul la regulile clasice de interpretare a normelor juridice, precum şi la principiile de drept, două soluţii posibile par a se contura.

În condiţiile în care aspectele privitoare la datoriile soţilor nu se regăsesc în enumerarea de la art. 367 lit. a)-e), dat fiind caracterul de excepţie al acestei prevederi, aparent nu ar fi permisă niciun fel de derogare pe cale convenţională de la dispoziţiile care configurează regimul juridic al datoriilor soţilor în cadrul regimului comunităţii legale, respectiv art. 351-354. Aşadar, aceste prevederi imperative ar urma să se aplice şi în situaţia în care, prin convenţie matrimonială, soţii au optat pentru regimul comunităţii extinse.

Cea de-a doua interpretare posibilă are ca fundament corelaţia logică între activ şi pasiv: extensia activului comunitar ar trebui să determine sporirea cu aceeaşi proporţie a pasivului matrimonial, căci ubi emolumentum, ibi et anus esse debet[4]. în privinţa posibilităţii soţilor de a-şi regla pe cale convenţională modalitatea de determinare şi suportare a datoriilor, nu credem că intenţia legiuitorului a fost una restrictivă, o atare clauză referitoare la extensia pasivului comunitar neintrând în sfera de aplicare a art. 359 pentru a fi sancţionată cu nulitatea absolută, ci în perimetrul libertăţii de voinţă a soţilor.

Apreciem că această din urmă interpretare ar trebui să prevaleze, argumentele pe care se sprijină fiind mult mai solide şi mai convingătoare. Unele nuanţări se impun totuşi a fi făcute. Astfel, potrivii art. 335 alin. (2), „convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei”. Această dispoziţie cu caracter imperativ, de la care nu sunt admise derogări, presupune că orice clauze din cuprinsul convenţiei matrimoniale prin care s-ar stipula preluarea în cadrul pasivului comunitar a unei datorii proprii a unuia dintre soţi anterioare căsătoriei sunt inopozabile creditorilor soţului respectiv, aceştia păstrându-şi aşadar calitatea de creditor personal; strict din perspectiva creditorului, căsătoria nu va antrena deci o transforrnare a conţinutului raporturilor patrimoniale în care este implicat soţul debitor. Norma juridică analizată prezintă un pronunţat caracter de protecţie a creditorilor, intenţia legiuitorului fiind aceea de a împiedica lezarea intereselor acestora printr-un comportament abuziv şi fraudulos al soţilor. Dacă în ceea ce priveşte urmărirea bunurilor pentru satisfacerea creanţei -aspect care interesează raporturile dintre soţi, pe de o parte şi creditori, pe de altă parte – nu sunt permise derogări convenţionale, apreciem, că nu există niciun impediment legal ca în privinţa contribuţiei la suportarea datoriilor – aspect care interesează raporturile dintre soţi – aceştia să indice, în cadrul convenţiei matrimoniale, că anumite datorii personale, expres prevăzute, vor fi acoperite din masa bunurilor comune[5].

Comunitatea restrânsă.

Dacă sub imperiul reglementării din Codul familiei opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt unanime în sensul că nu se pot încheia convenţii având ca obiect suprimarea ori micşorarea comunităţii de bunuri, sancţiunea care intervine fiind nulitatea absolută, art. 367 lit. b) din Noul Cod permite soţilor stipularea unor clauze convenţionale vizând „restrângerea comunităţii la bunurile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite înainte sau în timpul căsătoriei”.

Este practic un regim matrimonial care are vocaţia de a asigura un grad mai pronunţat de coeziune patrimonială decât regimul separaţiei de bunuri, dar şi o mai mare libertate prin raportare la regimul comunităţii legale ori acela al comunităţii extinse. Ar putea fi adoptate la acei soţi care urmăresc o împletire parţială a intereselor lor patrimoniale, fără a sacrifica, decât într-o mică măsură, tendinţele individualiste, de independenţă ale fiecăruia dintre ei.

În cuprinsul convenţiei matrimoniale este necesar ca bunurile ce vor intra în structura activului comunitar, potrivit voinţei soţilor, să fie foarte clar determinate: în cazul bunurilor prezente, prin descrierea elementelor relevante de individualizare a lor; pentru bunurile viitoare, prin precizarea criteriilor generice care să permită identificarea acestora, evident, la momentul dobândirii, care prin ipoteză este ulterior datei de încheiere a convenţiei matrimoniale (spre exemplu, soţii pot stipula intrarea în comunitate a unui fond de comerţ care nu există la momentul instituirii, clauzei). Neîndoielnic, un rol important va avea notarul public, chemat să autentifice convenţia matrimonială, menirea lui fiind aceea de a surprinde fidel intenţia soţilor şi de a configura în mod corespunzător toate aceste clauze.

Pentru considerentele expuse la lit. b), admitem că şi în absenţa unor dispoziţii legale exprese, soţii vor putea stabili modalităţile de suportare a datoriilor prezente (contemporane încheierii convenţiei matrimoniale), precum şi a celor viitoare (care urmează a fi asumate în timpul funcţionării regimului comunităţii restrânse). Invocând acelaşi principiu director al corelaţiei logice dintre activ şi pasiv, o diminuare a activului comunitar trebuie să conducă la o reducere corespunzătoare a pasivului matrimonial.

Pentru toate celelalte aspecte care nu au făcut obiectul unor stipulaţii exprese (spre exemplu, administrarea bunurilor comune, lichidarea comunităţii convenţionale etc), vor fi aplicabile în completare dispoziţiile privind regimul comunităţii legale, conform celor statuate la art. 368.

3.Clauze de modificare a gestiunii bunurilor

Referitor la gestiunea comunităţii, faţă de cele prescrise în materia comunităţii legale, nu este la îndemâna părţilor extinderea convenţională a puterilor concurente şi nici a celor exclusive, doar principiul cogestiunii poate fi amplificat stipulându-se obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de „adminis­trare” (acte care, în lipsa convenţiei părţilor, ar fi de domeniul gestiunii concurente, paralele); dacă unul dintre soţi s-ar afla în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori s-ar opune abuziv la încheierea unui act din această categorie, celălalt îl va putea încheia singur, dar numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă [art. 367 lit. c) NCC]. Actul „săvârşit” cu nesocotirea cerinţei convenite de soţi este anulabil -cel puţin aşa reiese din art. 368 corob. cu art. 347 NCC.

4. Clauze privind lichidarea şi partajul comunităţii

Alături de stabilirea compoziţiei patrimoniului fiecărui soţ şi de gestiunea bunurilor care intră în structura activului comunitar, o a treia problemă importantă a oricărui regim matrimonial, în special a celor de tip comunitar, vizează lichidarea şi partajul comunităţii de bunuri (fie ea legală sau convenţională).Lichidarea regimului matrimonial are loc după încetarea sa ori, în unele cazuri, odată cu aceasta şi constă în evaluarea şi împărţirea bunurilor soţilor.[6]

Clauza de preciput

Spre deosebire de celelalte stipulaţii convenţionale permise de dispoziţiile art. 367 din N.C.civ., clauza de preciput este singura care beneficiază de o reglementare mai consistentă (art. 333).

Clauza de preciput oferă soţului supravieţuitor dreptul de a prelua, fără contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, „unul sau mai multe din bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate”.

În privinţa bunurilor care pot face obiectul clauzei, este neîndoielnic că această clauză nu poate viza decât bunuri private ut singuli, ceea ce implică necesitatea individualizării acestor bunuri în cuprinsul convenţiei -patrimoniale sau, cel puţin, precizarea criteriilor generice care să permită identificarea lor. În sistemele de drept care reglementează clauza de preciput, în practică, cel mai adesea obiectul ei este reprezentat de: locuinţa comună a soţilor, un fond de comerţ pe care aceştia îl exploatau împreună în timpul vieţii sau diverse alte bunuri care, de multe ori, au mai mult o valoare sentimentală, decât una materială. Se poate remarca faptul că, atunci când poartă asupra locuinţei,clauza de preciput oferă un grad sporit de protecţie soţului supravieţuitor, prin raportare la beneficiile minimale pe care acesta le poate extrage din exercitarea dreptului de abitaţie consacrat de art. 973 din noul Cod civil.

Cât priveşte beneficiarii săi, preciputul prezintă un pronunţat caracter personal, putând fi stipulat numai în favoarea soţului supravieţuitor. Astfel, clauza va fi activată şi preciputul va produce efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, eveniment care, ope legis, conduce la încetarea regimului comunităţii convenţionale: după cum este îndeobşte cunoscut, ca o consecinţă a caracterului său accesoriu, regimul matrimonial nu poate supravieţui căsătoriei, fiind dependent temporal de această instituţie. Prin urmare, clauza de preciput devine caducă ori de câte ori comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor [art. 333 alin.(4)], prin constatarea nulităţii, anularea ori desfacerea căsătoriei, precum şi în situaţia în care regimul comunităţii convenţionale îşi epuizează efectele în timpul căsătoriei (spre exemplu, prin

înlocuirea sa cu regimul convenţional al separaţiei de bunuri).Dispoziţiile art. 333 alin. (4) menţionează în rândul ipotezelor de caducitate a clauzei de preciput şi cazul în care soţii au decedat în acelaşi timp. Apreciem că această ipoteză este firească şi cât se poate de logică, în condiţiile în care, fiind vorba de comorienţi ori de codecedaţi, funcţionează o prezumţie a morţii concomitente,astfel că, deşi soţii au vocaţie succesorală reciprocă, în situaţia specială analizată niciunul nu va putea moşteni în urma celuilalt (neavând aşadar calitatea de soţ supravieţuitor), întrucât nu se poate dovedi „existenţa”, deci capacitatea succesorală a vreunuia dintre ei în momentul morţii celuilalt soţ.

Efectele preciputului pot fi deduse din conţinutul art. 333 alin. (1): soţul beneficiar (supravieţuitor) preia, fără contrapartidă şi înainte de partajul moştenirii, bunurile enunţate în cuprinsul clauzei, după care se va proceda la lichidarea efectivă a comunităţii de bunuri între soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. De notat că, în practică, cele două operaţiuni la care am făcut referire, respectiv prelevarea şi partajul moştenirii,pot avea loc la o distanţă temporală apreciabilă. Întrucât legea nu prevede un termen pentru exercitarea preciputului, apare utilă stipularea unui astfel de termen în cuprinsul convenţiei matrimoniale.

Neîndoielnic, clauza de preciput este susceptibilă de a procura soţului supravieţuitor un avantaj, prin raportare la situaţia care ar rezulta din aplicarea regulilor regimului comunităţii legale combinate cu cele ale dreptului succesoral, protejându-l, în principiu, de rezultatele inechitabile pe care efectul aleatoriu al partajului le-ar putea produce. Preocupat ca prin mecanismul clauzei de preciput să nu fie lezate totuşi interesele moştenitorilor rezervatari (în special în cazul căsătoriilor subsecvente), legiuitorul a prevăzut expres că această clauză este supusă reducţiunii, în condiţiile legii, (nu însă şi raportului donaţiilor) – art. 333 alin. (2) – ori de câte ori se depăşeşte cotitatea disponibilă în limita căreia defunctul putea dispune în mod discreţionar. Prin urmare, atunci când soţul supravieţuitor vine în concurs cu moştenitori a căror rezervă succesorală este încălcată, clauza de preciput este asimilată parţial unei liberalităţi, pentru restul ipotezelor ea având natura juridică a unui act cu titlu oneros.

Preciputul nu poartă decât asupra activului net al comunităţii, aşa cum rezultă de altfel şi din ipoteza normativă a art. 367 lit. d), ceea ce înseamnă că el nu se execută decât după satisfacerea creanţelor creditorilor comunitari, aceştia conservând dreptul de a urmări bunurile ce fac obiectul clauzei – art. 333 alin.(3). Drept urmare, atunci când aceste bunuri au fost vândute la cererea creditorilor comuni, clauza de preciput devine caducă,potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol.

Deşi putem intui raţiunea care stă la baza instituirii acestei situaţii de caducitate, apreciem că suficiente argumente pledează în favoarea soluţiei contrare: în condiţiile în care executarea clauzei de preciput se poate face şi prin echivalent (dacă executarea în natură nu este posibilă),preciputul stipulat iniţial în natură ar fi convertit într-o prelevare în valoare, urmând să poarte asupra restului masei comune (evident, dacă mai există un rest). Pentru a preveni potenţiale complicaţii, o utilitate practică deosebită prezintă stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţilor, precum şi a reperului temporal la care se va face evaluarea bunurilor ce constituie obiectul clauzei de preciput.

Modalităţi privind lichidarea comunităţii convenţionale art. 367 Iii. e)

Potrivit art. 320 teza I, „în caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, pe cale judiciară” (s.n.). Rezultă, aşadar, că normele juridice în materia lichidării regimului matrimonial nu au caracter de ordine publică, fiind permisă, aşa cum prevede şi art. 367 lit. e), stipularea în cuprinsul convenţiei matrimoniale a modalităţii concrete în care soţii înţeleg să procedeze la lichidarea comunităţii convenţionale. Paleta de opţiuni posibile este foarte largă, exemplificativ clauzele putând fi configurate după cum urmează:

– partajarea bunurilor comune în cote egale, indiferent de contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune;

– unul dintre soţi să primească nuda proprietate, iar celălalt uzufructul:

– stabilirea unor cote inegale potrivit cărora ar urma să se partajeze bunurile comune (spre exemplu, 1/4 şi 3/4); apreciem că stipularea unei asemenea clauze nu aduce atingere principiului egalităţii soţilor, din moment ce chiar criteriul legal de determinare a cotei-părţi ce revine fiecărui soţ, consacrat de art. 357 alin. (2) din Noul Cod, are în vedere contribuţia efectivă a fiecăruia dintre ei, care prin ipoteză poate fi diferită.

Prin adoptarea acestei clauze de partaj inegal, soţii pot viza, spre exemplu, restabilirea echilibrului patrimonial rupt de o inegalitate a aporturilor în comunitate”[7]. Drept urmare, considerăm o asemenea clauză este în principiu valabilă, cu excepţia situaţiei în care poate fi dovedită intenţia frauduloasă a soţilor.

Utilitatea practică a stipulării unei astfel de clauze este evidentă, fiind îndeobşte cunoscut că în general procesele de partajare a bunurilor comune ale soţilor sunt complexe, costisitoare şi de durată.

5.Aspecte de drept comparat

5.1.Dreptul francez

Soţii pot să extindă comunitatea asupra tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. O asemenea clauză lipseşte din Noul Cod Civil, care permite numai restrângerea comunităţii, fără însă a permite extinderea acesteia.

De lege ferenda.

Considerăm că, în temeiul respectării aceleiaşi autonomii de voinţă a soţilor, acestora trebuie să li se dea posibilitatea de a extinde comunitatea, atât asupra unor bunuri individual determinate, cât şi asupra tuturor bunurilor dobândite în timpul căsătoriei.

Prin convenţie matrimonială soţii pot să modifice puterile soţilor, prin instituirea obligaţiei de a exercita toate actele de administrare asupra tuturor bunurilor comune cu consimţământul ambilor soţi.

Potrivit dispoziţiilor art. 1503 C. civ. fr., soţii pot conveni să instituie o administrare conjunctă asupra bunurilor comune. Aceasta este singura clauză permisă de lege pe care soţii o pot stipula prin convenţie matrimonială cu privire la puterile lor asupra bunurilor comune. Orice altă clauză care derogă de la repartizarea puterilor soţilor prevăzută de statutul imperativ de bază şi de regimul comunităţii legale este interzisă, deoarece ar aduce atingere principiului egalităţii soţilor. Administrarea conjunctă stabilită prin convenţia matrimonială are ca obiect toate bunurile comune, dar numai această categorie de bunuri. Administrarea conjunctă nu va afecta dreptul de administrare exclusiva al fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor proprii (de art. 225 C. civ. fr.) şi asupra veniturilor obţinute din profesie (art. 223 din C. civ. fr.).

Adoptarea de către soţi a clauzei de administrare a tuturor bunurilor comune cu consimţământul ambilor soţi, are ca efect general restrângerea independenţei sotilor. Clauza poate avea ca efect special şi restrângerea independenţei profesionale a soţilor, atunci când afectează şi actele de administrare privind bunurile necesare profesiei soţilor, pentru care de obicei soţii beneficiază de exclusivitate de gestiune.

Ca efect al adoptării clauzei administrării conjuncte, numai actele de conservare vor putea fi executare de fiecare dintre soţi singur, fără consimţământul expres al celuilalt soţ. Urgenţa care caracterizează actele de conservare este incompatibilă cu instituirea obligaţiei de a obţine consimţământul celuilalt soţ.

Instituirea clauzei privind administrarea conjunctă a bunurilor comune produce mari riscuri de blocaj în funcționarea regimului matrimonial. Sistemul de gestiune devenit foarte greoi dispune însă de soluţii judiciare de deblocare.

Astfel, art. 217 C. civ. fr. permite soţului ca, în cazul în care refuzul celuilalt soţ de a da consimţământul este contrar interesului familiei, să obţină încuviinţarea instanţei de a executa singur actul de administrare. În cazul soţului împiedicat să-şi exprime consimţământul, art. 219 C. civ. fr. permite soţului diligent să obţină mandatul judiciar pentru a-l reprezenta pe celălalt soţ la încheierea actului de administrare necesar intereselor familiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 1503 alin. 2 C. civ. fr., datoriile care rezultă din actele de administrare si de dispoziţie efectuate de ambii soti, îi obligă pe amândoi in mod solidar. Această solidaritate legală se adaugă celei prevăzute de art. 220 C. civ. fr. care se referă la datoriile casnice, comună tuturor regimurilor matrimoniale.

Datoriile rezultate din actele de conservare si din actele de administrare efectuate de unul dintre soţi singur cu încălcarea obligaţiei de a obţine acordul celuilalt soţ, sunt supuse regulilor pasivului din regimul comunităţii legale. Aceste datorii angajează bunurile comune si bunurile proprii ale sotului debitor (art. 1413 C. civ. fr.).

În dreptul matrimonial francez clauza de preciput este reglementată în mod diferit. Astfel, în ce priveşte beneficiarul clauzei, textul citat prevede că beneficiar al clauzei de preciput poate fi unul dintre soţi,clauza având eficacitate la momentul partajului (în timpul vieţii soţilor) sau la momentul împărţelii succesorale (la decesul unuia dintre soţi). În ce priveşte obiectul material al clauzei de preciput, acesta poate fi, alături de unul sau mai multe bunuri comune determinate, o anumită sumă de bani ori o anumită cantitate dintr-o categorie determinata de bunuri[8].

Art. 1516 C. civ. fr. prevede în mod expres că preciputul nu este o donaţie, ci un avantaj matrimonial. Atribuirea în favoarea soţului supravieţuitor este o achizitie cu titlu gratuit, un transfer de bunuri dintr-un patrimoniu în altul.

Clauza de preciput este instituită între vii, deci îşi păstrează efectele în cazul în care comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor. Soţul beneficiar îşi poate exercita dreptul stabilit prin clauza de preciput în momentul efectuării partajului sau în momentul decesului fostului soţ. Mai mult chiar, soţul beneficiar poate cere celuilalt fost soţ o cauţiune care să garanteze executarea dreptului său, stabilit prin clauza de preciput.

Art. 1519 C. civ. fr. prevede că, în cazul în care bunul care formează obiectul clauzei de preciput a făcut obiectul executării silite la cererea creditorilor comuni, soţul beneficiar are dreptul de a solicita să primească valoarea bunului din bunurile comune rămase. Dacă valoarea bunurilor rămase este insuficientă, clauza de preciput devine caducă în măsura acestei insuficiente.

5.2. Dreptul quebecois.

În dreptul provinciei Quebec, ca efect al reformei din 1 iulie 1970, funcţionează ca regim legal un regim mixt, „societatea de achiziţii”[9], cu numeroase elemente specifice: reprezintă un fel de „comunitate amânată” care, în ceea ce priveşte gestionarea bunurilor, împrumută caracteristicile regimurilor de tip separatist, iar în faza lichidării se aproprie de comunitatea de achiziţii. S-a considerat că această soluţie mixtă are meritul de a realiza o îmbinare a influenţei spiritului de common law şi a celui francez, ambele prezente în Canada[10].

În ceea ce priveşte întinderea libertăţii de alegere a regimului matrimonial concret aplicabil, C. civ. Q. se înscrie în rândul legislaţiilor flexibile, art. 431 prevăzând că în contractul de căsătorie suni permise orice stipulaţii, sub rezerva dispoziţiilor imperative ale legii şi bunelor moravuri.

Ca regimuri alternative puse la dispoziţia soţilor, cu intenţia de a canaliza libertatea lor de acţiune, C. civ. Q. consacră regimul separaţiei de bunuri (art. 485-487) şi regimurile comunitare (art. 492). O precizare importantă se impune a fi făcută: un regim matrimonial convenţional nu se poate referi decât la bunurile excluse din „patrimoniul familial”, instituţie juridică reglementată de art. 414 şi urm. C. civ. Q. – prevederi cu caracter de ordine publică ce intră în structura regimului primar imperativ. Acest patrimoniu familial este conceput în dreptul Quebecului ca o masă de bunuri necesare menajului soţilor, având menirea de a realiza o egalitate economică între aceştia.

Începând din anul 1970, regimul comunităţii de bunuri mobile şi achiziţii nu mai are rangul, de regim legal al provinciei Quebec, el ocupând un loc marginal în opţiunile celor care încheie o convenţie matrimonială.Este acesta poate motivul pentru care

C. civ. Q. nu îî consacră decât o reglementare extrem de lacunară, art. 492 alin, 1 prevăzând doar că atunci când clauzele convenţionale nu reglementează toate aspectele necesare, trimiterea va trebui făcută la regulile care guvernează societatea de achiziţii, ţinând seama de adaptările care se impun.

Regulile care configurau fostul regim matrimonial legal al comunităţii de bunuri nu şi-au pierdut însă total interesul practic, în condiţiile în care persoanele căsătorite înainte de 1970, fără a încheia un contrat de căsătorie, continuă să fie supuse acestor dispoziţii legale, printr-o aplicare ultraactivâ a lor[11].

Potrivit art. 492 alin. 2 C. civ. Q., acestor soţi le este permis să se prevaleze de regulile regimului societăţii de achiziţii privitoare la disoluţia şi lichidarea regimului, sub rezerva ca acestea să nu fie incompatibile cu regulile care guvernează propriul regim matrimonial, respectiv comunitatea de bunuri.

5.3.Dreptul belgian.

Materia regimurilor matrimoniale este reglementată de Codul civil (pe de o parte, drepturile şi obligaţiile corelative ale soţilor – ari. 212-214; pe de altă parte, regimurile matrimoniale în sensul strict al termenului – art. 1387 şi urm. C. civ. belg.), o reformă semnificativă în domeniu fiind adusă prin Legea din 14 iulie 1976.

Prin consacrarea principiilor libertăţii convenţiilor matrimoniale şi mutabilităţii regimului matrimonial, legislaţia belgiană în materie se înscrie în categoria reglementărilor flexibile. Astfel, sub rezerva respectării ordinii publice, bunelor moravuri şi dispoziţiilor regimului primar imperativ, soţii pot alege unul din regimurile alternative prevăzute de lege (regimul comunităţii convenţionale şi cel al separaţiei de bunuri) ori îşi pot configura propriul regim matrimonial, în funcţie de aşteptările, mentalităţile şi interesele lor pecuniare.

În sistemul de drept belgian, regimul legal este cel al comunităţii reduse la achiziţii, considerat a fi regimul cel mai adecvat pentru belgianul de o condiţie medie. În mod frecvent, soţii optează pentru un regim legal „amenajat”, fiindu-le permis ca pe cale convenţională să deroge de la dispoziţiile care configurează regimul legal, cu excepţia acelora care reglementează mecanismul gestiunii bunurilor, dreptul creditorilor de urmărire, principiul recompenselor (nu şi modalităţile), cauzele de dizolvare a regimului, atribuirea preferenţială etc. Chiar şi cu aceste restricţii, libertatea de voinţă a soţilor se poate manifesta într-un spaţiu destul de generos. Pentru acele aspecte cu privire la care nu s-au instituit derogări în cuprinsul convenţiei matrimoniale se vor aplica în completare dispoziţiile regimului legal, căruia legiuitorul belgian i-a imprimat un caracter supîetiv – art. 1451 in fine C. civ. belg.

În practică, majoritatea modificărilor aduse regimului legal vizează compoziţia activului patrimonial şi/sau principiul partajului egal în natură consacrat de dispoziţiile art. 1445 şi 1430 C. civ. belg. Compoziţia activului matrimonial poate fi extinsă prin includerea în masa bunurilor comune a unei părţi sau a tuturor bunurilor prezente şi viitoare – art. 1452 – putându-se ajunge la o confuziune aproape totală a patrimoniilor soţilor[12] prin adoptarea regimului comunităţii universale. În egală măsură, în funcţie de opţiunile concrete ale soţilor, activul patrimonial poate fi diminuat (spre exemplu, prin excluderea din sfera comunitară a veniturilor bunurilor proprii). Se consideră că veniturile activităţii profesionale desfăşurate de soţi constituie activul minimal al oricărui regim, de tip comunitar. Corespunzător extinderii, respectiv restrângerii activului comunitar, pasivul comunitar va suporta proporţional aceeaşi variaţie, conform dispoziţiilor art. 1452 alin. 2 şi ale art. 1453 alin. 2 C. civ. belg.

Soţii sunt liberi să stipuleze în cuprinsul convenţiei matrimoniale că soţul supravieţuitor va avea dreptul de a preleva din patrimoniul comun, înainte de partaj, anumite sume de bani ori bunuri (art. 1457) şi/sau că activul comunitar net nu va fi partajat în cote egale, mergând până la atribuirea integrală a acestuia soţului supravieţuitor (art. 1461). Aceste clauze de preciput şi de partaj inegal, a căror activare este adesea condiţionată de dizolvarea regimului prin decesul unuia dintre soţi, sunt calificate în principiu drept acte juridice cu titlu oneros -convenţii între soţi – iar nu acte cu caracter gratuit, conform dispoziţiilor art. 1458 alin. :l şi art. 1464 alin. 1 C. civ. Belg., cu excepţia ipotezelor prevăzute de art. 1458 alin. 2, art, 1464 alin. 2 si art. 1465.


[1] A se vedea M. Eliescu, Efectele căsătoriei, p. 177.

[2] l. Bacaci, Raporturile patrimonialii in dreptul familiei, ed. a 2-a, Ed, Hamangiu, Bucureşti. 2007, pp, 12-14.

[3] Pentru dezvoltări cu privire la criteriile de determinare a celor două categorii de bunuri sub imperiul reglementării din Codul familiei [art. 31 lit. c)], M. Tomescu, Dreptul familiei. Protecţia copilului, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2005, pp. 92-94, analize care îşi păstrează pe deplin actualitatea.

[4] Spre exemplu, în cazul în care în timpul funcţionării regimului comunităţii extinse unul dintre soţi dobândeşte o cotă parte dintr-o succesiune grevată de sarcini, ar fi total neechitabil ca masa bunurilor comune să sporească, prin efectul aplicării clauzei convenţionale de extindere a regimului comunităţii, în vreme ce datoriile aferente vor apăsa asupra masei bunurilor proprii ale soţului dobânditor. Dacă există acordul soţilor în acest sens, nu vedem raţiunea pentru care datoriile respective nu ar putea fi suportate din masa bunurilor comune.

[5] Spre exemplu, rambursarea împrumutului contractat de umil din soţi anterior căsătoriei pentru achiziţionarea unui imobil, care prin efectul convenţiei matrimoniale a intrat în masa bunurilor comune

[6] Pentru unele precizări generale vizând lichidarea regimului matrimonial, a se vedea şi C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 20-21

[7] Posibilitatea derogării de la regulile partajului egal este prevăzută expres de art. 1520 C. civ. fr. şi art. 1461 C. civ. belg.

[8] A se vedea dispoziţiile art. 1515 C. civ. fr.

[9] Regimul a fost reconfigurat prin noul Cod civil din anul 1991, intrai în vigoare în anul 1994.

[10] se vedea C. M. Crăciunescu, op. cit., p. 90. M. Nicolae, Probleme de drept tranzitoriu. Legea aplicabilă nulităţii actului juridic civil (I), în RRDP nr. 6/2007, p. 127.

[11] Este vorba de fostele articole 1272-1425 din Codul civil al Canadei de jos, care, astfel cum au fost amendate prin legile posterioare, continuă să guverneze raporturile patrimoniale dintre soţii căsătoriţi înainte de 1 iulie 1970, conform art. 66 din Dispoziţiile tranzitorii privind Cartea a Ii-a din C. civ. Q. (1980, capitolul 39; 1982, capitolul 17); pentru consultarea acestor dispoziţii, v. Code civil du Quebec, op. cit., pp. 1691-1696. Unele repere vizând categoriile de bunuri care intră în structura patrimoniului fiecărui soţ căsătorit sub regimul comunităţii de bunuri, regulile aplicabile la momentul dizolvării regimului sunt postate pe site-ul Ministerului Justiţiei al provinciei Quebec; http://www.justice.gouv.qc.ca/francais/accueil.asp. Ca un element de pitoresc, pot fi amintite două caracteristici ale acestui regim, dispărute din peisajul legislativ contemporan; categoria de bunuri „rezervate” ale soţiei şi administrarea de către soţ a bunurilor comunităţii.

[12] singurele bunuri care îşi păstrează natura juridică de bunuri proprii sunt, potrivit art. 1453 C. civ, belg., cele care au un caracter personal şi drepturile exclusiv ataşate persoanei.

Etichete:

Accesiunea imobiliară artificială în Noul Cod civil


Autor Orbu Andreea

Accesiunea imobiliară artificială este reglementată în noul cod civil în cartea a III-A” Despre bunuri” ,titlul II „Proprietatea privată”,capitolul II „Accesiunea” , secțiunea a 3-a ,art.577- 597.

1.Regula și excepțiile instituite prin art. 577 noul Cod civil.

Potrivit acestui text „(1)Construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel. (2) Când lucrarea este realizată de proprietarul cu materialele sale sau cu materialele altuia ,dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului imobilului din momentul începerii lucrarii, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic nu se prevede altfel”.

Legiuitorul foloseste termenul generic de ,,lucrări” pentru a se referi la construcții, plantații și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil[1], între acestea neexistand o diferență de regim juridic în ce priveste dobandirea dreptului de proprietate prin accesiune. Lucrările efectuate asupra imobilului de către o persoană, proprietar sau nu al imobilului, sunt clasificate după alte criterii, cum ar fi caracterui durabil al acestora sau caracterui autonom, independent, de sine statator al lucrării, în raport cu imobilul pe care sunt realizate.

Prin proprietarul imobilului, în reglementarea accesiunii în cuprinsul acestei secțiuni, întelegem proprietarul terenului asupra căruia aceste lucrări sunt efectuate.

Trebuie remarcată diferența dintre reglementarea anterioară -art.492 C.civ din 1864 care viza ca bun principal numai un imobil teren (proprietarul”pământului”) și textul actual,care generalizează soluția cu privire la întreaga categorie a bunurilor imobile(nu numai terenuri ).

Alineatul (2) al art. 577 exprimă soluţia dobândirii dreptului de proprietate de către proprietarul bunului principal asupra materialelor altuia cu care este efectuată lucrarea ca efect al încorporării acestora, pe măsura realizării lucrării. La fel ca sub imperiul aplicării art. 493 C.civ. din 1864, nu este necesar pentru dobândirea dreptului de proprietate în ipoteza analizată ca proprietarul bunului principal să îşi manifeste voința în sensul că înţelege să opereze accesiunea pentru a dobândi dreptul de proprii- asupra lucrării – finalizate sau nu.

Menţionăm că, spre deosebire de alipire – care presupune alăturarea a două bunuri între care există raport de accesorialitate – încorporarea implică stabilirea între bunul accesoriu şi cel principal a unei legături materiale mai puternice decât cea care produce alipirea, nemaifiind posibilă separarea bunurilor fără ca acestea să fie afectate.

2. Categoriile de lucrări.

Conform art. 578 (1) Lucrările pot fi autonome sau adaugate,cu caracter durabil sau provizoriu.

(2) Lucrările autonome sunt construcţiile, plantaţiile şi orice alte lucrări de sine stătător realizate asupra unui imobil.

(3) Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător. Ele pot fi:

a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deterloi|

b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;

c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui cal realizat, fără a spori valoarea economică a imobilului.”

Conform alin. (1) al art. 578 NCC, lucrările – astfel cum sunt definite la art. 577 alin. (1) NCC – pot fi:

a) autonome sau adăugate, criteriul de clasificare ţinând de relaţia materială cu bunul principal; sunt plasate în categoria lucrărilor autonome construcţiile, plantațiile şi orice alte lucrări cu caracter de sine stătător realizate „asupra unui imobil”; Iucrări adăugate adăugate sunt cele necesare, utile şi voluptuare, astfel cum sunt caracterizate în alin. (3) lit. a)-c);

b) cu caracter durabil sau cu caracter provizoriu, legiuitorul utilizând în acest caz un criteriu care vizează destinaţia şi durata în timp a lucrării.

De remarcat că din corelarea art. 566 alin. (4), (5) şi (8) cu art. 578 alin. (3) NCC pare că legiuitorul a instituit două categorii de termeni diferiţi: cheltuieli necesare, și voluptuare, pe de-o parte, respectiv lucrări necesare, utile şi voluptuare, pe de altă parte. În realitate, ipotezele se suprapun şi ar fi fost util să se fi folosit de către legiuitor o terminologie unitară. În fond, lucrările necesare, utile sau voluptuare sunt rezultatul realizării unor cheltuieli (ca expresii ale unor valori economice) corespunzător necesare, utile sau voluptuare.

Codul nu defineşte şi lucrările provizorii, fiind necesară în determinarea sferei cuprindere a acestei categorii aplicarea prin analogie a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii (republicată în M.Of. din 13 octombrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare) referitoare la construcţiile cu caracter provizoriu.

3. Prezumţiile prevăzute în favoarea proprietarului imobilului.

Asemănător art. 492 din Codul civil actual, art. 579 din noul Cod civil reglementează în favoarea proprietarului imobilului două prezumptii relative.

Prima se referă la realizarea lucrării, iar a doua, la proprietatea asupra lucrării. Astfel, „(1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară. (2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul imobilului nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.”

Articolul 579 alin. (1) NCC redă prezumţia legală relativă regăsită anterior în art. 492 C.civ. din 1864, cu toate cele trei componente ale sale: lucrarea a fost făcută de proprietarul imobilului principal; lucrarea a fost realizată cu cheltuiala proprietarului; proprietarul imobilului principal este şi proprietarul lucrării.

Alineatul (2) identifică două ipoteze în care se poate realiza proba contrară prezumţiei instituite prin alin. (1):

a) titularul unui drept de superficie poate dovedi că este proprietarul construcţiei;

b) proprietarul lucrării îşi poate dovedi această calitate numai dacă proprietarul imobilului principal nu şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării.

4.Realizarea lucrării cu materialele altuia.

În cazul realizării lucrării cu materialele altuia,regimul juridic al accesiunii imobiliare artificiale nu diferă faţă de vechea reglementare.Se remarcă aceeași generalizare care a fost generată de înlocuirea referirii la proprietarului pământului din C.civ anterior cu cea la proprietarul imobilului din textul actual .

Art. 580 din noul Cod civil stabileşte regimul juridic al unei lucrări realizate de proprietarul imobilului cu materialele altuia. Potrivit acestei dispoziţii „(1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor întrebuinţate. (2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate. „

5. Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credinţă asupra imobilului altuia

Legiuitorul reglementează distinct situaţia lucrărilor cu caracter durabil (paragrafele 3 şi 4 din secţiunea a 2-a, capitolul II din noul Cod civil), de cea a lucrărilor cu caracter provizoriu (art. 588 din noul Cod civil) şi prevede un regim juridic diferenţiat, în funcţie de două criterii majore: caracterul autonom sau adăugat al lucrării şi buna sau reaua-credinţă a autorului lucrării.

Dispoziţiile art. 581 alin. (I) din noul Cod civil se referă la lucrările autonome cu caracter durabil pe care o altă persoană decât proprietarul imobilului (al terenului) le efectuează asupra imobilului. Astfel, „ în cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de bună-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul: a) să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor şi a manoperei, fie sporul de valoare adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia; sau c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. „

În completarea soluţiilor reglementate anterior de art. 494 alin. (3) C.civ din 1864 pentru determinarea conduitei posibile a proprietarului imobilului principal în relaţie cu terţul de bună-credinţă autor al lucrării, a fost exprimată şi cea regăsită la lit. b) – obligarea (de către instanţă) a autorului lucrării să cumpere imobilul principal la valoarea sa de circulaţie dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat. Este vorba despre o ficţiune în determinarea valorii preţului care presupune identificarea unei valori actuale de circulaţie a imobilului (la momentul pronunţării hotărârii judecătorești cum precizează art. 595 NCC), iar nu a unei valori anterioare realizării lucrării.

Realizând o corelare necesară cu alin. (3) al art. 584 NCC, rezultă că, în ipoteza analizată,opţiunea pentru ca proprietarul imobilului să ceară instanţei obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul nu este condiţionată de existenţa unui anumit raport între valoarea imobilului (fără lucrare) şi cea a lucrării.

Raportându-ne la această soluţie – exprimată de art. 581 lit. b) NCC – este necesară corelarea cu art. 592 alin. (1) NCC, în care mecanismul realizării transferului dreptului de proprietate este precizat.

Deşi autorul lucrării devine proprietar asupra imobilului fără acordul său, pe baza unei hotărâri judecătoreşti, în realitate, în acest mod, buna sa credinţă se legitimează, prin aceea că abia acum devine proprietarul veritabil al imobilului. Fiind de bună-credinţă în momentul realizării lucrării, fără să cunoască în vreun fel viciile titlului său de proprietar asupra imobilului, autorul lucrării nu are cum să refuze intrarea în legalitate, adică dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului. Imposibilitatea refuzului se explică şi prin aceea este subiectul pasiv al dreptului potestativ al proprietarului imobilului şi este ţinut de o obligaţie de supunere, de a suporta exerciţiul acestui drept. De aceea, părţile nu îşi pot disputa decât preţul la care imobilul va fi cumpărat de către autorul lucrării şi care nu poate fi decât valoarea de circulaţie a imobilului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Suplinirea, prin hotărârea judecătorească, a lipsei consimţământului la înstrăinare a autorului lucrării are loc în temeiul legii, deoarece obligaţia de vânzare nu izvorăşte dintr-o convenţie anterioară a părţilor sub forma unui antecontract de vânzare-cumpărare.

Art. 589 din noul Cod civil precizează că „Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părţi, este condiţională, potrivit reglementărilor din această secţiune, de înscrierea în cartea funciară, înscrierea se face în temeiul convenţiei părţilor, încheiată în formă autentică, sau, după caz. al hotărârii judecătoreşti”‘.

Dispoziţiile acestui articol indică nu numai înscrisurile în baza cărora se poate intabula în cartea funciară dreptul de proprietate asupra lucrării atunci când autorul lucrării este o altă persoană decât proprietarul imobilului, ci şi modalităţile în care se produce exercitarea dreptului potestativ al acestuia din urmă (încheierea unei convenţii sau recurgerea la instanţa de judecată).

Potrivit reglementării actuale, exercitarea dreptului de accesiune poate să îmbrace mai multe forme, cum ar fi introducerea unei acţiuni în evacuare, o notificare prin intermediul executorului judecătoresc sau o acţiune în revendicare.

6.Repere în aprecierea bunei-credinţe a autorului lucrării.

Conform art. 586 din noul Cod civil, „(1) Autorul lucrării este de bună-credinţă dacă, se întemeiază fie pe cuprinsul cărţii funciare în care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară şi nu a cunoscut, pe nicio altă cale, viciul titlului său. (2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credință cel care construieşte în lipsa sau cu nerespectarea autorizaţiilor cerute de lege.(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile şi autorului lucrării care se întemeiază pe un drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia. „

Buna-credinţă a autorului lucrării rezultă din convingerea fermă, dar eronată, a acestuia, în momentul realizării lucrării, că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului. Convingerea sa poate rezulta din faptul că dreptul său de proprietate asupra terenului este intabulat în cartea funciară, în toate cazurile în care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului într-o modalitate care reclamă în mod necesar întabularea

7. Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă asupra imobilului altuia.

În cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credinţă, art. 582 din noul Cod civil dispune: „(1) În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

Să ceară instanţei să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cuplata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei ori din sporul de valoare adus imobilului; sau ;Să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea- acesteia; sau Să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulaţie pe care acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.

(2) Desfiinţarea lucrării se face, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, pe cheltuiala autorului acesteia, care este ţinut totodată să repare orice prejudicii cauzale, inclusiv pentru lipsa de folosinţă. „

Situaţia persoanei care a realizat, cu rea-credinţă, o lucrare asupra imobilului altuia este reglementată expres iar soluţiile sunt parţial diferite faţă de cele din trecut (când rezultau din interpretarea per a contrario a art. 494 C.civ. din 1864).

Precizăm că, deşi nu se menţionează expres, în cazul exprimării opţiunii pentru desfiinţarea lucrării, proprietarul imobilului are dreptul la repunerea imobilului în situaţia anterioară şi la obligarea autorului lucrării la plata de daune interese [elemente expres reglementate în art. 584 alin. (2) lit. b) NCC, în materia lucrărilor adăugate utile realizate cu rea-credinţă].

Singura ipoteză comună este cea de la lit. b), celelalte două – lit. a) şi c) – fiind inedite. Se remarcă posibilitatea proprietarului imobilului principal de a solicita şi în acest caz instanţei ca autorul lucrării să cumpere imobilul .

Trimiterea la „dispoziţiile legale în materie” din alin. (2) vizează regimul de autorizare a operaţiunii de desfiinţare a lucrării (a se vedea şi art. 588 NCC).

8.Obligaţia de plată a despăgubirii.

Despăgubirea va fi datorată doar de către proprietarul imobilului care exercită dreptul potestativ de, accesiune şi devine proprietar tabular asupra lucrării.

În cazul în care înainte de a-şi exercita dreptul său de opţiune şi de a se întabula ca proprietar asupra lucrării proprietarul imobilului înstrăinează dreptul de proprietate asupra imobilului unei alte persoane decât autorului lucrării, dreptul de opţiune se transmite noului proprietar al imobilului. Acestuia îi profită faptul material al accesiunii, dreptul potestativ care ia naştere din acest fapt: şi, ca urmare, îi va reveni şi obligaţia de plată a despăgubirii.

Despăgubirea se va stabili prin hotărâre judecătorească în sarcina proprie­tarului imobilului, simultan cu recunoaşterea dreptului de proprietate asupra lucrării în favoarea sa. Având în vedere efectul relativităţii hotărârii judecătoreşti, despă­gubirea nu poate fi datorată decât de cel căruia i se recunoaşte prin hotărâre calitatea de proprietar asupra lucrării. Până la plata despăgubirii, autorul lucrării de bună-credinţă beneficiază de un drept de ipotecă legală asupra imobilului.

În aceste condiţii, obligaţia de plată a despăgubirii ce îi revine proprietarului imobilului constatată prin hotărâre judecătorească este o obligaţie civilă propriu-zisă care nu mai poate avea caracterul unei obligaţii propter rem, având în vedere că, pentru a se transmite, ea trebuie mai întâi să existe, or nu putem vorbi despre existenţa sa decât în momentul exercitării opţiunii, prin cererea adresată instanţei judecătoreşti de către acela care este proprietar actual al imobilului.

Ceea ce se transmite prin înstrăinarea imobilului înainte de exercitarea opţiunii în privinţa proprietăţii asupra lucrării, nu este obligaţia propter rem de plată a despăgubirii, ci doar dreptul potestativ de accesiune.

Mai mult, autorul lucrării nu are niciun interes să se îndrepte împotriva noului proprietar deoarece dacă obligaţia de plată stabilită prin hotărâre judecătorească în favoarea proprietarului anterior nu este executată, autorul lucrării va da curs dreptului său de ipotecă legală. Apoi, noul proprietar va putea invoca în apărarea sa inopozabilitatea hotărârii judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia de plată a despăgubirii.

Numai în situaţia în care dreptul de proprietate asupra lucrării se dobândeşte direct, prin încorporare şi nu este condiţionat de înscrierea sa în cartea funciară, vânzarea imobilului transferă şi obligaţia de plată a despăgubirii în patrimoniul noului proprietar. În aceste cazuri, obligaţia de plată a despăgubirii se transmite propter rem.

Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizaţie sunt prevăzute în art. 591 din noul Cod civil, conform căruia,, (1) Prescripţia dreptului la acţiune al autorului lucrării privind plata indemnizaţiei nu curge cât timp el este lăsat de proprietar să deţină imobilul. (2) Autorul lucrării de bună-credinţă are, în condiţiile art. 2382, un drept de ipotecă legală asupra imobilului până la plata indemnizaţiei.”

Am arătat că în situaţiile în care proprietarul imobilului devine proprietar al lucrării realizate de o altă persoană asupra imobilului său, acesta din urmă trebuie despăgubit, în condiţiile distinct prevăzute de lege, în funcţie de buna sau reaua-credinţă a autorului lucrării. Prin excepţie de la regulă, proprietarul imobilului nu datorează indemnizaţie în cazul lucrărilor adăugate voluptuare, soluţie prevăzută de art. 585 alin. (1) Iit. a) din noul Cod civil.

Odată cu naşterea, în favoarea proprietarului imobilului, a dreptului de proprietate asupra lucrării se naşte şi dreptul de creanţă al autorului lucrării asupra indemnizaţiei, indiferent că acest moment are loc odată cu încorporarea materialelor în imobil, aşa cum se întâmplă în cazul lucrărilor adăugate necesare [art. 583 alin. (1) din noul Cod civil] şi în cazul celor utile efectuate cu bună-credinţă sau prin exercitarea dreptului potestativ de accesiune, în cazul lucrărilor autonome cu caracter durabil sau al celor adăugate dacă au fost realizate cu rea-credinţă.

În situaţia în care dreptul de proprietate asupra lucrării se dobândeşte în urma acţiunii în instanţă, ca urmare a exercitării dreptului potestativ de accesiune, prin hotărârea judecătorească se stabileşte concomitent şi dreptul de creanţă al autorului lucrării asupra despăgubirii.

Până la momentul exercitării opţiunii de către proprietarul imobilului, autorul lucrării este titularul unui drept de creanţă sub condiţie suspensivă asupra indem­nizaţiei şi al unui drept de proprietate sub condiţie rezolutorie asupra lucrării.Condiţia este reprezentată de evenimentul incert care constă în modul de exercitare a dreptului potestativ de către proprietarul imobilului.

La data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti care constată cele două drepturi, se consideră împlinită atât condiţia rezolutorie privind proprietatea autorului lucrării asupra acesteia, cât şi condiţia suspensivă privind dreptul său la indemnizaţie[2].

Atât dreptul de proprietate asupra lucrării, cât şi dreptul de creanţă asupra despăgubirii nu se justifică decât în prezenţa faptului material al accesiunii. Dacă autorul lucrării înţelege să desfiinţeze lucrarea şi să ridice materialele de pe teren, dreptul de accesiune şi cele două drepturi derivate din exerciţiul acestuia, respectiv dreptul de proprietate asupra lucrării şi dreptul de creanţă asupra despăgubirii, se sting întrucât devin lipsite de obiect.

Temeiul naşterii dreptului de creanţă îl constituie îmbogăţirea tară justă cauză, atât în cazul autorului de bună-credinţă, cât şi a celui de rea-credinţă. Faptul că legiuitorul a prevăzut despăgubirea parţială a celui care a dat dovadă de rea-credinţă la realizarea unei lucrări asupra imobilului altuia nu este de natură să submineze forţa principiului, deoarece este echitabilă, în egală măsură, şi sancţionarea conduitei autorului lucrării.

Observăm că prin prevederile art. 591 din noul Cod civil se instituie o excepţie de la regula prevăzută în art. 2523 din noul Cod civil, conform căruia „Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui”.

Chiar dacă dreptul de creanţă al autorului lucrării se naşte la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti, prescripţia nu începe să curgă împotriva sa cât timp proprietarul imobilului îl lasă să deţină imobilul. Faptul că proprietarul imobilului îi permite să deţină imobilul nu poate constitui un motiv de sancţionare a pasivităţii sale în realizarea dreptului de creanţă.

Dreptul material la acţiune al autorului lucrării este suspendat în toată această perioadă. Această dispoziţie reprezintă un caz de suspendare a prescripţiei extînctive, distinct de cele prevăzute expres în art. 2532 din noul Cod civil şi care se încadrează la punctul 10 al acestui articol, „în alte cazuri prevăzute de lege”.

Până ia plata indemnizaţiei, autorul lucrării are, potrivit art. 591 alin. 2 din noul Cod civil, un drept de ipotecă legală asupra imobilului. Legiuitorul instituie acest drept doar în favoarea autorului lucrării de bună-credinţă, nu şi a celui de rea-credinţă.

Art. 590 din noul Cod civil prevede dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor, astfel:” (l)Până la data încheierii convenţiei sau a introducerii acţiunii de către cel îndreptăţii la înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării îşi poate ridica materialele. (2) Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este cazul, la plata de daune-interese”.

Dispoziţiile art. 590 din noul Cod civil sunt aplicabile doar în situaţia în care proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate asupra lucrării efectuate de o altă persoană pe imobilul său prin exercitarea pozitivă a dreptului potestativ de accesiune, iar nu în mod direct, prin faptul încorporării.

În alin. (1) se stabileşte, alternativ, termenul limită până la care autorul lucrării îşi poate ridica materialele. Numai dacă autorul lucrării este de rea credință proprietarul poate solicita instanţei obligarea acestuia la plata de daune-interese. Valoarea daunelor-interese în acest caz ar putea să fie determinată prin raportare la soluţia din art. 582 alin. (1) lit. a) şi art. 584 alin. (2) lit. a) NCC: dat fiind faptul că proprietarul – dacă ar opta pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra construcţiei – ar fi fost obligat să plătească numai jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei (sau, după caz, a sporului de valoare adus imobilului),urmare a ridicării materialelor el poate solicita jumătate din aceeaşi valoare.

Detentorul precar este asimilat, prin prevederile art. 597 din noul Cod civil, autorului lucrării de rea-credinţă. Tratamentul său juridic se explică prin aceea că detentorul precar nu este titularul unui drept real, ci fie al unui drept personal asupra imobilului, fie are calitatea unui simplu tolerat, deţinând imobilul cu îngăduinţa proprietarului.

Precaritatea nu îi poate conferi detentorului mai multe drepturi decât cele ale unui posesor de rea-credinţă. În acest caz, dacă detentorul realizează o lucrare asupra unui imobil pe care îl deţine cu titlu precar, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 582 din noul Cod civil referitoare la autorul de rea-credinţă.

9.Situaţia lucrărilor adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia.

Regimul juridic diferit aplicabil în cazul lucrărilor adăugate faţă de cele autonome este justificat de natura acestora.

Lucrările adăugate necesare sunt efectuate în scopul de a păstra imobilul în starea în care se află, de a evita deteriorarea sau pieirea sa. După cum rezultă şi din denumirea lor, efectuarea lor se impune cu necesitate. Potrivit art. 583 din noul Cod civil, în cazul lucrărilor adăugate necesare, „(1) Proprietarul imobilului dobândeşte dreptul de proprietate, asupra lucrării adăugate necesare din momentul efectuării acesteia, plătind autorului, cheltuielile rezonabile făcute, de acesta, chiar dacă imobilul nu mai există.

(2) În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credinţă, din suma datorată de proprietarul imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare obţinerii acestora. „

Din cauza opţiunii legiuitorului de a folosi două concepte diferite care exprimă, în esenţă, aceeaşi situaţie juridică în alin. (1) al art. 583 NCC se utilizează expresia „cheltuieli rezonabile”. Cheltuielile rezonabile sunt cheltuielile necesare efectuate de către autorul lucrării „necesare” pentru realizarea ei. Având în vedere caracterizarea lucrărilor necesare din art. 578 alin. (3) lit. a) NCC, nu se poate accepta ca autorul lucrării necesare să fie îndreptăţit la o valoare pecuniară mai mică decât cea corespunzătoare cheltuielilor făcute pentru lealizarea lucrării necesare.

Prin aceeaşi raportare la caracterizarea lucrărilor necesare – în lipsa cărora imobilul principal ar pieri sau s-ar deteriora – alin. (2) al art. 583 NCC ar avea aplicabilitate numai în situaţia în care reaua-credinţă a autorului se manifestă în relaţie cu un terţ.

10. Lucrările adăugate utile

Articolul 584 reglementează lucrările adăugate utile: “(1)În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credinţă, proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării din momentul efectuăriii acesteia, cu plata, la alegerea sa: a) a valorii materialelor şi a manoperei; sau b)a sporului de valoare adus imobilului.

(2) În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credinţă, proprietarul imobilului are dreptul:

a) sa devină proprietarul lucrării,în funcţie de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor şi a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau

b) să ceară obligarea autorului lucrării la desfiinţarea acesteia, cu repunerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

(3) În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.”

Pentru ipoteza lucrărilor adăugate utile, sunt reiterate soluţiile din materia accesiunii lucrărilor autonome cu caracter durabil efectuate, după caz, cu bună-credință sau cu rea-credinţă.

Ca diferenţe de reglementare, acestea vizează următoarele aspecte:

a) momentul în care proprietarul imobilului devine şi proprietarul lucrărilor efectuate de către un autor de bună-credinţă;

b) funcţie de regimul lucrării utile realizate de către un autor de rea-credință proprietarul imobilului poate deveni şi proprietarul lucrării, cu sau fără înscriere în cartea funciara’,

c) numai când valoarea lucrării utile, indiferent dacă autorul este sau „” bună-credinţă, este considerabilă (prin raportare la valoarea imobilului) proprietarul imobilului poate cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulaţie pe care imobilul ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat [art. 584 alin. (3) NCC]

11. Lucrările adăugate voluptuare

Art. 585 reglementează lucrările adăugate voluptuare: „(1)În cazul lucrării voluptoare proprietarul imobilului are dreptul:

a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară şi fără obligaţie către autorul lucrării;

b) să ceară obligarea autorului de rea-credinţă al lucrării la desfiinţarea acesteia cu readucerea imobilului în situaţia anterioară şi plata de daune-interese.

(2) Autorul de bună-credinţă al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobiluiui către proprietar, cu condiţia de a readuce imobilul în situaţia anterioară.”

Existenţa bunei-credinţe a persoanei care este autorul unei lucrări adăugate voluptuare îi dă posibilitatea acestuia de a şi-o însuşi, cu respectarea cumulativă a două condiţii [art. 585 alin. (2) NCC]:

a) ridicarea lucrării să se facă anterior predării imobilului către proprietar,

b) autorul lucrării să readucă imobilul în situaţia anterioară; el nu poate fi obligat

la plata de daune-interese. ,

Dacă autorul lucrării este de rea-credinţă sau este de bună-credinţa dar nu și-a însuşit lucrarea anterior restituirii imobilului, proprietarul acestuia poate deveni proprietarul lucrării fără nicio obligaţie către autorul lucrării. Numai în ipoteza autorului de rea-credintă, conform alin. (1) lit. b), proprietarul imobilului poate cere instanței obligarea acestuia la readucerea imobilului în situaţia anterioară efectuării lucrării adăugate voluptuare şi plata de daune-interese.

Subliniem că expresia „readucerea imobilului în situaţia anterioară” din alin.(1) lit b) este echivalentă cu „repunerea imobilului în situaţia anterioară” din art.584 alin. (2) lit. b) NCC.

12.Situaţia, lucrărilor realizate parţial asupra imobilului autorului.

Situaţia, în care lucrarea este realizată în parte pe terenul autorului acesteia şi în parte pe terenul proprietarului vecin este prevăzută pentru prima oară în legislaţia noastră, în cadrul art. 587 din noul Cod civil.

În absenţa unei reglementări în Codul civil în vigoare, jurisprudenţa a soluţionat inconsecvent „acest caz particular de accesiune imobiliară artificială, fie permiţând autorului lucrării de bună-credinţă să dobândească dreptul de proprietate asupra porţiunii de teren încălcate prin edificarea construcţiei, ceea ce echivala cu o veritabilă expropriere privată a proprietarului vecin, fie cu obligarea la demolarea părţii de construcţie realizate pe terenul vecin de către constructorul de rea-credinţă, pe cheltuiala sa, încercând o aplicare, prin analogie, a prevederilor art. 492 din Codul civil de la 1864.

Soluţia recunoaşterii unui drept de coproprietate asupra imobilului rezultat, deşi mai echitabilă, este lipsită de temei legal în Codul civil actual, în lipsa acordului expres al părţilor în acest sens.

Dispoziţiile alin. (1) şi (2) din art. 587 din noul Cod civil prevăd însă urmă­toarele;

,, (1) în cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credinţă parţial asupra imobilului autorului şi parţial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într-o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat, incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia. (2) Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credinţă, proprietarul terenului vecin poate opta între a cere ridicarea lucrării de pe teren cu obligarea autorului acestuia la plata de daune-interese, dacă este cazul, şi a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de eoproprietate al vecinilor. La stabilirea cotelor-părti se va ține seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării.”

Articolul 587 NCC (ca, de altfel, şi cele ce-i succed în cadrul subsecţiunii 6), în ciuda denumirii subsecţiunii în care este plasat, nu instituie soluţii speciale, derogatorii de la regimul comun aplicabil accesiunii imobiliare artificiale, ci cuprinde o situaţie distinctă: realizarea unei lucrări cu caracter durabil (autonome, iar nu adăugate),autor fiind proprietarul unui imobil aflat în vecinătatea unui alt imobil – teren, pe care lucrarea este parţial edificată.

În funcţie de buna sau de reaua-credinţă a autorului lucrării, proprietarul imobilului –teren pe care lucrarea este parţial realizată poate:

1. când se manifestă buna-credinţă, să ceară înscrierea într-o nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al ambilor vecini asupra imobilului rezultat, incluzând terenul uferent, în raport cu valoarea contribuţiei fiecăruia;

2. dacă autorul este de rea-credinţă, să opteze între a cere ridicarea lucrării de pe teren cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese (şi – chiar dacă nu este expres menţionat, cu aducerea terenului în situaţia anterioară realizării lucrării) şi,respectiv a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor (caz în care, potrivit art. 587 alin. (2) teza finală NCC, la stabilirea cotelor-părţi se va ține seama de valoarea terenului proprietarului vecin şi de jumătate din valoarea contribuţiei autorului lucrării].

Ca regulă, stabilirea valorii contribuţiei la imobilul rezultat şi a cotelor părți din dreptul de proprietate se realizează prin acordul dintre proprietarii terenurilor vecine.Dacă părţile nu se înţeleg, se pot adresa instanţei pentru determinarea celor două elemente [art. 587 alin. (3) NCC].

13.Regimul juridic al lucrărilor provizorii

Conform art. 588 din noul Cod civil, „Când lucrarea are caracter provizoriu, în absenţa unei înţelegeri contrare, autorul ei va fi obligat să o desfiinţeze, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, şi, dacă este de rea-credinţă, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzale, inclusiv pentru lipsa de folosinţă „.

Spre deosebire de regimul juridic aplicabil lucrărilor cu caracter durabil, atunci când lucrările au caracter provizoriu, proprietarul imobilului poate cere desfiinţarea lucrării nu numai în situaţia în care autorul lucrării este rea-credinţă, ci şi atunci când este de bună-credinţă.

Legiuitorul a optat pentru o reglementare supletivă a regimului lucrărilor provizorii – indiferent dacă sunt autonome sau adăugate: dacă proprietarii imobilului şi autorul lucrării nu realizează un acord cu privire la lucrare, acestuia îi revine obligaţia de a o desfiinţa.

Dacă autorul lucrării este de rea-credinţă, el poate fi obligat să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate (determinate, în principal, de lipsa de folosinţă). Indiferent de calificarea autorului, acesta poate fi obligat -chiar dacă textul tace -şi la repunerea imobilului în starea inițială.


[1] V.Stoica ,Drept civil .Drepturile reale principale,Ed.CH.BECK ,București ,2009 ,p.321

[2] A se vedea V.Stoica ,Drept civil.Drepturile reale principale ,cit.supra .p.327

Etichete:

Rezolutiunea in noul Cod civil

Autor Orbu Andreea

Capitolul I.Rezoluțiunea

1.1. Noţiune şi definiție

În contractele sinalagmatice, datorită reciprocităţii şi conexităţii obligaţiilor ce se nasc din aceste contracte, obligaţia unei părţi consti­tuie cauza juridică a obligaţiei celeilalte părţi.

Partea în privinţa căreia nu s-a executat are alegerea fie să silească pe cealaltă parte să execute convenţia, când aceasta este posibil, fie să ceară desfiinţarea cu daune-interese.

Desfiinţarea contractului, de regulă sinalagmatic, cu executare instantanee, la cererea uneia dintre părţi pentru motivul că cealaltă parte nu şi-a executat obligaţiile la care s-a îndatorat, poartă denumirea de rezoluţiune.1

Această instituţie este preluată din dreptul canonic fiind transpusă în legislaţia noastră prin însuşirea concepţiei franceze cu privire la teoria rezoluţiunii.

Termenul de rezoluţiune era expres utilizat în dispoziţiile art.1320, 1365, 1366 şi 1368 C.civ. de la 1864. Deseori erau folosiţi alţi termeni pentru a desemna rezoluţiunea.

Astfel, chiar în art. 1021 C.civ. se utilizează termenul desfiinţare, iar în art. 1320 şi 1365 C.civ. în loc de rezoluţiune se foloseşte termenul stricarea vânzării sau a contractului.[1] Precizăm faptul că aceste texte se completează şi cu alte prevederi speciale aplicabile numai în anumite contracte, spre exemplu contractul de vânzare-cumpărare: art. 1320, 1328, 1331, 1347, 1349,1365,1366, 1368 din vechiul C.civ. etc

Deseori, rezoluţiunea este desemnată prin alţi termeni. Astfel, chiar în art. 102 C.civ. se utilizează termenul de desfiinţare, iar ari. 1320 şi 1365 C.civ. în loc de rezoluţiune foloseşte termenul stricarea vânzării sau a contractului.

Noul Cod civil reglementează în cadrul Cărţii a V-a („Despre obligaţii”), Titlul V („Executarea obligaţiilor”), Capitolul II („Executarea silită a obligaţiilor”), Secţiunea a 5-a („Rezoluţiunea, rezilierea şi reducerea prestaţiilor”), pe parcursul a şase arti­cole, această instituţie (art. 1549-1554), prin raportare la reziliere, accentuând astfel faptul că dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii, însă menţionează în mod expres acele trăsături ce sunt proprii doar rezilierii.

De plano, precizăm faptul că dispoziţiile referitoare la rezoluţiunea contractului se completează cu cele privitoare la rezoluţiunea unui anumit contract stipulat în mod expres de noul legiuitor pe parcursul conturării regimului juridic al acestuia. Spre exemplu, noul Cod civil, cu ocazia reglementării contractului de vânzare-cumpărare, menţio­nează în mod expres cazurile în care se poate cere rezoluţiunea contractului: art. 1700; art. 1725; 1728; 1757 etc. [2]

Precizăm faptul că noul legiuitor reglementează expressis verbis dreptul creditorului la rezoluţiunea contractului pentru cauză de neexecutarea a prestaţiilor de către debitor în situaţia în care acesta nu a cerut executarea silită a obligaţiilor contractuale (art. 1549 alin.1 din noul Cod civil).

Coroborând dispoziţiile art.1549 alin.1 cu cele ale art.1516 din noul Cod civil, remarcăm faptul că creditorul unei obligaţii neexecutate are un drept de opţiune, astfel acesta poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;

b) să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea contractului sau, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;

c) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

Instrumentul cel mai eficace, care are rolul de a repune părţile în situaţia ante­rioară, „ca şi cum contractul nu ar fi existat[3] este rezoluţiunea, care la fel ca şi excepţia de neexecutare, este o instituţie prin care se sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.

Spre deosebire însă de posibilitatea invocării excepţiei de neexecutare a contractului, rezoluţiunea contractului prezintă importanţă pentru desfiinţarea contractului, în timp ce în cazul invocării excepţiei partea care a invocat-o rămâne legată de con­tract, iar dacă cealaltă parte îşi execută obligaţiile, atunci şi partea care s-a prevalat de excepţie de neexecutare va trebui să-şi execute propriile obligaţii.

În situaţia în care partea căreia i s-a opus excepţia nu procedează la executarea obligaţiei sale, atunci cealaltă parte are interesul de a desfiinţa contractul prin rezoluţiune.

La contractele sinalagmatice, după cum am mai arătat, o parte are posibilitatea de a invoca excepţia de neexecutare a contractului, în cazul în care cealaltă parte nu-şi îndeplineşte obligaţia sa. De asemenea, partea are posibilitatea de a alege între executarea silită a contractului şi rezoluţiunea acestuia.

Din cele expuse mai sus definim rezoluţiunea ca fiind o sancţiune a neexecutării culpabile a uneia dintre obligaţiile care-şi servesc reciproc de cauză, izvorâtă dintr-un contract sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii sale, fie pe cale judiciară (rezoluţiunea judiciară), la cererea părţii care şi-a executat obligaţia, fie pe cale convenţională, când părţiile stipulează de comun acord desfiinţarea contractului pentru neexecutare (rezoluţiunea convenţională).

1.2.Caracteristici

Instituţia rezoluţiunii, indiferent de felul în care aceasta se prezintă, prezintă următoarele caracteristici:

a) este o instituţie prin care se sancţionează neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract, întâlnindu-se de regulă în cadrul contractelor sinalagmatice, cu executare dintr-o dată (uno ictu), iar prin excepţie şi la contractele unilaterale, cum ar fI contractul de gaj;[4]

b) intervine în cazul în care neexecutarea obligaţiilor contractuale se datorează culpei debitorului şi nu unei cauze exterioare cum ar fi cazul fortuit sau forţa majoră;

c) operează în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al declaraţiei unilaterale de rezoluţiune ori al unui text expres de lege;[5]

d) invocarea şi obţinerea rezoluţiunii are ca efect distrugerea fiinţei contractului;

e) rezoluţiunea îl liberează pe cel care o obţine sau o invocă de propriul său angajament;

f) cel mai important efect al rezoluţiunii, considerat de unii autori[6] ca fiind un adevărat privilegiu pentru cel care obţine sau invocă rezoluţiunca, este reprezentat de caracterul retroactiv care produce următoarele consecinţe:

    1. părţile vor fi repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia, în sensul că prestaţiile deja executate se vor restitui;
    2. drepturile consfinţite terţilor de către dobânditorul bunului se vor desfiinţa şi ele cu efect retroactiv, potrivit principiului resoluto iure danlis resolvitur ius acci-pientis, terţul de bună-credinţă, beneficiază de efectele posesiunii de bună-credinţă, în sensul că devine proprietarul fructelor şi chiar al bunurilor, după distincţia cunoscută: dacă este vorba de bunuri imobile devine proprietar prin uzucapiune, în condiţiile legii; dacă este vorba de bunuri mobile, acestea sunt considerate a fi proprietatea celui care le posedă;
    3. efectul retroactiv al rezoluţiunii nu afectează actele de conservare şi actele de administrare făcute de terţi;

g) rezoluţiunea sancţionează debitorul, în sensul că acesta poate fi condamnat să plătească daune-interese, chiar atunci când neexecutarea contractului se datorează culpei acestuia;

h) are un caracter facultativ. Astfel, creditorul are dreptul de opţiune între a solicita fie executarea silită a obligaţiei, fie desfiinţarea contractului.[7] De altfel, jude­cătorul este liber sa aprecieze dacă se impune sau nu rezoluţiunea contractului, având în vedere o serie de considerente pe care le vom preciza pe parcursul analizei acestei instituţii.

1.3. Domeniul de aplicare

În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al rezoluţiunii precizez că aceasta se aplică numai contractelor sinalagmatice dintr-o dată, uno ictu. Deci, domeniul de aplicare al rezoluţiunii cuprinde toate contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, atât comutative, cât şi aleatorii, însă cu anumite excepţii: contractul de rentă viageră, contractul de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.

În noul Cod civil, modificări importante se aduc în ceea ce priveşte rezoluţiunea şi rezilierea contractului. Sfera de aplicare a rezoluţiunii este extinsă, astfel, chiar dacă domeniul predilect de aplicare îl constituie contractele sinalagmatice, mecanismul rezoluţiunii fiind legat de reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor contractuale, există contracte unilaterale, cum este cazul gajului, în care rezoluţiunea trebuie să permită uneia dintre părţi să pună capăt legăturii contractuale. În plus, rezoluţiunea este, ca regulă, convenţională şi nu judiciară, ca în vechea reglementare.

1.4. Persoanele care pot exercita acţiunea în rezoluţiune

În doctrină[8], s-a afirmat că rezoluţiunea contractului este o sancţiune civilă, garanţie a respectări contractului, de natură a contribui la executarea întocmai şi cu bună-credinţă, a obligaţiilor contractuale. Majoritatea autorilor[9] consideră însă că temeiul juridic al rezoluţiunii îl constituie reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte.

Neîndeplinirea culpabilă a uneia dintre obligaţii lipseşte de suport juridic obligaţia reciprocă, astfel încât rezoluţiunea întregului contract se impune.

Potrivit art.1021 Cod civ.,o asemenea acţiune va putea fi exercitată numai de partea în privinţa căreia angajamentul nu s-a executat. Aşadar, debitorul obligaţiei neexecutate nu va putea solicita niciodată rezoluţiunea.

Însă pentru actuala reglementare, acţiunea în rezoluţiune poate fi cerută nu numai dacă partea şi-a executat obligaţiile, dar şi dacă ea e gata să le execute, deoarece şi în acest caz culpa creditorului e exclusă. De asemenea, la acţiunea în rezoluţiune pot recurge şi moştenitorii creditorului, precum şi creditorii chirografari ai acestuia, în temeiul art.974 Cod civ. (actiunea oblica).

Noul Cod civil prevede în privinţa creditorului, în art.1559 alin.1, situaţia în care nu cere executarea silita a obligaţiilor contractuale. Astfel, acesta are dreptul la rezoluţiunea contractului sau, în cazul unui contract cu executare succesivă, la rezilierea acestuia, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

1.5.Cazuri în care rezoluţiunea nu se aplică unor contracte sinalagmatic

a) Contractul de rentă viageră.

Prin contractul de rentă viageră o persoană înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani în schimbul unei prestaţii periodice în bani, care urmează a i se plăti până la decesul său.

Potrivit art. 1647 C.civ., respec­tiv art. 2250 NCC neplata ratelor de către debirentier la termenele stabilite nu poate fi invocată de către credirentier ca motiv de rezoluţiune. Aşadar, textul de lege menţionat înlătură dreptul de opţiune specific contractelor sinalagmatice, lăsând credirentierului, în ipoteza neexecutării culpabile a obligaţiei debirentierul lui, numai posibilitatea de a cerc executarea silită pentru suma de bani echivalentă prestaţiilor neexecutate.

Raţiunea acestui text constă în aprecierea legiuitorului conform căreia ar fi imposibil ca părţile să mai poată fi repuse în situaţia avută anterior momentului încheierii contractului, mai ales dacă totalul prestaţiilor periodice efectuate de către debirentier a egalat sau chiar a depăşit valoarea sumei sau a bunului primit iniţial de la credirentier.[10]

Însă, când nu a trecut o perioadă de timp prea mare de la constituirea rentei, o ase­menea repunere a părţilor în situaţia anterioară este totuşi posibilă, motiv pentru care legiuitorul, prin dispoziţiile art. 2251 alin.1 din noul Cod civil, a permis aplicarea sancţiunii rezoluţiunii în cazul în care debirentierul refuză să consti­tuie garanţiile promise sau le micşorează prin fapta sa, art. 1025 respectiv art. 2251 alin. 1 din noul Cod civil, ori dacă în contract nu s-a prevăzut un pact comisoriu expres de gardul I.

Tot astfel, noul Cod civil, prin intermediul dispoziţiilor art. 2251, permite rezoluţiunea contractului de rentă viageră cu titlu oneros la cererea creditorului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează. Tot astfel, credirentierul are dreptul de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier, conform art. 2251 alin. 2 din noul Cod civil.

Conchidem arătând că noul legiuitor stipulează faptul că, în lipsa unei prevederi contrare, rezoluţiunea nu conferă debirenlierului dreptul de a obţine restituirea ratelor de rentă deja plătite (art. 2251 alin. 3 noul Cod civil).

b) Contractul de joc şi prinsoare.

Jocul şi prinsoarea sunt contracte aleatorii prin care părţile se obligă reciproc a plăti o sumă de bani sau alt lucru câştigătorului în funcţie de realizarea sau nerealizarea unui eveniment sau fapt. Art. 1636 C.civ. nu dă nici o acţiune spre plata unui debit din joc sau din prinsoare. Aşadar, creditorul neavând nici o acţiune pentru realizarea creanţei sale, nu poate recurge nici la o acţiune în rezoluţiune.

Această concepţie este preluată şi de dispoziţiile art. 2264 alin.1 din noul Cod civil,, care dispune: „Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la acţiune”.

Tot astfel, se precizează faptul că partea care pierde nu are posibilitatea de a cere restituirea plăţii făcută de bună-voie. Cu toate acestea, noul legiuitor permite restituirea prestaţiilor efectuate de bună-voie, în caz de fraudă, ori dacă cel care a plătit era lipsit de capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

c) Contractul de împărţeală.

Având în vedere caracterul declarativ al împărţelii, doctrina[11] şi jurisprudenţa au instituit interdicţia rezoluţiunii în această materie. Totuşi, când copărtaşii au inserat un pact comisoriu expres în convenţia de împărţeală, se admite că operează rezoluţiunea convenţională. Soluţia este valabilă şi în cazul în care este vorba de un pact comisoriu expres de gradul I deoarece acesta dobândeşte o valoare juridică proprie întrucât în absenţa sa nu s-ar aplica rezoluţiunea.

De asemenea, în situaţia în care un copărtaş dobândeşte unul din bunurile succesorale în urma unei licitaţii publice (dacă partajul nu s-a făcut nici în natură, nici prin atribuirea bunurilor), se recunoaşte posibilitatea rezoluţiunii vânzării făcute în aceste condiţii dacă adjudecatarul copărtaş nu plăteşte preţul drepturilor cuvenite celorlalţi copărtaşi.

Capitolul 2. Felurile rezoluțiunii

2.1. Rezoluţiunea judiciară

Codul civil de la 1864 reglementa rezoluțiunea judiciară în cadrul dispozițiilor art.1020 si art.1021 C.civ. Rezoluţiunea judiciară este reglementată în noul Cod civil pe parcursul mai multor texte de lege, de la art.1549 la art.1554.

Prin art.1549 din noul Cod civil, noul legiuitor consacră dreptul creditorului la rezoluțiune, precum și la daune interese dacă i se cuvin.

Soluţiile la care s-a oprit legiuitorul în alin.2 sunt pe deplin justificate. Dacă executarea este divizibilă este firesc ca rezoluţiunea să survină exclusiv pentru acea parte din contract care nu a fost executată, fără ca rezoluţiunea „să atingă” partea din act care a fost sau poate fi executat.

Prin intermediul dispoziţiilor art. 1550 din noul Cod civil, este reglementată procedura de operare a rezoluţiunii judiciare, precizându-se faptul că aceasta va fi dispusă de instanţa de judecată la cererea părţii îndreptăţite. În acest context, menţionăm faptul că noul legiuitor, prin art. 1551 alin.1 teza I din noul Cod civil, restricţionează dreptul creditorului de a cere rezoluţiunea unui contract atunci când neexecutarea provenită din partea debitorului este de mică însemnătate.

Totuşi, potrivit art. 1551 alin.1 teza a Il-a, în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Mai mult, textul de lege statuează în legătură cu această chestiune că „orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă„.

Observăm că tratamentul juridic diferă în ce priveşte sintagma „mică însemnătate„, în sensul că în cazul contractelor cu executare uno ictu supuse rezoluţiunii creditorul nu are dreptul să ceară rezoluţiunea când neexecutarea este de mică însemnătate, pe când în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are caracter repetat.

Prin urmare, legiuitorul stipulează în art. 1551 alin.2 din noul Cod civil că în ipoteza în care neexecutarea este de mică însemnătate, creditorul nu are dreptul la rezoluţiune, însă va avea totuşi dreptul la reducerea proporţională a prestaţiei sale dacă, după împrejurări, acest lucru este posibil.

În ipoteza în care instanţa de judecată nu va încuviinţa reducerea proporţională a prestaţiilor, din diverse motive, cum ar fi: imposibilitatea reducerii, afectarea echilibrului valoric dintre prestaţiile părţilor etc, legiuitorul prevede în art. 1551 alin.3 din noul Cod civil dreptul creditorului la daune-interese care să acopere prejudiciul suferit de acesta.

în final, art. 1554 din noul Cod civil stipulează expressis verbis efectele rezoluţiunii judiciare, efecte care sunt acelaşi ca şi în cazul rezoluţiunii.

Analizând comparativ reglementarea cuprinsă în Codul civil de la 1865 şi cea cuprinsă în noul Cod civil, cel dintâi act normativ diferenţiază rezoluţiunea judiciară de rezoluţiunea convenţională în cadrul dispoziţiilor art.1021 C.civ. prin precizarea pe care o face, şi anume „Desfiinţarea trebuie să se ceară înaintea justiţiei, care, după circumstanţe, poate acorda un termen părţii acţionate”.

Prin urmare, rezoluţiunea judiciară trebuie cerută instanţei, în timp ce rezoluţiunea convenţională operează numai în virtutea unui pact comisoriu expres; în schimb, noul Cod civil oferă o reglementare mai amplă rezoluţiunii convenţionale, precizând în mod expres modul în care aceasta operează.”

În consecinţă, noul Cod civil diferenţiază rezoluţiunea judiciară de cea convenţională prin prisma modului de operare. Fără a intra în prea multe detalii, precizăm faptul că noul legiuitor stipulează că rezoluţiunea convenţională poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită printr-o notificare scrisă adresată debitorului, atunci când părţile au convenit astfel, sau poate opera ope legis în virtutea unui pact comisoriu expres, de gradul II sau III, în condiţiile prevăzute de părţi prin clauza rezolutorie inserată în contract.

Rezoluţiunea judiciară este rezoluţiunea pronun­ţată de instanţele de judecată la cererea uneia dintre părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze imputabile acesteia.

Nu trebuie însă ignorat faptul că rezoluţiunea nu este obligatorie pentru creditor, el are posibilitatea de a opta între a cere pronunţarea rezoluţiunii contractului sau obligarea debitorului la executare. Prin urmare, creditorul are posibilitatea, în conformitate cu dispoziţiile art. 1516 coroborate cu prevederile art. 1549 din noul Cod civil, de a alege între desfiinţarea şi menţinerea contractului.

De altfel, rezoluţiunea are un caracter facultativ şi pentru instanţa de judecată care este liberă să aprecieze dacă se impune sau nu desfiinţarea contractului.

Aşa cum am menţionat pe parcursul analizării domeniului de aplicare al acestei instituţii, rezoluţiunea judiciară se aplică tuturor contractelor cu titlu oneros sau cu titlu gratuit şi poate fi introdusă numai de partea care a executat obligaţiile contrac­tuale sau este pe cale să le execute.

Noul Cod civil, prevede în art.1560 alin.1 imposibilitatea creditorul de a avea dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, cu excepţia situaţiei când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, neexecutarea are caracter repetat.

În noul Cod civil este introdus art.1560 privitor la posibilitatea reducerii prestaţiilor, care se va acorda proportional, după împrejurări şi numai dacă aceasta este posibilă. Dacă reducerea prestaţiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-interese.

2.2. Condiţiile exercitării acţiunii în rezoluţiune

Pentru admiterea acţiunii având ca obiect rezoluţiunea unui contract se cer îndeplinite următoarele condiţii:

una dintre părţi să nu-şi fi executat obligaţiile sale

Neexecutarea constituie orice înfrângere sau executare necorespunzătoare a unei obligaţii contractuale, orice neconcordanţă între prestaţia promisă de creditor prin con­tract şi prestaţia efectiv executată de debitor intră în sfera noţiunii de neexecutare.[12]

Neexecutarea îmbracă forme multiple. Ea poate fi totală sau parţială, din punct de vedere cantitativ sau calitativ, temporară sau definitivă şi ireversibilă, pozitivă sau negativă.

Neexecutarea este totală dacă debiorul nu a executat nimic din obligaţiile asumate sau dacă defectele calitative ale prestaţiei sunt atât de mari încât lipsesc prestaţia de orice valoare economică sau de orice interes pentru creditor.

Neexecutarea este partială dacă debitorul a executat o anumită cantitate din prestaţiile asumate sau a executat integral aceste prestaţii, dar în mod defectuos, astfel încât, deşi păstrează interesul creditorului, totuşi valoarea lor economică este diminuată în raport cu ceea ce s-a contractat iniţial.[13]

În cazul neexecutării parţiale partea din obligaţia neexecutată trebuie să fi fost considerată esenţială la încheierea contractului. Revine instanţei judecătoreşti dreptul de apreciere asupra măsurii în care neexecutarea parţială justifică rezoluţiunea contractului.

În funcție de neexecutarea obligației, totală sau parțială, vom fi în prezența unei rezoluțiuni totale sau parțiale. Distincția este necesară deoarece în cazul rezoluțiunii totale se produce restitutio in integrum, iar în cazul rezoluțiunii parțiale se produce partium restitutio.

De asemenea, noul Cod civil inserează dispoziţia din art.1549 alin.2, potrivit căreia rezoluţiunea poate avea loc numai pentru o parte a contractului, cu condiţia ca executarea să să fie divizibilă.

Noul Cod civil consacră în art.1530 situația expresă în care „ Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.”

Însă pentru debitorul aflat în întârziere se stabilește un regim de răspundere mult mai grav prevăzut în art.1525 din noul Cod civil „ Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un caz fortuit, cu excepţia situaţiei în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăşi executarea obligaţiei.”

Tot astfel, noul Cod civil stabilește în art.1536 faptul că, în cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei.

Întârzierea în executarea obligației este o formă de neexecutare și poate îmbrăca situația unei neexecutări temporare sau a unei neexecutări definitive. Neexecutarea temporară este situația în care obligația nu este executată la termen, dar poate fi executată ulterior, fără sa-și piardă interesul pentru creditor, iar neexecutarea definitivă este situația în care obligația nu mai poate fi executată sau, deși s-ar mai putea executa, nu ar mai prezenta interes pentru creditor după scadență.[14]

– neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia

Dacă neexecutare s-a datorat unei cauze fortuite, independente de voinţa debitorului, nu se va pune problema rezoluţiunii, ci aceea a riscului contractului conform principiului res perit debitor.

În acest sens s-a decis că „în principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea obligaţiilor sale, afară numai dacă ar dovedi că neexecutarea este imputabilă unor cauze exterioare”. Instanţa sesizată cu o acţiune în rezoluţiune este obligată să verifice şi să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este gravă şi dacă această neexecutare se datorează unor cauze imputabile debitorului.[15]

Această concepţie este consacrată de noul Cod civil care în cadrul dispoziţiilor art. 1634 alin.1 dispune: „Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forte majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere”.

În noul Cod civil debitorul este ținut să răspundă personal pentru îndeplinirea obligațiilor sale. Dacă părțile nu dispun altfel, potrivit art.1519 din noul Cod civil, debitorul va răspunde și pentru prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se folosește pentu executarea obligațiilor contractuale.

De asemenea, se prevede că debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei.[16]

Potrivit art.1534 din noul Cod civil se are în vedere situația în care, prin acţiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, legiuitorul stipulând că despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această dispoziţie se aplică şi atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a fost asumat de creditor. De la această regulă face excepție cazul în care debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita cu o minimă diligenţă.

Legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv de apreciere a vinovăției făptuitorului unei fapte ilicite contractuale când a prevăzut în art.1480 alin.1 din noul Cod civil că Debitorul este ţinut să îşi execute obligaţiile cu diligenţa pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. „

În materie de executare a contractelor, prin culpă se înțelege orice fapt de neconformare a debitorului în îndeplinirea obligațiilor.[17] Legiuitorul noului Cod civil în art.1548 consacră o prezumție de culpă în sarcina debitorului unei obligații contractuale, care derivă din simplul fapt al neexecutării.

debitorul obligaţiei neexecutate să fi fost pus în întârziere

Punerea în întârziere este foarte importantă, pentru a putea dovedi refuzul de executare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă. În dreptul nostru civil, simpla ajungere la termen nu îl somează pe debitor potrivit principului dies non interpellat pro hominem (art.1516 alin 2 din noul Cod civil).

Noul Cod civil, inserează în art.1521, dispoziţia potrivit căreia punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.

În privinţa situaţiei în care punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept, art.1523 alin.1 din noul Cod civil, menţine ideea conform căreia debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla scurgere a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect, iar în alin.2 se enumeră alte cazuri care le încorporează pe cele prezentate mai sus, dar inserează unele noi, notabile, în următoarele situaţii când:

a) obligaţia nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, ce debitorul a lăsat să treacă sau când nu a executat-o imediat, deşi exista urgenţă;

b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligaţiei sau când a încălcat o obligaţie de a nu face;

c) debitorul şi-a manifestat în mod neîndoielnic faţă de creditor intenţia de a nu executa obligaţia sau când, fiind vorba de o obligaţie cu executare succesivă, refuză ori neglijează să-şi execute obligaţia în mod repetat;

d) nu a fost executată obligaţia de a plăti o sumă de bani, asumată în cursul activităţii unei întreprinderi;

e) obligaţia se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

În privinţa celor două aliniate prezentate noul Cod civil precizează dispoziţia conform căreia în situaţia în care obligaţia devine scadentă după decesul debitorului, moştenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la care creditorul i-a notificat.

Art.1522 alin.1 din noul Cod civil, prezintă clar procedura punerii în întârziere de către creditor. Astfel, debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligaţiei, fie prin cererea de chemare în judecată. Dacă obligaţia este executată în acest termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării. Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare suficient, ținând seama de natura obligaţiei şi de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligaţia într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării.

Până la expirarea termenului rezonabil creditorul poate suspenda executarea propriei obligaţii, poate cere daune-interese, însă nu poate urmări bunurile care aparţin terţilor, bunuri care au fost afectate pentru plata datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind încheiate în frauda creditorului.

Cu toate acestea, creditorul poate exercita aceste drepturi, conform art. 1522 alin.4 din noul Cod civil, dacă debitorul îl informează că nu va executa obligaţiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligaţia nu a fost executată.

Noul Cod civil prezintă în art.1510 dispoziţia cu privire la punerea în întârziere a creditorului de către debitor. Astfel, creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu îşi poate executa obligaţia.

În privinţa efectelor punerii în întârziere a creditorului, acesta preia riscul imposibilităţii de executare a obligaţiei, iar debitorul nu este ţinut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.[18]

Conform art.1511 alin.2 din noul Cod civil, creditorul va putea răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârziere ca şi pentru cheltuielile de conservare a bunului datorat. De asemenea, debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala şi riscurile creditorului, liberându-se astfel de obligaţia sa.

Dacă anterior cererii de chemare în judecată creditorul nu l-a pus în întârziere pe debitorul său, acesta va avea dreptul să execute obligația într-un termen rezonabil, calculat de la data comunicării cererii, acest drept fiind unul legal, aplicarea sa nefiind lăsată la aprecierea instanței.

2.3. Rezoluţiunea convenţională

Rezoluțiunea convențională este definită ca fiind rezoluțiunea stipulată de părți în contractele pe care le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le reprezintă rezoluțiunea judiciară: pierderea de timp, evitarea cheltuielilor procedurale, înlăturarea incertitudinii care poate rezulta din puterea de apreciere a judecătorului.

Rezoluțiunea convențională este reglementată în mod expres în art.1552-1553 din noul Cod civil, referindu-se la rezoluțiunea unilaterală și la pactele comisorii.

Rezoluțiunea unilaterală presupune declarația unilaterală de rezoluțiune a creditorului în contra debitorului, prin care îl înștințează pe acesta din urmă că dorește desființarea contractului.

Spre deosebire de vechiul Cod civil care reglementa rezoluțiunea judiciară ca fiind regula, noul Cod civil prevede tocmai invers, astfel, rezoluțiunea convențională devine regula, rezoluțiunea judiciară operând în cazurile în care se impune desființarea contractului și în care părțile nu au inserat clauze rezolutorii exprese.

Clauzele contractuale exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor uneia din ele se numesc pacte comisorii.[19]

Avantajele şi dezavantajele pactelor comisorii exprese :

Avantaje: evitarea sau reducerea cheltuielilor judiciare, înlăturarea incertitudinii rezultate din larga putere de apreciere a judecătorului, se înlătură dreptul judecătorului de a acorda un termen suplimentar de execitare a obligațiilor contractuale, posibilitatea rezoluţiunii în acele contracte în care legea sau jurisprudenţa, în principiu, o înlătură sau o declară inadmisibilă (contractul de rentă viageră) etc.

Dezavantaje: poate fi compromisă stabilitatea relaţiilor juridice, terţii sunt expuşi la toate inconvenienţele ce decurg din retroactivitatea rezoluţiunii extrajudiciare, pot apărea inechități impuse în contracte de către partea care are o poziţie economică mai avntajoasă [20].

Aceste clauze sau pacte comisorii exprese nu trebuie confundate cu condiţia rezolutorie expresă care constituie o modalitate a contractului. În cazul condiţiei rezolutorii, rezoluţiunea depinde de un eveniment viitor şi nesigur, străin de comportamentul debitorului şi nu are caracter sancţionator. Dimpotrivă, în cazul pactului comisoriu, rezoluţiunea se datorează neexecutării obligaţiilor contractuale de către debitor şi se pune în valoare la iniţiativa creditorului.

Intenţia părţilor de a stipula o asemenea clauză trebuie să rezulte fără echivoc din cuprinsul actului juridic. În acest sens, sunt inserate în noul Cod civil unele dispoziţii exprese în privinţa pactelor comisorii, care au menirea de a simplifica şi a da un plus de valoare acestor clauze. O astfel de prevedere importantă găsim în art.1553 alin.1, conform căruia, pactul comisoriu nu este valabil decât dacă prevede în mod expres obligaţiile a căror neexecutare atrage rezoluţiunea contractului.

Noul Cod civil reglementează pactul comisoriu expres, fără a distinge între diferitele tipuri de clauze rezolutorii, determinate de intensitatea și forța lor juridică.               Pactele comisorii sunt supuse de către instanța de judecată unui examen critic, fiind interpretate restrictiv și cu o mare severitate.[21]

După modul în care sunt redactate, respectiv intensitatea cu care produc efectele rezoluţiunii, pactele comisorii sunt de patru tipuri:

· Pactul comisoriu de gradul I

Este clauza contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul în care una dintre ele nu execută prestaţiile ce le datorează, contractul se desfiinţează, adică va fi supus rezoluţiunii.

O asemenea clauză nu face decât să prevadă aplicarea art.1549 din noul Cod civil, care consacră dreptul creditorului de a cere rezoluțiunea, precum și a art.1516 alin.2 care reglementează dreptul de opțiune al creditorului, trebuind să se dea curs tuturor regulilor prevăzute pentru rezoluţiunea judiciară, cu posibilităţiile de apreciere recunoscute instanţei judecătoreşti, inclusiv posibilitatea de acordare a termenului de graţie.

Altfel spus, un asemenea pact nu va avea ca urmare desfiinţarea de drept a contractului, ci partea interesată trebuie să se adreseze instanţei de judecată, urmând astfel toată procedura rezoluţiunii judiciare.

Astfel, pentru a se putea produce rezoluțiunea, va fi necesar ca partea care nu și-a executat obligația în mod culpabil să fie pusă în întârziere, instanța putând acorda debitorului un termen de grație în funcție de circumstanțe.

În acest sens, în contractele sinalagmatice, acest fel de pact comisoriu este inutil, el găsindu-şi aplicarea şi eficienţa în contractele în care rezoluţiunea nu e prevăzută de lege, cum ar fi contractul de rentă viageră, aici dispozițiile legale privitoare la rezoluțiune au caracter excepțional și supletiv. Rezultă că în temeiul acestui pact comisoriu credirentierul poate cere rezoluțiunea judiciară a contractului pentru neîndeplinirea obligației, ceea ce nu ar fi fost posibil în lipsa acestei clauze exprese.

· Pactul comisoriu de gradul II

Este clauza prin care părţile convin că în cazul în care o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desființeze contractul pe cale unilaterală. În acest caz rezoluţiunea nu mai are caracter judiciar, desfiinţarea contractului operând pe baza declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii interesate.

În acest caz debitorul se poate libera de datorie prin executarea obligației până în momentul punerii sale în întârziere. Punerea în întârziere constituie mijlocul necesar de exercitare a dreptului de opțiune a creditorului și stabilirea datei după care debitorul nu se va mai putea libera valabil.[22]

Prin existența unui asemenea pact, creditorul își poate exercita dreptul de a desființa contractul prin notificarea scrisă adresată debitorului.

Creditorul păstrează dreptul de opțiune prevăzut de art.1549 alin.1 din noul Cod civil, „dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin”, deși rezoluțiunea nu mai are caracter judiciar.

Totuşi, rolul instanţei nu este înlăturat totalmente, ci doar minimalizat. Instanţa sesizată de partea care nu şi-a executat obligaţia va putea totuşi să constate că, deşi obligaţia nu a fost îndeplinită la termen totuşi ea a fost executată înainte de a fi avut loc declaraţia de rezoluţiune. Astfel, instanţa nu poate acorda un termen de graţie, dar va putea să constate că rezoluţiunea nu a avut loc.

· Pactul comisoriu de gradul III

Constă în clauza prin care se prevede că, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile sale, contractul se consideră rezolvit de drept.[23]

Aceasta înseamnă că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să acorde termen de graţie şi să se pronunţe referitor la oportunitatea rezoluţiunii contractului.                      Creditorul își păstrează dreptul de opțiune între a cere rezoluțiunea contractului sau de a cere obligarea debitorului la daune-interese.

Pentru a asigura eficienţă acestui tip de pact comisoriu, este necesară punerea în întârziere a debitorului obligaţieie neexecutate. Această formalitate fiind efectuată, rezoluţiunea va opera de drept, instanța de judecată nu mai pronunță rezoluțiunea, ci doar constată dacă această sancțiune a operat pe baza condițiilor prevăzute de părți.

Totuşi dacă instanţa sesizată de cel acţionat în judecată va constata că acesta a îndeplinit obligaţia, chiar tardiv, dar înainte de punerea sa în întârziere rezoluţiunea contractului nu se va aplica.

· Pactul comisoriu de gradul IV

Este acea clauză contractuală prin care părţile prevăd că, în cazul neexecutării obligaţiei, contractul se consideră desfiinţat de plin drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără intervenţia instanţei de judecată.

O asemenea stipulaţie are drept efect desfiinţarea necondiţionată a contractului, de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligaţia să fi fost adusă la îndeplinire.

În prezenţa acestui pact, rolul instanţei este înlăturat în totalitate în privinţa pronunţării rezoluţiunii, ea putând eventual constata dacă sunt îndeplinite toate condiţiile cuprinse în pact.

Dacă în cuprinsul acestui pact comisoriu expres se va insera prevederea potrivit căreia creditorul va aprecia dacă este necesară desfiinţarea contractului, atunci el va avea un drept de opţiune între rezoluţiunea de plin drept, având ca temei pactul, şi executarea obligaţiei. Clauzele prin care s-ar renunța la acest ultim drept trebuie să fie clar exprimate.

Inserarea în contract a unui asemenea pact comisoriu expres presupune doar că se renunță, în mod anticipat, la caracterul judiciar al rezoluțiunii. Chiar dacă nu mai este necesară punerea în întârziere a debitorului, totuși voința creditorului trebuie să se manifeste, indiferent de forma de exprimare.[24]

O importantă prevedere cuprinde art.1552 alin.2 din noul Cod civil, potrivit căreia declaraţia de rezoluţiune trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. De asemenea în alin.3 al aceluiaşi articol se arată că declaraţia de rezoluţiune se înscrie în cartea funciara sau, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor.

În legătură cu toate pactele comisorii este necesar a fi făcută observaţia generală că singurul în drept a aprecia dacă este cazul să se aplice rezoluţiunea este creditorul, care şi-a executat sau se declară gată să-şi execute obligaţiile. Înscrierea în contract a unui pact comisoriu expres nu înlătură posibilitatea acestuia de a cere executarea silită a contractului şi de a nu se ajunge la rezoluţiune.

Debitorul care nu şi-a executat obligaţiile nu are dreptul de a pretinde rezoluţiunea contractului, chiar dacă în cuprinsul acestuia a fost inserat un pact comisoriu expres de gradul IV.

Capitolul 3. Efectele rezoluţiunii contractului

3.1. Noţiune

Rezoluţiunea produce efecte între părţile contractului şi faţă de terţi. Indiferent că este judiciară sau convenţională, efectul principal constă în desfiinţarea contractului, atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).

În privinţa efectelor rezoluţiunii, noul Cod civil, a inserat în art.1554 alin.1, dispoziţia conform căreia „Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite”.

O singură excepţie a fost formulată în alin.2 al aceluiaşi articol, prevedere conform căreia, „rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor, ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune”. Astfel, eficienţa prevederilor la momentul încheierii contractului în privinţa celor două situaţii exceptate, nu va putea fi modificată pe calea rezoluţiunii.

Analizând aceste dispoziții se poate observa că legiuitorul noului Cod civil prevede principiul retroactivității, caracteristic instituției rezoluțiunii.

3.2.Efectele rezoluțiunii între părțile contractante

Rezoluțiunea contractului are ca efect repunerea în situația anterioară încheierii contractului, restituindu-și fiecare ceea ce și-au prestat în temeiul contractului desființat. Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea prestațiilor primite. Restituirea se va face prin echivalent, valoarea prestațiilor apreciindu-se la momentul la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, în situația în care restituirea nu mai poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui eveniment serios, ori dacă restituirea are ca obiect restituirea unor servicii deja efectuate.[25]

Între părţile contractante efectele rezoluţiunii sunt diferite în funcţie de împrejurarea dacă cel care a cerut pronunţarea ei sau o invocă în temeiul unui pact comisoriu expres a executat sau nu în tot sau în parte prestaţiile la care s-a îndatorat:

a) dacă părţile nu au executat contractul rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului, considerându-se că acesta nu a fost încheiat;

b) dacă contractul a fost executat de una dintre părţi şi/sau parţial şi de cealaltă parte rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate. În cazul în care prestaţiile executate sunt ireversibile (de exemplu contractul de furnizare a energiei electrice, contractul de închiriere, etc.) rezoluţiunea are ca efect desfiinţarea numai pentru viitor a contractului, efectele produse până la momentul desfiinţării rămânând valabile.

În caz de rezoluţiune a contractului, creditorul poate să solicite şi daune interese. Cuantumul daunelor interese poate fi stabilit de părţi, anticipat, la momentul încheierii contractului prin inserarea unei clauze penale în acest sens, sau de către instanţa de judecată la cererea creditorului. [26]

Punând în discuţie problema fructelor, cât timp debitorul este de bună-credinţă are dreptul să reţină fructele, iar după acea dată, devenind de rea-credinţă, fructele se cuvin creditorului.

3.3. Efectele rezoluţiunii faţă de terţi

Faţă de terţi, rezoluţiunea contractului are ca efect desfiinţarea tuturor drepturilor consfinţite în favoarea lor de către dobânditorul bunului sau bunurilor ce au format obiectul contractului rezolvit, conform principiului “resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”.

Repunerea părţilor în situaţia avută anterior momentului încheierii contractului (restitution in integrum) nu este posibilă decât dacă se desfiinţează şi contractele subsecvente, încheiate între părţi şi terţi.

Astfel, urmare a caracterului retroactiv al rezoluţiunii, dobânditorul nu putea transmite drepturi pe care nu le avea nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipso habet”. Rezoluţiunea nu produce efecte faţă de terţul care a dobândit imobilul în cadrul procedurii executării silite.

Terțul poate invoca cu succes, în cazul bunurilor mobile, posesia de bună-credință, conform art. 937 din noul Cod civil, iar în cazul bunurilor imobile poate opune uzucapiunea.

Capitolul 4. Distincția dintre rezoluțiune și reziliere

Prima precizare este aceea că cele două instituții privesc categorii de contracte diferite. În ceea ce priveşte domeniul de aplicare al rezoluţiunii, aceasta se aplică numai contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată, uno ictu. Rezilierea reprezintă o sancțiune civilă aplicabilă contractelor sinalagmatice cu executare succesivă.

Deci, domeniul de aplicare al rezoluţiunii cuprinde toate contractele sinalagmatice, cu titlu oneros, atât comutative, cât şi aleatorii, însă cu anumite excepţii: contractul de rentă viageră, contractul de joc şi prinsoare, contractul de împărţeală.

Un alt aspect privește dreptul creditorului de a cere rezilierea contractului, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, dar repetată, dispoziție inserată în art.1551 alin.1 din noul Cod civil, Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate. În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulaţie contrară este considerată nescrisă”. Astfel, rezoluțiunea se poate cere doar în condițiile probării unei neexecutări însemnate a contractului.

Dacă neexecutarea contractului privește o obligație adiacentă, care este posibil să nici nu fi fost avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului, noul Cod civil permite creditorului ca acesta să ceară și să obțină rezilierea contractului, dacă ignorarea acestei obligații care tulbură buna executare a contractului, are caracter repetat.

Ultimul aspect vizează efectele pe care le produc, astfel rezoluțiunea desființează contractul cu efect retroactiv, ex tunc, în timp ce rezilierea desface contractul numai pentru viitor, ex nunc.

În scopul evitării eventualelor confuzii, precizăm că neîndeplinirea din culpa debitorului a obligației sale asumate printr-un contract de vânzare-cumpărare nu atrage rezilierea, ci rezoluțiunea acestuia, chiar dacă obligația se efectuează în timp, deoarece efectul principal al contractului se produce uno ictu. În consecință, contractul se va desființa retroactiv.[27]


[1] I.Adam, Drept civil.Teoria generala a obligatiilor, Ed.All Beck, Bucuresti, 2004, p.91-92.

[2] Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil I, în RRDP nr. 5/2010, p. 134

[3] I. Adam, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, p. 91
[4] Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil II, în RRDP nr. 6/2010, p. 86
[5] A. G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații., Ed. C.H.Beck, Buc, 2011, p. 571
[6] I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p.442
[7] Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil I, în RRDP nr. 5/2010, p. 134
[8] C.Statescu,C.Barsan,Drept civil.Teoria generala a obligatiilor,Ed.Hamangiu,2008,p.89

[9] Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil I, în RRDP nr. 5/2010, p. 108

[10] I.Adam, Drept civil.Teoria generala a obligatiilor, op. cit., p. 93

[11] V.Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 108-109

[12] V.Stoica, Drept civil. Drepturi reale principale, vol. II, Ed. Humanitas, București, 2006, p. 58

[13] I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, op. cit., p. 406

[14] I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, op. cit., p. 410

[15] Trib. Suprem, secț. Civ. , dec. nr. 366/1971

[16] A. G. Atanasiu ș.a., Noul Cod civil. Note. Corelații. Explicații., Ed. C.H.Beck, Buc, 2011, p. 572

[17]I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul , op. cit., p. 413

[18] Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil I, în RRDP nr. 5/2010, p. 109

[19] V. Stoica, Pactele comisorii exprese, în Dreptul nr. 2/1997, p. 17

[20] C.Statescu, C.Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed.Hamangiu, 2008,p.86.

[21] V. Stoica, Declarația unilaterală de rezoluțiune, în Dreptul nr. 8/2006, p. 38

[22] I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, op. cit., p. 435

[23] C.Statescu, C.Barsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor , Ed.Hamangiu, 2008, p.84

[24] Trib. Suprem, secț. Civ., dec. nr. 2390/1972.

[25] Ionuț-Florin Popa, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor în noul Cod civil II, în RRDP nr. 6/2010, p. 113

[26] I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, op. cit., p. 442

[27] I. Adam, Drept civil. Obligatiile. Contractul, op. cit., p. 453

Etichete:

ACTUALITATEA LOCUINTELOR SOCIALE

Autor: Apafi Larisa
04.03.2011

I. Generalitaţi

Lucrarea porneşte de la o întrebare simplă: ce se întâmplă cu cei care au nevoie de o locuinţă şi, dintr-un motiv sau altul, nu posedă resursele necesare pentru a-şi asigura una. Întrebarea noastră are ca referinţă categoria celor mai săraci membri ai societăţii, cei cărora veniturile nu le permit accesarea unei scheme de creditare, nu posedă surplusul constant necesar economisirii şi nu îşi pot permite închirierea unei locuinţe de pe piaţa liberă.
Recunoscând implicit gravitatea lipsei unei locuinţe/ unei locuinţe adecvate, în cazul segmentului sărac, statul român a adoptat în 1996 o măsură specifică ce vizează tocmai rezolvarea/ limitarea problemei. Locuinţa socială, atribuită din fondul de stat, cu chirie subvenţionată ar trebui să asigure, cel puţin o perioadă limitată de timp, până la depăşirea unui prag de venituri, o locuinţă decentă celui/celor aflaţi în imposibilitatea de a-şi asigura una. Guvernul a decis, în 2007, ca persoanele care locuiesc cu chirie la ANL mai mult de cinci ani să poată cumpăra locuinţele respective.
Ministrul Dezvoltării a declarat că, după ce Guvernul a emis în decembrie 2008 o OUG prin care termenul minim de închiriere de 5 ani este redus la 3, numărul locuinţelor ce pot fi scoase la vânzare a crescut la 14.745. Potrivit lui Blaga, preţul mediu de vânzare este de 40.000 de euro, iar prin vânzarea celor 14.745 s-ar colecta la bugetul Ministerului Dezvoltării 590 de milioane de euro, care vor fi utilizate tot pentru construirea de locuinţe ANL. Banii nu vor fi viraţi în bugetele locale pentru că, astfel, doar în localităţile în care s-a construit până în prezent ar mai putea fi construite alte imobile ANL. Conform legislaţiei româneşti în vigoare, orice persoană aflată într-o situaţie de precaritate a veniturilor (situate sub minimul garantat) poate solicita consiliului local al localităţii de domiciliu închirierea unei locuinţe, la un preţ subvenţionat. În măsura disponibilităţilor locale, solicitantul poate primi o astfel de locuinţă pe o perioadă limitată.
Ocuparea unei locuinţe sociale este dependentă de stocul de locuinţe sociale disponibile la un moment dat în timp, la nivel local. Dreptul instituit prin lege nu devine efectiv decât în măsura în care consiliile locale au în administrare astfel de locuinţe şi pot subvenţiona din fonduri proprii chiria beneficiarilor.

II. Atribuirea locuinţelor

„Locuinţă socială – Locuinţă care se atribuie cu chirie subvenţionată unor persoane sau familii, a căror situaţie economică nu le permite accesul la o locuinţă în proprietate sau închirierea unei locuinţe în condiţiile pieţei.” De o locuinţă socială pot beneficia persoane sau familii care au „…un venit mediu net lunar realizat în ultimele 12 luni sub nivelul venitului net lunar pe familie, pentru care se acordă ajutor social potrivit legii, majorat cu 10%” şi care nu:
a) deţin în proprietate o locuinţă;
b) au înstrăinat o locuinţă după data de 1 ianuarie 1990;
c) au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea unei locuinţe;
d) deţin, în calitate de chiriaş, o altă locuinţă.
Recomandările legate de categoriile cărora măsura li se adresează cu precădere:„tinerii căsătoriţi care au fiecare vârsta de până la 35 de ani, tinerii proveniţi din instituţii de ocrotire socială şi care au împlinit vârsta de 18 ani, invalizii de gradul I şi II, persoanele handicapate, pensionarii, veteranii şi văduvele de război, beneficiarii prevederilor Legii nr. 42/19901, republicată, şi ai Decretului-lege nr.118/19902, republicat,alte persoane sau familii îndretăţite.”
Specificarea art. 43 „alte persoane sau familii îndreptăţite” lasă consiliilor locale libertatea de a stabili, în funcţie de problemele locative specifice, şi alte categorii de beneficiari. De altfel, consiliile locale stabilesc anual criteriile şi ordinea de prioritate, în funcţie de care se realizează repartiţia locuinţelor sociale, în condiţiile respectării prevederilor Legii 114.
În cadrul fiecărui criteriu, la stabilirea ordinii de prioritate se vor avea în vedere: condiţiile de locuit ale solicitanţilor, numărul copiilor şi al celorlalte persoane care gospodăresc împreună cu solicitanţii, starea sănătăţii solicitanţilor sau a unor membri ai familiilor acestora, vechimea cererilor. Responsabilitatea pentru aplicarea măsurii este atribuită consiliilor locale care „controlează şi răspund de fondul de locuinţe sociale situate pe teritoriul unităţilor administrativ teritoriale respective.”
Pentru a-şi constitui un stoc de locuinţe sociale, consiliile locale puteau opta pentru cele două variante prevăzute de lege: fie construirea de noi locuinţe, pe domeniul public al unităţii administrativ teritoriale, fie reabilitarea unor construcţii existente. Constituirea stocului de locuinţe sociale trebuia/ trebuie să aibă în vedere reglementările legate de calitatea locuinţei prevăzute în lege ,locuinţele nou construite trebuie să respecte cerinţele minimale de suprafaţă şi dotări, iar cele reamenajate, cel puţin pe cele de dotări. Fondurile pentru punerea în aplicare a măsurii vizează, pe de o parte, resursele locale, fonduri cu destinaţie specială de la bugetul central ,prin bugetul MLPAT şi orice alte resurse care pot fi atrase la nivel local sau central (donaţii, contribuţii ale persoanelor fizice sau agenţilor economici).
Prin prevederile legale în vigoare, consiliul local al unităţii administrativteritoriale are statutul de proprietar al locuinţelor sociale, iar relaţia sa cu beneficiarii măsurii este definită în termenii proprietar – chiriaş.
Locuinţele sociale sunt repartizate spre închiriere, de către consiliile locale, celor care îndeplinesc criteriile de eligibilitate, pe o perioadă de cinci ani, cu o rată subvenţionată a chiriei, care variază în funcţie de venitul beneficiarului (chiria percepută nu poate depăşi 10% din venitul net lunar pe familie, calculat pentru ultimele douăsprezece luni, indiferent de valoarea reală a chiriei).
În cazul în care chiriaşul nu respectă condiţiile prevăzute în contractul de închiriere (stipulate în legea locuinţei, art. 24) sau „venitul mediu net lunar pe familie, realizat în doi ani fiscali consecutivi, depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42 din prezenta lege, iar titularul contractului de închiriere nu a achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare” (art. 46)”, contractul se poate rezilia.
Chiriaşul unei locuinţe sociale are obligaţia de a anunţa primarului orice modificare a venitului net al familiei, în termen de 30 de zile, fapt ce atrage după sine recalcularea chiriei percepute. El nu poate subînchiria locuinţa, nu poate transmite dreptul obţinut unei alte persoane/ familii şi nu poate schimba destinaţia spaţiului pe care îl ocupă (abaterile se sancţionează cu rezilierea contractului şi recuperarea eventualelor daune).
Pentru a beneficia de atribuirea unei locuinţe sociale, orice persoană se poate adresa primăriei unităţii teritorial-administrative pe raza căreia are domiciliul. În baza ierarhiei de prioritate a criteriilor, fundamentată pe lege şi aprobată prin hotărârea consiliului local, solicitanţilor le este aprobată şi repartizată, în măsura stocului disponibil, o locuinţă socială. Periodic, guvernul va corecta nivelul minim calculat, ţinindu-se seama de evoluţia situaţiei economice şi sociale. În baza declaraţiei de venit şi a actelor doveditoare, se va calcula venitul net lunar, orice nesinceritate în declaraţie atrăgând răspunderea materială şi penală, după caz.
In practică, este posibil ca numărul locuinţelor sociale să fie mai mic decât numărul solicitanţilor, împrejurare în care autorităţile administraţiei publice locale vor constitui comisii care să examineze cererile solicitanţilor, stabilind şi criteriile în temeiul cărora vor fi repartizate locuinţele.
Cererile solicitanţilor vor fi analizate până la data de 1 noiembrie a anului în curs şi vor fi supuse aprobării consiliilor locale şi, în raport de ordinea de prioritate, vor fi alcătuite listele solicitanţilor îndreptăţiti pentru anul următor, care vor fi afişate la sediile primăriilor. Hotărârea consiliului local va putea fi atacată la instanţa competentă, conform procedurii contenciosului administrativ.
Nu este posibil să se încheie un contract de închiriere pentru o locuinţă socială în absenţa repartiţiei; dacă s-ar încheia totuşi un asemenea contract, în absenţa repartiţiei emisă de organul competent, contractul va fi lovit de nulitate absolută.
Nici simpla repartiţie, neurmată de încheierea contractului de închiriere, nu conferă vreun drept locativ solicitantului. Suntem în prezenta unui act juridic complex, dreptul locativ asupra unei locuinţe sociale fiind dobândit numai dacă actul de repartiţie este urmat de încheierea contractului de închiriere.
Subînchirierea este interzisă, chiar dacă subînchiriaşul ar îndeplini condiţiile legale pentru a putea beneficia de o locuinţă socială. Imposibilitatea transmiterii dreptului de locuire se refera la schimbul de locuinţe şi la cesiunea contractului de închiriere.
Nu vor putea beneficia de locuinţe sociale persoanele sau familiile care:
– deţin o locuinţă în proprietate;
– au înstrăinat o locuinţă după data de 1 ianuarie 1990;
– au beneficiat de sprijinul statului în credite şi execuţie pentru realizarea unei locuinţe;
– deţin o altă locuinţă, în calitate de chiriaş.

II. 1. Situatia locativa actuala este notata în felul urmator:

– Candidatul chirias în spatiu din fond locativ privat primeste 10 puncte, cel tolerat în spatiu primeste 7 puncte.
– Daca titularul cererii locuieste într-un spatiu mai mare de 15 mp si pâna la 18mp inclusiv primeste 5 puncte.
– O suprafata mai mare de 12 mp sau pâna la 15 mp inclusiv valoreaza 7 puncte.
– Daca suprafata se înscrie între 8 mp si12 mp inclusiv atunci candidatul primeste 9 puncte.
-Suprafata mai mica de 8 mp valoreaza 10 puncte.
Starea civila a candidatului se calculeaza astfel: candidatii casatoriti primesc 10 puncte, cei necasatoriti primesc 8. Daca titularul cererii are un copil, primeste 2 puncte, prin urmare la numarul de copii se va adauga întotdeauna un punct. Alte persoane, indiferent de numarul lor, primesc 2 puncte.
Daca titularul cererii sau un alt membru este bolnav, având nevoie, potrivit legii, de o camera în plus sau un însotitor, se acorda 2 puncte.De asemenea sunt acordate puncte pentru vechimea cererii solicitantului.
Astfel, daca cererea are vechime de un an, i se acorda 1 punct, între 1 si 2 ani se primesc 3 puncte, între 2 si 3, se primesc 6 puncte, între 3 si patru ani se acorda 9 puncte, iar pentru fiecare an ce depaseste 4 se acorda înca 4 puncte.
Nivelul de studii sau pregatire profesionala se recompenseaza în felul urmator: daca titularul cererii nu are studii superioare sau pregatire profesionala, i se acorda 5 puncte. Pentru scoala generala, fara pregatire profesionala se acorda 8 puncte. Pentru studii medii se acorda 10 puncte. Studiile medii, completate de pregatire profesionala de specialitate sau studii superioare de scurta durata aduc candidatului 13 puncte.
Iar candidatii cu studii superioare primesc 15 puncte. Situatiile locative sau sociale deosebite sunt luate în considerare în felul urmator:cei care provin din case de ocrotire sociala si care au împlinit 18 ani primesc 15 puncte. Tinerii care au adoptat sau adopta copii primesc 10 puncte. Tinerii evacuati din case nationalizate primesc 5 puncte.

II. 2. Locuinţe sociale pentru tineri

Sediul materiei este Legea 152/1998, modificată de cinci ori până acum, ultima dintre ele fiind OUG 83/2003. ANL este instituţie de interes public cu personalitate juridică şi cu autonomie financiară, avand rol de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe.
Care sunt categoriile de persoane care pot beneficia de creditele acordate de ANL?
-persoane fizice cu cetăţenie română, domiciliate în România;
-persoane juridice române. Beneficiarul unui credit prin ANL va avea dreptul la:
…o rată a dobânzii inferioară unei rate medii a dobânzilor practicate pe piaţa financiar-bancară, calculată şi acceptată de Agenţia Naţională pentru Locuinţe; …acces la terenuri pentru construcţii de locuinţe, prin vânzare-cumpărare, concesionare sau dare în folosinţă pe toată durata de existenţă a construcţiei, în condiţii preferenţiale, stabilite de Agenţia Naţională pentru Locuinţe împreună cu autorităţile administraţiei publice locale sau centrale, după caz;
…scutiri de la plata taxelor pentru teren şi de la plata impozitului pe clădire, pe durata de rambursare a creditului; …o subvenţie în cuantum de 30% din valoarea locuinţei, numai pentru prima locuinţă construită cu credit ipotecar, destinată persoanelor care nu au primit sprijin de la bugetul de stat sub formă de subvenţii pentru o altă locuinţă.
III.Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor- Variantă de soluţionare

Creşterea fondului de locuinţe sociale cu 25% prin finanţare de la bugetul de stat.
Impact economic:
1) grevarea bugetului de stat;
2) descurajarea investiţiilor private în construcţia de locuinţe sociale;
3) creşterea deficitului bugetar.
4) Stimularea închirierii în condiţii similare locuinţelor sociale de către persoane private.
Impact social:
1) defavorizarea categoriilor de persoane care nu se încadrează în condiţiile legale pentru a beneficia de locuinţe sociale;
2) acces crescut la locuinţă. Impact de mediu: Nu este cazul.
Buget estimat :480.439.000 (cheltieli actuale) + 120.109.750 (majorare cu 25%) = 600.548.750 Impact politic:
Nivelul maxim al chiriei pentru locuinţele aflate în proprietatea statului sau a autorităţilor administraţiei publice locale se diferenţiază pe categorii de localităţi şi pe zone de către consiliile locale, după criteriile avute în vedere la stabilirea impozitelor şi a taxelor locale pentru terenuri şi clădiri, în condiţiile prevederilor legale în vigoare. Pentru locuinţele sociale contractul de închiriere se încheie cu beneficiarii stabiliţi de consiliul local. Locuinţele sociale se repartizează, în ordinea de prioritate stabilită de autorităţile care le deţin, pe baza criteriilor stabilite prin norme metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului, pe o perioadă de 1 an, cu posibilitatea de reînnoire.
Grupuri vizate
– persoane şi familii care au rămas fără adăpost în urma avarierii grave sau distrugerii locuinţelor
proprii, din cauza unor calamităţi naturale sau a unor dezastre ori accidente de care nu se fac vinovaţi;
– persoane şi familii evacuate din locuinţe situate în construcţii expuse unui risc major, cum ar fi
alunecările de teren, seismele, inundaţiile;
– persoane şi familii evacuate din locuinţe ce fac obiectul unor legi de restituire către foştii proprietary a imobilelor trecute în proprietatea statului sau care sunt chiriaşi în astfel de locuinţe;
– tinerii proveniţi din instituţii de ocrotire socială şi care au împlinit vârsta de 18 ani;
– persoane cu handicap (inclusive invalizii de gradul I şi II);
– pensionarii, veteranii şi văduvele de război;
– tineri, persoane majore care au vârsta de până la 35 de ani;

IV. TVA redus pentru locuinţele sociale Guvernul a modificat, printr-o Hotărâre normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 , completări determinate de introducerea cotei reduse de TVA de 5% pentru locuinţele livrate în cadrul politicii sociale. Noile reglementări din normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal precizează – în cazul livrării unei locuinţe cu o suprafaţă de maximum 120 de metri pătraţi şi valoare mai mică de 380.000 lei – că vânzătorul poate aplica cota de TVA de 5% la vânzarea unei locuinţe, dacă cumpărătorul va prezenta o declaraţie pe propria răspundere autentificată de un notar din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a beneficia de cota redusă de TVA. Acest document va fi păstrat de vânzător pentru justificarea aplicării cotei reduse de TVA de 5%.

IV.1. Rezilierea

Contractul de închiriere a locuinţei sociale se poate rezilia înainte de termenul de 5 ani stabilit prin lege, în una dintre următoarele forme:
a) la cererea chiriaşului, cu condiţia notificării prealabile într-un termen minim de 30 de zile;
b) la cererea proprietarului, atunci când:
– chiriaşul nu a achitat chiria cel puţin 3 luni consecutive;
– venitul net lunar pe familie, realizat în 2 ani fiscali consecutivi, depăşeşte cu peste 20% nivelul minim prevăzut la art. 42 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată, iar chiriaşul nu a achitat valoarea nominală a chiriei în termen de 90 de zile de la comunicare;
– chiriaşul a pricinuit însemnate stricăciuni locuinţei, clădirii în care este situată aceasta, instalaţiilor, precum şi oricăror alte bunuri aferente lor sau a înstrainat fără drept părţi ale acestora;
– chiriaşul are un comportament care face imposibilă convieţuirea sau împiedică folosirea normală a locuinţei;
– chiriaşul nu a respectat clauzele contractuale şi/sau prevederile art. 49 din Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată;
c) chiriaşul nu şi-a achitat obligaţiile ce îi revin din cheltuielile comune pe o perioadă de 3 luni, dacă acestea au fost stabilite prin contractul de închiriere în sarcina chiriaşului.
Evacuarea chiriaşului se face numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile şi chiriaşul este obligat să plătească chiria prevăzută în contract până la data execuţiei efective a hotărârii de evacuare. Contractul încetează în termen de 30 de zile de la data părăsirii domiciliului de titularul contractului sau de la data înregistrării decesului, dacă persoanele îndreptaţite prin lege nu au solicitat locuinţa.

IV.2. Asigurările pentru locuinţe devin obligatorii

Actul legislativ prevede că suma maximă pe care asiguratul va trebui s-o plătească, începând din 2008, va fi de 20 de euro pe an. Actul legislativ creează unele facilităţi cu caracter social pentru persoanele care ocupă locuinţe sociale, respectiv pentru cele beneficiare de ajutor social, în sensul că pentru acestea prima de asigurare se suportă integral sau, după caz, partial, de către autorităţiile locale.

V. Date statistice

Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică, doar circa 0,8% din fondul actual de locuinţe îl reprezintă casele aflate în proprietatea administraţiilor publice locale şi centrale. În Belgia, această cotă este de 7%, în Franţa şi Austria – 18-20%, iar în Olanda – 36%.
Totodată, potrivit specialiştilor, o piaţă a chiriilor dezvoltată este premisă mobilităţii crescute a forţei de muncă, factor extrem de important într-o economie modernă. În România, 93% din locuinţe sunt locuite de proprietarii acestora şi doar 6% sunt din unităţile locative, participă la piaţa chiriilor (fără cele 0,8% locuinţe de stat).
În Uniunea Europeană, locuinţele private închiriabile reprezintă între 12 şi 30% din total. Inconsecventa guvernamentală şi abstinenţa administraţiei publice locale în domeniul politicii de locuinţe au „contribuit” direct la diminuarea ofertei de locuinţe ieftine cu chirie şi, indirect, la explozia preţurilor la apartamente înregistrată în ultimii trei ani.
Între anii 1997 – 2005,primăria Londrei a reusit să obţina astfel peste 62.000 de locuinţe ieftine, dublu faţa de cât construieşte România anual. În Bucureşti, potrivit unei informări trimise de Primăria Capitalei, în acest an municipalitatea va investi în construirea a doar 230 de locuinţe sociale. Evident, prea puţine. Numai pentru rezolvarea urgenţelor, adica a celor peste 14.000 de chiriaşi care urmează să fie evacuaţi din casele retrocedate, municipalitatea are nevoie în următorii cinci ani de tot atâtea locuinţe.
Care sunt soluţiile întrevăzute? Se propunea soluţia licitaţiilor publice pentru cumpărarea de locuinţe de pe piaţa existentă. Însă preţurile curente la apartamente nu mai sunt aceleaşi de acum patru-cinci ani. În plus, dacă primarul se va ţine de cuvânt şi va căuta să cumpere de pe piaţa secundară, ar putea provoca o nouă creştere a preţurilor.
În practica europeană, locuinţele noi, cu preţ de execuţie de până-n 1.000 euro/mp, sunt considerate locuinţe sociale. Piaţa bucureşteană de construcţii nu este cea mai scumpă din Europa, prin urmare, obţinerea unui preţ sub 800 euro/ mp pentru o construcţie nouă e un fapt realizabil. În prezent, preţul minim pe care il poate obţine primăria de pe piaţa secundară de locuinţe este 840 euro/mp, media însa este de 1.000-1.050 euro/mp construit.

V.1. Subvenţia pentru construcţia de locuinţe a fost majorată

OUG 215/2008 a introdus o prevedere nouă potrivit căreia statul sprijină accesul la o locuinţă proprietate personală prin acordarea unei subvenţii de la bugetul de stat de 30% din valoarea locuinţei construite.Subvenţia nu poate depăşi echivalentul în lei a 15.000 de euro. Cea mai importantă modificare a acestei legi constă în faptul că locuinţele cumpărate de la ANL pot fi ipotecate.
Instituţiile financiar-bancare care au studiat segmentul de piaţă reprezentat de locuinţele pentru tineri,au constatat faptul că suspendarea dreptului de „a dispune“ de locuinţă pe o perioadă de 5 ani înseamnă că acestea nu pot fi ipotecate, ceea ce duce la imposibilitatea garantării creditelor.Termenul în care se pot vinde locuinţele închiriate de la ANL s-a scurtat de la 5 ani la 3 ani: Rămâne de văzut dacă va scoate statul banii pentru toate aceste facilităţi sau dacă acestea vor fi aplicabile doar unui număr restrans de persoane. Anul trecut, pentru prima de stat care era mai mica decât anul acesta, au fost aprobate sub 1% din cereri.

VI. Concluzii
Slaba alocare a resurselor financiare către construcţia de locuinţe din fonduri publice, costul ridicat al locuinţelor (care trebuie să respecte normele minimale specificate de lege), corelate cu neprecizarea nici unei soluţii sau recomandări de utilizare a clădirilor deja existente la nivel local a condus, în timp, la o situaţie care face, practic, imposibilă aplicarea măsurii, într-un număr ridicat de localităţi urbane, prin inexistenţa unui stoc de locuinţe sociale.
Lipsa de specificare a statutului locuinţei sociale, prin raportare la alte tipuri de locuinţe aflate în administrarea primăriilor (locuinţe rămase nevândute din fondul locativ de stat, case naţionalizate, locuinţe de urgenţă etc.) creează probleme serioase în modalitatea de evaluare a măsurii şi a efectelor sale şi lasă un spaţiu larg de decizie autorităţilor locale, creând confuzie asupra măsurii în sine.
Dependenţa accentuată a modalităţii de aplicare a măsurii (de la înregistrarea cererii până la constituirea fondului de locuinţe sociale) de contextul local lasă puţin loc pentru interpretări, la nivel global, asupra eficacităţii locuinţelor sociale.

Etichete: ,

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie

1. Noţiune

Dreptul de proprietate în devălmăşie este o formă a proprietăţii comune în conformitate cu care bunurile care fac obiectul acesteia aparţin nedivizat, nefracţionat tuturor titularilor care pur şi simplu îl stăpânesc împreună. Devălmăşia poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor.

Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie rezidă în faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici întinderea dreptului lor de proprietate, nici cota parte ce le revine şi nici bunurile ce aparţin fiecăruia în parte, în materialitatea lor.

Dacă în trecut această formă de coproprietate avea o mai largă aplicabilitate practică, în prezent legislaţia noastră civilă nu cuprinde o reglementare generală a dreptului de proprietate comună în devălmăşie. Noţiunea proprietăţii devălmaşe se desprinde din prevederile Codului familiei (art.30 şi 35) cu aportul jurisprudenţei şi al doctrinei, configurându-i apoi caracterele pe care se bazează.

2. Caracterizare şi cazurile de proprietate comună în devălmăşie

Singurul caz de devălmăşie legală îşi are temeiul în comunitatea de bunuri a soţilor rezultată din căsătorie. Obiect al acestui drept de proprietate îl constituie bunurile dobândite de oricare din soţi, în timpul căsătoriei, în proprietate. Comunitatea de bunuri a soţilor este prevăzută de art.30 C.familiei şi este constituită dintr-o universalitate de drepturi şi obligaţii . Din textul legal arătat se desprinde că proprietatea în devălmăşie a soţilor are ca obiect numai acele bunuri care au fost dobândite de către ei sau de oricare din ei în timpul căsătoriei.

Naşterea şi menţinerea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie sunt determinate de existenţa căsătoriei dintre soţi. Subiect al dreptului de proprietate comună în devălmăşie poate fi numai acea persoană care se află căsătorită, cei doi soţi împreună sunt titulari ai acestui drept de proprietate. El subzistă pe durata căsătoriei.

Dreptul de proprietate comună în devălmăşie al soţilor nu se confundă şi nu se identifică cu comunitatea de bunuri a soţilor, aceasta din urmă o conţine şi pe cea dintâi. Cele două noţiuni îşi păstrează însă distincţia, ca de la o parte la întreg, ca de la gen la specie, comunitatea matrimonială de bunuri constituind genul, iar devălmăşia, specia.

În cadrul  comunităţii de bunuri a soţilor, constituie obiectul proprietăţii lor comune şi deci se află în devălmăşie numai acele bunuri asupra cărora ei au un drept de proprietate în înţelesul art. 30 alin. 1 din C.familiei: „Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de către oricare dintre soţi, sunt de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”. Bunurile proprii ale fiecărui soţ, care sunt enumerate de art. 31 C. familiei, nu intră în sfera bunurilor comune.

Aşadar, devălmăşia este caracterizată ca acea situaţie juridică în care soţii stăpânesc în comun un bun sau o universalitate de bunuri asupra cărora au un drept de proprietate sau un alt drept real, fără ca să i se cunoască de la început întinderea sau bunurile ce îi aparţin în materialitatea lor. Devălmăşia se poate realiza ca modalitate şi asupra altor drepturi reale, cum ar fi, spre exemplu, asupra terenului concesionat pentru a constitui împreună o locuinţă, sau de uzufruct, superficie etc.

Devălmăşia poate rezulta şi din convenţia părţilor, când două sau mai multe persoane, îşi exprimă acordul de voinţă în mod expres, prin care să convină ca bunuri pe care le dobândesc împreună sau separat să aibă natura juridică de proprietate devălmaşă, sau să convină asupra constituirii în devălmăşie în privinţa unui alt drept real. Particularitatea constă în aceea că până la încetarea raporturilor de proprietate comună în devălmăşie când se transformă în coproprietate pe cote-părţi stabilită pentru fiecare coproprietar, nici unul din ei nu poate să dispună, prin acte între vii, de dreptul de proprietate devălmaş. Aceasta este consecinţa faptului că titularul dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu are o cotă-parte determinată, concretă din drept.

În practică, codevălmăşia convenţională o întâlnim atunci când înainte de căsătorie, viitorii soţi convieţuiesc şi achiziţionează imobile pe numele unuia dintre ei, cu contribuţia comună şi ei convin ca imobilul să devină bun comun, iar ulterior se căsătoresc, imobilul va avea regim juridic de bun comun. Pentru perioada convieţuirii anterioare actului căsătoriei, temeiul proprietăţii devălmaşe îl constituie convenţia părţilor.

3. Exercitarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie

În principiu, ca orice drept de proprietate, şi dreptul de proprietate comună în devălmăşie are în conţinutul  său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie. Exercitarea atributelor pe care le conferă dreptul de proprietate prezintă unele particularităţi care sunt determinate de natura intrinsecă a relaţiilor dintre titularii acestui drept. Trăsătura cea mai elocventă a modului de exercitare a dreptului de proprietate în devălmăşie este dată de regimul juridic legal instituit în cadrul comunităţii de bunuri a soţilor. Relaţiile dintre soţi sunt bazate pe deplina egalitate a acestora în hotărârile pe care le iau în privinţa patrimoniului comun. Art. 35 din C. familiei organizează modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

Rezultă din textul acestui articol că soţii pot să stabilească de comun acord, modul în care vor exercita acest drept. Codul familiei, în teza I a art. 35, a instituit prezumţia mandatului tacit reciproc: „Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ”. Prezumţia mandatului tacit reciproc satisface siguranţa circuitului civil, pe care îl fluidizează, apără actele juridice încheiate cu terţii şi în acelaşi timp înlesneşte administrarea şi gospodărirea împreună de către soţi a bunurilor lor comune. Prezumţia constă în aceea că, atunci când unul dintre soţi exercită prerogativele asupra bunurilor comune, se presupune că acţionează atât în nume propriu cât şi al soţului, pe care îl reprezintă. În privinţa bunurilor, aceea instituită în favoarea posesorului care înstrăinează, de art. 1909 C.civ. Suprapunerea celor două prezumţii pune deseori în practică dificultatea de a stabili care dintre ele este mai puternică şi se aplică în speţă. Terţul dobânditor nu este obligat să-şi pună această problemă, el trebuind doar să fie de bună credinţă. Terţul este apărat în dublă ipostază, în primul rând că încheie actul juridic cu un posesor al bunului mobil, împrejurare care creează aparenţa dreptului, posesia exteriorizată este şi un mijloc de publicitate şi în al doilea rând, pe baza prezumţiei mandatului tacit dintre soţi, dar care priveşte în mai mare măsură raporturile dintre ei. Prezumţia este favorabilă pentru terţul care a încheiat actul juridic pentru că el nu este obligat să verifice dacă la încheierea actului şi-au dat consimţământul ambii soţi. Dacă terţul este complice la actul juridic efectuat de soţul dispunător, fiind de rea-credinţă şi a cunoscut opoziţia celuilalt soţ, acel act este sancţionat cu nulitatea relativă.

Prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi este relativă, ea putând fi înlăturată prin dovada contrară, anume că celălalt soţ s-a opus la încheierea actului sau că nu a dat mandat cu privire la un anumit act. Uneori opunerea unuia dintre soţi de a consimţi la încheierea unui act juridic nu este justificată şi îmbracă forma abuzului de drept şi în mod vădit prin această atitudine prejudiciază comunitatea de bunuri.

Mandatul tacit reciproc poate fi restrâns prin voinţa comună a soţilor sau unilateral prin voinţa unuia dintre soţi de a se opune la anumite acte juridice sau la anumite categorii de bunuri mobile.[1] Mandatul tacit între soţi este limitat de lege la bunurile mobile. El nu se aplică şi ca atare este exceptat în privinţa actelor de dispoziţie cu privire la terenurile şi construcţiile, bunuri comune. Art. 35 al. 2, în partea finală, prevede că nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ. Consimţământul expres se poate realiza fie prin participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea actului juridic, fie unul din soţi dă un mandat special de reprezentare celuilalt soţ, care va încheia singur actul juridic. Existenţa consimţământului soţului care nu a participat nemijlocit la încheierea actului juridic nu presupune în mod obligatoriu semnarea acestuia şi de către soţul respectiv. Împrejurarea că şi el şi-a dat consimţământul va putea fi dovedită de către cel interesat prin orice mijloc de probă, chiar dacă înscrisul a fost semnat numai de către unul dintre aceştia.

Dispoziţia din art. 35 al. 2 C.fam. constituie o măsură de protecţie pentru soţi, în interes particular. Ca atare sancţiunea este nulitatea relativă şi poate fi invocată numai de către soţul care nu şi-a dat consimţământul, tot el putând să confirme actul nul relativ.

4. Încetarea dreptului de proprietate comună în devălmăşie

Proprietatea comună în devălmăşie fiind în legislaţia actuală specifică căsătoriei, există pe toată durata căsătoriei.

În consecinţă, această modalitate de proprietate încetează odată cu desfacerea sau încetarea căsătoriei. Teoretic, în oricare din aceste momente, dreptul de proprietate devălmaşă se transformă într-o proprietate pe cote-părţi; dacă nu se dispune altfel, de regulă ambele cote-părţi sunt egale. În cadrul operaţiunii de împărţeală este determinată cu exactitate întinderea drepturilor dintre foştii soţi şi bunurile materiale ce vor deveni proprietate exclusivă a fiecăruia dintre ei. Împărţirea are loc după regulile de la partaj, deja analizate în secţiunea anterioară, prin bună învoială între soţi, iar dacă nu se înţeleg va hotărî instanţa judecătorească.

Pentru motive temeinice, bunurile comune pot fi supuse  împărţelii, la cererea oricăruia, în conformitate cu art. 36 al. 2 din C.familiei. Aceasta este o măsură excepţională şi este luată atunci când interese legitime ale soţilor reclamă împărţirea bunurilor comune.

Soţii pot să solicite şi instanţa poate să dispună împărţeala, în întregime sau numai în parte, a bunurilor care alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate comună, bunurile atribuite în lotul unuia dintre ei devin bunuri proprii ale acestuia.

Codul familiei prevede în art. 33 că proprietatea comună în devălmăşie poate înceta în timpul căsătoriei şi la cererea creditorilor personali ai soţilor în măsura necesară acoperirii creanţelor lor. Efectul este acelaşi, adică bunurile împărţite devin obiectul dreptului de proprietate exclusivă al fiecăruia dintre soţi.

Este de reţinut că la data încetării coproprietăţii în devălmăşie ca urmare a încetării sau desfacerii căsătoriei, această proprietate se transformă într-o proprietate comună pe cote-părţi determinabile. Prezumţia de egalitate a cotelor poate fi combătută atunci când unul dintre soţi, după criterii consacrate în practica judiciară, dovedeşte că are o contribuţie substanţial mai mare la dobândirea bunurilor comune.

În cazul încetării căsătoriei ca urmare a decesului unuia dintre soţi, se naşte pe data decesului care este şi data deschiderii succesiunii, în mod automat starea de indiviziune pe cote părţi între soţul supravieţuitor  şi moştenitorii soţului decedat.

5. Asemănări şi deosebiri între proprietatea comună pe cote-părţi şi proprietatea comună în devălmăşie.

Fiind două forme ale aceleiaşi modalităţi a dreptului de proprietate comună, între ele există asemănări şi deosebiri.

5.1. Asemănări:

1. În ambele cazuri există concomitent mai mulţi titulari ai dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun sau aceleiaşi mase de bunuri, nefracţionate în materialitatea lor;

2. În ambele situaţii titularii pot stabili de comun acord asupra modului de organizare a exercitării prerogativelor dreptului de proprietate, fiecare dintre titulari având calitatea de subiect de drept de sine stătător;

3. În ambele situaţii coproprietatea încetează prin partaj desfăşurat după aceleaşi norme, cu excepţia coproprietăţii forţate şi perpetue.

5.2. Deosebiri:

1. În cadrul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi fiecare coproprietar are determinată o cotă-parte ideală şi abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului comun. Titularii dreptului de proprietate comună în devălmăşie nu au determinată o asemenea cotă-parte, atâta timp cât există comunitatea de bunuri nerecunoscându-se întinderea exactă a drepturilor ce se cuvin fiecăruia.

2. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se naşte şi poate exista indiferent de titluarii săi (persoane fizice sau juridice), de drept public sau de drept privat, neavând semnificaţie calitatea copărtaşilor.

În schimb proprietatea comună în devălmăşie are un caracter intuitu personae, în cazul celei legale este condiţionată de calitatea de soţi a copărtaşilor.

3. Izvorul coproprietăţii pe cote-părţi este legea, convenţia, succesiunea, uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, uzucapiunea etc. Izvorul coproprietăţii devălmaşe este, de regulă, legea (comunitatea matrimonială a soţilor) şi cu totul excepţional convenţia.

4. Dreptul de dispoziţie şi al celorlalte prerogative ale proprietăţii este diferit. Coproprietarii pe cote-părţi pot înstrăina fără acordul celorlalţi cota-parte din dreptul asupra bunului, poate să dispună liber şi neîngrădit după propria voinţă. Proprietarii codevălmaşi, neavând determinată întinderea drepturilor lor, nu se pot bucura de un drept de dispoziţie. După cum s-a văzut, prezumţia mandatului tacit reciproc instituită de codul familiei are reguli mai restrânse şi nu atât de largi faţă de cele pe care le are proprietarul cotei părţi.

5. Împărţirea bunurilor sau masei de bunuri care fac obiectul coproprietăţii pe cote-părţi, se face având în vedere cota-parte predeterminată a fiecărui coproprietar, a cărei întindere este dinainte cunoscută (ex. 1/3; 3/5; 2/4, 20%, 30%, etc). La împărţirea bunurilor comune ale soţilor aflaţi în devălmăşie prezumţia de egalitate a participării lor este relativă, împărţirea se face potrivit criteriului contribuţiei fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune.

6. La coproprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară se aplică regula unanimităţii în exercitarea atributelor care alcătuiesc conţinutul dreptului de proprietate (administrare, folosinţă, conservare), adică numai în măsura în care nu aduc atingere folosinţei concomitente a celorlalţi proprietari şi nu schimbă destinaţia bunurilor respective.

Exercitarea proprietăţii comune în devălmăşie este organizată prin lege fiind instituit mandatul tacit reciproc, în virtutea căruia se fac acte de administrare şi folosinţă asupra bunurilor comune, fără consimţământul celuilalt soţ. Desigur se au în vedere limitările aduse actelor de dispoziţie asupra bunurilor imobile. Fiecare soţ acţionează şi în calitate de reprezentant al celuilalt.


[1] M. Georgescu, Al. Oproiu: Reflecţii cu privire la limitele mandatului tacit în raporturile patrimoniale dintre soţi, în R.R.D., nr. 4/1982, p. 29-32; Trib. Supr., Dec. îndrumare nr. 18/1963, C.D. 1903, p. 25; C.S.J., S.Civ.., Dec.nr. 645/1992, publicată în R.D. nr. 11/1993, p. 18; I.P. Filipescu: Tratat de dreptul familie, Ed. All, 1998, p. 126.

Mandatul civil fără reprezentare

Contractul de interpunere.

1.1. Noţiunea şi natura juridică a contractului de interpunere.

Contractul de mandat a fost conceput de Codul civil ca un contract de binefacere şi de încredere.[1] Astfel, contractul era gratuit, reprezentativ şi realizat exclusiv în interesul mandantului. Aceste caractere, totuşi, nu au fost considerate niciodată ca fiind esenţiale. Practica a imaginat rapid clauzele care au modificat modelul-tip consacrat de codul civil, iar mandatul gratuit este considerat astăzi o excepţie. Drept urmare, şi mandatele fără reprezentare au devenit foarte răspândite astăzi, mai ales din cauza avântului contractului de comision.

Codul civil reglementează doar mandatul cu reprezentare (art. 1532-art. 1559), dar practica şi doctrina a trebuit să admită şi existenţa mandatului fără reprezentare.[2]

Mandatul fără reprezentare (convenţia de prête-nom), este acel contract prin care una dintre părţi – împrumutătorul de nume – este împuternicit de cealaltă parte să îndeplineacă unul sau mai multe acte juridice pe seama acestuia din urmă, dar ascunzând faţă de terţii contractanţi, calitatea de intermediar care lucrează pentru altul.[3]

Aşadar, în timp ce la mandatul cu reprezentare, mandatarul lucrează în numele şi pe seama mandantului, în ipoteza contractului de prête-nom, deşi există împuternicire, în raporturile cu terţii mandatarul se comportă ca şi când ar lucra în nume propriu, iar nu ca reprezentant al altuia.

Astfel, se consideră că în ipoteza contractului de mandat cu reprezentare, mandantul apare „pe faţă” în raporturile pe care le stabileşte prin mandaterul său.[4] Cu alte cuvinte, terţii cunosc că ei contractează cu mandantul, prin reprezentarea acestuia de către mandatar.

Reprezentarea este de natura, nu de esenţa contractului de mandat. Iată de ce putem întâlni mandat fără reprezentare. Lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăşi, natura de mandat a contractului. Aceasta se realizaeză de fiecare dată când mandatarul acţionează în numele său, dar pe seama mandantului.

Mandatul fără reprezentare apare atât în dreptul civil prin contractul de interpunere, cât şi în dreptul comercial, unde este mai fracvent întâlnit, fiind reglementat sub forma contractului de comision, de consignaţie sau – în domeniul transporturilor – a celui de expediţie.[5]

În literatura juridică[6] se foloseşte terminologia de „contract de mandat fără reprezentare”.

Însă unii autori[7] consideră că această terminologie folosită este improprie, deoarece acest mandat ar apărea fără reprezentare, doar din perspectiva terţilor pentru că mandatarul nu le aduce la cunoştinţă că încheie actul în interesul altuia. Conform acestei opinii, reprezentarea este de natura mandatului, aşa încât, apare ca un nonsens definirea unui mandat ca fiind fără reprezentare, deoarece, în acest caz, nu s-ar mai putea vorbi de un mandat. Din acest motiv se consideră că formele de contract de comision, consignaţie şi expediţie sunt tratate ca varietăţi ale contractului de mandat şi nu ca modalităţi ale mandatului fără reprezentare.

Această opinie a fost însă criricată[8], deoarece lipsa reprezentării nu afectează, prin ea însăşi, natura de mandat a contractului. Drept urmare, se consideră că terminologia folosită nu este improprie, având în vedere că reprezentarea este de natura, nu de esenţa contractului de mandat.

În dreptul civil contractul de mandat fără reprezentare este cunoscut sub numele de contract de interpunere (de prête-nom). În acest caz, mandantul nu vrea să fie cunoscut de terţii cu care mandatarul tratează; interesul său este de a rămâne în umbră şi de a face pe terţi să creadă că mandatarul lucrează pe cont propriu, că el este adevăratul contractant. Mandatarul se înfăţişează ca fiind singurul interesat în operaţiune; nimic nu dezvăluie terţilor că cel cu care contractează este un intermediar, lucrând pentru o altă persoană care se ascunde împrumutând personalitatea şi numele contractantului aparent.[9]

Contractul de interpunere este considerat a fis un mandat simulat prin interpunere de persoane, în caz particular de interpunere de persoane.[10]

D. Cosma califică contractul de interpunere drept „o specie de simulaţie negativă”[11]. Se recurge la această formulă juridică atunci când o persoană (mandantul) vrea să încheie un act juridic, dar în aşa fel încât persoana să nu fie cunoscută de terţi, cum ar fi: cocontractantul, mandatarul ocult şi alţi terţi (creditori chirografari, rude cu vocaţie eventuală la moştenire, succesori cu titlu particular), sau numai aceştia din urmă (contractanul fiind părtaş la simulaţii). În acest scop, mandantul dă un mandat unei alte persoane, care însă contractează în nume propriu şi nu în calitate de mandatar.

În sine, simulaţia nefiind interzisă, nici mandatul fără reprezentare nu are nimic ilicit, având ca scop ascunderea identităţii unei părţi contractante sau ocolirea unei prohibiţii.[12] Exemplul clasic este cel al unei persoane care, dorind să cumpere un bun, recurge la împrumutătorul de nume pentru a evita condiţiile mai puţin avantajoase care, din diverse motive, i s-ar propune dacă şi-ar dezvălui identitatea.

Desigur însă că, dacă s-ar recurge la acest contract pentru scopuri ilicite ori având drept scop încălcarea unor dispoziţii legale imperative, el ar fi nul (de exemplu, dacă o incapacitate persoanlă îi interzice mandantului să încheie actul cu care l-a însărcinat pe împrumutătorul de nume). Codul civil conţine câteva aplicaţii ale acestei sancţiuni (de exemplu, art. 812 din materia donaţiilor şi testamentelor, care prevede că dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt nule, fie ele deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros, fie făcute în numele unei persoane interpuse).

Tot nulă este convenţia de prête-nom care vizează fraudarea drepturilor terţilor. Sunt citate astfel de ipoteze în care un soţ transmite un bun asupra celuilalt soţ, împrumutător de nume, pentru a frauda pe creditori sau pe avânzii-cauză, ori cazul în care creditorul apelează la de prête-nom pentru a împiedica pe debitor să-i opună compensaţie.[13]

Despre interpunerea de persoane sau de prête-nom s-a afirmat că este o specie de mandat, în sensul că actul, ascuns este un mandat care „(…) stabileşte că persoana care a figurat în actul ostensibil ca parte nu este în realitate decât un reprezentant”.[14]

Conform unei alte opinii, se atrage atenţia că simulaţia prin interpunere de persoane nu trebuie confundată cu prête-nom, specie de mandat fără reprezentare.[15]

S-a susţinut[16] că nici o raţiune de ordin lingvistic sau juridic nu justifică discriminarea existentă între termenii „interpunere de persoane” şi „prête-nom„. Aceasta, cu atât mai mult cu cât natura juridică a unei realităţi juridice nu poate fi dedusă din denumirea ei. Pe de altă parte, natura juridică a interpunerii de persoane se regăseşte, în toate cazurile, în mandat: unul fără reprezentare cînd nu există contemplatio domini, şi celălalt cu reprezentare, când acest element există.

Mandatul va fi însă ocult în ambele cazuri. Numai că, în primul caz, mandatul este ascuns atât terţului contractant, cât şi publicului, iar în al doilea caz, mandatul este ascuns numai publicului. Esenţialul, care decurge de aici, este faptul că raporturile juridice dintre mandant şi terţul contractant sunt orânduite fie de regulile mandatului cu reprezentare, fie de cele ale mandatului fără reprezentare. În al treilea rând, de esenţa simulaţiei este animo simulande şi amăgirea terţilor, fără ca numărul participanţilor la simulaţie să intereseze; iar din moment ce s-a produs înşelarea terţilor şi cerinţa animo simulandi este îndeplinită, se poate vorbi de simulaţie.

Analizând mandatul fără reprezentare prin raportare la reglementarea situaţiei, au fost formulate mai multe opinii.

Astfel, în concepţia unor autori se distinge între:

– „simulaţia convenţională”, care este opera a trei participanţi: a persoanei interpuse şi a celor doi contractanţi reali (folosită în general pentru a ocoli o interdicţie legală de a contracta, care există între două persoane determinate).

– convenţia de interpunere stricto-sensu, care presupune recunoaşterea situaţiei reale de către terţul cu care persoana interpusă contractează.[17]

Alţi autori[18] deosebesc simulaţia prin interpunere de convenţia de „prête-nom„, întrucât în acest din urmă caz, cocontractantul mandatarului ocult (terţul cu care contractează) nu este părtaş la simulaţie; ori, o veritabilă simulaţie – în această concepţie – presupune o convenţie secretă între părţile actului aparent (deci între aceleaşi persoane).

În sensul tehnic al art. 1175 C. civ., simulaţia presupune, în primul rând, două acte: un act ostensibil şi un act secret. Actul ostensibil este contractul încheiat de împrumutătorul de nume cu terţul contractant; actul escret este o convenţie de prête-nom însăşi. Dar, în al doilea rând, pentru a exista simulaţie, se mai cere ca între cele două acte să existe o asemenea contradicţie încât acul ostensibil să nu fie privit decât ca o simplă aparenţă. În altă opinie[19], diferenţierea făcută de autorii mai sus citaţi nu este justificată. În primul rând, nu se poate afirma că în cazul convenţiei de prête-nom cocontractantul mandatarului ocult nu este părtaş la simulaţie. Sunt situaţii în care nu numai mandantul şi mandatarul ocult sunt părtaş la simulaţie, dar şi persoana cu care acesta din urmă contractează. De exemplu, într-o soluţie[20] dată de instanţa supremă s-a făcut „dovada, cu prisosinţă, că toate părţile au fost în deplină cunoştinţă de cauză”, deci nu numai mandantul cumpărător şi „împrumutătoarea de nume” (mandatarul ocult), dar şi vânzătorul, care – fiind părtaş la simulaţie – nu mai avea calitatea de terţ faţă de această convenţie secretă, ci aceea de parte, cu toate consecinţele care decurg din această calitate (dovada simulaţiei, raporturi contractuale cu mandantul potrivit regulilor de la mandatul cu reprezentare etc). În asemenea situaţii, numai faţă de alte persoane interesate, care cu bună-credinţă se bazează pe aparenţa creată prin simulaţie (şi care vor avea calitatea de terţi), simulaţia juridică redă – consacrată prin actul secret – va fi impozabilă (art. 1175 C. civ.).

În al doilea rând, mandatul simulat prin interpunere de persoane este o realitate care nu poate fi contestată, chiar dacă cocontractantul mandatarului ocult nu este părtaş la simulaţie, adică nu cunoaşte faptul că persoana cu care contractează este în realitate un simplu mandatar. Numai că, în această ipoteză, va avea şi el calitatea te terţ faţă de actul secret, cu toate consecinţele care rezultă din această calitate.[21]

Conform opiniei citate, dacă convenţia de prête-nom se deosebeşte de simulaţia prin interpundre de persoane, deoarece cocontractantul mandatarului ocult nu este părtaş la simulaţie, atunci se pune problema ce natură juridică va avea o asemenea convenţie şi, mai ales, ce reglementare va guverna raporturile dintre părţi, dintre părţi şi terţi, şi dintre aceştia din urmă.

În lucrările autorilor care neagă calificarea drept simulatie a convenţie de prête-nom, nu se găseşte un răspuns clar la aceste probleme.

Convenţia de prête-nom este considerată de majoritatea autorilor o simulaţie prin interpunere de persoane, indiferent că persoana care contracteată cu mandatarul ocult este sau nu părtaş la simulaţie; în ambele cazuri, actul public consfinţeşte o situaţie juridică necorespunzătoare realităţii şi deci este supusă regimului prevăzut de art 1975 C. civ. În prima ipoteză, cocontractantul mandatarului ocult va avea calitatea de parte (fiind obligat, printre altele să-şi procure o probă scrisă – contraînscrisului – pentru dovada simulaţiei[22]), iar în a doua ipoteză va fi un terţ care – alături de alte terţe persoane – va avea câştig de cauze dacă-şi întemeiază pretenţiile cu bună-credinţă pe actul aparent (cel încheiat cu mandatarul ocult).

Convenţia de prête-nom este supusă principiilor care guvernează simulaţia şi regimul juridic prevăzut de art. 1175 C. civ. („Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere, decât între părţile contractant şi succesorilor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”).

Între părţi, actul secret este obligatoriu. Să presupunem un mandat între A şi B. A dă ordin lui B să facă un act în interesul său, iar B împrumută numele acestuia şi contractează cu C sub numele lui A, acţionând cu titlu personal şi fără să îl reprezinte.

Actul încheiat de B va produce efecte asupra sa şi C va putea să acţioneze împotriva lui B. Dar C va putea să acţioneze şi împotriva lui A, luat nu ca reprezentat, ci în calitate de simulator. În raporturile dintre A şi B mandatul îşi va putea produce efectele.

Contractul de prête-nom se aseamănă cu contractul de mandat. Este vorba de o operaţiune care se integrează în actul simulării, mai exact atunci când simulaţie ia forma interpoziţionării persoanelor.[23] De exemplu, o presoană căreia i se interzice exercitarea unei activităţi de comerţ sau conducerea unei întreprinderi, încheie un contract de prête-nom cu o altă persoană, care va deţine, în numele şi contul său, acţiuni ale unei societăţi. De asemenea, o persoană care nu poate realiza acet de comerţ va utiliza un prête-nom pentru a le încheia. În aceste exemple, contractul este încheiat pentru a frauda drepturile terţilor şi poate fi anulat. Dar acest lucru nu se întâmplă întotdeauna; de exemplu, atunci când o persoană solicită unei alte persoane să răspundă la o ofertă, deoarece ştie că ea devine mai interesantă decât dacă ar fi fost efectuată în mod direct. În acest caz, contractul este legal şi între părţi produce efectele unui mandat, pentru că terţul din ipoteza analizată nu cunoaşte identitatea mandantului.[24]

Analizând contractul de mandat fără reprezentare, se observă că acesta este un act juridic prin care o persoană (mandatarul) lucrează pe seama altei persoane (mandantul) în baza împuternicirii date de aceasta, dar în numele său personal, fără a o reprezenta.[25] În acest caz terţul contractant nu cunoaşte calitatea în care lucrează mandatarul, convingerea sa fiind că acesta este adevăratul beneficiar al contractului.

În literatura juridică[26] o astfel de construcţie este cunoscută şi sub numele de contract de interpunere (prête-nom sau împrumut de nume).

Interpunerea de pesoane este operaţiunea ce presupune existenţa a două acte juridice ce se încheie, de regulă, între aceleaşi persoane, unul public, dar neadevărat, şi altul secret, dar real care prevede că efectele actului public se produc faţă de o a treia persoană, necunoscută pentru „cei care ignoră existenţa simulaţiei”.[27]

Deosebirea esenţială[28] dintre interpunerea de pesoane şi contractul de mandat fără reprezentare este că, în cazul primului, la încheierea actului secret, participă şi terţul contractant, în timp ce, în cazul celui de-al doilea, terţul contractant nu are cunoştinţă despre încheierea actului secret, fiind convins că cel cu care încheie actul public este destinatarul foloaselor actului încheiat.

Dar între contractul de prête-nom şi interpunerea de persoane există şi asemănări. În primul rând, mecanismul după care beneficiarul contractului devine o altă persoană decât cea care participă la încheierea actului public este acelaşi respectiv interpunerea. În al doilea rând, în ambele situaţii există un act secret care modifică actul public încheiat concomitent sau anterior acestuia. În al treilea rând, atât în cazul contractului de prête-nom cât şi în cazul interpunerii de persoane se creează o aparenţă neconformă cu realitatea.

Fără a avea pretenţia că s-au epuizat asemănările între cele două acte juridice, concluzia pe care putem s-o tragem din scurta analiză efectuată este că, deşi, esenţial diferite, atât datorită modului în care iau naştere, cât şi datorită modului în care produc efecte, ambele răspund manifestărilor specifice simulaţiei şi, în consecinţă, acţiunea în declararea simulaţiei este admisibilă ori de câte ori ne găsim în prezenţa acestor două acte.*

1.2. Admisibilitatea şi condiţiile de valabilitate ale contractului de interpunere.

Convenţia de interpunerenu este considerată ca fiind prin ea însăşi ilicită; însă, în cazul în care a fost întrebuinţată în scopuri ilicite, pentru încălcarea sau eludarea unor dispoziţii legale imperative sau prohibitive, atât convenţia dintre mandant şi mandatarul ocult, cât şi actul încheiat cu terţul cocontractant vor fi nule.[29] Concluzia se impune prin prisma analizei de cauză, reglementată prin dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. Astfel, convenţia ce are o cauză prohibită de legi este nelicită, iar obligaţia fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect.

Nerecunoaşterea validităţii unei convenţii care urmăreşte eludarea unei dispoziţii legale imperative poate fi justificată şi prin invocarea abuzului de drept. În virtutea rolului lor activ şi în spiritul îndrumărilor date de Plenul Tribunalului Suprem, prin Decizia de îndrumare nr. 12. din 18 decembrie 1958, instanţele de judecată sunt chemate să cerceteze cu atenţie toate împrejurările cauzei pentru a putea stabili dacă, prin actele de exercitare a dretpurilor lor, părţile „nu urmăresc scopuri ilicite” ori dacă drepturile nu se exercită în mod abuziv „în scopul eludării legii ori dobândirii de foloase nelegitime”, ceea ce ar contraveni dispoziţiilorart. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954.[30]

Capacitatea mandatarului în cazul contractului de prête-nom se analizează în funcţie de actul la care participă, deoarece contractează în nume propriu.[31]


[1] C. Popa-Nistorescu, Reprezentarea şi mandatul în dreptul privat, Editura All Beck, 2004 , p. 159.

[2] În general codurile civile reglementează numai mantatul cu reprezentare (Franţa, Belgia, Luxemburg, Austria, Germania, Grecia, Italia, Danemarca, Finlanda, Suedia, Olanda, Portugalia). Aşa-numita reprezentare incirectă este cunoscută mai ales în codurile comerciale.

[3] C. Teodor, op. cit., p. 229.

[4] I. Zinveliu, Contracte civile. Instrumente de satisfacere a intereselor cetăţenilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978 , p. 337.

[5] St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti 1998, p. 431; O. Căpăţână, G. Stancu Dreptul transporturilor, partea specială, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 218.

[6] I. Zinveliu, op. cit., p. 337; Fr. Deak, op. cit., p. 197.

[7] E. Safta-Romano, Contractele civile speciale, Editura Graphix, Iaşi, 1995, p. 251.

[8] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 160.

[9] I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, 1998, p. 372.

[10] Mazeaud, op. cit., vol. II, p. 741; Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 242; R. Petrescu, Aspecte din practica Tribunalului Suprem referitoare la simulaţia în actele juridice, în R.R.D. nr. 1/1976, p. 35; D. Chirică, op. cit., p. 271.

[11] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 77.

[12] C. Toader, Contractul de mandat. Aspecte din dreptul intern şi de drept comparat, în Supliment la revista Pandectele Române, 1/2003, p. 236.

[13] M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, Tome XI – Contracts civils, L.G.D.J., Paris, 1932, p. 865.

[14] D. Alexandresco, Drept civil. Despre contracte. vol. IX, Editura Academiei, Bucureşti 1910, p. 565., G. Beleiu, op. cit., p. 175; M. Banciu, op. cit., p. 165, D. Chirică, op. cit., p. 559.

[15] Argumenul pe care se sprijină partizanii acestei opinii este acela că se poate vorbi de simulaţie numai dacă există conivenţă între părţile actului ascuns şi cele ale actului public, ceea ce se întâmplă doar în cazul interpunerii de persoane. În timp ce la prête-nom, terţul contractant ignoră faptul că partenerul său contractează în nomine alieno, deci pentru un mandante ocultori secret. T. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 165, C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 91.

[16] Paul Vasilescu, Priveire asupra acţiunii în simulaţie, în R.R.D. nr. 7-8/1998, p. 153.

[17] C. Stătescu, C. Bârsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 85; C. Toader, op. cit., p. 230.

[18] Cosma, D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura Şiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 397,  G. Chivu, Notă la dec. civ. nr. 1021/1973 a Trib. jud. Cluj în R.R.D. nr. 11/1973, p. 136, L. Pop., Teoria generala a obligaţiilor, Editura Alma Mater Timisiensis, Timişoara 2001, p. 124.

[19] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1998, p. 306.

[20] Trib. Suprem, sec. civ., dec. nr. 459/1977, cu Notă de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 50.

[21] Fr. Deak, op. cit., p. 336.

[22] Trib. Suprem, dec. civ. nr. 459/1977 cu  Notă de C. Turianu, în R.R.D. nr. 5/1978, p. 50.

[23] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 162.

[24] D. Mainguy, Contrats speciaux, 2o edition, Dalloz, Paris, 2000 , p. 348.

[25] Fr. Deak, op. cit., p. 361, L. Pop., op. cit., p. 155; F. A. Baias, op. cit., p. 117.

[26] Fr. Deak, op. cit., p. 363.

[27] F. A. Baias, simulaţia, studii de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Rosetti, Bucureşti 2003, p. 113-114.

[28] F. A. Baias, op. cit, p. 117-120.

* Onisie Hanes, Contract de interpunere de persoane (prête-nom). Contract de mandat fără reprezentare. Caracterul lor simulator. Condiţii. Efecte, în Dreptul nr. 7/2005, p. 226.

[29] C. Turianu, Curs de drept civil. Contracte speciale, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti 2000, p. 119, A. Ionaşcu, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura Academiei, Bucureşti 1978, p. 36; G. Chivu, Notă la dec. nr. 1021/1973 a Trib jud. Cluj, în R.R.D. nr. 11/1973, p. 136.

[30] M. Banciu, op. cit., p. 166; A. Ionaşcu, op. cit., vol II, pag 55.

[31] C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 164.

Efectele mandatului faţă de terţi

Actul juridic pe care mandatarul îl încheie în numele mandantului determină raporturi juridice directe între mandant şi terţul contractant. De aceea, s-a spus că în fapt terţul tratează cu mandatarul, dar în drept contractează cu mandantul.[1]

Actele încheiate de mandatar creeză două tipuri de raporturi ce au generat două categorii de efecte: efectele contractului privind raporturile dintre mandant şi terţi pe de o parte, şi raporturile dintre mandatari şi terţi, pe de altă parte.

1. Raporturile dintre mandant şi terţi.

Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate efectele legale active sau pasive ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul încheiat, respectiv patrimoniul său va suferi modificarea rezultând din înstrăinarea sau constituirea dreptului real în favoarea terţului ori prin stingerea unui raport obligaţional. Mandantul nu va fi obligat prin actul juridic încheiat de mandatar în limitele împuternicirii primite, numai dacă poate invoca o cauză de nevalabilitate, inclusiv înţelegerea frauduloasă, dintre mandatar şi terţ (fraus omnia corrumpit).

Odată ce mandatarul şi-a împlinit împuternicirea, el nu-şi asumă nici o obligaţie în ce priveşte executarea între mandant şi terţ, a obligaţiilor izvorâte din contractul pe care l-a încheiat prin reprezentare.[2]

Pentru această ipoteză, unii autori[3], şi-au pus problema dacă nu cumva mandatarul şi-ar putea asuma obligaţia de a garanta solvabilitatea, cel puţin prezentă a mandantului pe care-l reprezintă în faţa terţului contractant. O asemenea obligaţie se consideră că ar putea fi asumată numai expres de mandatar şi nu tacit, deoarece în mod obişnuit, el nu are o asemenea obligaţie, iar dacă şi-o asumă, trebuie să fie prevăzută expres. Aceeaşi autoare consideră că ar fi utilă asumarea unei astfel de obligaţii, pentru a proteja interesele terţelor persoane care tratează încheierea afacerii nu direct cu mandantul, ci cu mandatarul, terţul fiind interesat să încheie actul juridic cu o persoană solvabilă, pentru ca măcar în momentul încheierii actului să aibă garanţia că la scadenţă mandantul va avea posibilitatea financiară să-şi îndeplinească obligaţiile prevăzute în contract.

În patrimoniul mandantului se vor reflecta toate modificările ce rezultă din constituirea sau dobândirea de drepturi reale. Astfel, un act de asociere la o societate comercială încheiat de un mandatar în numele şi pe seama unui mandant, determină ca acesta din urmă să devină asociat cu toate drepturile şi obligaţiile care decurg din această calitate, ca şi când actul ar fi fost încheiat de el însuşi[4].

Într-o speţă[5], s-a pus problema dacă se poate reţine îndeplinită obligaţia de aport la constituirea unei societăţi comerciale, dacă un asociat, a efectuat vărsămintele pentru un alt asociat. Acţiunea în justiţie prin care s-a invocat lipsa de aport, calificată ca o acţiune în excludere, a fost respinsă, cu motivarea că există aport. Instanţele au considerat că din moment ce a aportul a fost adus de un alt asociat, nu se poate reţine că nu ar exista aport, fiind fără relevanţă pentru validitatea contractului de societate, raporturile dintre cei doi asociaţi.

Se consideră corectă această soluţie, deoarece, chiar dacă obligaţia de a aduce aport, reprezintă manifestarea de voinţă a asociatului prin care se obligă să contribuie la constituirea capitalului social, această obligaţie nu este din categoria celor intuitu personae, astfel încăt asociatul obligat poate să-l împuternicească pe un alt asociat să efectueze în numele şi pentru el această obligaţie.[6]

Instanţele au arătat că raporturile dintre asociaţi urmează să fie regularizate potrivit legii civile. Asemenea raporturi pot fi de mandat prin care unul dintre asociaţi în calitate de mandant îl împuterniceşte pe alt asociat în calitate de mandatar să efectueze vărsă mintele la constituirea capitalului social.

În cursul executării convenţiei dintre mandant şi terţ, mandatarul mai poate însă interveni dacă a fost împuternicit, nu doar să încheie contractul, ci şi pentru derularea lui. El poate astfel ridica bunul cumpărat, poate efectua reparaţiile locative ale bunului pe care mandantul l-a dat în locaţiune[7].

Ceea ce trebuie reţinut însă că, potrivit art. 1546 alin. (1) C. civ., mandantul suportă direct efectele actelor încheiate de mandatar numai în măsura în care acesta a acţionat în limita puterilor ce i-au fost conferite. Pentru ceea ce mandatarul face în afara limitelor puterilor conferit de mandant, acest nu este ţinut, afară de cazul în care ratifică expres sau tacit actele respective [art. 1546 alin. (2) C. civ.].

Actele încheiate de mandatar cu depăşirea împuternicirilor primite (de exemplu, acte de dispoziţie în baza împuternicirii primite pentru acte de administrare) fiind res inter alias acta, nu obligă pe mandant dacă nu le-a ratificat expres sau tacit; ratificarea valorează mandat (ratihabitio mandato aequiparatur) şi produce efecte retroactive între părţi şi succesorii lor (inclusiv terţul cu care a contractat mandatarul) de la data încheierii actului, iar faţă de alţi terţi de la data ratificării[8].

Întrucât ratificarea se face în baza art. 1546 C. civ., ea nu este supusă condiţiilor prevăzute de art. 1990 C. civ., fiind suficient să fi fost făscută în cunoştinţă de cauză, prin acte sau fapte din care rezultă neîndoielnic voinţa lui de a aproba actele mandatarului încheiate peste limitele mandatului.[9]

„Dacă din atitudinea şi comportamentul mandantului se demonstrează că acesta a ratificat actele făcute de către mandatarul său, actele rămân valabile”, chiar dacă este vorba de acte de înstrăinare sau de ipotecare pentru care mandatul trebuie să fie special.[10]

Până la ratificare, şi terţul poate refuza executarea actului încheiat fără drept de mandatar, putând chiar să ceară anularea lui pentru a împiedica ratificarea.[11]

Problema care se poate pune, este dacă data ratificării ar putea deveni automat dată certă, pentru a fi opozabilă atât terţului cu care a contractat mandatarul, cât şi faţă de alţi terţi. Aceasta pentru că, data înscrisului sub semnătură privată face dovada până la proba contrară numai între părţi, faţă de terţi, data menţionată în înscris este opozabilă numai din ziua când a devenit dată certă, prin unul din mijloacele prevăzute de lege.[12] Problema se pune numai în cazul ratificării exprese, deoarece în cazul ratificării tacite, aceasta rezultă din conduita mandantului de a accepta actul încheiat de mandatar cu depăşirea limitelor împuternicirii, care de regulă se realizează prin executarea de către mandant a obligaţiilor asumate.

În cazul ratificării exprese, în lipsa datei certe, s-a considerat[13] că actul nu produce efecte faţă de terţul contractant şi cu atât mai mult faţă de alţi terţi. În cazul ratificării exprese, pentru ca aceasta să producă efecte faţă de terţul contractant şi faţă de alţi terţi, trebuie ca data înscrisului de ratificare să fie certă. În cazul terţţului cu care a contractat mandatarul, dacă se poate face dovada că el a cunoscut ratificarea, el nu se va putea prevala în acest caz de lipsa datei certe.

Pentru ceea ce depăşeşte limitele mandantului, mandantul nu va răspunde, deoarece pentru asemenea acte se consideră că nu există mandat. De exemplu, dacă mandatarul acţionează în afara puterii sale şi vinde un bun atunci când ar fi trebuit doar să-l administreze, actul este nul sau, mai exact nu s-a format.[14] În acest caz reprezentarea nu există iar mandantul este un terţ faţă de actele mandatarului. În ceea ce-l priveşte pe mandatar, el nu este angajat, întrucât conform art. 1545 C. civ., el „nu e ţinut a garanta ceea ce s-a făcut afară de marginile mandatului”, cu următoarele rezerve: dacă mandatarul a tratat în nume propriu el este debitor direct; dacă mandatarul nu a arătat puterile sale terţilor, răspunderea sa poate fi angajată.

În cazul în care mandatarul a încheiat actul juridic cu terţii îmn limitele împuternicirii primite, obligaţiile contractate de acesta faţă de terţi vor trebui executate de mandant. Astfel, mandantul poate acţiona direct pe terţii pe care mandatarul a contractat, iar aceştia îl pot acţiona direct pe mandant. O hotărâre de obligare a mandatarului la plata despăgubirilor, în această calitate, va fi executorie împotriva mandantului. Este adevărat că mandatarul răspunde pentru toate delictele şi cvsidelictele pe care le săvârşeşte, dar nu va fi exclusă nici răspunderea mandantului, deoarece el nu poate opune terţilor dolul, frauda sau culpa mdandatarului. Existenţa mai multor mandanţi exclude solidaritatea faţă de terţi, exceptând situaţia când s-ar fi stipulat clauza solidarităţii.[15]

În literatura juridică[16] au fost punctate două conseciţe interesante ale regulii desprinse din dispoziţiile art. 1546 C. civ.: a) data actelor sub semnătură privată, iscălite de mandatar, este opozabilă mandantului, deşi actele nu au dobândit dată certă conform legii; b) contraînscrisul iscălit de mandatar este opozabil, de asemenea, mandantului.

Dacă mandantul nu este obligat pentru actele încheiate de mandatar peste limitele împuternicirii, cu atât mai mult, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte civile) săvârşite de mandatar cu prilejul îndeplinirii mandatului, nu vor putea atrage răspunderea mandatului[17]. Aprecierea dacă mandatarul şi-a depăşit sau nu împuternicirea, aparţin instanţei.

În literatura juridică s-a pus problema dacă în cazul delictelor civile săvârşite de mandatar nu s-ar putea aplica dispoziţiile ar. 1000 alin. (3) C. civ., conform cărora stăpânii şi comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii şi prepuşii lor în funcţiile ce i s-au încredinţat.

Nu există însă unanimitate în păreri. Unii autori[18] susţin punctul de vedere potrivit căruia din mandat se poate naşte un raport de prepuşenie, în măsura în care prin contract se stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant, primul acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub directa autoritate, îndrumare, control şi supraveghere a mandantului.

Alţi autori sunt de părere că nu se pot aplica în cazul în discuţie art. 1000 alin. (3) C. civ., întrucât între mandant şi mandatar nu există un raport de subordonare caracteristic raportului de prepuşenie.[19] Întrucât mandantul recurge la serviciile mandatarului, fie că nu are posibilitatea să încheie personal actul juridic proiectat, fie pentru că nu are cunoştinţele necesare în acest scop, în practică nu se întâlnesc cazuri în care mandatarul să acţioneze sub directa îndrumare şi sub controlul mandantului. Aşadar, „aproape întotdeauna, pe teren contractual, iar nu pe teren delictual, se pune problema responsabilităţii mandantului pentru faptele mandatarului. În acelaşi timp, în practica instanţei supreme s-a subliniat că raporul de la comitent la prepus, prevăzut de art. 1000 alin. (3) C. civ., presupune o continuitate şi o permanenţă serviciu a prepusului pentru comitent. Aceasta exclude raportul ce derivă din contractul de mandat, când răspunderea o are numai mandatarul”.[20]

În exercitarea atribuţiilor sale, mandatarul poate depăşi limitele mandatului, iar terţii pot accepta să încheie astfel de acte, asumându-şi riscurile. S-a considerat că dacă procura dată mandatarului ar fi redactată în termeni incerţi din citirea cărora, terţii ar putea crede că puterile date mandatarului sun mai mari decât în realitate, mandantul n-ar putea invoca dispoziţiile art. 1546 alin. (2) C. civ. şi n-ar putea respinge obligaţiile excesive contractate de mandatar.[21] Tot astfel, mandantul va fi obligat pentru toate actele mandatarului, atunci când împuternicirea a fost dată în alb, deoarece terţii n-au putut cunoaşte scopul mandatului.[22]

În lipsa unei ratificării (dacă s-a acţionat peste limitele împuternicirii), şi dacă nu poate fi invocată teoria mandatului aparent, ceea ce presupune, dovada utilităţii pentru gerat (mandant) a actului încheiat şi faptul că, prin contractul de mandat, nu s-a interzis depăşirea limitelor împuternicirii, căci gestiunea nu se poate face decât „fără cunoştinţă” (art. 987 C. civ.) geratului, iar nu împotriva voinţei lui.[23] Dacă condiţiile gestiunii de afaceri nu sunt îndeplinite (iar mandatarul a făcut cheltuieli, plăţi sau a suportat alte consecinţe ale depăşirii împuternicirii), mandantul va putea fi acţionat numai în limita îmbogăţirii sale (actio de in rem verso).[24]

Terţii nu se pot întoarce mandantului decât dacă mandatarul a acţionat în limitele puterilor conferite. Astfel, terţii trebuie să cunoască limitele împuternicirii, lucru ce nu e uşor de realizat. Pentru ca terţii să fie protejaţi, mandantul trebuie să răspundă de ceea ce s-a făcut peste limitele mandatului. El poate fi ţinut pentru că este în culpă în următoarele cazuri: a dat o procură obscură; a încredinţat un mandat fără indicarea puterilor; nu a prevenit despre revocarea mandatului.[25]

El poate fi ţinut însă şi în lipsa culpei sale, în temeiul mandatului aparent, dacă credinţa terţilor în puterile mandatarului este legitimă, acest caracter presupunând că circumstanţele autorizează pe terţi să nu verifice limitele exacte ale puterilor conferite mandatarului. Aparenţa este, astfel, pentru mandant, o sursă de obligaţii, în mod de orice referire la răspunderea delictuală.[26]

Teoria mandatului aparent nu este lipsită de pericole, căci o persoană se poate vedea obligată în baza unei aparenţe, fără să fi vrut şi fără caactul să fie util. De aceea, aparenţa comportă nişte limitări.

Principala condiţie este credinţa legitimă sau cel puţin rezonabilă. Terţul trebuie să creadă că tratează cu veritabilul mandatar. Nua are nici orelevanţă faptul că alţii nu se înşeală asupra calităţii mandatarului. Important este ca terţul care contractează cu aparentul mandatar să fie de bună-credinţă, să se înşele în mod scuzabil, legitim, chiar dacă ar fis singurul credul.

Dacă eroarea este grosolană sau poartă asupra unui element pe care terţul trebuia să-l cunoască sau era obligat să-l cunoască, aşa cum ar fi legea, nu există nici o raţiune ca el să fie protejat.[27]

Aşadar, în cazul mandatului aparent, totul depinde de circumstanţe. Este suficient ca mandatarul să fi creat o situaţie psihologică care să-l determine pe terţ să nu se îndoiască de puterile sale. Aparenţa trebuie dovedită de cel care o invocă. Judecătorul trebuie să aprecieze cu privire la aceasta, arătând în ce constă eroarea şi faptul că ea e legitimă.

Efectele mandatului aparent sunt identice cu cele ale mandatului obişnuit: mandantul este legat de terţi. În schimb, mandatarul aparent nu e legat de aceştia – el nu a putut încheia actul în numele altcuiva şi nu angajează decât responsabilitatea sa – nici cu mandantul, deoarece, practic, nu există un contract de mandat, dar el răspunde în condiţiile gestiunii de afaceri, deoarece doctrina consideră că mandatul aparent este un cvasi-contract.[28]

În cazul mandatului aparent, mandatarul revocă mandatul, dar nu-l înştiinţează de acest lucru pe mandatar.[29] Art. 1554 C. civ. prevede că, într-o asemenea situaţie, revocarea mandatului nu e opozabilă terţilor de bună-credinţă; mandantul va avea o acţiune recursorie împotriva mandatarului. Raţiunea acestei prevederi rezidă în faptul că terţii nu pot fi păgubiţi prin revocarea unui mandatm pe care nu au cunoscut-o.

Din ansamblul normelor legale care reglementează reprezentarea civilă se poate deduce că, în mod obişnuit, dacă o persoană încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane fără a avea împuternicirea legală, convenţională sau juridică în acest sens, ori cu depăşirea limitelor împuternicirii, actele respective nu produc efecte faţă de „reprezentant”.* Dispoziţiile art. 1546 alin. 2 C. civ., privitoare la mandat precizează că „mandatul nu este îndatorat pentru tot ceea ce mandatarul ar fi făcut în afara limitelor puterilor sale”.

În general, actele reprezentantului dobândes o validitate definitivă prin ratificarea lor ulterioară de către persoana reprezentată (art. 1546 C. civ.); această ratificare are un efect retroactiv, aşa încât se poate considera că la baza puterii reprezentantului se află tot voinţa persoanei reprezentate şi acordul ei cu voinţa reprezentantului.

Având în vedere că „reprezentantul” are un drept de opţiune cu privire la ratificare, putând să ratifice sau nu actele încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, este limpede că astfel de acte nu ajung să fie întotdeauna ratificate.

Există, însă, situaţii când o persoană fiind absentă şi interesele ei primejduite de această absenţă, un prieten sau o altă persoană binevoitoare intervine, în scopul de a înlătura primejdia de pierdere şi periclitatea bunurilor absentului, făcând acte de administrare asupra patrimoniului absentului, fără ştirea acestuia. Deşi reprezentantul nu deţine în acest caz împuternicire nici de la lege, nici de la persoana reprezentată, i se recunosc, totuşi calitatea şi puterea de reprezentant, aşa încât actele ce le va face vor produce efecte în persoana reprezentată, ca şi cum aceasta l-ar fi împuternicit.

În ipoteza înfăţişată, dacă actele încheiate de „reprezentant” au adus un folos persoanei „reprezentate”, ele vor fi întotdeauna valabile şi, deci, şi reprezentarea va fi valabilă până la concurenţa folosului ce l-au adus, iar persoana reprezentată, va fi ţinută de actele încheiate în această măsură, chiar dacă ea ar refuza să le ratifice. Prin urmare, fiind vorba de o gestiune de afaceri utilă reprezentatului, ratificarea n-ar mai rămâne la latitudinea acestuia, obligaţia lui de a recunoaşte ca valabile actele încheiate în interesul său, impunând-o chiar legea prin dispoziţiile art. 991 C. civ.

În cazul în care geratul ratifică din propria iniţiativă gestiunea, aceasta se va converti retroactiv într-un contract de mandat: ratihabitio mandatu aequiparatur, ceea ce înseamnă că întregii operaţii juridice i se vor aplica regulile mandatului. Geratul devenind mandant va fi ţinut de toate actele pe care gerantul le-a încheiat în numele său, indiferent dacă ele au fost sau nu utile.[30]

Deşi legea recunoaşte validitatea gestiunii de afaceri, referindu-se în art. 991 doar la actele de administrare, practica judiciară a extins sfera actelor pe care le poate încheia gerantul pe contul geratului şi la unele acte de dispoziţie, avându-se în vedere, după cum subliniază Tribunalul Suprem că gerarea interesului altuia se poate referi „şi la executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator, să le îndeplinească în baza unor obligaţii legale, cum este cea privitoare la întreţinerea copiilor”.[31]

În anumite condiţii speciale un act juridic săvârşit cu depăşirea împuternicirii sau chiar în lipsa oricărei împuterniciri, poate produce efecte faţă de persoana în numele şi pe seama căreia s-a încheiat actul, chiar dacă nu e vorba de gestiune de afaceri. Concluzia aceasta se poate desprinde din chiar dispoziţiile Codului civil care prevede câteva situaţii în care actele săvârşite de mandatar sunt opozabile mandantului ori succesorilor săi, deşi mandatul a fost revocat sau a încetat din alte cauze. Astfel, potrivit art. 1554 C. civ., revocarea mandatului notificată numai mandatarului, nu se poate opune unei alte persoane care în neştiinţă de aceasta a contractat cu el de bună-credinţă. De asemenea, art. 1557 C. civ. dispune că e valid ceea ce face mandatarul în numele mandantului, atâta timp cât nu cunoaşte moartea sau existenţa uneia din cauzele ce desfiinţează mandatul.

În practica judiciară s-a admis încă că şi în alte situaţii decât cele prevăzute expres de Codul civil, una act juridic încheiat fără împuternicire sau cu depăşirea împuternicirii poate fi opus reprezentantului, dacă sunt întrunite anumite condiţii. S-a invocat în sprijinul acestei opinii, în afară de gestiunea de afaceri şi puterea creatoare de drept a aparenţei, atunci când ea generează o eroare obştească şi invincibilă.[32] În această situaţie, condiţiile eficacităţii reprezentării fără împuternicire sunt mai riguroase decât în cazul revocării mandatului, ipoteză în care se cere numai buna-credinţă a terţului contractant, nu şi eroarea comună şi de neînvins.

Dacă în cazurile prezentate până acum se pot găsi temeiuri de valabilitate actelor juridice încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, apoi  în majoritatea celorlalte cazuri astfel de acte nu devin valide decât prin ratificare.

În literatura juridică ratificarea a fost definită ca fiind „actul juridic unilateral prin care o persoană înlătură ineficacitatea unui acte juridic încheiat, în numele ei şi pe seama sa, dar în lipsa ori cu depăşirea împuternicirii trebuitoare pentru acel act”.[33]

Fiind un act juridic, ratificarea – pentru a fi valabilă – trebuie să îndeplinească, la data săvârşirii ei, toate condiţiile de validitate ale oricărui act juridic – consimţământ, capacitate, obiect, cauză, formă.

Dacă cel chemat să ratifice actul săvârşit în numele şi pe seama sa, refuză ratificarea, actul devin caduc şi nu-şi poate produce efectele fireşti, iar manifestările de voinţă ale „reprezentantului” şi ale terţului contractant rămân faţă de el „res inter alios acta”, neputând produce faţă de cel reprezentat consecinţele juridice ale actului ce se urmărea a fi perfectat. Dacă ratifică însă actul, acesta îşi produce toate consecinţele faţă de reprezentat şi de terţul contractant, generând între părţi aceleaşi efecte ca şi când nu ar fi existat neregularitatea în privinţa reprezentării, căci ratificarea actului înlătură piedica existentă până atunci în calea deplinei lui eficacităţi.

Ca urmare a ratificării actul îşi produce efectele retroactiv de la data încheierii lui, iar nu de la data ratificării.

Modul în care se produc efectele ratificării a prilejuit câteva consideraţii asupra naturii juridice a ratificării actelor juridice încheiate prin reprezentarea fără împuternicire sau cu depăşiirea limitelor acestuia.

S-a considerat* că ratificarea ar putea fi asemănată cu o condiţie suspensivă, iar încheiarea actului juridic printr-o reprezentare imperfectă ar putea apare ca un act juridic încheiat sub condiţie. Într-adevăr, asemeni actelor juridice afectate de modalităţi, actele încheiate printr-o reprezentare neregulată, creează, în raporturile dintre părţi, înainte de ratificare, o stare de aşteptare cu privire la efectele operaţiei juridice, stare ce se consumă sub semnul incertitudinii privind atitudinea finală a celui chemat să ratifice.

Conform teoriei actului juridic, dacă prin condiţie, în sens tehnico-juridic, se înţelege, „un eveniment viitor şi incert de care depinde, prin voinţa părţilor naşterea sau stingerea retrioactivă a efectelor unui act juridic”[34], se consideră că şi ratificarea poate fi considerată în momentul încheierii unui act juridic prin reprezentare fără împuternicire sau cu depăşirea acesteia, ca un eveniment viitor şi incert de care depinde eficacitatea actului încheiat pe seama şi în numele ratificantului.

În cazul actelor juridice, în general, de realizarea evenimentului viitor şi incert care constituie condiţie suspensivă sau rezolutorie, depinde nu existenţa actului juridic afectat de această modalitate, ci eficacitatea sa, producerea sau desfiinţarea retroactivă a efectelor actului.

Operaţia juridică săvârşită sub o atare condiţie există şi este validă, pentru că, prin ipoteză, întruneşte toate elementele esenţiale cerute de lege (consimţământ, capacitate, obiect, cauză, eventual formă) dar părţile, prin voinţa lor, au subordonat producerea ori stingerea retroactivă a efectelor actului, împlinirii unui fapt viitor şi nesigur.

Şi în cazul actelor juridice încheiate prin reprezentare imperfectă, actul încheiat este valid, întrunind elementele esenţiale cerute de lege, dar părţile sau cel puţin „reprezentantul” ştiu că eficacitatea lui depinde de voinţa „reprezentatului” care nu se poate şti dacă va ratifica sau nu actul.

Deosebirea dintre actele juridice afectate de modalităţi şi actele încheiate prin reprezentare imperfectă constă în fapul că la primele stipularea condiţiei trebuie să fie rodul voinţei părţilor, condiţia reprezentând o autolimitare a voinţei lor, o cerinţă voluntară de eficacitate a actului juridic, iar nu o cerinţă impusă de legiuitor. Subordonarea prin lege a eficacităţii actului juridic unui eveniment viitor şi incert nu constituie o condiţie în sensul tehnic al noţiunii.**

Într-adevăr, în cazul reprezentării neregulate, eficacitatea actului este subordonată prin lege ratificării (art. 1546 alin. 2 C. civ.), deci nu voinţa părţilor pune sub condiţie eficacitatea lui. Fiind un act unilateral, ratificarea nu necestita manifestarea de voinţă a reprezentantului sau a terţului contractant; ea îşi produce efectele prin simpla manifestare de voinţă a reprezentatului. În cazul actelor afectate de condiţie împlinirea acesteia poate avea loc şi fără manifestarea de voinţă a unei persoane, pitând consta într-un eveniment independent de voinţa cuiva.

Este posibil ca „reprezentantul” fără împuternicire să comunice terţului cu care contractează faptul că nu are mandat şi atunci ratificarea devine o condiţie „în sens tehnic”, acceptată de ambele părţi ca o modalitate a actului.

În alte cazuri, terţul contractant nici nu cunoaşte că reprezentarea este imperfectă fiind de bună-credinţă (ipoteză în care, în ce-l priveşte, actul va produce efecte chiar în lipsa ratificării – dar nu faţă de „reprezentat”, ci faţă de „reprezentant”), deci, în aceste cazuri nu poate fi vorba de acord privind stipularea condiţiei.Totuşi, există elemente suficiente care să permită cel puţin asemănarea acestei reprezentări cu un act încheiat sub condiţie. Într-adevăr, dacă de condiţia suspensivă depinde naştere retroactivă a efectelor actului juridic şi de cea rezolutorie atârnă desfiinţarea retroactivă a acestor efecte, tot astfel şi de ratificare depinde eficacitatea retroactivă a actului încheiat de reprezentantul imperfect, precum de neratificarea ori repudierea actului depinde inopozabilitatea lui tot retroactivă, faţă de cel reprezentat; Actul îl obligă, însă, pe cel care l-a încheiat („reprezentant”) care răspunde contractual faţă de terţul cu care a încheiat actul (clauză penală, arvună sau cel puţin daune-interese). Prin urmare, în dreptul de opţiune al „reprezentatului”, stă puterea acestuia de a împlini, prin voinţa sa unilaterală, fie o condiţie suspensivă, fie una rezolutorie, ratificarea echivalând împlinirii condiţiei suspensive, în vreme ce neratificarea ar însemna împlinirea condiţiei rezolutorii.

2. Raporturile dintre mandatari şi terţi

În executarea mandatului, mandatarul lucrează nu pentru sine, ci în numele şi persoana mandantului.

Este de principiu că între mandatar şi terţii cu care contractează nu se stabileşte nici un raport juridic direct. Faţă de mandatar, actul încheiat în limitele împuternicirii nu produce efecte (neque nocere, neque prodesse potest). De exemplu, plata făcută pentru mandant, chiar dacă ar fi în tot sau în parte nedatorată, nu stinge obligaţia pe care o are mandatarul faţă de accipiens; pe de altă parte, el nu răspunde de executarea obligaţiilor asumate de terţ faţă de mandant[35].

Potrivit art. 1545 C. civ. atunci când mandatarul a dat suficiente lămuriri terţului cu care contractează cu privire la limitele împuternicirilor sale, el nu este ţinut să garanteze ceea ce nu s-a făcut în afara limitelor mandatului, considerându-se că terţul şi-a asumat riscul încheierii contractului pestelimitele în care mandatarul era îndreptăţit să contracteze[36]. Limitele mandatului i-au fost aduse la cunoştinţă terţului, astfel încât acesta a putut lua cunoştinţă şi aprecia oportunitatea încheierii actului. Dacă însă terţul nu a putut lua cunoştinţă de limitele puterilor mandatarului, mandatarul va fi ţinut răspunzător faţă de terţ.[37]

Pentru actele sale excesive, mandatarul – obligat să cunoască limitele împuternicirii – este răspunzător faţă de terţi, în sensul că este ţinut să le garanteze validitatea actelor, afară de cazul când a dat terţilor posibilitatea de a lua cunoştinţă de întinderea împuternicirii (art. 1545 C. civ.). Această răspundere va fi extracontractuală, căci mandatarul nu a înţele să contracteze pentru el.[38]

Dacă terţii acceptă să contracteze cu mandtarii peste limitele mandatului, se presupune că au luat asupra lor riscurile contractului încheiat în astfel de condiţii.

Deoarece mandatarul contractează în numele mandantului, nu iau naştere raporturi juridice între mandatar şi terţi. El va răspunde însă pentru delictele şi cvasidelictele săvârşite în timpul executării mandatului. Pentru a fi obligat personal faţă de terţi, mandatarul trebuie să se fi obligat el însuşi, în numele său.

Dacă mandatarul nu are această calitate şi contractează cu terţii, el va răspunde faţă de aceştia. În consecinţă, faţă de terţi, mandatarul nu va fi obligat decât în două situaţii:

–          a contractat în numele său personal;

–          nu a adus la cunoştinţă terţilor limitele puterilor sale.

Astfel, terţii au fost induşi în eroare asupra puterilor conferite de mandant.[39]

Dacă la romani, mandatarul contracta în nume propriu şi se obliga persoanal faţă de terţi, fără ca aceştia să aibă vreo acţiune contra mandantului, care nu făcea parte din contract, în dreptul modern, mandatarul este un simplu intermediar (nudus minister)[40]


[1] Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 328.

[2] M. Mureşan, Drept civil. Parte generală, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 89.

[3] C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 86.

[4] D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, 1997, p. 266.

[5] P. Perje, Sinteză teoretică a jurisprudenţei din 1994 a instanţelor judecătoreşti din circumscripţia Curţii de Apel Suceava în materia dreptului comercial, al muncii şi al celui procesual-civil, „Dreptul” nr. 8/1995, p. 78.

[6] I. Turcu, Dreptul afacerilor, Ed. Fundaţia „Chemarea”, Iaşi, 1992, p. 83.

[7] C. Toader, Contractul de mandant. Aspecte din dreptul intern şi de drept compara, supliment la revista „Pandectele Române” nr. 1/2003, p. 231.

[8] D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Şiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 91-93.

[9] Fr. Deak, op. cit., p. 329.

[10] C. S. J., sec. civ., dec., nr. 1750/1994, în „Dreptul” nr. 10/1995, p. 143.

[11] D. Alexandresco, Drept civil. Despre contracte, vol. IX, Editura Academiei, Bucureşti, 1910, p. 435.

[12] M. Mureşan, Drept civil. Parte generală, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1996, p. 229.

[13] C. Roşu, op. cit., p. 89.

[14] Fr. Collart Dutilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 256.

[15] Safta-Romano, Contracte civile, Polirom, Ediţia a III-a, 1999 p. 245; C. Popa-Nistorescu, op. cit., p. 144.

[16] C. Hamangiu, I. Rosetti.Bălănescu, Al. Băicioanu, Tratat de drept civil, vol. II, Editura All, 1998, p. 620.

[17] M. Banciu, Reprezentarea în actele juridice civile, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995 p. 159; D. Chirică, op. cit., p. 267; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicioanu, op. cit., p. 621.

[18] C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru faptele altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1984, p. 122.

[19] Fr. Deak, op. cit., p. 356; C. Popa.Nistorescu, op. cti., p. 146.

[20] Trib. Suprem, dec. nr. 1181/1961 şi dec. nr 569/1962, nepublicate.

[21] C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., vol. II, 1997, p. 621.

[22] E. Safta-Romano, op. cit., p. 245.

[23] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 100 şi urm.;

[24] Fr. Deak, op. cit., p. 329.

[25] Malaurie et Aznes, Droit civil, Les contracts speciaux, Cujas, Paris, 1990, p. 575.

[26] Fr. Collart-Durilleul, Ph. Delebecque, op. cit., p. 527.

[27] Idem, p. 528.

[28] D. Maingug, op. cit., p. 366.

[29] E. Safta-Romano, op. cit., p. 246.

* Maria Banciu, Consideraţii în legătură cu natura juridică a ratificării actelor încheiate fără împuternicire sau cu depăşirea limitelor ei, în Revista Studia Universitatis Babeş Bolyai, nr. 2/1988, p. 72.

[30] A se vedea, Stătescu C. şi Bârsan C., Teoria generală a obligaţiilor. Editura All, Bucureşti 1991, p. 100.

[31] Trib. Suprem, C. civ., dec. nr. 781 din 23 iulie 1966 în Culegere de decizii, p. 191 (1966); în speţă era vorba de vânzarea de către gerant a unor bunuri ale geratului, care execută o pedeapsă privativă de libertate, pentru a îndeplini obligaţia de întreţinere a acestuia faţă de copii săi minori.

[32] A se vedea Ionaşcu T. Curs de drept civil, „Ideea de aparenţă şi rolul ei în dreptul civil român modern”, Editura Cursurilor litografiate, Bucureşti, 1943, p. 520-543.

[33] Cosma D. Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 91.

* N. Banciu, op. cit., p. 74.

[34] Cosma D. op. cit., p. 275.

** M. Banciu, op. cit., p. 75.

[35] Fr. Deak, op. cit., p. 330.

[36] M. Mureşan, op. cit., p. 89.

[37] D. Chirică, op. cit., p. 267.

[38] Mazeaud, op. cit., p. 1133; Ph. Malaurie, L. Aynes, op. cit., p. 261.

[39] E. Safta-Romano, op. cit., p. 246.

[40] D. Alexandresco, op. cit., 611..

Descopera Primul Stagiu
Zonia.ro